FANDOM


Capitole:

1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27

Cuprins

PRIMA CARTE - SOSIREA MARȚIENILOR
Capitolul I - Înainte de război
Capitolul II - Meteoritul
Capitolul III - Pe câmpul Horsell
Capitolul IV - Enigma din cilindru
Capitolul V - Raza de foc
Capitolul VI - Raza morții la Chobham
Capitolul VII - Întoarcerea acasă
Capitolul VIII - Noaptea de vineri
Capitolul IX - Începutul luptei
Capitolul X - Prin furtună
Capitolul XI - Fereastra
Capitolul XII - Ce-am văzut din devastarea Weybridge-ului și Shepperton-ului
Capitolul XIII - Întâlnirea cu preotul
Capitolul XIV - La Londra
Capitolul XV - Întâmplările din Surrey
Capitolul XVI - Fuga din Londra
Capitolul XVII - „Copilul tunetului”

CARTEA A DOUA - PĂMÂNTUL STĂPÂNIT DE MARȚIENI
Capitolul I - Sub călcâi
Capitolul II - La pândă printre ruine
Capitolul III - Captivi
Capitolul IV - Sfârșitul preotului
Capitolul V - Liniștea
Capitolul VI - Cincisprezece zile de dezastru
Capitolul VII - Omul din Putney
Capitolul VIII - Londra, ca un mormânt
Capitolul IX - Printre ruine
Capitolul X - Epilog






Capitolul XVI

EXODUL DIN LONDRA
Vă explicaţi, deci, valul năvalnic de groază care a trecut în zorii zilei de luni peste cel mai mare oraş din lume; fluxul celor care fugeau se transformă repede într-un torent, izbindu-se ca un vârtej înspumat în jurul gărilor, îngrămădindu-se, într-o fierbere oribilă, în jurul vaselor de pe Tamisa şi gonind, pe toate drumurile posibile, către nord şi est. Pe la ora zece, poliţia, iar către prânz chiar şi organismele căilor ferate, îşi pierdură coerenţa, îşi pierdură forţa şi eficacitatea, prăbuşindu-se, topindu-se, pierzându-se în cele din urmă în rapida lichefiere a corpului social.

Toate liniile de cale ferată din nordul Tamisei, ca şi cele din sud-est, de la Cannon Street, fuseseră prevenite încă de duminică, la miezul nopţii, şi trenurile erau înţesate. Oamenii se luptau cu sălbăticie încă de la ora două pentru a obţine locuri în picioare chiar şi în Bishopsgate Street, la vreo două sute de metri sau mai mult de gara din Liverpool Street; s-au tras focuri de revolver, oamenii s-au înjunghiat, iar poliţiştii care fuseseră trimişi să reglementeze circulaţia, extenuaţi şi înfuriaţi, au spart capetele oamenilor pe care trebuiau să-i protejeze.

Pe măsură ce ziua înainta, iar mecanicii şi fochiştii refuzau să se înapoieze la Londra, presiunea şuvoiului de oameni care se înmulţeau necontenit se îndepărtă de gări şi se îndreptă pe şoselele care duceau spre nord. Către amiază, la Barnes a fost văzut un marţian, şi un nor de vapori negri, care se cobora încet, începuse să se întindă de-a lungul Tamisei şi peste întinderile din Lambeth, tăind în lenta lui înaintare orice retragere peste poduri. Un alt nor a trecut peste Ealing şi a înconjurat la Castle Hill o mică insulă de supravieţuitori, vii, dar în neputinţă a se salva.

După o încercare inutilă de a se urca, la Chalk Farm, într-un tren de nord-vest —
după ce se aprovizionaseră în gara de mărfuri de acolo, locomotivele au trecut ca plugurile prin mijlocul oamenilor care urlau, iar un grup de cetăţeni vânjoşi s-au zbătut din răsputeri pentru a opri ca mulţimea să-l dea pe mecanic cu capul de cazan — fratele meu a ieşit pe drumul de la Chalk Farm, s-a strecurat printr-un furnicar de vehicule grăbite, şi a avut norocul să fie de faţă printre primii la spargerea unui magazin de biciclete. Când a trecut prin fereastră, a tăiat cauciucul din faţă a bicicletei pe care o luase, dar totuşi a reuşit să fugă, fără altă vătămare decât o zgârietură la încheietura mâinii. Pe panta de pe Haverstock Hill nu se putea trece, din cauza unor cai răsturnaţi, aşa că a apucat-o pe Belsize Road.

Scăpând astfel de furia panicii, a ocolit pe Edgware Road şi a ajuns la Edgware pe la ora şapte, înfometat şi obosit, dar având un bun avans faţă de mulţime. De-a lungul drumului, oamenii şedeau pe la porţi, curioşi şi miraţi. El a fost depăşit de un grup de biciclişti, de câţiva oameni călare şi de două automobile. La o milă de Edgware, janta roţii s-a rupt şi bicicleta a devenit inutilizabilă. A părăsit-o pe marginea drumului şi a pornit pe jos prin sat. Pe strada principală a satului, unde magazinele erau pe jumătate deschise, oamenii se îngrămădeau pe trotuare, în pragul uşilor şi pe la ferestre, privind cu uimire la extraordinara procesiune a fugarilor care începeau să sosească. El a reuşit să găsească la un han câte ceva de mâncare.

A rămas în Edgware câtăva vreme, neştiind ce să mai facă. Numărul refugiaţilor creştea. Mulţi dintre ei păreau dispuşi, ca şi fratele meu, să se oprească acolo. Nu se mai ştia nimic nou despre invadatorii din Marte.

La ora aceea, drumul era plin de oameni, dar nu era încă complet supraaglomerat. Cei mai mulţi dintre fugari aveau biciclete, dar în curând au început să treacă în viteză automobile, şarete şi trăsuri, iar praful plutea în nori grei de-a lungul drumului spre St.
Albans.

Probabil că un gând neclar de a se duce la Chelmsford, unde avea câţiva prieteni, l-a îndemnat în cele din urmă pe fratele meu să pornească pe o potecă liniştită care ducea spre răsărit. Apoi a dat de un pârleaz şi, trecându-l, a continuat să meargă de-a lungul unei cărări spre nord-est. A lăsat în urmă câteva ferme şi mici aşezări ale căror nume nu le cunoştea. A întâlnit foarte puţini fugari, până când pe o potecă dinspre High Barnet a dat peste două doamne care i-au devenit tovarăşe de drum. A dat peste ele tocmai la timp ca să le poată salva.

Auzise ţipetele lor şi, alergând de după colţul drumului, a văzut doi oameni care se luptau să le dea jos din trăsurica în care se găseau, în timp ce un al treilea ţinea cu greutate capul poneiului înspăimântat. Una dintre doamne, o femeie scundă, îmbrăcată în alb, se mulţumea doar să ţipe; cealaltă, brună şi zveltă, îl biciuia pe omul care o ţinea de braţ, cu biciul ce-l avea în mâna liberă.

Înţelegând imediat situaţia, fratele meu a strigat, alergând la locul luptei. Unul dintre oameni se opri şi se întoarse spre el, iar fratele meu, dându-şi seama, după figura adversarului, că lupta era inevitabilă, s-a repezit imediat şi, fiind un boxer experimentat, l-a trântit jos, lângă roata trăsurii.

Nu era vreme pentru box cavaleresc şi, ca să-l astâmpere, fratele meu i-a dat o lovitură de picior; apoi îl luă de guler pe cel care o ţinea de braţ pe doamna cea înaltă. A auzit tropot de copite, biciul l-a izbit peste obraz, cel de-al treilea adversar l-a lovit între ochi, iar omul pe care îl ţinea se smulse şi începu să alerge pe potecă în direcţia din care venise el.

Pe jumătate ameţit, s-a trezit în faţa omului care ţinuse capul poneiului, şi a văzut că
trăsurica se îndepărta pe drum, bălăbănindu-se, iar cele două femei din ea priveau înapoi. Omul din faţa lui, un individ robust, a încercat să-l lovească, dar el l-a oprit cu un pumn în faţă. Apoi, dându-şi seama că rămăsese singur, s-a întors şi a pornit după trăsură, cu bărbatul cel vânjos pe urmele lui; cel care fugise se întorcea şi el, urmărindu-l de la distanţă.

Deodată, s-a împiedicat şi a căzut, cel care îl urmărea a căzut peste el, iar când fratele meu s-a ridicat în picioare, s-a găsit din nou în faţa a doi adversari. Ar fi avut puţini sorţi de izbândă împotriva lor, dacă doamna cea zveltă nu ar fi avut curajul să se întoarcă şi să-i sară în ajutor. Avea un revolver, dar care era ascuns sub băncuţa pe care şedeau, atunci când ea şi tovarăşa ei fuseseră atacate. Trase un glonte, de la şase metri depărtare, gata să-l atingă pe fratele meu. Cel mai puţin curajos dintre hoţi o luă la fugă, iar complicele îl urmă, înjurându-l pentru laşitatea lui. S-au oprit amândoi la capătul drumului, acolo unde cel de al treilea zăcea în nesimţire.

— Ţine-l! zise doamna cea zveltă, dându-i fratelui meu revolverul.
— Întorceţi-vă la trăsură, îi răspunse fratele meu, ştergându-şi sângele de pe buza

tăiată.
Ea se întoarse fără o vorbă, şi amândoi se îndreptară, gâfâind, spre locul unde doamna în alb se străduia să ţină pe loc poneiul înspăimântat.

Se părea că hoţii renunţaseră. Când fratele meu privi din nou spre ei, îi văzu îndepărtându-se.

— Voi sta aici, zise fratele meu, dacă îmi daţi voie. Şi se urcă pe locul liber din faţă. Doamna privi peste umăr.

— Dă-mi mie hăţurile, zise ea, şi atinse cu biciul coastele poneiului. După câteva
clipe, o cotitură a drumului îi ascunse pe cei trei oameni de privirile fratelui meu.

Astfel, într-un mod cu totul neaşteptat, fratele meu s-a trezit, gâfâind, cu buza tăiată, cu o falcă învineţită şi cu încheietura mâinii însângerată, mergând alături de aceste două femei pe un drum necunoscut.

A aflat că erau soţia şi sora mai tânără a unui chirurg din Stanmore care, întorcându-se dis-de-dimineaţă de la un caz grav din Pinner, auzise într-o gară din drum despre înaintarea marţienilor. Se grăbise să ajungă, le trezise pe cele două femei — servitoarea îi părăsise cu două zile mai înainte —, împachetase câteva provizii, pusese revolverul sub banca trăsurii — din fericire pentru fratele meu — şi le spusese să se ducă la Edgware, în speranţa că vor găsi acolo vreun tren. El rămăsese în urmă pentru a-i anunţa şi pe vecini. Le va ajunge, spusese el, pe la ora patru şi jumătate dimineaţa; acum era aproape nouă şi încă nu-l văzuseră. Ele n-au putut să se oprească în Edgware, din cauza aglomeraţiei, şi o apucaseră pe acest drum lăturalnic.

Aceasta era povestirea pe care i-au spus-o fratelui meu, în frânturi, când s-au oprit din nou, în apropiere de New Barnet. El le-a promis să rămână cu ele, cel puţin până când vor putea lua o hotărâre, sau până când va sosi cel pe care îl aşteptau, şi le-a declarat, pentru a le da mai multă încredere, că este un ţintaş experimentat cu revolverul — o armă complet străină pentru el.

Au făcut un fel de tabără la marginea drumului, iar poneiul a început, fericit, să pască iarbă. El le-a povestit cum fugise din Londra şi tot ceea ce ştia în privinţa marţienilor şi a felului lor de acţiune. Soarele se ridica tot mai sus pe cer, şi după câtva timp conversaţia a început să lâncezească, făcând loc unei stări de prevestiri neliniştitoare. Fratele meu a cules, de la cei care treceau pe drum, ultimele noutăţi. Fiecare răspuns
întretăiat pe care-l căpăta îi adâncea impresia marelui dezastru care se abătuse asupra omenirii, îi adâncea convingerea asupra necesităţii imediate de a-şi continua fuga. El încercă să le convingă de această necesitate.

— Avem ceva bani... zise femeia cea zveltă, şovăind. Întâlnind privirea fratelui meu, şovăiala ei încetă.

— Am şi eu, zise fratele meu.

Ea i-a explicat că aveau treizeci de lire de aur, pe lângă o bancnotă de cinci lire, şi se gândeau ca în schimbul acestei sume să obţină locuri în trenul de la St.Albans sau New Barnet. Fratele meu a fost de părere că încercarea era zadarnică, deoarece văzuse furia cu care londonezii înţesaseră trenurile, şi le-au propus să străbată Essex-ul, către Harwich, şi de acolo să fugă cu totul din ţară.

Doamna Elphinstone — acesta era numele femeii în alb — nici n-a vrut să audă, continuând să-l reclame pe "George al ei"; dar cumnată-sa era uimitor de liniştită şi chibzuită şi, în cele din urmă, a consimţit la propunerea fratelui meu. Astfel, cu gândul de a traversa marele drum de Nord, şi-au continuat mersul spre Barnet; fratele meu ducea poneiul de căpăstru, pentru a-l cruţa, pe cât era cu putinţă.

Pe măsură ce soarele se înălţa pe cer, ziua devenea extrem de călduroasă, iar stratul gros şi albicios de nisip devenea arzător şi orbitor, astfel încât ei înaintau foarte încet. Tufişurile erau cenuşii de praf. Cu cât se apropiau mai mult de Barnet, auzeau ridicându-se o rumoare din ce în ce mai insistentă.

Au început să întâlnească tot mai mulţi fugari. Majoritatea priveau ţintă înaintea lor, murmurând întrebări nedesluşite, sleiţi, răvăşiţi, murdari. Pe lângă ei a trecut un om în haine de seară, mergând pe jos, cu ochii în pământ. I-au auzit glasul şi, întorcându-se spre el, l-au
văzut înfigându-şi o mână în păr şi lovind cu cealaltă fiinţe nevăzute. După ce i-a trecut accesul de furie, omul şi-a continuat drumul fără să mai privească măcar o dată în urmă.

În timp ce grupul fratelui meu se îndrepta către răscrucea de la sud de Barnet, au văzut apropiindu-se de drum o femeie, pe un câmp din stânga lor, ducând în braţe un copil şi având alţi doi alături de ea; a trecut şi un om îmbrăcat în haine negre, murdare, cu un băţ gros într-o mână şi cu o mică valiză în cealaltă. Apoi, după cotitura drumului, dintre vilele care îl mărgineau în locul unde se unea cu şoseaua principală, a apărut o trăsurică trasă de un ponei negru şi asudat, condusă de un tânăr palid cu o pălărie tare, cenuşie de praf. În trăsurică şedeau înghesuite trei fete, lucrătoare de fabrică din East End, şi doi copii mici.

— Pe aici ajungem la Edgware? întrebă tânărul, cu ochii rătăciţi şi cu faţa palidă; iar când fratele meu îi răspunse că trebuia să o apuce spre stânga, el dădu imediat bice cailor, fără formalitatea de a mai mulţumi.

Fratele meu a observat o ceaţă sau un fum alb-cenuşiu ridicându-se dintre casele din faţa lor şi acoperind faţada albă a unei terase care apărea de pe cealaltă parte a drumului, prin spatele vilelor. Doamna Elphinstone le atrase printr-un strigăt atenţia asupra unor limbi roşii de foc, care se înălţau deasupra caselor din faţa lor, spre cerul albastru şi fierbinte. Rumoarea se transformase acum într-un amestec dezordonat de glasuri, scârţâit de roţi şi de căruţe şi tropot de copite. Drumul făcea o cotitură bruscă la nici cincizeci de metri de răscruce.

— Dumnezeule, strigă doamna Elphinstone. Unde ne duci?

Fratele meu se opri.

Şoseaua principală era acoperită de un puhoi clocotitor de oameni, un torent de fiinţe omeneşti care alergau spre nord, înghesuindu-se unele într-altele. Un mare nor de praf,
alb şi luminos în bătaia soarelui, făcea ca totul să fie cenuşiu şi nedesluşit, până la douăzeci de picioare de la pământ; norul era neîncetat stârnit de paşii grăbiţi ai unei mulţimi dese de cai, de bărbaţi şi femei, care mergeau pe jos, şi de roţile vehiculelor de tot felul.
— Loc! auzi fratele meu. Faceţi loc!

A te apropia de punctul unde drumul se întâlneşte cu şoseaua era ca şi cum ai fi trecut prin fumul unui incendiu; mulţimea mugea ca un foc puternic, iar praful era fierbinte şi înecăcios. Şi, într-adevăr, nu prea departe, o vilă ardea şi trimitea valuri de fum negru peste drum, mărind şi mai mult învălmăşeala.

Pe lângă ei trecură doi oameni. Apoi o femeie murdară, plângând şi cărând o legătură grea. Un câine de vânătoare, rătăcit, cu limba atârnând, le dădu târcoale, neîncrezător, înspăimântat şi într-un hal fără hal, luând-o la goană, la ameninţarea fratelui meu.

Atât cât se putea vedea pe drumul spre Londra, printre casele din dreapta, un puhoi clocotitor de oameni murdari şi grăbiţi se îngrămădea între vilele de pe fiecare parte; capetele negre, trupurile înghesuite deveneau distincte pe măsură ce ieşeau de după cotitură, treceau în grabă, şi îşi continuau din nou individualităţile în mulţimea îndepărtată, înghiţită în cele din urmă într-un nor de praf.
— Înainte! Înainte! strigau toţi. Faceţi loc! Faceţi loc!
Oamenii îi împingeau pe cei din faţă cu mâinile. Fratele meu ţinea capul poneiului. Atras în mod irezistibil, el înainta încet, pas cu pas, de-a lungul drumului.
La Edgware fusese doar o scenă de dezordine, la Chalk un vârtej gălă-gios, dar aici era o întreagă populaţie în mişcare. Este greu să-ţi imaginezi acest puhoi de oameni. Nu se putea distinge nici o figură. Oamenii se scurgeau de după colţ şi se îndepărtau cu spatele la
grupul celor trei rămaşi pe drum. Cei care erau pe jos mergeau pe marginea şoselei, ameninţaţi de roţile vehiculelor, căzând prin şanţuri şi poticnindu-se unii de alţii.

Trăsurile şi căruţele se buluceau unele într-altele, lăsând puţin loc pentru vehiculele mai rapide şi mai nerăbdătoare, care se repezeau din când în când înainte, atunci când li se ivea ocazia, făcând ca mulţimea să se înghesuie spre gardurile şi porţile vilelor.

— Înainte! se auzea strigând. Înainte! Se apropie!

Într-o căruţă se afla un orb îmbrăcat în uniforma Armatei Salvării, gesticulând, cu degetele zbârcite, şi urlând: "Veşnicie! Veşnicie!" Glasul lui era răguşit şi foarte puternic, astfel că fratele meu a putut să-l audă mult timp după ce omul s-a pierdut din vedere, în norul de praf. Unii dintre oamenii îngrămădiţi în căruţe îşi biciuiau prosteşte caii, certându-se cu ceilalţi căruţaşi; alţii şedeau nemişcaţi, privind ţintă în gol, cu ochii înroşiţi; alţii îşi rodeau mâinile, de sete, sau zăceau culcaţi în fundul vehiculelor. Caii aveau zăbalele acoperite de spumă şi ochii injectaţi.

Erau o puzderie de trăsuri, căruţe, şarete, furgoane; o căruţă de poştă, o căruţă de gunoaie pe care era scris "Parohia St. Pancras", un camion uriaş înţesat cu oameni. Un camion de bere trecu huruind, cu roţile împroşcate de sânge proaspăt.
— Eliberaţi drumul! strigau nişte glasuri. Eliberaţi drumul! —Veş-ni-cie! Veş-ni-cie! se auzea, ca un ecou, de-a lungul drumului.

Treceau femei triste, bine îmbrăcate, cu figurile răvăşite, cu copii care ţipau şi se poticneau, cu hainele lor elegante acoperite de praf, cu feţele obosite şi brăzdate de lacrimi. Alături de cele mai multe mergeau bărbaţi, unii grijulii, alţii nepăsători sau sălbatici. Luptând cot la cot cu ei, trecea câte un vagabond în zdrenţe negre, cu ochii holbaţi, strigând în gura mare tot felul de înjurături. Îşi croiau drum, luptându-se din răsputere, muncitori
zdraveni şi oameni sărăcăcioşi, cu părul ciufulit, îmbrăcaţi ca micii funcţionari sau vânzătorii de prăvălie; apoi fratele meu mai observă un soldat rănit, nişte oameni îmbrăcaţi în uniforma căilor ferate şi o creatură nenorocită, în cămaşă de noapte, cu o haină aruncată pe umeri.

Dar oricât de variată i-ar fi fost compoziţia, această hoardă avea anumite trăsături comune. Pe feţele tuturor se citea frica şi durerea, şi tot frica era aceea care îi gonea din urmă. O învălmăşeală, provocată de lupta pentru un loc într-o căruţă, făcu întregul puhoi de oameni să-şi grăbească pasul; unul dintre fugari, atât de speriat şi frânt încât genunchii i se îndoiau sub el, se însufleţi pentru o clipă, căpătând forţe noi. Căldura şi praful începuseră să-şi facă efectul asupra mulţimii. Oamenii aveau pielea uscată, buzele negre şi crăpate. Erau cu toţii însetaţi, obosiţi şi abia mai puteau să-şi mişte picioarele. Printre strigăte se auzeau certuri, mustrări şi gemete de oboseală; cele mai multe glasuri erau răguşite şi slabe. Pretutindeni se auzea, ca un refren:

— Loc! Faceţi loc! Vin marţienii!
Prea puţini se opreau, dându-se la o parte din acest puhoi. Drumul pătrundea oblic în şoseaua principală, printr-o deschidere îngustă, creând iluzia că vine dinspre Londra. Şi totuşi, un fel de flux omenesc se revărsa în acest capăt de drum; erau cei slabi, respinşi în afara curentului, şi care în general rămâneau acolo numai o clipă, înainte de a se cufunda din nou în el. La o mică distanţă de drum, şedea întins un om cu piciorul înfăşurat în cârpe însângerate; doi prieteni se aplecaseră asupra lui. Era un norocos care încă mai avea prieteni.

Un bătrânel, cu o mustaţă ostăşească, albită, îmbrăcat într-o redingotă neagră şi jegoasă, se apropie şchiopătând, se aşeză jos, îşi scoase gheata — ciorapul îi era mânjit de
sânge —, aruncă din ea un ciob de piatră şi porni din nou, târându-şi piciorul; o fetiţă de opt sau nouă ani, singură, se trânti pe iarbă lângă fratele meu, plângând.

— Nu mai pot să merg! Nu mai pot să merg!
Fratele meu se trezi din toropeală, o ridică, vorbindu-i cu blândeţe, şi o duse lângă miss Elphinstone. De îndată ce fratele meu o ridică, fetiţa tăcu, ca şi cum ar fi cuprins-o frica.

— Ellen! ţipă o femeie din mulţime, cu glasul scăldat în lacrimi. Ellen! Şi copilul se smuci brusc din braţele fratelui meu, strigând:
— Mamă!

— Se apropie! zise un om călare, trecând prin dreptul drumului.

— La o parte din drum! striga un vizitiu, ridicat deasupra celorlalţi; şi fratele meu văzu o trăsură închisă cotind pe drumul lateral.

Oamenii se înghesuiau unii într-alţii, pentru a se feri de cal. Fratele meu trase spre margine poneiul şi trăsurica, iar omul trecu pe lângă el şi se opri la cotitura drumului. Era o trăsură cu oiştea pentru o pereche de cai, dar nu avea înhămat decât unul singur. Fratele meu văzu neclar, prin praf, cum doi oameni ridicau un corp pe o targă albă, aşezând-o apoi uşor pe iarba de sub un tufiş de lemn câinesc.
Unul dintre oameni veni alergând spre fratele meu.

— Unde se poate găsi nişte apă? întrebă el. Trage să moară, şi vrea puţină apă. Este lordul Garrick.

— Lordul Garrick! zise fratele meu, Preşedintele Curţii?

— Unde găsesc apă? zise omul.

— Poate că găseşti vreo cişmea, zise fratele meu, în vreuna dintre case. Noi nu avem
apă. Nu pot să-i las aici pe ai mei.

Omul îşi croi drum, prin mulţime, spre poarta casei din colţ.
— Înaintaţi! spuneau oamenii, îmbrâncindu-l. Se apropie! Mergeţi înainte!

Apoi, atenţia fratelui meu a fost atrasă de un om cu barbă, cu o figură de vultur, ducând o legătură, care s-a spart chiar în timp ce fratele meu o privea; din ea s-a revărsat o masă compactă de lire de aur, care părea să se fărâmiţeze în monede abia atunci când atingea pământul. Lirele se rostogoliră în toate părţile, printre picioarele nervoase ale oamenilor şi ale cailor. Omul se opri, privind prosteşte risipa de aur, şi osia unei trăsuri îl izbi în umăr, trântindu-l la pământ. Scoase un ţipăt, făcu un pas înapoi, şi roata unei căruţe îl atinse din treacăt.

— Loc! strigau oamenii din jurul lui. Faceţi loc!
De îndată ce trecu trăsura, el se trânti, cu amândouă mâinile desfăcute, pe grămada de monede, şi începu să şi le îndese cu pumnii în buzunar. Un cal se ivi chiar pe lângă el şi, în clipa următoare, când omul se ridicase pe jumătate, fu trântit sub copitele calului.

— Opriţi! strigă fratele meu şi, dând la o parte din drum o femeie, încercă să apuce zăbala calului.

Dar, înainte de a putea ajunge acolo, auzi pe sub roţi un ţipăt şi văzu, prin praf, cum obada trecea peste spatele sărmanului nenorocit. Vizitiul trăsurii îl plesni cu biciul pe fratele meu, care alerga spre spatele trăsurii. Strigătele îl asurzeau. Omul se zvârcolea, printre banii lui împrăştiaţi, în praf, fără să se poată scula, căci roata îi rupsese şira spinării, iar picioarele îi atârnau moi, neputincioase. Fratele meu se ridică şi strigă la vizitiul care venea din urmă, şi îi veni în ajutor un om călare pe un cal negru.

— Dă-l la o parte din drum, zise el; şi, apucându-l de guler cu mâna liberă, fratele
meu îl târî pe nenorocit la o parte. Dar el continua să se cramponeze de bani şi, privindu-l cu furie pe fratele meu, îl izbi în braţ cu un pumn plin de aur.

— Înaintaţi! Înaintaţi! strigau glasuri furioase în spatele lor. Faceţi loc! Faceţi loc! Se auzi o trosnitură, în timp ce oiştea unei trăsuri se lovea de căruţa pe care o ţinea

în loc omul călare. Fratele meu întoarse privirea, şi omul cu aurul îşi răsuci capul şi muşcă mâna care îl ţinea de guler. O izbitură, şi calul negru fu împins într-o parte, iar calul căruţei trecu pe lângă el. O copită călcă la un fir de păr de piciorul fratelui meu. El dădu drumul omului căzut şi sări înapoi. Văzu pe faţa nenorocitului întins pe pământ mânia transformându-se în groază, şi după o clipă îl pierdu din vedere, şi fratele meu fu târât înapoi, dus mai departe de intrarea drumului şi fu nevoit să se lupte din greu, în mijlocul torentului, pentru a putea reveni.

Văzu pe miss Elphinstone acoperindu-şi ochii, iar un copilaş, cu acea lipsă de compătimire specifică anilor fragezi, privea cu ochii dilataţi un corp acoperit de praf care zăcea la pământ, negru şi nemişcat, zdrobit sub roţile care treceau.

— Să ne întoarcem! strigă el şi începu să tragă înapoi poneiul. Şi adăugă: Nu putem trece prin acest... iad.

Se întoarseră vreo sută de metri pe drumul pe care veniseră, până când mulţimea agitată nu se mai zări. Pe când treceau de cotitura drumului, fratele meu văzu în şanţul de sub tufişul de lemn câinesc faţa muribundului acoperită de o paloare cadaverică, cu trăsăturile supte şi strălucind de transpiraţie. Cele două femei şedeau tăcute, ghemuite în trăsură şi înfiorate.

Apoi, dincolo de cotitură, fratele meu se opri din nou. Miss Elphinstone era albă la faţă, iar cumnata ei plângea, prea nenorocită ca să-l mai cheme pe "George al ei". Fratele
meu era îngrozit şi uluit. Imediat ce se îndepărtară, îşi dădu seama cât de urgent şi de imperios era să încerce traversarea şoselei. Se întoarse spre miss Elphinstone, cu o hotărâre bruscă.

— Trebuie să trecem pe acolo, zise el, şi întoarse din nou poneiul. Pentru a doua oară, în ziua aceea, fata dădu dovadă de curaj.

Vrând să-şi croiască drum prin torentul de oameni, fratele meu intră din nou în vâltoare şi ţinu în loc calul unei trăsuri, în timp ce miss Elphinstone conducea poneiul de căpăstru. O căruţă se izbi de roţi, pentru o clipă, şi smulse o aşchie lungă din bancă. În clipa următoare erau luaţi şi târâţi înainte de curent. Fratele meu, cu faţa şi cu mâinile însângerate de la loviturile de bici, sări pe capră şi apucă hăţurile din mâna ei.

— Ţinteşte spre omul din spate, zise el, dându-i revolverul, dacă ne împinge prea tare. Nu!... ţinteşte mai bine calul.

Apoi el începu să caute un prilej ca să treacă spre partea dreaptă a drumului. Dar, odată intrat în curent, parcă îşi pierduse voinţa şi devenise o fărâmă a acestei gloate prăfuite. Trecură prin Chipping Barnet, duşi de torent; se îndepărtaseră cu o milă de centrul oraşului, înainte de a putea să-şi croiască drum până în partea cealaltă a şoselei. Era o alarmă şi o învălmăşeală de nedescris; dar în oraş, şi dincolo de el, şoseaua se bifurca de mai multe ori, şi deci înghesuiala se micşora într-o oarecare măsură.

Se îndreptară spre răsărit, prin Hadley, întâlnind, de fiecare parte a drumului, şi acolo, dar şi mai departe, o mare mulţime de oameni care se înghesuia să bea apă dintr-un pârâu, unii luptându-se din răsputeri pentru a ajunge până la apă. Mai departe, de pe un deal de lângă East Barnet, văzură două trenuri mergând încet, unul după altul, fără nici un fel de semnale — trenuri ticsite de oameni, unii stând chiar şi printre cărbunii din tenderul
locomotivei, îndreptându-se spre nord, de-a lungul Marii Căi Ferate de Nord. Fratele meu presupunea că trenurile se umpluseră după ce ieşiseră din Londra, deoarece la ora aceea panica furibundă a mulţimii făcuse ca gările centrale să fie impracticabile.

În apropiere de acel loc, se opriră pentru tot restul după-amiezii; emoţiile violente îi sleiseră pe toţi trei. Începură să sufere de foame; noaptea era rece, şi nici unul dintre ei nu aveau curajul să doarmă. În cursul serii, mulţi fugari trecură în grabă de-a lungul drumului, aproape de locul unde se opriseră ei, fugind de primejdii necunoscute şi mergând în direcţia din care venise fratele meu.



Capitolul XVII

"COPILUL TUNETULUI"

Dacă marţienii ar fi avut drept scop numai distrugerea, ar fi putut să nimicească, încă de luni, întreaga populaţie a Londrei, în timp ce oamenii se răspândeau încet prin regiunile din împrejurimi. Nu numai pe drumul care trecea din Barnet, dar şi prin Edgware şi Waltham Abbey, şi de-a lungul drumurilor spre răsărit de Southend şi Shoeburyness, şi la sud de Tamisa, spre Deal şi Broadstairs, se scurgea acelaşi puhoi înspăimântat. Dacă, în dimineaţa aceea de iunie, cineva ar fi plutit într-un balon pe cerul albastru şi luminos de deasupra Londrei, fiecare drum dinspre nord şi răsărit, care ieşea din labirintul încâlcit al străzilor, i-ar fi apărut punctat cu negru de şuvoiul de fugari, fiecare punct reprezentând un ghem omenesc de teroare şi durere fizică. În capitolul precedent am expus pe larg relatarea fratelui meu asupra trecerii prin Chipping Barnet, pentru ca toţi cititorii mei să-şi poată da
seama cum apărea această masă de puncte negre unuia care făcea parte din ea. Niciodată, în istoria lumii, nu s-au mişcat şi n-au suferit laolaltă atâtea mulţimi omeneşti. Hoardele legendare ale goţilor şi hunilor, armatele cele mai uriaşe pe care le-a văzut vreodată Asia, n-ar fi fost decât o picătură în acest puhoi. Nu era un marş disciplinat; era o debandadă — o debandadă gigantică şi îngrozitoare — fără vreo ordine sau vreun ţel, şase milioane de oameni, fără arme şi fără provizii, mergând drept înainte. Era începutul înfrângerii civilizaţiei, începutul masacrului omenirii.

Drept sub el, omul instalat în balon ar fi văzut reţeaua întinsă a străzilor, casele, bisericile, scuarurile, pieţele, parcurile — toate pustii — întinzându-se ca o hartă imensă, iar spre sud, o pată. S-ar fi părut că peste Ealing, Richmond şi Wimbledon, o peniţă monstruoasă a lăsat să cadă pe hartă o pată de cerneală. Persistent, neîncetat, fiecare pată neagră creştea, se întindea, trimiţându-şi ramificaţii în toate părţile, când îngrămădindu-se în faţa unei ridicături de teren, când revărsându-se iute peste vreo creastă într-o nouă vale, exact cum se întinde o picătură de cerneală pe sugativă.

Mai departe, peste dealurile albastre care se ridică la sud de fluviu, marţienii mergeau încoace şi încolo, sclipitori, împrăştiindu-şi calm şi metodic norul lor otrăvitor pe câte o bucată de teren, îndepărtându-l apoi, după ce-şi îndeplinise rolul, cu jeturile de aburi şi punând stăpânire pe regiunea cucerită. Se pare că ei nu aveau drept scop exterminarea oamenilor, ci mai ales demoralizarea completă şi distrugerea oricărei împotriviri. Au aruncat în aer toate magaziile de muniţii pe care le-au întâlnit, au tăiat toate liniile telegrafice şi au distrus pe alocuri căile ferate. Tăiau toate mijloacele de comunicaţie ale oamenilor. Nu păreau grăbiţi să-şi extindă câmpul de operaţii, şi în cursul acelei zile n-au trecut de partea centrală a Londrei. Probabil că un foarte mare număr de londonezi au rămas
acasă, în dimineaţa de luni. Un lucru este sigur, şi anume că mulţi au murit în casele lor, asfixiaţi de Fumul Negru.

Până spre amiază, bazinul Londrei prezenta un spectacol uimitor. Se aflau acolo vapoare şi vase de tot felul, iar fugarii ofereau sume enorme de bani; şi se spune că mulţi dintre cei care s-au apropiat înot de aceste vase au fost respinşi cu căngile şi s-au înecat. Pe la ora unu după-amiază, între arcadele podului Blackfriars a apărut rămăşiţa subţire a unui nor de vapori negri. În clipa aceea, portul a devenit scena unei învălmăşeli nebune, cu lupte şi ciocniri, şi câtva timp o mulţime de bărci şi şlepuri s-au îngrămădit în jurul arcadei dinspre nord a podului Tower, iar marinarii au trebuit să se lupte sălbatic cu oamenii care îi asaltaseră de pe ţărm. Unii se căţărau pe pilonii podului de deasupra.

Când, cu o oră mai târziu, a apărut de după Turnul Orologiului un marţian şi a intrat în fluviu, către Limehouse nu mai pluteau decât sfărâmături.

Despre căderea celui de al cincilea cilindru voi vorbi ceva mai departe. Cel de al şaselea a căzut la Wimbledon. Fratele meu, care şedea de veghe lângă femeile din trăsură, în mijlocul unei păşuni, a văzut fulgerul verde, departe, în spatele dealurilor. Marţi, micul grup, care încă mai avea de gând să ajungă la mare, s-a îndreptat, prin regiunea înţesată de oameni, către Colchester. Se confirmase vestea că marţienii stăpâneau acum întreaga Londră. Fuseseră văzuţi la Highgate şi — se spunea — chiar la Neasden. Dar fratele meu nu i-a văzut decât a doua zi.

În ziua aceea, mulţimile de oameni împrăştiaţi au început să-şi dea seama că au nevoie urgentă de provizii. Pe măsură ce foamea creştea, nu se mai ţinea seama de dreptul de proprietate. Fermierii au ieşit să-şi apere cu arma în mână vitele, hambarele şi recolta de grâne. Mulţi oameni, ca şi fratele meu, se îndreptau acum spre răsărit şi s-au găsit chiar unii
disperaţi care s-au întors spre Londra, ca să găsească hrană. Aceştia erau mai ales cei din suburbiile de nord, care nu cunoşteau Fumul Negru decât din auzite. Fratele meu aflase că aproape o jumătate din membrii guvernului se adunase la Bimingham şi că se pregăteau enorme cantităţi de explozibile puternice, pentru a fi folosite, în mine automate, în regiunile din Midland.

Mai aflase, de asemeni, că la Compania Căilor Ferate din Midland se înlocuise personalul care fugise în prima zi de panică, că traficul fusese reluat şi că trenurile circulau de la St. Albans spre nord, pentru a se degaja regiunile din jurul Londrei. În Chipping Ongar se instalase o placardă care anunţa că în oraşele de nord se găseau mari cantităţi de făină şi că în douăzeci şi patru de ore se va distribui pâine oamenilor înfometaţi din împrejurimi. Dar această veste nu l-a împiedicat în planul de fugă pe care şi-l construise, şi cei trei şi-au continuat toată ziua drumul spre răsărit, nemaiauzind nimic altceva despre distribuirea de pâine în afară de această promisiune. De altfel, nimeni nu a mai auzit despre ea. În noaptea aceea a căzut cea de a şaptea stea, pe Primrose Hill. Era în timp ce miss Elphinstone şedea de veghe, căci hotărâseră să vegheze cu rândul. Ea a văzut-o căzând.

Miercuri, cei trei fugari, care petrecuseră noaptea într-un lan de grâu necopt, au ajuns la Chelmsford şi acolo un grup de cetăţeni, intitulându-se Comitetul de Aprovizionare Publică, le-au luat poneiul, ca provizie, nedându-le în schimb nimic altceva decât promisiunea că vor primi a doua zi o bucată din el. Circula zvonul că marţienii erau la Epping şi că pulberăria de la Waltham Abbey fusese distrusă într-o încercare zadarnică de a arunca în aer pe unul dintre invadatori.

Oamenii pândeau, din turnurile bisericii, sosirea marţienilor. Fratele meu, din fericire pentru el, după cum s-a dovedit, a preferat să-şi continue imediat drumul spre
coastă, decât să aştepte o bucată de carne, cu toate că toţi erau flămânzi. Către amiază, au trecut prin Tillingham, care, în mod ciudat, părea să fie complet liniştit şi pustiu, în afară de câţiva oameni care căutau să fure ceva de mâncare. Lângă Tillingham, au ajuns deodată la ţărmul mării, întâlnind cea mai surprinzătoare mulţime de vase de toate felurile care se poate imagina.

După ce marinarii n-au mai putut urca pe Tamisa, îşi continuaseră drumul pe lângă coasta din Essex, spre Harwich, Walton şi Clacton, şi după aceea spre Foulness şi Shoebury, pentru a-i îmbarca pe refugiaţi. Vasele şedeau într-o curbă imensă în formă de seceră, care se pierdea în ceaţă, spre Naze. Aproape de ţărm se afla o mulţime de bărci de pescuit: engleze, scoţiene, franceze, olandeze şi suedeze; şalupe cu aburi de pe Tamisa, iahturi, bărci cu motor; ceva mai departe se aflau vasele de mare tonaj, o mulţime de vase murdare, pentru transportarea cărbunilor, vase comerciale cochete, vase pentru transportul vitelor, vase de pasageri, tancuri petroliere, vase de cursă lungă, şi chiar un vas vechi de transport de culoare albă, transatlantice albe şi cenuşii de la Southampton şi Hamburg; de-a lungul coastei albastre, dincolo de Blackwater, până aproape de Maldon, fratele meu a zărit, neclar, o mulţime de bărci care traficau cu oamenii de pe ţărm.

La vreo două mile în larg se afla un cuirasat, cufundat adânc în apă, arătând, după spusele fratelui meu, ca un vas pe jumătate scufundat. Era cuirasatul "Copilul Tunetului". Nu se mai vedea vreun alt vas de război, dar departe, spre dreapta, pe suprafaţa întinsă a mării

— în ziua aceea marea era foarte liniştită — se întindea un şarpe de fum negru, care trăda locul celorlalte cuirasate ale flotei din Canalul Mânecii: ele patrulau pe un front larg, cu maşinile sub presiune, gata să intre în acţiune, în faţa estuarului Tamisei, vigilente şi totuşi neputincioase de a împiedica înaintarea marţienilor.
La vederea mării, doamna Elphinstone s-a lăsat cuprinsă de panică, în ciuda asigurărilor pe care i le dădea cumnata ei. Ea nu mai plecase niciodată din Anglia, şi ar fi preferat să moară, decât să se vadă într-o ţară străină, lipsită de prieteni şi de toate celelalte. Probabil că biata femeie îşi închipuia că francezii şi marţienii erau unul şi acelaşi lucru. În timpul celor două zile de călătorie devenise din ce în ce mai nervoasă, mai înspăimântată şi mai deprimată. Singurul ei gând era să se reîntoarcă la Stanmore. Toate fuseseră întotdeauna bune şi liniştite la Stanmore... Acolo îl vor regăsi pe George...

Cu mare greutate au convins-o să coboare până la ţărm, unde fratele meu a reuşit, destul de repede, să atragă atenţia unor marinari de pe un vas cu zbaturi, venit de pe Tamisa. Aceştia au trimis o barcă şi s-au învoit la treizeci şi şase de lire pentru toţi trei. Vasul mergea, după spusele oamenilor, la Ostende.

Era pe la ora două, când fratele meu, după ce a plătit la pasarelă costul călătoriei, s-a văzut în siguranţă, împreună cu tovarăşele lui, pe bordul vasului. Pe bord se afla şi hrană, deşi la preţuri exorbitante, şi toţi trei au reuşit să ia o masă, pe una din băncile de la provă.

Pe bord se şi aflau vreo patruzeci de oameni, dintre care cei mai mulţi îşi dăduseră ultimii bani pentru a-şi asigura călătoria, dar căpitanul a rămas pe canalul Blackwater până la ora cinci după-amiază, culegând noi pasageri, până când puntea a fost încărcată în mod primejdios. Probabil că ar fi aşteptat şi mai mult, dacă dinspre sud n-ar fi început să se audă bubuiturile tunurilor. Drept răspuns, cuirasatul a tras o lovitură de tun şi a înălţat un şir de pavilioane. O trâmbă de fum a răbufnit din ochiurile lui.

Unii dintre pasageri erau de părere că această canonadă venea dinspre Shoeburyness, până când s-a observat că devenea din ce în ce mai puternică. În acelaşi timp, departe, spre sud-est, catargele şi punţile blindate a trei cuirasate se ridicară unul
după altul din mare, sub nori de fum negru. Dar atenţia fratelui meu se întoarse repede la canonada îndepărtată dinspre sud. I s-a părut că vede o coloană de fum ridicându-se din ceaţa cenuşie din depărtare.

Micul lor vas se şi îndepărtase spre răsărit de marele semicerc de nave, şi coasta scundă a Essex-ului devenea albăstrie, învăluită în ceaţă, când a apărut un marţian, părând mic şi nedesluşit în depărtare, înaintând de-a lungul coastei mocirloase, venind dinspre Foulness. Văzându-l, căpitanul începu să înjure cu glas tare, de teamă şi mânie împotriva propriei lui întârzieri, iar zbaturile parcă se molipsiră dintr-o dată de spaima lui. Toată lumea de pe bord şedea lângă parapet sau pe băncile vasului, privind la forma aceea îndepărtată, mai înaltă decât copacii şi turnurile bisericilor de pe coastă, şi care înainta încet, parodiind mersul omenesc.

Era primul marţian pe care-l vedea fratele meu şi, mai mult uimit decât înspăimântat, el a rămas să privească acest titan care înainta cu hotărâre către vase, cufundându-se din ce în ce mai mult în apă, pe măsură ce se îndepărta de coastă. Apoi, departe, dincolo de Crouch, a apărut altul, păşind peste nişte copaci chirciţi, apoi încă unul, şi mai departe, cufundat adânc în pâcla strălucitoare care părea suspendată între mare şi cer. Toţi se îndreptau către mare, ca şi cum ar fi vrut să taie retragerea nenumăratelor vase care se îngrămădiseră între Foulness şi Naze. În ciuda eforturilor gâfâitoare depuse de motoarele micului vas cu zbaturi şi a spumei abundente pe care roţile o lăsau în urmă, el se îndepărta de această înaintare sinistră cu o înspăimântătoare încetineală.

Privind spre nord-vest, fratele meu a văzut marele semicerc de vase vibrând de teroarea care se apropia; un vas trecea în spatele altuia, altul se întorcea spre larg, vapoarele şuierau şi revărsau nori de aburi, corăbiile îşi întindeau pânzele, şalupele se
mişcau de colo până colo. El era atât de fascinat de toate acestea şi de primejdia care înainta dinspre stânga, încât nu vedea nimic din ceea ce se petrecea spre largul mării. Şi atunci, o mişcare rapidă a vasului (care s-a rotit brusc pentru a evita scufundarea) l-a aruncat jos de pe banca pe care şedea. În jur se auziră strigăte, zgomot de paşi, nişte aclamaţii, la care părea că se răspunde din depărtare. Vasul se zgudui şi el căzu jos, sprijinindu-se în mâini.

Se ridică în picioare şi văzu spre tribord, la nici o sută de metri de vasul lor care se legăna în tangaj, o masă imensă de fier trecând prin apă ca lama unui plug, aruncând-o de o parte şi de alta în jerbe imense de spumă care se năpusteau spre vasul lui, făcând ca zbaturile să se învârtească în aer, şi cufundându-l apoi aproape cu toată puntea sub apă.

Un duş puternic îl orbi pentru o clipă. Când îşi deschise din nou ochii, văzu că monstrul trecuse şi gonea către ţărm. Turele enorme de fier se ridicau din trupul lui înalt, alături de două coşuri care scuipau fum şi foc. Era cuirasatul "Copilul Tunetului" care se îndrepta în ajutorul vaselor ameninţate.

Stând în picioare pe puntea care se clătina, încleştat cu mâinile de parapet, fratele meu îşi mută privirea de la acest leviatan în atac, îndreptând-o din nou asupra marţienilor; acum erau toţi trei laolaltă, stând atât de departe în larg, încât suporturile lor triple erau scufundate aproape în întregime. Astfel scufundaţi, priviţi în această perspectivă îndepărtată, păreau mult mai puţin impresionaţi decât masa imensă de fier în a cărui dâră vaporaşul pe care se afla el se legăna neputincios. Părea că marţienii privesc cu uimire la acest nou adversar. Poate că în mintea lor credeau că este un uriaş, ca şi ei. "Copilul Tunetului" nu trase nici o lovitură de tun, ci pur şi simplu înainta spre ei cu toată viteza. Aceasta i-a şi permis, probabil, să se apropie atât de mult de inamic. Marţienii nu ştiau ce
să facă. Un obuz, şi ei l-ar fi scufundat imediat, cu raza lor arzătoare.

Înainta cu o viteză atât de mare, încât într-un minut ajunse aproape la jumătatea drumului dintre vaporul pe care se afla fratele meu şi marţienii — o masă neagră care se micşora, proiectată pe linia orizontală şi îndepărtată a coastei Essex-ului.

Deodată, marţianul cel mai apropiat îşi înclină trupul şi descărcă spre cuirasat un proiectil cu gaz negru. Acesta atinse tribordul şi ricoşă într-un jet întunecos, rostogolit în valuri, degajând un torent de Fum Negru, din care cuirasatul scăpă. Pentru cei care priveau de pe vapor, la o mică înălţime deasupra apei, cu soarele în ochi, părea ca şi cum cuirasatul se şi afla în mijlocul marţienilor.

Formele uriaşe se despărţiră, ridicându-se din apă pe măsură ce se retrăgeau către ţărm; unul dintre marţieni îşi ridică generatorul de raze arzătoare, ca pe un aparat fotografic. Îl ţinu aţintit oblic în jos şi un nor de aburi ţâşni din apă la atingerea razei. Ea trecu prin cuirasa de fier a vasului ca un fier înroşit printr-o hârtie.

O vâlvătaie de flăcări ţâşni din aburii care se ridicau, şi marţianul se clătină. În clipa următoare era trântit jos şi o cantitate uriaşă de apă şi de vapori se ridică în aer. Tunurile de pe "Copilul Tunetului" răsunară, în acest vacarm, unul după altul, şi un proiectil împroşcă în sus apa chiar lângă vaporul cu zbaturi, ricoşă spre celelalte vase care fugeau spre nord şi sparse în ţăndări un cuter.

Dar faptul acesta trecu neobservat. Văzând prăbuşirea marţianului, căpitanul scoase un strigăt nearticulat, şi pasagerii de pe puntea vasului strigară în cor. Apoi scoaseră din nou un strigăt. Ieşind din învolburarea albă, cuirasatul lung şi negru înainta, cu flăcările înălţându-se din partea din mijloc, cu ventilatoarele şi coşurile scuipând foc.

Era încă în stare de funcţionare; se pare, cârma rămăsese intactă şi motoarele mai
mergeau. Se îndreptă către cel de al doilea marţian şi ajunsese la o sută de metri de el când îl atinse raza arzătoare. Atunci, cu o bubuitură violentă, cu o flacără orbitoare, punţile şi coşurile săriră în aer. Marţianul se clătină de violenţa exploziei şi, în clipa următoare, epava în flăcări, continuând să înainteze în virtutea inerţiei, îl izbi şi îl turti ca pe un obiect de carton. Fratele meu scoase fără să vrea un strigăt. Un vârtej clocotitor de aburi ascunse din nou totul.

— Doi! urlă căpitanul.

Văzduhul vuia de strigăte. De la un capăt la celălalt, vaporul răsuna de aclamaţiile frenetice care cuprinseseră, pe rând, mulţimea de vase şi bărci care se îndreptau către larg.

Aburii care pluteau deasupra apei ascunseră timp de câteva minute pe cel de al treilea marţian, ca şi coasta. În tot acest timp, zbaturile băteau neîncetat apa, îndepărtând vasul de locul luptei; când, în cele din urmă, aburii se risipiră, apăru un nor de fum negru şi nu se mai putea zări nici "Copilul Tunetului", nici cel de al treilea marţian. Dar cuirasatele din larg veniseră acum mult mai aproape şi se îndreptau spre ţărm, trecând pe lângă vapor.

Micul vas îşi continuă drumul spre larg, iar cuirasatele se apropiară încet de coastă, care încă era ascunsă de un nor marmorat, format din aburi şi gaz negru, învolburându-se şi combinându-se în cele mai ciudate chipuri. Vasele cu refugiaţi se împrăştiau spre nord-est; câteva bărci cu pânze pluteau între cuirasate şi vapor. După câtva timp, înainte de a atinge norul care cobora tot mai jos, vasele de război se întoarseră spre nord, apoi cotiră brusc şi dispărură spre sud, în ceaţa tot mai deasă a înserării. Coasta deveni neclară şi în cele din urmă dispăru printre fâşiile joase de nori adunate în jurul soarelui care apunea.

Apoi, deodată, în ceaţa aurită a apusului, se auziră bubuiturile tunurilor, şi apărură nişte forme negre care se mişcau. Toţi pasagerii se îngrămădiră la balustrada vaporului,
aţintindu-şi privirile către vatra orbitoare a apusului, dar nu se putea distinge nimic clar. O masă de fum se ridică oblic şi acoperi faţa soarelui. Vaporul îşi continua drumul, gâfâind, încordat într-o nesfârşită aşteptare.

Soarele se cufundă în nori cenuşii, cerul se înroşi, se întunecă, şi luceafărul apăru, tremurător. Se înserase de-a binelea, când căpitanul scoase un strigăt şi arătă cu mâna. Fratele meu îşi încordă privirea. Din orizontul cenuşiu, ceva se înălţă spre cer, se înălţă oblic şi cu mare iuţeală pe seninul luminos de deasupra norilor dinspre apus; un obiect plat, larg şi mare, care descrise o curbă imensă, apoi se micşoră, coborând încet, şi dispăru din nou în misterul cenuşiu al nopţii. Şi, în timp ce cobora, noaptea se revărsă pe Pământ, ca o ploaie.






CARTEA A DOUA

PĂMÂNTUL SUB MARŢIENI



Capitolul I

SUB CĂLCÂI

Am părăsit în prima carte propriile mele aventuri, pentru a povesti, în ultimele două capitole, ceea ce i se întâmplase fratelui meu, în timp ce preotul şi cu mine eram ascunşi în
casa părăsită din Halliford, unde ne refugiasem ca să scăpăm de Fumul Negru. Voi rezuma. Am rămas acolo toată noaptea de duminică şi toată ziua următoare — ziua panicii — într-o mică insulă de lumină, izolată de restul lumii de către Fumul Negru. În timpul acestor două zile plictisitoare, nu puteam face nimic altceva decât să aşteptăm, într-o inactivitate plină de nelinişte.

Mintea îmi era bântuită de îngrijorare pentru soarta soţiei mele. Mi-o închipuiam stând la Leatherhead, îngrozită, în primejdie, jelindu-mă ca pe un mort. Mă plimbam prin odăi şi plângeam, gândindu-mă că eram despărţit de ea, şi la tot ce i se putea întâmpla în timpul absenţei mele. Ştiam că vărul meu era destul de curajos pentru a face faţă oricărei împrejurări, dar nu era omul care să-şi dea seama repede de primejdie, care să acţioneze cu promptitudine. Ceea ce se cerea acum nu era curajul, ci prudenţa. Singura mea consolare era faptul că-i ştiam pe marţieni îndreptându-se către Londra, îndepărtându-se deci de soţia mea. Nelinişti vagi îmi frământau şi îmi chinuiau mintea. Văicărelile neîncetate ale preotului mă plictiseau şi mă enervau; disperarea lui egoistă mă supăra. După câteva mustrări fără efect, m-am retras departe de el, într-o odaie — fără îndoială, o clasă de şcoală — care conţinea globuri, bănci şi caiete. Când preotul a venit după mine, m-am dus într-o cămară din podul casei şi, pentru a rămâne singur cu frământările mele dureroase, m-am încuiat înăuntru.

Toată ziua aceea şi dimineaţa următoare am fost înconjuraţi de Fumul Negru. Duminică seara, în casa vecină, s-au văzut semnele existenţei unor oameni — un chip apărut la o fereastră, lumini care se mişcau, mai târziu o uşă trântită. Dar nu ştiu cine erau aceşti oameni şi nici ce s-a întâmplat cu ei. A doua zi nu i-am mai simţit. În tot cursul dimineţii de luni, Fumul Negru s-a îndreptat încet către râu, furişându-se din ce în ce mai aproape de noi
şi trecând, în cele din urmă, pe drumul de lângă casa în care eram ascunşi.

Pe la amiază, pe câmp a apărut un marţian, înlăturând Fumul Negru cu ajutorul unui jet de aburi supraîncălziţi care şuiera pe pereţi, spărgând toate ferestrele pe care le atingea. În timp ce preotul fugea din camera din faţă, câţiva stropi i-au opărit mâna. Când, în cele din urmă, ne-am furişat din odăile ude de aburi şi am privit din nou afară, regiunea dinspre nord arăta ca şi cum peste ea ar fi trecut o furtună de zăpadă neagră. Privind către râu, am văzut cu uimire o roşeaţă neobişnuită care se amesteca cu negrul păşunilor pârjolite.

Câtăva vreme, nu ne-am dat seama de schimbarea situaţiei noastre, în afară de faptul că eram scăpaţi de ameninţarea Fumului Negru. Dar mai târziu, am înţeles că el nu ne mai asedia, că puteam să ieşim afară. De îndată ce am realizat că drumul de ieşire era liber, mi-a revenit dorinţa de a acţiona. Dar preotul căzuse într-o stare de letargie şi era complet lipsit de raţiune.

— Aici suntem în siguranţă, repeta el, suntem în siguranţă.
M-am hotărât să-l părăsesc; o, de ce n-am făcut-o! Devenisem mai înţelept, după cele ce învăţasem de la artilerist — şi mi-am căutat hrană şi băutură. Am găsit ulei şi cârpe, pentru a-mi bandaja arsurile şi am luat, de asemenea, o pălărie şi o cămaşă de flanelă pe care le-am găsit într-unul din dormitoare. Când şi-a dat seama că aveam de gând să plec singur — deoarece chiar mă hotărâsem să plec singur — preotul s-a ridicat deodată pentru a mă urma. Şi, cum totul era liniştit în timpul după-amiezii, am pornit cam pe la ora cinci, după aprecierea mea, de-a lungul drumului înnegrit, spre Sunbury.

În Sunbury, şi chiar de-a lungul drumului, pe alocuri, am întâlnit cadavre de cai şi de oameni, zăcând în atitudini contorsionate, trăsuri şi bagaje răsturnate, toate acoperite cu un praf negru şi gros. Acest linţoliu de pulbere cenuşie m-a făcut să mă gândesc la ceea ce
citisem despre sfârşitul oraşului Pompei. Am ajuns la Hampton Court fără vreun incident, cu mintea populată de aceste imagini stranii, înspăimântătoare, şi acolo ochii noştri s-au bucurat, găsind un petic de verdeaţă care scăpase de fumul asfixiant. Am trecut prin Bushey Park, unde cerbii se plimbau liniştiţi pe sub castani, iar un grup de bărbaţi şi femei treceau în grabă, în depărtare, spre Hampton — şi astfel am ajuns la Twickenham. Au fost primii oameni pe care i-am întâlnit pe drum.

Departe de drum, pădurile de dincolo de Ham şi Petersham încă mai ardeau. Twickenham nu fusese atins nici de raza arzătoare, nici de Fumul Negru, şi aici am întâlnit mai mulţi oameni, dar nici unul n-a putut să ne dea vreo lămurire. În majoritate erau ca şi noi, profitând de un moment de linişte pentru a-şi schimba locul. Am impresia că multe dintre case erau încă ocupate de locatari înspăimântaţi, atât de înspăimântaţi, încât nu îndrăzneau nici să fugă. Şi pe aici abundau semnele goanei dezordonate. Îmi amintesc foarte bine de trei biciclete zdrobite laolaltă, turtite la pământ de roţile trăsurilor care trecuseră peste ele. Pe la ora opt şi jumătate am traversat podul Richmond. Am trecut în grabă peste podul, expus, desigur, primejdiilor şi am observat plutind pe apă, la câţiva metri mai jos, nişte pete mari, roşii. Nu ştiu ce erau — n-aveam timp să le examinez — dar mi-am imaginat despre ele lucruri poate mai oribile decât erau în realitate. Şi aici, pe malul din Surrey, era mult praf negru, provenit din fum, şi cadavre — o grămadă întreagă în apropierea gării; n-am zărit nici un marţian, până am ajuns în apropiere de Barnes.

În depărtarea înnegrită, am văzut un grup de trei oameni alergând pe o stradă laterală, către râu; încolo, totul părea pustiu. Pe deal, oraşul Richmond ardea din plin; în afara oraşului, nu se vedea nici o urmă de Fum Negru.

Apoi, deodată, în timp ce ne apropiam de Kew, am văzut un grup de oameni care
alergau, şi partea superioară a unei maşini marţiene de luptă a apărut pe deasupra acoperişurilor, la nici o sută de metri depărtare de noi. Am rămas împietriţi, la vederea primejdiei, şi dacă marţianul ar fi privit în jos, am fi fost ucişi imediat. Eram atât de înspăimântaţi, încât nu am îndrăznit să mergem mai departe, ci ne-am tras doar într-o parte şi ne-am ascuns în şopronul unei grădini. Acolo, preotul s-a ghemuit, plângând liniştit şi refuzând să se mai mişte.

Dar ideea mea fixă de a ajunge la Leatherhead nu îmi lăsa nici o clipă de răgaz şi la căderea serii m-am aventurat din nou afară. Am trecut printr-un boschet de arbuşti, apoi de-a lungul unei cărări, pe lângă o casă mare care se menţinuse întreagă, şi am ieşit pe drumul către Kew. Îl lăsasem pe preot în şopron, dar el a venit după mine, alergând.

Această a doua plecare a fost fapta cea mai nebunească pe care am comis-o vreodată, deoarece ştiam bine că marţienii se aflau în jurul nostru. De îndată ce preotul m-a ajuns din urmă, am văzut fie maşina de luptă pe care o zărisem mai înainte, fie o alta, departe, pe păşunile care se întindeau spre Kew Lodge. Patru sau cinci forme mici şi negre fugeau din faţa ei, pe câmpul verde-cenuşiu şi după o clipă am văzut clar că marţianul îi urmărea. Din trei paşi a fost printre ei, şi oamenii au început să-i fugă printre picioare în toate direcţiile. El nu s-a folosit de raza arzătoare pentru a-i distruge, ci i-a cules unul câte unul. Se pare că i-a îngrămădit în marele recipient metalic pe care îl purta în spate, ca un coş atârnat de umeri.

Era pentru prima dată când îmi dădeam seama că marţienii ar putea să aibă şi un alt scop decât distrugerea omenirii învinse. Am rămas pentru o clipă împietriţi, şi apoi ne-am întors şi am intrat, printr-o poartă din spatele nostru, într-o grădină înconjurată de ziduri; am nimerit, din fericire, într-un şanţ, şi am rămas nemişcaţi, abia îndrăznind să vorbim în
şoaptă, până când au început să apară stelele.

Cred că era aproape ora unsprezece când ne-am luat inima în dinţi să pornim din nou, fără să ne mai aventurăm pe şosea, ci furişându-ne pe lângă tufişuri şi prin plantaţii, şi privind cu atenţie prin întuneric, el spre dreapta şi eu spre stânga, de teama marţienilor, care păreau să fie pretutindeni în jurul nostru. La un moment dat, am ajuns la un loc ars şi înnegrit, care acum se răcise şi era acoperit de cenuşă; risipite, câteva cadavre de oameni, arse groaznic la cap şi pe trunchi, dar cu picioarele şi ghetele aproape intacte; şi la o distanţă de vreo cincizeci de picioare, nişte cai morţi, în dosul a patru tunuri distruse şi a câtorva căruţe sfărâmate.

Se părea că Sheen scăpase de distrugere; locul era tăcut şi pustiu. A-ici nu am dat peste nici un mort, doar noaptea era prea întunecoasă ca să putem vedea ceva pe străzile laterale. În Sheen, preotul a început deodată să se plângă de slăbiciune şi sete, şi am hotărât să intrăm într-una dintre case.

Prima casă în care am intrat, după oarecare dificultate de a deschide fereastra, era o mică vilă mai izolată; nu am găsit nimic de mâncare înăuntru, în afară de nişte brânză mucegăită. Exista totuşi apă de băut. Am luat cu mine un toporaş, care promitea să ne folosească la încercarea următoare.

Apoi am mers până într-un loc unde drumul coteşte spre Mortlake. Aici, în mijlocul unei grădini înconjurate de ziduri, se afla o casă albă şi în cămara ei am găsit o adevărată provizie de alimente — două pâini într-o cratiţă, o bucată de carne crudă şi o jumătate de jambon. Dau această listă atât de precisă pentru că întâmplarea a făcut să trăim cu aceste provizii timp de cincisprezece zile. Sub un raft se aflau sticle de bere şi mai erau doi saci de fasole şi câteva lăptuci. Cămara dădea într-un fel de bucătărie, unde am găsit lemne de foc;
mai era şi un dulap în care am descoperit aproape o duzină de sticle cu vin de Burgundia, supă şi somn în conserve şi două cutii de biscuiţi.
Ne-am aşezat, pe întuneric, în bucătăria alăturată — nu îndrăzneam să aprindem lumina — am mâncat pâine cu şuncă şi am băut bere, amândoi din aceeaşi sticlă. Preotul, încă speriat şi neliniştit, era acum de părere, într-un mod destul de ciudat, să ne continuăm drumul, şi tocmai îl convingeam să mănânce ca să mai prindă puteri, când s-a petrecut întâmplarea care trebuia să ne facă prizonieri.

— Cred că încă nu este miezul nopţii, îi spuneam, şi apoi am fost orbiţi de o lumină verde, puternică. O clipă toate obiectele din bucătărie au devenit vizibile, într-o culoare verde-neagră, şi apoi au dispărut din nou. A urmat o izbitură cum n-am mai auzit niciodată. La un interval extrem de scurt, încât mi s-a părut că s-a produs instantaneu, a răsunat în spatele meu un zgomot, un zăngănit de geamuri, un trosnet şi vuietul unor ziduri care se prăbuşeau în jurul nostru; tencuiala tavanului căzu, spărgându-se într-o mulţime de bucăţi, peste capetele noastre. Am fost trântit pe podea, m-am izbit de portiţa sobei şi am rămas ameţit. Am stat mult timp în nesimţire, după spusele preotului, şi când mi-am revenit eram din nou în întuneric, iar el mă stropea cu apă; după cum am aflat mai târziu, avea o tăietură pe frunte şi faţa îi era plină de sânge.

Câtva timp n-am putut să-mi amintesc ce se întâmplase. Apoi, cu încetul, mi-am revenit. O durere la tâmplă mă făcea să-mi amintesc.

— Te simţi mai bine? întrebă preotul în şoaptă.

În cele din urmă, i-am răspuns. Am încercat să mă ridic.
— Nu te mişca, zise el. Podeaua este acoperită de cioburi de vase. Nu poţi să te mişti fără să faci zgomot, şi cred că ei sunt afară.

Am rămas amândoi tăcuţi, abia dacă mai răsuflam. Totul părea cufundat într-o linişte de moarte, dar la un moment dat, ceva de lângă noi, vreo sfărâmătură de tencuială sau de
cărămidă alunecă în jos, cu un zgomot răsunător. Afară, în apropiere, se auzea un sunet metalic, intermitent.

— Ascultă! zise preotul, când zgomotul se auzi din nou.
— Da... Dar ce este asta?

— Un marţian! zise preotul. Am ascultat din nou.

— Nu pare a fi raza arzătoare, am spus, şi câtva timp am înclinat să cred că una din uriaşele maşini de luptă nimerise peste casă, aşa cum văzusem una izbindu-se de turnul bisericii din Shepperton.

Situaţia noastră era atât de stranie şi de neînţeles, încât până la ivirea zorilor, timp de trei sau patru ceasuri, aproape că nu ne-am clintit din loc. Atunci, lumina se furişă înăuntru, dar nu prin fereastră, care rămăsese întunecată, ci printr-o deschizătură triunghiulară dintre o grindă şi o grămadă de cărămizi sparte, în zidul din spatele nostru. Pentru prima dată am putut acum să vedem, nedesluşit, interiorul bucătăriei. Fereastra fusese aruncată înăuntru de o masă de pământ moale din grădină care, revărsându-se peste masa la care mâncasem, se întinsese până la picioarele noastre. Afară pământul era îngrămădit peste casă. La capătul de sus al ferestrei se vedea o conductă de apă smulsă. Podeaua era acoperită cu sfărâmături de vase; peretele dinspre casă al bucătăriei se prăbuşise şi, întrucât pe acolo intra lumina, era evident că se prăbuşise cea mai mare parte a casei. Contrastând puternic cu aceste ruine, bufetul şedea la locul lui, curat, vopsit, după ultima modă, în verde-deschis, purtând câteva vase de aramă şi de tablă; tapetul de hârtie imita plăci albastre şi albe de faianţă; pe pereţii de deasupra cuptorului atârnau două desene colorate.

Pe măsură ce se lumina, văzurăm prin gaura din perete corpul unui marţian care
şedea de santinelă, bănuiesc, lângă cilindrul încă fierbinte. Văzându-l, ne-am furişat din semiobscuritatea bucătăriei, pe cât am putut mai cu grijă, în întunericul din cămară.
Fulgerător, prin minte mi-a trecut explicaţia reală a acestor întâmplări.
— Al cincilea cilindru, am spus în şoaptă, al cincilea proiectil din Marte a izbit casa şi ne-a îngropat sub ruinele ei!

Câteva clipe, preotul rămase tăcut şi apoi şopti:

— Domnul să se milostivească de noi!

L-am auzit apoi scâncind.
În afară de scâncetul lui, în cămară era linişte deplină; în ceea ce mă priveşte, abia îndrăzneam să respir, şi şedeam cu ochii aţintiţi la lumina slabă care venea dinspre uşa bucătăriei. Vedeam numai faţa preotului, o formă nedesluşită, ovală, gulerul şi manşetele. Afară începuse să răsune un ciocănit metalic, apoi un strigăt violent, apoi iar, după un interval de linişte, un şuierat ca al unui motor. Aceste zgomote, în cea mai mare parte nedefinite, au continuat cu intermitenţă şi păreau să se înmulţească pe măsură ce timpul trecea. După aceea, s-a pornit un zgomot şi o vibraţie cadenţată, făcând ca totul să se zguduie în jurul nostru, ciocnind şi săl-tând vasele din bucătărie. La un moment dat, lumina a fost eclipsată, şi cadrul fantomatic al uşii bucătăriei s-a întunecat de tot... Am rămas multe ceasuri acolo ghemuiţi, tăcuţi şi tremurând, până când atenţia noastră a obosit...

În sfârşit, m-am trezit, înfometat. Sunt înclinat să cred că înainte de a ne deştepta, trecuse cea mai mare parte a zilei. Foamea era atât de insistentă, încât m-a împins la acţiune. I-am spus preotului că mă duc să caut de mâncare şi am mers pe bâjbâite până în cămară. El nu mi-a răspuns, dar imediat ce am început să mănânc, zgomotul slab pe care îl făceam l-a hotărât să se mişte din loc şi l-am auzit furişându-se lângă mine.
Capitolul II

CE AM VĂZUT DIN CASA RUINATĂ

După ce am mâncat, ne-am strecurat din nou în oficiu şi probabil că am aţipit, deoarece atunci când am privit în jur eram singur. Vibraţiile ritmice continuau cu o persistenţă obositoare. L-am chemat în şoaptă pe preot, de câteva ori, şi în cele din urmă m-am îndreptat spre uşa bucătăriei. Era încă ziuă; el şedea în celălalt capăt al odăii, lângă gaura triunghiulară care dădea spre marţieni. Umerii îi erau aplecaţi, astfel încât nu-i vedeam capul.

Se auzeau nişte zgomote asemănătoare celor dintr-un atelier mecanic, vibraţiile zguduiau totul, jur-împrejur. Prin deschizătura din perete, puteam să văd vârful unui copac, aurit de razele soarelui, şi albastrul intens al cerului liniştit de seară. Am stat câteva clipe privindu-l pe preot, apoi am înaintat, aplecându-mă şi călcând cu mare atenţie printre cioburile de vase care acopereau podeaua.

Atingându-i piciorul, preotul a tresărit cu atâta violenţă, încât o bucată de tencuială s-a desprins, în afara zidului, şi a căzut cu un zgomot puternic. L-am apucat de braţ, temându-mă să nu strige, şi am rămas multă vreme ghemuiţi şi nemişcaţi. Apoi m-am întors să văd ce mai rămăsese din adăpostul nostru. În locul de unde se desprinsese tencuiala se deschidea printre dărâmături o spărtură verticală, prin care, ridicându-mă cu grijă pe o grindă, am putut să privesc la ceea ce fusese în ajun un drum liniştit al unui orăşel oarecare. Transformările erau într-adevăr uriaşe.
Cel de al cincilea cilindru căzuse, probabil, drept în mijlocul primei clădiri în care intraserăm noi. Clădirea dispăruse, nimicită complet, pulverizată şi împrăştiată de forţa loviturii. Cilindrul pătrunsese mai adânc decât temeliile casei — formând o groapă mult mai mare decât aceea de la Woking. Teribila izbitură împroşcase de jur împrejur pământul — "împroşcat" este singurul cuvânt nimerit — aşezându-l în grămezi care ascundeau privirii casele învecinate. Fusese ca o lovitură puternică de mai într-un strat de noroi. Casa în care ne aflam noi se prăbuşise pe spate; partea din faţă, chiar parterul, fusese distrusă în întregime; bucătăria şi oficiul de lângă ea scăpaseră printr-o întâmplare şi se aflau acum îngropate sub pământ şi ruine, acoperite cu tone de pământ din toate părţile, în afară de latura dinspre cilindru. Priveam către el, chiar de pe marginea marii gropi circulare pe care începuseră să o sape marţienii. Ciocăniturile înăbuşite veneau cu siguranţă din spatele nostru, şi, din când în când, un abur verde şi strălucitor se înălţa, ca un văl, peste deschizătura prin care priveam.

Cilindrul, aşezat în centrul gropii, era deschis, iar pe malul celălalt, printre arbuştii smulşi şi amestecaţi cu pământul, se proiecta, înaltă şi nemişcată pe cerul serii, una dintre uriaşele maşini de luptă, părăsită de ocupantul ei. Deşi ar fi trebuit ca mai întâi să descriu groapa şi cilindrul, aproape că nu le-am dat, la început, nici o atenţie, din cauza mecanismului strălucitor, neobişnuit, pe care îl vedeam lucrând la excavare, şi din cauza straniilor fiinţe care se târau încet şi penibil pe grămezile de pământ din preajmă.

Bineînţeles, în primul rând mi-a atras atenţia mecanismul. Era unul dintre complicatele agregate denumite, mai târziu, maşini-cu-mâini, al căror studiu a dat un avânt uriaş invenţiilor noastre. Aşa cum mi-a apărut prima dată, era un fel de păianjen metalic, cu cinci picioare sprintene, mişcându-se pe articulaţii, şi având în jurul corpului nenumărate
pârghii, de asemenea articulate, braţe şi tentacule care puteau să pipăie şi să apuce. Braţele erau strânse lângă corp, dar cu trei tentacule lungi maşina apuca nişte tije, plăci şi bare care căptuşeau, consolidându-i probabil, pereţii cilindrului. Pe măsură ce le extrăgea, le şi ridica, depozitându-le pe o suprafaţă netedă de pământ de lângă groapă.
Avea o mişcare atât de rapidă, de complexă şi de precisă, încât la început, în ciuda strălucirii ei metalice, nici n-am crezut că este o maşină. Maşinile de luptă aveau o extraordinară coordonare şi însufleţire a mişcărilor, dar nu se puteau nici pe departe compara cu maşina pe care o vedeam acum. Cei care n-au văzut niciodată asemenea mecanisme şi nu se bazează decât pe eforturile şi erorile de imaginaţie ale desenatorilor, sau pe imperfectele descrieri ale martorilor ca mine, oculari, cu greu îşi pot reprezenta aspectul lor de fiinţe vii.

Îmi amintesc mai ales ilustraţiile dintr-una din primele broşuri care încercau să dea o relatare a acestui război. Artistul făcuse, desigur, un studiu grăbit asupra uneia dintre maşinile de luptă, şi cunoştinţele lui se sfârşeau aici. Le prezentase cu o monotonie de efect absolut greşită, ca pe nişte tripozi aduşi din spate, ţepeni, fără nici o flexibilitate sau supleţe. Broşura care conţinea aceste desene a avut o răspândire considerabilă, şi o menţionez numai pentru a-l preveni pe cititor împotriva imaginii pe care ar putea să i-o creeze. Desenele nu semănau cu marţienii pe care i-am văzut în acţiune mai mult decât seamănă o păpuşă olandeză cu o fiinţă omenească. După părerea mea, broşura câştiga mult dacă nu conţinea aceste desene.

La început, spuneam, maşina-cu-mâini nu mi-a făcut impresia unui mecanism; părea o creatură asemănătoare crabului, cu un tegument strălucitor; marţianul care, cu tentaculele lui delicate, controla şi acţiona mişcările maşinii, părea să echivaleze, pur şi simplu, cu
creierul acestui crab. Apoi am observat că tegumentul brun-cenuşiu, strălucitor, cu aspect de piele, este asemenea cu al celorlalte trupuri care se târau în jurul lui, şi atunci mi-am dar seama de adevărata natură a acestui lucrător îndemânatic. După această constatare, atenţia mi s-a îndreptat către celelalte creaturi, adevăraţii marţieni. Îmi mai făcusem despre ei o impresie fugară, dar dezgustul pe care-l resimţisem atunci nu mi-a mai tulburat acum atenţia. Mai ales că eram ascuns, nemişcat şi nu trebuia să acţionez în nici un fel.

Erau fiinţele cele mai nepământeşti care se pot imagina. Aveau nişte trupuri — sau, mai curând, capete — rotunde şi enorme, de vreo patru picioare în diametru, terminate în partea dinainte cu un fel de chip. Acest chip era lipsit de nări — se pare că, într-adevăr, marţienii nu posedau simţul mirosului —, dar avea o pereche de ochi foarte mari, de culoare închisă, sub care se afla un fel de plisc cărnos. Partea dinapoi a capului, sau poate a trupului — nici nu ştiu cum să-l numesc — era formată dintr-o membrană, care s-a constatat mai târziu a fi, din punct de vedere anatomic, o ureche, probabil însă ca şi inutilă în densitatea atmosferei noastre. În jurul gurii, se afla un grup de şaisprezece tentacule subţiri ca nişte bice, împărţit în două fascicule de câte opt. Aceste fascicule au fost numite mai târziu, pe bună dreptate, de eminentul anatomist, profesorul Howes, mâini. Încă de prima dată când i-am văzut pe marţieni, mi s-a părut că depun eforturi pentru a se ridica pe aceste mâini; faptul era, desigur, imposibil, din cauza greutăţii lor mărite în condiţiile terestre. Se poate presupune că pe Marte ei le foloseau cu oarecare uşurinţă.

Trebuie să remarc că anatomia lor internă, după cum a arătat mai târziu disecţia, era aproape tot atât de simplă. Cea mai mare parte a structurii lor era formată din creier, care trimitea nervi enormi spre ochi, spre ureche şi spre tentaculele tactile. Apoi nişte plămâni voluminoşi, legaţi nemijlocit de gură, şi inima, împreună cu vasele respective. Efortul pe
care atmosfera mai densă şi forţa mai mare de gravitaţie îl impuneau plămânilor se observa foarte bine după mişcările convulsive ale epidermei.

Acesta era ansamblul organelor unui marţian. Oricât i s-ar părea de ciudat unei fiinţe omeneşti, complexul aparat digestiv, care constituie cea mai mare parte a corpului nostru, nu exista la marţieni. Ei erau numai cap — pur şi simplu numai cap. Nu aveau stomac şi intestine. Nu mâncau, şi deci nu digerau. Ca hrană, ei foloseau sângele proaspăt, viu, al altor creaturi, şi îl injectau în propriile lor vene. Am văzut-o cu ochii mei, şi voi menţiona faptul la locul cuvenit. Dar, oricât s-ar părea că îmi pot învinge dezgustul, nu pot încerca să descriu ceea ce nu am putut îndura nici să privesc până la capăt. Mă limitez să spun că sângele obţinut de la un animal încă viu, în cele mai multe cazuri de la o fiinţă omenească, era introdus cu ajutorul unei mici pipete în venele lor.

Numai enunţarea acestui procedeu este, pentru noi fără îndoială, respingătoare, dar poate că ar trebui să ne gândim cât de respingătoare i s-ar părea unui iepure dotat cu inteligenţă obiceiurile noastre de carnivori.

Dacă ne gândim la enorma risipă de timp şi de energie umană pe care ni le pricinuiesc mâncatul şi procesul de digestie, avantajele fiziologice ale alimentaţiei prin injectare ne apar evidente. Corpul nostru este pe jumătate compus din glande, tuburi şi organe, a căror funcţie constă în transformarea diferitelor alimente în celule sanguine. Procesul digestiei şi reacţiile lui asupra sistemului nervos ne subminează forţa şi ne influenţează gândirea. Oamenii sunt fericiţi sau nenorociţi, după cum au ficatul sănătos sau bolnav, sau glandele gastrice în bună stare de funcţionare. Marţienii au depăşit aceste fluctuaţii organice ale dispoziţiei şi emoţiilor.

Preferinţa lor de netăgăduit pentru oameni, ca sursă de hrană, se explică, în parte,
prin natura vietăţilor pe care le-au adus cu ei, ca provizii alimentare. Dacă judecăm după cadavrele zbârcite care au încăput pe mâna oamenilor, erau nişte bipede, cu schelete moi, silicioase (asemănătoare bureţilor silicioşi), cu musculatură slabă, înalte de aproape şase picioare, având un cap rotund şi doi ochi mari, în orbite dure ca piatra. În fiecare cilindru fuseseră aduse câte două sau trei exemplare, ucise înainte de a ajunge pe Pământ. Poate că a fost mai bine aşa, deoarece orice încercare de a sta în picioare pe planeta noastră le-ar fi sfărâmat toate oasele corpului.

Întrucât am încercat să-i descriu pe marţieni, pot să mai adaug — deşi pe atunci nu le cunoşteam — alte câteva amănunte care vor permite cititorului necunoscător să-şi formeze o imagine mai limpede asupra acestor creaturi respingătoare.

Fiziologia lor era în mod ciudat deosebită de a noastră şi în alte trei privinţe. Organismele lor nu aveau nevoie de somn, după cum nu are nevoie de somn nici inima omului. Fiind lipsiţi de un sistem muscular mai amplu, care să simtă continuu nevoia de a se reface, somnul nostru periodic le era necunoscut. Se pare că ei resimţeau oboseala foarte puţin, sau chiar deloc. Pe Pământ nu s-au putut mişca decât cu mari eforturi, şi totuşi şi-au păstrat până la capăt puterea de muncă. În douăzeci şi patru de ore ei aveau douăzeci şi patru de ore de activitate, după cum probabil, se întâmplă pe Pământ cu furnicile.

În al doilea rând, oricât s-ar părea de uimitor în lumea noastră sexuată, marţienii erau lipsiţi cu desăvârşire de sex, în consecinţă nu cunoşteau nici una dintre tumultuoasele emoţii care se nasc în oameni, din cauza acestei diferenţieri. Un pui de marţian, faptul este cert, născut pe Pământ, în timpul războiului, a fost găsit prins ca un mugur de părintele lui, asemeni mugurilor de crin, sau puilor de polip de apă.

La om, ca şi la toate animalele superioare de la noi, acest mijloc de înmulţire a
dispărut; dar este sigur că aceasta a fost şi pe Pământ întâiul mijloc de înmulţire. Printre vietăţile inferioare, şi chiar la tunicate, primele rude ale vertebratelor, cele două procedee încă mai există simultan, dar înmulţirea sexuată a înlăturat-o, în cele din urmă, pe cealaltă, pentru tot restul regnului animal. Se pare că pe Marte s-a produs exact contrariul.

Merită să remarcăm lucrarea unui scriitor de anticipaţie, care se bucura de o reputaţie quasi-ştiinţifică, scrisă cu mult înainte de invazia marţienilor, în care prevedea că omul va ajunge la o structură nu prea diferită de aceea pe care am întâlnit-o la marţieni. Anticipaţia lui a fost publicată, după câte îmi amintesc, în noiembrie sau decembrie 1893, într-o revistă de mult dispărută, The Pall Mall Budget; ţin minte şi o caricatură pe această temă, dintr-o revistă pre-marţiană numită Punch. Scriitorul amintit arăta — pe un ton glumeţ

— că perfecţionarea maşinilor va face inutilă, în cele din urmă, existenţa membrelor; perfecţionarea descoperirilor chimice va înlătura digestia; că părul, partea externă a nasului, dinţii, urechile şi bărbia nu vor mai fi părţi esenţiale ale fiinţei umane şi că tendinţa selecţiei naturale este să le diminueze neîncetat importanţa, de-a lungul secolelor viitoare. Singura necesitate absolută va rămâne creierul. În afară de el, cea mai mare şansă de supravieţuire o va avea mâna, "învăţătorul şi agentul creierului". Şi, pe măsură ce restul corpului se va micşora, mâinile vor deveni mai mari.

Multe adevăruri au fost scrise în glumă, şi noi am avut, în fiinţa marţienilor, dovada irecuzabilă că partea animală a organismului poate fi suprimată de către inteligenţă. Pentru mine este foarte plauzibil că marţienii pot să descindă din fiinţe asemănătoare nouă, printr-o treptată dezvoltare a creierului şi a mâinilor (acestea din urmă transformându-se în cele două mănunchiuri de tentacule delicate), în detrimentul celorlalte părţi ale corpului. Fără trup, creierul lor a devenit, desigur, o simplă inteligenţă egoistă, fără nimic din substratul
emoţional al fiinţei umane.

Ultimul punct caracteristic prin care marţienii se deosebeau de noi ar fi putut să pară, la început, un amănunt lipsit de importanţă. Pentru ei nu existau microorganismele, care pricinuiesc atâtea boli şi suferinţe pe Pământ, fie din cauză că nu apăruseră niciodată pe Marte, fie că ştiinţa lor medicală le eliminase cu veacuri în urmă. Sute de boli, frigurile, bolile molipsitoare de pe Pământ, tuberculoza, cancerul, tumorile nu existau în viaţa lor. Şi, vorbind despre diferenţele dintre viaţa de pe Marte şi cea de pe Pământ, pot spune acum şi câteva cuvinte despre ciudata problemă a ierburilor roşii.

Se pare că, pe Marte, regnul vegetal este predominat de o culoare roşie sângerie, în locul verdelui terestru; în orice caz, seminţele pe care marţienii (intenţionat sau în mod accidental) le-au adus cu ei, au dat întotdeauna naştere unei vegetaţii colorate în roşu. Totuşi, numai planta cunoscută în popor sub numele de iarba roşie a reuşit să câştige oarecare teren în întrecerea cu plantele terestre. Planta căţărătoare roşie a avut însă o existenţă efemeră pe Pământ, şi puţini oameni au văzut-o crescând. Câtăva vreme, totuşi, ea a crescut cu o vigoare şi o abundenţă uimitoare. Se răspândise pe marginile gropii, în a treia sau a patra zi a captivităţii noastre, şi frunzele ei, asemănătoare celor de cactus, formau o ghirlandă roşie pe marginile ferestrei noastre triunghiulare. Mai târziu am găsit-o răspândită prin întreaga regiune şi mai ales acolo unde se afla vreun curs de apă.

Marţienii aveau şi ceea ce probabil era un organ auditiv, un singur timpan rotund, în spatele capului-trup, şi nişte ochi, cu funcţie vizuală nu prea diferită de a noastră, în afară de faptul că, după părerea lui Philips, albastrul şi violetul le apăreau drept negru. Se presupune că, în general, ei comunicau prin sunete şi prin gesticulaţiile tentaculelor; (aşa se afirmă, de exemplu, în broşura remarcabilă, dar scrisă în grabă, de către cineva care nu fusese,
desigur, martor ocular al celor întreprinse de marţieni, broşură despre care am mai pomenit, folosită, până acum, ca sursă principală de informaţii în privinţa lor). Nici un supravieţuitor nu a văzut atât de multe din acţiunile marţienilor, cât am văzut eu. Nu vreau să mă laud pentru o întâmplare pur accidentală, dar acestea sunt faptele. Şi eu afirm că i-am privit de aproape de multe ori, şi că am văzut patru, cinci, şi la un moment dat şase dintre ei executând, greoi, cele mai complicate operaţiuni, fără să scoată vreun sunet sau să facă vreun gest. Ţipătul lor caracteristic preceda întotdeauna alimentarea; nu avea nici o modulaţie şi în nici un caz nu era, după părerea mea, un semnal, ci pur şi simplu o expiraţie profundă, firească, înaintea sugerii. Am oarecare pretenţii în cunoaşterea măcar elementară a psihologiei şi sunt convins — tot atât de ferm ca de orice altceva — că marţienii îşi schimbau gândurile între ei, fără nici un intermediar fizic. M-am convins de aceasta în ciuda puternicelor mele prejudecăţi. Înainte de invazia marţienilor, după cum unii cititori îşi pot aminti, am scris cu oarecare vehemenţă împotriva telepatiei.

Marţienii nu purtau nici un fel de veşmânt. Concepţiile lor despre ornamentaţie şi decor erau, în mod firesc, diferite de ale noastre; şi nu numai că erau mult mai puţin sensibili la schimbările de temperatură decât suntem noi, dar se pare că nici schimbările de presiune nu le-au afectat în mod serios sănătatea. Şi, totuşi, deşi nu foloseau veşminte, erau superiori omului în privinţa altor adause artificiale ale corpului. Noi, oamenii, cu bicicletele şi patinele noastre pe rotile, cu maşinile de zbor Lilienthal, cu tunurile şi bastoanele noastre, şi aşa mai departe, suntem abia la începutul evoluţiei pe care au parcurs-o marţienii. Ei au devenit, în mod practic, nişte creiere care poartă trupuri diferite, potrivit nevoilor, la fel cum oamenii poartă costume de haine şi iau o bicicletă când sunt grăbiţi, sau o umbrelă când plouă. Şi poate că nimic nu este mai uimitor, pentru un om la
aparatele lor, decât faptul că lipseşte ceea ce mai domină aproape în toate mecanismele omeneşti, şi anume — roata; în toate obiectele aduse de ei pe Pământ nu s-a găsit nici o urmă sau vreun indiciu că ar folosi-o. Era de aşteptat s-o găsim măcar în aparatele lor de locomoţie. Dar, în această privinţă, este interesant de remarcat că nici pe planeta noastră, natura n-a descoperit vreodată roata, preferând alte mijloace de dezvoltare. Şi nu numai că marţienii n-o cunoşteau (ceea ce pare de necrezut), sau nu aveau nevoie s-o folosească, dar aparatele lor se bazau prea puţin pe pivotul fix, sau pivotul relativ fix, cu mişcări circulare într-un singur plan. În mecanismele lor aproape toate articulaţiile sunt compuse dintr-un sistem complicat de părţi mobile, mişcându-se pe nişte lagăre de fricţiune, mici şi frumos curbate. Ajunşi la aceste amănunte, trebuie să mai remarcăm că pârghiile lungi ale maşinilor marţiene sunt acţionate, în cea mai mare parte, de un fel de imitaţie a muşchilor, formată din nişte discuri închise într-o teacă elastică; aceste discuri se polarizează şi se strâng cu putere laolaltă, atunci când sunt străbătute de un curent electric. Se ajungea, astfel, la un ciudat paralelism cu mişcările animalelor, surprinzător şi tulburător pentru un observator uman. Imitaţiile muşchilor abundau în maşina-cu-mâini, maşina în formă de crab, pe care am văzut-o desfăcând cilindrul, atunci când am privit pentru prima oară prin crăpătură. Părea infinit mai vie decât adevăraţii marţieni care şedeau mai departe, în bătaia soarelui, gâfâind, agitându-şi zadarnic tentaculele şi mişcându-se cu greu după îndelungata lor călătorie prin spaţiu.

În timp ce continuam să le observ mişcările leneşe, reţinând fiecare amănunt mai deosebit al formei lor, preotul îmi aminti de prezenţa lui, trăgându-mă cu putere de braţ. M-am întors şi l-am văzut cu faţa încruntată şi buzele strânse, dar grăitoare. Voia şi el să privească prin deschizătura care nu permitea decât unuia dintre noi să se uite prin ea; am
fost nevoit, astfel, să-mi amân examinarea lor, pentru timpul cât preotul se bucura de acest privilegiu.

Când am privit din nou în afară, maşina activă cu mâini asamblase câteva dintre piesele scoase din cilindru şi începuse să apară o formă care îi semăna evident; mai jos, spre stânga, se vedea acum un mic mecanism de spălat care, emiţând jeturi de vapori verzi, se învârtea în jurul gropii, excavând şi îngrămădind pământul, metodic şi, pare-se, deliberat. Era mecanismul care provoca bătăile regulate şi loviturile ritmice care făceau să se zguduie ruinele unde ne refugiasem. Lucrând, mecanismul şuiera şi fluiera. Atât cât puteam să-mi dau seama, el lucra fără să fie condus de vreun marţian.



Capitolul III

ZILELE DE CAPTIVITATE

Sosind încă o maşină de luptă, am fost obligaţi să ne părăsim locul de observaţie şi să ne retragem în oficiu, deoarece ne temeam că, de la înălţimea ei, marţianul ar putea să ne descopere, în dosul barierei noastre. Mai târziu, am început să ne simţim mai puţin în primejdie de a fi văzuţi, întrucât pentru cel care privea de afară, din lumina orbitoare a soarelui, probabil că refugiul nostru părea învăluit într-un întuneric absolut; la început, însă, cel mai mic gest de apropiere ne făcea să ne ascundem în oficiu, cu inima speriată. Totuşi, în ciuda teribilei primejdii, deschizătura prin care priveam ne atrăgea cu o forţă irezistibilă. Îmi amintesc, uimit de propria mea comportare, că în ciuda infinitei primejdii la care eram expuşi — să murim sau de foame sau de o moarte şi mai groaznică — ne-am putut totuşi
disputa cu înverşunare riscantul privilegiu de a privi prin deschizătură. Se dădea o adevărată luptă acolo, în bucătărie, într-un mod grotesc şi, oscilând între nerăbdare şi teama de a face vreun zgomot, ne loveam, ne împingeam şi ne îmbrânceam, la câţiva paşi de moarte.

Adevărul este că noi doi aveam dispoziţii şi moduri de gândire şi acţiune absolut incompatibile: primejdia şi izolarea noastră n-a făcut decât să accentueze această incompatibilitate. Ajunsesem să urăsc, încă de la Halliford, prefăcătoria preotului, văicărelile inutile şi stupida închistare a gândirii lui. Monologul, mormăielile lui interminabile zădărniceau toate eforturile mele pentru înjghebarea vreunui plan de acţiune şi, taciturn şi încordat cum eram, mă aduceau aproape pe pragul nebuniei. Era, asemeni unei muieri proaste, incapabil să se stăpânească. Plângea ceasuri întregi şi cred că, până la urmă, acest copil răzgâiat al vieţii era convins că lacrimile sale aveau oarecare eficacitate. Iar eu trebuia să stau în întuneric, nereuşind — atât de mult mă plictisea — să-mi desprind gândurile de la el. Mânca mai mult decât mine şi în zadar îi demonstram că singura noastră şansă de scăpare era să rămânem ascunşi până când marţienii îşi vor termina activitatea din groapa lor şi că în această lungă aşteptare s-ar putea să vină momentul când vom fi lipsiţi de hrană. Mânca şi bea vârtos, ca un apucat, dar la intervale lungi. Dormea puţin.

Pe măsură ce zilele treceau, totala lui indiferenţă faţă de orice oprelişti a intensificat atât de mult suferinţa şi primejdia noastră, încât am fost silit, deşi detest asemenea procedee, să recurg la ameninţări şi chiar la lovituri. Aceasta l-a readus pentru câtva timp la realitate. Era unul dintre acei oameni slabi, lipsiţi de mândrie, timoraţi, neputincioşi, oameni cu suflete odioase, colcăind de viclenie ascunsă, care nu pot înfrunta nici pe Dumnezeu, nici pe oameni şi nu se pot înfrunta nici pe ei înşişi.
Nu-mi face nici o plăcere să-mi amintesc şi să scriu despre toate acestea, dar le aştern pe hârtie pentru că vreau ca din povestirea mea să nu lipsească nimic. Cei care n-au parcurs asemenea întunecate şi teribile aspecte ale vieţii ar putea lesne să condamne brutalitatea şi izbucnirea mea de mânie în tragedia finală, deoarece ei cunosc foarte bine ceea ce este rău, dar nu şi ceea ce este în stare să facă un om torturat. Dar cei care au trecut prin întuneric şi au coborât în cele din urmă până la lucrurile cele mai elementare vor avea mai multă înţelegere.

În timp ce noi ne certam înăuntru, pe întuneric, pe şoptite, ne smulgeam hrana şi băutura, ne apucam de mâini şi ne loveam, afară, sub lumina nemiloasă a soarelui de iunie, se desfăşura strania, neobişnuita activitate a marţienilor din groapă. Mă voi reîntoarce la primele mele observaţii. După o bună bucată de vreme, m-am aventurat din nou la deschizătura prin care priveam şi am constatat că forţele nou-veniţilor fuseseră întărite cu nu mai puţin decât trei maşini de luptă. Ocupanţii lor aduseseră câteva aparate noi aranjate în ordine în jurul cilindrului. Intrase în funcţiune încă o maşină-cu-mâini care se ocupa de unul dintre aparatele aduse de maşinile de luptă. Aparatul avea aspectul general al unui bidon de lapte; deasupra lui oscila un recipient în formă de pară, din care se scurgea într-un bazin circular de dedesubt un fir de pulbere albă.

Mişcarea oscilatorie era imprimată de una dintre tentaculele maşinii-cu-mâini. Cu două braţe asemănătoare lopeţilor, maşina-cu-mâini săpa şi arunca mase de argilă în recipientul cu formă de pară, în timp ce, cu un alt braţ, deschidea, la intervale regulate, o uşă, în partea de mijloc a maşinii, îndepărtând nişte reziduuri ruginii sau înnegrite. Un alt tentacul de oţel dirija pulberea din bazin de-a lungul unui canal striat, către un recipient pe care un morman de praf albastru mi-l ascundea privirii. Din acest recipient nevăzut se ridica
vertical în aerul liniştit o dâră subţire de fum verde. În timp ce priveam, maşina-cu-mâini întinse, cu un clinchet slab şi muzical, mai scoase un tentacul telescopic, care fusese cu o clipă mai înainte o simplă proeminenţă turtită; capătul lui dispăru în dosul mormanului de argilă. În clipa următoare, tentaculul ridică o bară de aluminiu alb, încă nelustruită, dar de o strălucire orbitoare, şi o depozită pe o stivă de bare, la marginea gropii. Cred că între apusul soarelui şi apariţia stelelor, această îndemânatică maşină a turnat, din argilă brută, peste o sută de bare, în timp ce nivelul prafului albăstrui se ridica neîncetat, până când a ajuns la marginea gropii.

Între mişcările rapide şi complexe ale aparatelor şi inerţia greoaie, convulsivă a celor care le stăpâneau era un contrast atât de puternic, încât zile întregi a trebuit să-mi repet, de nenumărate ori, că, dintre cei doi, aceştia din urmă erau într-adevăr cei care reprezentau viaţa.

Când primii oameni au fost aduşi în groapă, prin deschizătură privea preotul. Eu şedeam dedesubt, ghemuit, ascultând cu urechile ciulite. Preotul făcu o mişcare bruscă înapoi, iar eu, crezând că am fost descoperiţi, m-am ghemuit şi mai mult, înfricoşat. Preotul alunecă în jos, printre dărâmături, şi se aşeză lângă mine în întuneric, gesticulând, fără să poată scoate o vorbă; pentru o clipă, i-am împărtăşit panica. Gesturile lui m-au făcut să înţeleg că renunţase să mai privească afară şi după puţin timp curiozitatea mi-a dat curaj, m-am ridicat, am păşit peste el şi m-am căţărat până la deschizătură. La început, n-am văzut nimic care să-mi explice spaima preotului. Se înserase, stelele licăreau slab, dar groapa era luminată de flăcările verzi, fluturătoare ale maşinii care turna barele de aluminiu. Văzduhul tremura de licăriri verzi şi de umbre întunecate, mişcătoare, care îmi oboseau ochii. Liliecii zburau peste tot locul, nepăsători. Greoii marţieni nu se mai zăreau — mormanul de pulbere
albastră-verzuie se ridicase atât de mult încât îi ascundea — şi o maşină de luptă, cu picioarele strânse, ghemuite şi scurtate, şedea de cealaltă parte a gropii. Atunci, prin zgomotul maşinilor, mi s-a părut că aud nişte glasuri omeneşti, dar mi-am spus că nu putea fi decât o iluzie.

Mi-am încordat privirea, examinând atent maşina de luptă, şi m-am convins, pentru prima dată, că sub gluga care o acoperea se adăpostea într-adevăr un marţian. Când se ridicau flăcările verzi, puteam să-i văd strălucirea uleioasă a tegumentului şi lucirea ochilor. Deodată, am auzit un ţipăt şi am văzut un tentacul lung care se întindea, peste umărul maşinii, până la cuşca aşezată la spate. Apoi, o formă nedefinită, care se zbătea din răsputeri, a fost trasă în sus, spre cer, contur întunecat în lumina stelelor, şi când acest obiect negru a coborât din nou, am văzut, în bătaia verde a luminii, că era un om. Pentru o clipă, l-am văzut limpede. Era un bărbat voinic, rumen la faţă, de vârstă mijlocie, bine îmbrăcat; probabil că, în urmă cu trei zile, îşi plimba prin lume importanţa personalităţii lui. I-am văzut ochii holbaţi; pe butonii de manşetă şi pe lanţul ceasului jucau licăriri de lumină. Dispăru în spatele movilei de pământ şi, câteva clipe, se făcu tăcere. Apoi se auziră nişte ţipete şi un urlet prelung, de bucurie, al marţienilor.

Mi-am dat drumul să alunec în jos, pe dărâmături, m-am ridicat în picioare, mi-am astupat urechile cu mâinile şi am fugit în oficiu. Preotul, care rămase ghemuit în tăcere, cu braţele deasupra capului, îşi ridică privirile în timp ce treceam pe lângă el, scoase un strigăt puternic de teamă că îl lăsam singur şi veni alergând după mine.

În noaptea aceea, în timp ce şedeam ascunşi în oficiu, oscilând între groază şi teribila tentaţie de a privi prin deschizătură, am încercat fără nici un rezultat, cu toate că simţeam că este urgentă nevoie de acţiune, să concep vreun plan de scăpare; dar mai târziu,
a doua zi, am reuşit să reflectez cu mai multă luciditate asupra situaţiei noastre. Îmi dădeam seama că preotul era total incapabil să susţină o discuţie; această nouă şi culminantă atrocitate îi răpise şi ultimele rămăşiţe de raţiune şi prevedere. Coborâse, de fapt, la nivelul unui animal. Dar eu mă străduiam să găsesc o soluţie. Am înţeles, după ce am analizat faptele, că oricât de îngrozitoare ar fi fost situaţia noastră, nu aveam motive să deznădăjduim cu totul. Prima noastră şansă se baza pe posibilitatea ca marţienii să nu-şi instaleze în groapă decât o tabără temporară. Sau, chiar permanentizând-o, se putea să nu considere necesar s-o păzească, lăsând, în felul acesta, să ni se ivească vreun prilej de scăpare. Am cântărit, de asemenea, cu atenţie, şi posibilitatea de a săpa un drum, în direcţia opusă gropii; mă temeam, însă, că voi întâlni, la ieşire vreo maşină de luptă care şedea de santinelă. Apoi, ar fi trebuit să sap de unul singur. Era clar că preotul nu-mi va fi de nici un ajutor.

În cea de a treia zi, dacă îmi amintesc bine, am văzut cum a fost ucis un om. A fost singura ocazie când am văzut clar cum se hrănesc marţienii. După acest spectacol, am evitat aproape o zi întreagă să mai privesc prin deschizătura din zid. M-am dus în oficiu, am scos uşa, şi mi-am petrecut câteva ceasuri săpând, cu toporul, în tăcere; dar, după ce am săpat o gaură de vreo două picioare adâncime, pământul moale s-a prăbuşit cu zgomot, şi n-am mai îndrăznit să continui. Mi-am pierdut curajul şi am rămas mult timp întins pe podeaua oficiului, neavând nici măcar putere de a mă mişca. După aceea, am abandonat cu totul ideea de a mă salva prin acest mijloc.

Pentru a vă da seama de impresia pe care mi-o lăsaseră marţienii, trebuie să vă spun că, la început, nu nutream aproape nici o speranţă că am putea fi salvaţi prin înfrângerea lor de către eforturile oamenilor. Dar în a patra sau a cincea noapte am auzit un vuiet îndepărtat,
ca şi cum trăgeau nişte tunuri grele.

Era noaptea târziu şi luna strălucea puternic. Marţienii mutaseră altundeva maşina de excavat şi locul rămăsese gol, în afară de o maşină de luptă, aşezată de cealaltă parte a gropii şi de o maşină-cu-mâini, ascunsă de privirile mele, într-un colţ al gropii, chiar sub deschizătura prin care priveam. Groapa era în întuneric, nu se zărea decât licărirea palidă a maşinii-cu-mâini, sau dungile şi petele de lumină albă a lunii; nu se auzea decât clinchetul maşinii-cu-mâini. Noaptea era frumoasă şi senină; luna părea că a pus stăpânire pe tot cerul. A răsunat lătratul unui câine şi, la auzul acestui sunet familiar, mi-am încordat auzul. Apoi, foarte desluşit am auzit bubuituri, ca şi când ar fi tras nişte tunuri de mare calibru. Am numărat şase lovituri distincte şi, după o lungă pauză, încă şase. Şi asta a fost tot.



Capitolul IV

MOARTEA PREOTULUI

În cea de a şasea zi a captivităţii noastre, pe când priveam pentru ultima oară prin deschizătură, am văzut, deodată, că sunt singur. În loc să stea lângă mine, încercând, ca de obicei, să mă dea la o parte din faţa deschizăturii, preotul intrase în oficiu. Un gând neaşteptat mi-a trecut prin minte. M-am întors în grabă, fără zgomot, în oficiu. Pe întuneric, am auzit cum preotul bea. Am întins mâna şi am dat peste o sticlă de vin.
Am început să ne luptăm. Sticla a căzut pe podea şi s-a spart; am lăsat-o acolo şi m-am ridicat. Amândoi gâfâiam şi ne ameninţam. În cele din urmă, m-am aşezat între el şi provizii şi i-am făcut cunoscută hotărârea mea de a introduce disciplina. Am împărţit hrana
din cămară în raţii care trebuiau să ne ajungă pentru zece zile. Pentru ziua aceea, nu mai voiam să-i dau de mâncare. După-amiază, a făcut o slabă tentativă de a umbla la cămară. Aţipisem, dar m-am trezit într-o clipă. Toată ziua şi toată noaptea am stat faţă în faţă, eu obosit, dar hotărât, iar el plângând şi văicărindu-se de foame. Ştiu prea bine că a fost o noapte şi o zi, dar mie mi se părea — şi mi se pare şi azi — că a durat o veşnicie.
Astfel, neînţelegerea care creştea mereu între noi s-a sfârşit în cele din urmă printr-un conflict făţiş. Două zile la rând ne-am luptat şi ne-am încăierat pe şoptite. Uneori îl loveam puternic, cu pumnul sau cu piciorul, alteori căutam să-l linguşesc şi să-l conving, şi la un moment dat — întrucât exista o pompă de la care puteam să scot apă — am încercat chiar să-l mituiesc, dându-i ultima sticlă de vin. Dar nu mi-au folosit la nimic nici forţa, nici bunăvoinţa; era cu adevărat lipsit de raţiune. Încerca mereu să prade ultimele rezerve de hrană şi flecărea de unul singur, cu glas tare. Nu voia să ţină seamă de cele mai elementare precauţii, pentru a putea face captivitatea noastră cât de cât suportabilă. Cu încetul, am început să-mi dau seama că raţiunea i se destrămase cu totul, şi am ajuns să constat că singurul meu tovarăş în acest întuneric profund şi dezgustător era un om ieşit din minţi.

Înclin să cred, după unele vagi aduceri-aminte, că şi mintea mea rătăcea uneori. Când dormeam, aveam vise stranii şi hidoase. Oricât ar părea de paradoxal, socotesc că slăbiciunea şi nebunia preotului m-au avertizat, m-au întărit, m-au îndemnat să rămân cu mintea întreagă.

În cea de a opta zi, a început să nu mai vorbească în şoaptă, ci cu glas tare, şi n-am putut să fac nimic ca să-l temperez.

— E cu dreptate, o, Doamne! spunea întruna. E cu dreptate. Pe mine şi pe ai mei să cadă pedeapsa. Am greşit, am păcătuit. Era sărăcie şi suferinţă; cei săraci erau călcaţi în
picioare, iar eu priveam liniştit. Le propovăduiam să nu-şi blesteme soarta... Doamne, ce nebunie!.. Ar fi trebuit să mă ridic, chiar de-aş fi plătit cu viaţa, şi să-i chem la căinţă... să se căiască... asupritorii celor săraci şi nevoiaşi... Pedeapsă dumnezeiască!
Apoi, gândurile i se reîntorceau, deodată, la proviziile pe care le ascundeam de el. Mă ruga, cerşea, plângea şi sfârşea cu ameninţări. Apoi a început să vorbească şi mai tare, şi l-am rugat să înceteze. Dar observând că în felul acesta mă poate şantaja, m-a ameninţat că va striga şi va atrage atenţia marţienilor asupra noastră. Un moment, ameninţările lui m-au înspăimântat; dar orice concesie ne-ar fi micşorat simţitor şansele de scăpare. L-am refuzat, cu toate că nu eram sigur că nu-şi va pune în practică ameninţările. În orice caz, în ziua aceea n-a făcut-o. În ziua a opta şi a noua a vorbit cu glas din ce în ce mai tare, ameninţându-mă, rugându-se de mine şi vărsând un torent de căinţe fără nici o noimă pe tema îndeplinirii voinţei dumnezeieşti; îmi era milă de el. Apoi, după ce a dormit câtva timp, a început să strige cu o energie reînnoită, atât de tare încât m-am văzut silit să-l aduc la tăcere.

— Stai liniştit! l-am implorat eu.
Se ridică în genunchi, căci până atunci şezuse lungit jos, pe întuneric, lângă cazanul din bucătărie.

— Am stat prea mult timp liniştit, zise el, pe un ton care probabil că s-a auzit până în groapă. Şi acum trebuie să mă spovedesc. Blestemul să cadă asupra acestui oraş necredincios! Blestem! Blestem! Blestem! Blestem! Blestem! asupra locuitorilor pământului! Se aude glasul trompetelor...

— Taci! i-am zis, ridicându-mă în picioare, îngrozit de gândul că marţienii ar putea să ne audă. Pentru numele lui Dumnezeu...
— Nu, strigă preotul, cu toată puterea, ridicându-se şi el în picioare şi întinzându-şi braţele. Trebuie să vorbesc! Duhul Domnului a coborât asupra mea!

Din trei paşi, ajunse la uşa care dădea spre bucătărie.

— Trebuie să mă spovedesc! Plec! Am întârziat prea mult.

Am întins mâna şi am apucat toporul care atârna pe perete. M-am repezit pe urma preotului. Frica mă scosese din minţi. Când ajunsese în mijlocul bucătăriei, eram lângă el. Am întors tăişul, cu un ultim sentiment de umanitate, şi am lovit cu muchia toporului. Preotul s-a prăbuşit cât era de lung şi a rămas întins pe jos. M-am împiedicat de el şi m-am oprit gâfâind. Zăcea fără suflare.

Deodată, am auzit, venind din afară, un zgomot de tencuială care se desprindea şi cădea jos, iar deschizătura triunghiulară din perete fu astupată. Am privit în sus şi am văzut înaintând încet prin deschizătură partea inferioară a unei maşini-cu-mâini. Unul dintre braţele ei se răsuci printre dărâmături; apoi apăru un alt braţ, pipăindu-şi drumul peste grinzile prăbuşite. Am rămas împietrit, cu privirea aţintită într-acolo. Printr-un fel de placă sticloasă de la baza maşinii, am văzut faţa — dacă pot s-o numesc astfel — şi ochii mari şi întunecaţi ai unui marţian, privind înăuntru, şi apoi, încet, prin deschizătură intră un tentacul lung de metal, ca un şarpe, pipăindu-şi drumul.

Am făcut un efort, m-am întors şi, după ce m-am împiedicat de trupul preotului, m-am oprit în uşa oficiului. Tentaculul pătrunsese vreo doi metri sau chiar mai mult în încăpere; se răsucea şi se întorcea în toate direcţiile, cu nişte mişcări ciudate şi repezi. O clipă am rămas ca hipnotizat de această înaintare lentă şi spasmodică. Apoi, cu un ţipăt slab şi răguşit, m-am refugiat în oficiu, tremurând din toate încheieturile. Abia mă mai ţineam pe picioare. Am intrat în magazia de cărbuni şi am rămas acolo în întuneric, cu auzul încordat
şi privind ţintă la pragul slab luminat al uşii dinspre bucătărie. Oare mă văzuse marţianul? Ce făcea acum?

Auzeam ceva mişcându-se foarte încet, încoace şi încolo, prin bucătărie; din când în când, atingea peretele şi îşi continua mişcările, cu un uşor sunet metalic, ca al unei legături de chei. Apoi, un corp greu — ştiam prea bine care — fu târât pe duşumeaua bucătăriei, spre deschizătură. N-am mai putut să rezist şi, înaintând până la uşă, am privit în bucătărie. L-am văzut în triunghiul de lumină pe marţian, stând în maşina lui cu nenumărate mâini şi examinând capul preotului. M-am gândit imediat că după urma loviturii de topor îşi va da seama de prezenţa mea.

M-am târât înapoi în magazia de cărbuni, am închis uşa şi, pe întuneric, am început să mă îngrop cât puteam mai mult, şi pe cât se putea mai în tăcere, printre lemnele de foc şi cărbunii de acolo. Mă opream din când în când, rămânând nemişcat, şi ascultând dacă marţianul îşi vârâse din nou tentaculele prin deschizătură.

Apoi, sunetul slab, metalic, reîncepu. Îl auzeam înaintând încet prin bucătărie. Apoi l-am auzit mai aproape — în oficiu, după câte puteam să-mi dau seama. Mă gândeam că s-ar putea ca tentaculul să nu fie atât de lung încât să ajungă până la mine. O doream din toată inima. El trecu, zgâriind uşor uşa magaziei. A urmat o aşteptare insuportabilă, durând parcă un veac; apoi l-am auzit bâjbâind la clanţă! Găsise uşa! Marţienii înţelegeau deci rostul uşilor!

Se căzni câteva clipe cu broasca, apoi uşa se deschise.
Abia izbuteam să văd în întuneric acel obiect — care semăna, mai mult decât cu orice altceva, cu o trompă de elefant — mişcându-se spre mine, pipăind şi cercetând peretele, cărbunii, lemnele şi tavanul. Era ca un vierme negru care îşi agita într-o parte şi
într-alta capul lipsit de ochi.

La un moment dat, tentaculul atinse talpa ghetei mele. Eram gata să ţip; mi-am muşcat mâna. Un timp, tentaculul a rămas nemişcat. Aş fi putut să cred că se retrăsese. Apoi, cu un ţăcănit brusc, înhăţă ceva — am crezut că mă înhăţase pe mine! — şi ieşi din magazie. Pentru o clipă, n-am fost prea sigur. Cred că luase o bucată de cărbune s-o examineze.

Am profitat de această ocazie şi-am schimbat puţin poziţia, deoarece amorţisem, apoi am rămas în aşteptare. Rosteam în şoaptă rugăciuni fierbinţi, pentru a scăpa de primejdie.

Apoi din nou am auzit sunetul slab, metalic, furişându-se către mine. Se apropia încet, încet, râcâind pereţii şi atingând obiectele din drum.

În timp ce aşteptam, neştiind ce se va întâmpla, tentaculul se izbi cu putere de uşa magaziei şi o închise. L-am auzit intrând în oficiu; cutiile de biscuiţi zăngăniră, o sticlă se sparse şi se auzi o izbitură puternică în uşa magaziei. Apoi se făcu linişte, care se transformă într-o nesfârşită aşteptare.

Oare plecase?
În cele din urmă, mi-am spus că nu mai era acolo.

Nu s-a mai întors în oficiu; eu am stat toată ziua următoare, în întunericul de nepătruns, îngropat sub cărbuni şi lemne de foc, neîndrăznind, cu toate că muream de sete, nici măcar să mă furişez ca să beau puţină apă. Abia în cea de a unsprezecea zi am cutezat să-mi părăsesc adăpostul.



Capitolul V
LINIŞTEA

Primul meu gest, înainte de a intra în cămară, a fost de a încuia uşa dintre bucătărie şi oficiu. Dar cămara era goală; dispăruse până şi urma alimentelor. Probabil că marţianul luase totul, cu o zi înainte. Descoperind aceasta, m-am simţit pentru prima dată deznădăjduit. În ziua a unsprezecea şi a douăsprezecea n-am mâncat şi nu am băut nimic.

Gura şi gâtlejul mi se uscaseră şi forţele îmi scăzuseră simţitor. Şedeam în întunericul din oficiu, într-o stare de descurajare totală. Nu mă gândeam decât la mâncare. Credeam că surzisem, deoarece încetaseră cu totul zgomotele pe care mă obişnuisem să le aud venind dinspre groapă. M-aş fi dus să privesc afară, dar nu mă simţeam destul de tare pentru a mă târî fără zgomot până la deschizătura din zid.

În ziua a douăsprezecea, gâtlejul începuse să mă doară atât de rău încât, cu riscul de a-i alarma pe marţieni, am acţionat pompa de apă, de lângă chiuvetă, care scârţâia puternic, şi am obţinut două pahare cu apă de ploaie, neagră şi noroioasă. M-am răcorit şi, întrucât la scârţâitul pompei n-a apărut nici un tentacul, am mai prins curaj.

În răstimpul acestor zile, divagând şi fără a încerca să trag vreo concluzie, m-am gândit mult la preot şi modul în care murise.

În ziua a treisprezecea, am băut din nou apă, am moţăit, m-am gândit la mâncare şi, incoerent, am făcut planuri de salvare, vagi şi imposibile. De câte ori aţipeam, aveam vise oribile, despre moartea preotului, sau asistam la mese somptuoase; dar, fie că eram adormit, fie că eram treaz, simţeam o durere ascuţită care mă silea să beau tot mereu. Lumina care intra în oficiu nu mai era cenuşie, ci roşie. Pentru imaginaţia mea zdruncinată, părea de culoarea sângelui.
În ziua a paisprezecea, m-am dus în bucătărie şi am văzut cu surprindere că frunzişul ierbii roşii astupase deschizătura din perete, transformând semiobscuritatea încăperii într-o obscuritate de culoare stacojie.

La începutul celei de a cincisprezecea zile, am auzit în bucătărie nişte sunete curioase, dar familiare şi, ascultând mai bine, mi-am dat seama că sunt scoase de un câine, care adulmecă şi râcâie. Ducându-mă în bucătărie, am văzut vârât prin frunzişul roşu, botul unui câine. Bineînţeles, am rămas uimit. Simţindu-mă, câinele a lătrat scurt.

M-am gândit că dacă aş reuşi să-l atrag fără zgomot înăuntru, aş putea să-l ucid şi să-l mănânc; şi că era mai bine, în orice caz, să-l ucid, ca mişcările lui să nu atragă atenţia marţienilor.

M-am apropiat pe furiş, chemându-l "cuţu-cuţu!", foarte încet; dar el îşi retrase deodată capul şi dispăru.

Am ascultat — mă convinsesem că nu sunt surd —, dar nu mai era nici o îndoială că în groapă stăpânea liniştea. Am auzit un sunet, ca fâlfâitul unor aripi de pasăre, un croncănit răguşit şi altceva nimic.

Am stat o bună bucată de timp lipit de deschizătura din zid, dar neîndrăznind să dau la o parte frunzişul roşu care o acoperea. Am auzit o dată sau de două ori un zgomot uşor, ca şi cum un câine ar fi umblat de colo-colo, pe nisipul de dedesubt, apoi câteva fâlfâiri de aripi şi atât. Încurajat, în cele din urmă, de această linişte, am privit afară.

Cu excepţia unui colţ, unde o mulţime de corbi ţopăiau şi se băteau pe scheletele morţilor pe care îi lăsaseră marţienii, în groapă nu se mai afla nici o fiinţă vie.

Am privit în jur, necrezându-mi ochilor. Dispăruseră toate maşinile. Într-un colţ se ridica movila de pulbere albastră-cenuşie, într-altul zăceau câteva bare de aluminiu, şi în
afară de păsările negre şi de scheletele celor ucişi, nu vedeam decât o groapă rotundă şi goală în nisip.

M-am furişat încet afară, printre ierburile roşii, şi m-am ridicat în picioare, pe un morman de moloz. Puteam să privesc în toate direcţiile, cu excepţia nordului, care-mi venea în spate, şi nicăieri nu se zărea nici urmă de marţieni. Lângă mine, peretele gropii se ridica aproape perpendicular, dar puţin mai departe, dărâmăturile formau o pantă accesibilă până la vârful ruinelor. Şansa mea de scăpare venise. Am început să tremur.

Am şovăit câteva clipe, apoi, într-un acces de hotărâre disperată, m-am căţărat, în timp ce inima îmi zvâcnea puternic, până în vârful movilei sub care fusesem îngropat atâta vreme.

Am privit din nou în jurul meu. Nici spre nord nu se zărea vreun marţian.
Când o văzusem ultima dată, în timpul zilei, această parte a satului Sheen era formată dintr-o stradă cu case răzleţe şi confortabile, în alb şi roşu, răspândite printre copaci umbroşi. Acum, şedeam pe o grămadă de cărămizi sfărâmate, pământ şi pietriş, acoperită de o mulţime de plante roşii, ca nişte cactuşi, înalte până la genunchi; nici o urmă de vegetaţie pământeană nu le disputa terenul. Copacii de lângă mine erau morţi şi negri, dar ceva mai departe o plasă de fire roşii acoperea nişte tulpini încă vii.

Toate casele dimprejur fuseseră sfărâmate, fără ca vreuna să fie arsă; pereţii erau încă întregi, uneori chiar până la al doilea etaj, cu ferestrele sparte şi uşile în ţăndări. Iarba roşie creştea luxuriant prin încăperile lipsite de acoperiş. La picioarele mele se afla groapa cea mare, iar corbii încă se mai băteau pe resturile dinăuntrul ei. Alte zburătoare săreau printre ruine. Departe, o pisică slăbănoagă se furişa de-a lungul unui zid, dar nicăieri nu se zăreau urme de oameni.
În contrast cu recenta mea captivitate, ziua părea orbitor de luminoasă, cu cerul de un albastru strălucitor. Peste iarba roşie care acoperea fiecare petic liber de pământ trecea o adiere lină de vânt, legănând-o. O, şi cât de proaspăt era aerul!



Capitolul VI

OPERA A CINCISPREZECE ZILE

Am rămas câtva timp, clătinându-mă pe picioare, în vârful grămezii de dărâmături, fără să mă mai gândesc la securitatea mea. În vizuina infectă din care ieşisem, mă gândisem intens numai la securitatea noastră imediată. Nu ştiam ce se întâmplase în lume, nu mă aşteptam să întâlnesc această privelişte stranie şi înspăimântătoare. Mă aşteptam să văd satul Sheen în ruine şi vedeam în jur un peisaj straniu şi sinistru, ca din altă planetă.
Am avut, în clipa aceea, un sentiment cu totul neobişnuit omului, o emoţie pe care o cunosc, însă, prea bine bietele animale dominate de noi. Era ceea ce simte un iepure care, întorcându-se la vizuina lui, dă deodată peste o duzină de săpători care pregătesc acolo temeliile unei case. Am simţit primele semne ale unei stări de spirit care apoi mi s-a precizat limpede în minte şi m-a apăsat zile întregi, o senzaţie de detronare, convingerea că nu mai eram un stăpân, ci un animal printre alte animale, sub călcâiul marţienilor. Asemeni animalelor, trebuia ca de acum înainte să stăm şi noi la pândă şi să veghem, să fugim şi să ne ascundem; teama de om şi domnia omului se sfârşiseră.

Dar, imediat ce am făcut această constatare, ea a şi dispărut din mintea mea şi, după postul lung şi deprimant prin care trecusem, singura senzaţie dominantă a rămas foamea. În
direcţia opusă gropii am văzut, înapoia unui zid acoperit cu iarbă roşie, un petic de grădină încă verde. Mi-a venit o idee şi am pornit prin iarba roşie care mă îngropa până la genunchi, şi uneori chiar până la gât. Desimea acestor ierburi mă făcea să mă simt în siguranţă, ştiind că puteam să mă ascund adânc printre ele. Zidul era înalt cam de şase picioare şi, cu toate încercările mele, n-am reuşit să mă caţăr pe el. Am mers mai departe de-a lungul lui, până când am ajuns la un colţ unde pietrele mi-au ajutat să mă urc; m-am lăsat apoi să cad în grădina în care râvneam să intru. Am găsit nişte ceapă verde, doi bulbi de gladiole şi câţiva morcovi încă necopţi; am strâns totul şi, căţărându-mă peste un zid dărâmat, am pornit pe drumul către Kew, printre copaci roşii şi stacojii — parcă mă plimbam pe o alee presărată cu gigantice picături de sânge — stăpânit de două gânduri: să mai găsesc ceva de mâncare şi să fug cât mai repede şi cât mai departe din blestemata şi nepământeasca regiune din jurul gropii.

Ceva mai încolo, într-un loc acoperit de iarbă, am dat peste un grup de ciuperci, pe care de asemenea le-am devorat, apoi am întâlnit o şuviţă de apă curgătoare, murdară, care trecea prin mijlocul a ceea ce fuseseră odinioară păşuni. Dar aceste frânturi de hrană n-au reuşit decât să-mi aţâţe foamea. La început, m-a surprins bogăţia de apă, în mijlocul verii călduroase şi uscate, dar apoi am descoperit că se datora exuberanţei tropicale a ierburilor roşii. Imediat ce această extraordinară vegetaţie dădea de apă, devenea gigantică şi de o fecunditate nemaipomenită. Seminţele ei se revărsau pur şi simplu în râul Wey şi în Tamisa, iar rapida creştere a frunzişului ei luxuriant înăbuşi în puţină vreme aceste două cursuri de apă.

La Putney — după cum am văzut mai târziu — podul era aproape în întregime acoperit de încâlceala ierburilor roşii, iar la Richmond apele Tamisei se revărsau de
asemenea peste păşunile din Hampton şi Twickerham ca un puhoi întins, dar puţin adânc. Pe măsură ce apele se revărsau, iarba venea pe urmele lor, până când vilele ruinate din valea Tamisei au fost pentru câtva timp acoperite de această mlaştină roşie, pe marginea căreia rătăceam eu acum şi care ascundea în mare măsură pustiirea provocată de marţieni.

În cele din urmă, iarba roşie a sucombat aproape tot atât de repede pe cât se răspândise. O boală infecţioasă, datorită, se crede, acţiunii unor anumite bacterii, a pus în scurt timp, stăpânire pe ea. Plantele terestre au căpătat, datorită selecţiei naturale, o mare forţă de rezistenţă împotriva bolilor provocate de bacterii — ele nu sucombă niciodată fără o luptă crâncenă —, dar iarba roşie a putrezit ca şi când ar fi fost dintru început moartă. Frunzele s-au decolorat, apoi s-au încreţit şi s-au uscat. Se sfărâmau la cea mai mică atingere, iar apele, care le-au stimulat la început creşterea, le-au purtat spre mare ultimele vestigii.

Când am întâlnit apa, primul meu gând a fost, desigur, să-mi potolesc setea. Am băut o mare cantitate şi, sub acţiunea unui impuls momentan, am mestecat câteva fire de iarbă roşie; erau apoase şi aveau un gust greţos, metalic. Apa revărsată era destul de puţin adâncă şi puteam s-o trec fără grijă, cu toate că iarba roşie mă cam împiedica în mers; dar desigur că apele deveneau din ce în ce mai adânci, în apropierea râului, aşa că m-am întors spre Mortlake. Am reuşit să găsesc drumul, conducându-mă după rămăşiţele caselor, gardurilor şi felinarelor pe care le întâlneam, şi, ieşind din zona inundată, m-am îndreptat către dealul care se ridică lângă Roehampton şi am ajuns în comuna Putney.

Aici, în locul peisajului straniu, străin, apăreau ruinele unei privelişti familiare: unele porţiuni de teren păreau devastate de un ciclon, iar la câţiva zeci de metri mai departe totul era intact, casele aveau obloanele trase şi uşile închise, ca şi cum locatarii le-ar fi
părăsit pentru o singură zi, sau chiar dormeau înăuntru. Iarba roşie era mai puţin abundentă; nu acoperise copacii înalţi de pe marginea trotuarelor. Am căutat printre copaci ceva de mâncare, dar n-am găsit nimic; am cotrobăit prin câteva case pustii, dar ele fuseseră forţate mai înainte şi jefuite. Mi-am petrecut restul zilei într-un tufiş, fiind prea obosit pentru a-mi continua drumul. În tot acest timp n-am văzut nici o fiinţă omenească, şi nici marţieni. Am întâlnit doi câini care păreau flămânzi, dar m-au ocolit amândoi, fugind de chemările mele. Lângă Roehampton văzusem două schelete omeneşti — nu cadavre, ci schelete total curăţate de carne —, iar în pădurea din apropierea minelor am găsit nişte oase de pisici şi iepuri, sfărâmate şi împrăştiate, şi ţeasta unei oi. Am ros câteva dintre ele, dar nu mai conţineau nimic de mâncat.

După apusul soarelui mi-am continuat cu greu drumul spre Putney, unde probabil că, pentru cine ştie ce motiv, marţienii au folosit raze arzătoare. Într-o grădină, dincolo de Roehampton, am găsit nişte cartofi cruzi, în cantitate suficientă pentru a-mi potoli foamea. Din grădină se vedea satul Putney şi râul. În lumina înserării, locurile păreau îngrozitor de pustii! Copaci înnegriţi, ruine înnegrite, iar la poalele dealului, pânzele de apă ale râului revărsat, colorate în roşu de iarba marţiană. Şi deasupra tuturor — tăcerea. M-am simţit cuprins de o spaimă de nedescris, gândindu-mă cât de fulgerător venise această schimbare dezolantă.

Câtăva vreme, am crezut că omenirea fusese ştearsă de pe suprafaţa pământului şi că mă aflam acolo singur, ultimul om rămas în viaţă. Chiar în vârful dealului Putney am dat peste alt schelet, cu braţele smulse din umeri şi aruncate la câţiva metri mai departe. Pe măsură ce-mi continuam drumul, eram din ce în ce mai convins că în această parte a lumii se şi înfăptuise exterminarea omenirii, în afara câtorva fiinţe izolate, ca mine. Mă gândeam că,
lăsând ţara pustie, marţienii plecaseră în alte părţi, după hrană. Poate ei distrugeau chiar acum Berlinul sau Parisul, sau poate că se îndreptaseră către nord.


Capitolul VII

OMUL DE PE PUTNEY HILL

Mi-am petrecut noaptea în hanul care se află pe vârful dealului din Putney, dormind pentru prima oară, de la fuga mea din Leatherhead, într-un pat adevărat. Nu voi mai povesti cu câte eforturi, de altfel inutile, am reuşit să forţez intrarea hanului — mai târziu am descoperit că uşa principală era închisă numai cu clanţa —, nici cum am scotocit prin fiecare odaie, căutând de-ale gurii, până când, ajuns în pragul deznădejdii, am găsit, într-o încăpere care mi s-a părut a fi odaia de culcare a unui servitor, o coajă de pâine roasă de şoareci şi două cutii de compot de ananas. Locul fusese cercetat mai înainte şi golit. La bar am găsit, după aceea, nişte biscuiţi şi câteva sandvişuri. N-am putut să mănânc sandvişurile, deoarece erau mucegăite de-a binelea, dar biscuiţii nu numai că mi-au potolit foamea, dar mi-au ajuns ca să-mi umplu şi buzunarele. N-am aprins nici o lumină, de teamă că vreun marţian ar putea să umble prin această parte a Londrei, în timpul nopţii, căutând hrană. Înainte de a mă culca, am avut câteva momente de tensiune nervoasă şi m-am furişat de la o fereastră la alta, scrutând întunericul pentru a zări vreun semn al acestor monştri. Am dormit puţin. Stând în pat, am reuşit să-mi pun oarecare ordine în gânduri, ceea ce nu-mi amintesc să mai fi făcut de la ultima mea ceartă cu preotul. De atunci, puterea mea de gândire se redusese la o succesiune precipitată de impresii vagi, sau la un fel de receptivitate
prostească. Dar în timpul somnului, creierul, reîntremat, cred, şi de alimentele pe care le consumasem, se limpezi din nou şi astfel am putut să gândesc.

Trei probleme se luptau să pună stăpânire pe mintea mea: uciderea preotului, ce se întâmplase cu marţienii şi soarta soţiei mele. Prima nu-mi trezea nici un sentiment de groază sau de remuşcare; o priveam pur şi simplu ca pe un fapt consumat, o amintire extrem de neplăcută, dar care nu mă făcea să am nici un fel de remuşcări. Mă vedeam, cum mă văd şi acum, împins pas cu pas către lovitura fulgerătoare pe care i-o dădusem preotului; fusesem victima unui şir de împrejurări care m-au dus, inevitabil, la crimă. Nu mă condamnam; şi totuşi amintirea, statică, neschimbată, mă urmărea. În tăcerea nopţii, cu acea senzaţie a prezenţei lui Dumnezeu care se produce uneori când e linişte şi întuneric, am făcut faţă procesului meu de conştiinţă — singura mea ispăşire — şi de răspundere pentru clipa fatală de mânie şi de frică. Am reconstituit vorbă cu vorbă conversaţia noastră, din momentul când l-am descoperit ghemuit lângă mine, nepăsător faţă de setea care mă ardea, arătându-mi flăcările şi fumul ruinelor din Weybridge. N-am reuşit să ne înţelegem şi hazardului necruţător nici nu-i păsa de neînţelegerea noastră. Dacă aş fi prevăzut consecinţele, l-aş fi părăsit de la Halliford. Dar nu le-am prevăzut; iar a comite o crimă înseamnă s-o prevezi şi s-o înfăptuieşti. Relatez toate acestea, aşa cum am relatat întreaga povestire, exact cum s-au întâmplat. N-au existat martori — şi puteam foarte bine să nu pomenesc nimic. Dar eu aştern totul pe hârtie şi cititorul să judece cum va dori.

După ce, printr-un efort, am reuşit să îndepărtez de mine imaginea cadavrului trântit cu faţa la pământ, m-am gândit la problema marţienilor şi la soarta soţiei mele. În privinţa celor dintâi, nu ştiam absolut nimic; puteam să-mi închipui orice, din nefericire ca şi despre soţia mea. Şi, deodată, noaptea aceea deveni înspăimântătoare. M-am ridicat în capul
oaselor, privind întunericul. M-am trezit rugându-mă ca raza arzătoare s-o fi lovit deodată şi s-o fi omorât fără durere. Nu mă mai rugasem din noaptea când mă întorsesem din Leatherhead. Mai rostisem în clipe de amărăciune rugăciuni fără noimă, dar acum mă rugam cu adevărat, mă rugam cu convingere, conştient, faţă în faţă cu întunericul lui Dumnezeu. Ciudată noapte! Şi mai ciudată prin faptul că, de îndată ce au apărut zorile, eu, cel care vorbisem cu Dumnezeu, m-am furişat afară din casă ca un şobolan care îşi părăseşte ascunzişul — un animal ceva mai mare, dar un animal inferior care poate să fie vânat şi ucis la orice toană a stăpânilor lui. Poate că şi marţienii se roagă, încrezători, lui Dumnezeu. Dacă n-am învăţat nimic altceva, cu siguranţă că războiul acesta ne-a învăţat ce este mila — mila faţă de sufletele lipsite de raţiune care se află sub dominaţia noastră.

Dimineaţa era clară şi frumoasă, şi către răsărit cerul strălucea trandafiriu, brăzdat de norişori aurii. Pe drumul care merge din vârful dealului Putney spre Wimbledon se aflau câteva biete rămăşiţe ale torentului de panică, revărsate înspre Londra, în noaptea de duminică, după ce începuse lupta. O trăsurică pe care sta scris numele lui Thomas Lobb, fructar din New Malden, avea o roată sfărâmată; alături era o cutie de tablă, părăsită; mai era şi o pălărie de pai, călcată în picioare, în noroiul uscat, iar în vârful lui West Hill, lângă jgheabul de apă răsturnat, se vedeau nişte cioburi de sticlă, pătate de sânge. Mă mişcam fără vlagă, şi gândurile îmi erau confuze. Mă gândeam să mă duc la Leatherhead, deşi ştiam că aveam prea puţine şanse să-mi găsesc acolo soţia. Dacă moartea nu o şi luase pe neaşteptate, desigur că verii mei şi ea fugiseră în altă parte; dar îmi închipuiam că la Leatherhead aş putea să aflu încotro fugiseră oamenii din Surrey. Voiam să-mi revăd soţia, mă durea inima de dorul ei şi al oamenilor, dar nu aveam o idee clară cum aş putea s-o regăsesc. Îmi simţeam cu intensitate crescândă singurătatea. M-am îndreptat, la adăpostul
unui lanţ de copaci şi tufişuri, către marginea ogoarelor din Wimbledon, care se întindeau cât vedeam cu ochii.

Întinderea întunecată era presărată pe alocuri cu drobiţe şi mătură-galbenă; nu se vedea nici o urmă de iarbă roşie, şi în timp ce mă furişam, şovăitor, spre marginea câmpului deschis, soarele a răsărit, inundând totul cu lumină şi viaţă. Printre copaci, într-un loc mlăştinos, am dat peste o mulţime de broscuţe. M-am oprit să le privesc, primind o lecţie de la hotărârea lor neclintită de a trăi. Apoi, întorcându-mă brusc, cu ciudată senzaţie că eram observat, am zărit o formă ghemuită într-un tufiş. Am stat locului privind într-acolo. Am făcut un pas înainte, şi forma s-a ridicat, devenind un om înarmat cu un cuţit. M-am apropiat de el, încet. El şedea, calm, nemişcat, privindu-mă.

Apropiindu-mă, am văzut că era îmbrăcat în haine tot atât de prăfuite şi de murdare ca şi ale mele; arăta ca şi cum s-ar fi târât printr-un canal de scurgere. Am desluşit noroiul verde al şanţurilor, amestecat cu galbenul palid, de argilă uscată, şi cu pete lucioase de cărbune. Părul negru îi cădea peste ochi, iar faţa îi era neagră, murdară şi suptă, aşa încât nu l-am recunoscut de la început. Avea o tăietură roşie în partea de jos a obrazului.

— Stai! strigă el când eram la numai zece metri. M-am oprit. Glasul îi era răguşit.

— De unde vii?

Am stat pe gânduri, examinându-l.
— Vin de la Morthlake, i-am răspuns. Am fost îngropat lângă şanţul pe care l-au săpat marţienii în jurul cilindrului. Am reuşit să ies de acolo şi să fug.

— Aici nu găseşti nimic de mâncare, zise el. Aceasta este regiunea mea. Tot dealul, până la râu, şi înapoi până la Clampham, şi până la marginea câmpului. Nu este de mâncare
decât pentru unul singur. Încotro te duci? I-am răspuns încet:

— Nu ştiu. Am fost îngropat între ruinele unei case, timp de treisprezece sau paisprezece zile. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat.

Mă privi cu îndoială, apoi tresări şi expresia ochilor i se schimbă.

— Nu vreau să mă opresc pe aici, am continuat eu. Cred că am să mă duc spre Leatherhead, unde îmi este soţia.

El întinse un deget către mine.

— Dumneata eşti, zise el, omul de la Woking? N-ai fost ucis la Weybridge?

În aceeaşi clipă, l-am recunoscut.
— Dumneata eşti artileristul care intrase în grădina mea!

— Ce întâmplare! zise el. Suntem nişte oameni norocoşi! Eşti chiar dumneata! Îmi întinse mâna, şi i-am strâns-o cu putere. M-am târât printr-un canal, zise el. Ei n-au reuşit să-i omoare pe toţi. Şi după ce au plecat, eu m-am dus spre Walton, peste câmpii. Dar... nu au trecut nici şaisprezece zile... şi dumneata ai încărunţit!
Privi brusc peste umăr. Nu-i decât o cioară, zise el. În vremurile acestea, ajungi să afli că şi păsările au o umbră. Aici suntem la loc cam deschis. Să ne vârâm sub tufişurile de-acolo şi să stăm de vorbă.

— Ai mai văzut vreun marţian? l-am întrebat. De când am ieşit...

— Au trecut dincolo de Londra, zise el. Cred că şi-au instalat acolo o tabără mai mare. Noaptea, în direcţia aceea, spre Hampstead, cerul este luminat de focurile lor. Parcă ar fi un mare oraş, şi în această lumină îi poţi vedea cum se mişcă. Ziua nu se văd. Dar de aproape... nu i-am mai văzut... (el numără pe degete) de cinci zile. Apoi am văzut doi dintre
ei trecând spre Hammersmith şi ducând un obiect uriaş. Iar alaltăieri noapte... el se opri, apoi vorbi cu emoţie în glas: În jocul de lumini, am văzut ceva în văzduh. Cred că au construit o maşină zburătoare şi se antrenează să zboare.

Ajunseserăm sub tufişuri şi m-am oprit, sprijinit în palme şi pe genunchi.

— Să zboare?

— Da, zise el, să zboare.

Mi-am făcut loc printre crengi şi m-am aşezat jos.

— S-a terminat cu omenirea, am zis eu. Dacă ei izbutesc să zboare, vor cuceri tot pământul.

El dădu din cap.

— Adevărat. Dar... asta va uşura oarecum situaţia de aici. Şi în afară de asta... El privi spre mine. Nu eşti mulţumit că s-a sfârşit cu omenirea? Eu sunt. Suntem la pământ; suntem învinşi.

L-am privit. Oricât s-ar părea de ciudat, eu nu-mi dădusem seama de acest fapt — un fapt care deveni evident de îndată ce-mi vorbi. Încă mai păstram o vagă speranţă; sau, mai curând, îmi păstrasem modul meu de a gândi de totdeauna. El îşi repetă cuvintele care exprimau o convingere absolută:

— Suntem învinşi. Totul s-a terminat, zise el. Ei au pierdut doar unul... unul singur. S-au instalat temeinic şi au nimicit cea mai mare putere din lume. Ne-au călcat în picioare. Moartea marţianului de la Weybridge a fost un simplu accident. Şi aceştia nu sunt decât avangarda. Sosesc mereu alţii. Aceste stele de culoare verde... n-am mai văzut nici una de cinci sau şase zile, dar sunt sigur că ele cad pe undeva, în fiecare noapte. Nu mai e nimic de făcut. Suntem la pământ! Suntem învinşi!
Nu i-am răspuns. Şedeam, privind ţintă în faţa mea şi încercând în zadar să găsesc vreun argument cu care să-l combat.

— Acesta nu-i război, zise artileristul. N-a fost nici o clipă război, aşa cum nu poate exista un război între oameni şi furnici.

Deodată, mi-am amintit noaptea de la observator.

— După cel de al zecelea proiectil, n-au mai trimis nici unul, cel puţin până la sosirea primului cilindru.

— De unde ştii? zise artileristul.

I-am explicat. El rămase pe gînduri.
— S-a produs vreo defecţiune la tunul lor, zise el. Ei, şi ce-i cu asta? Îl vor repara. Şi chiar dacă va fi o întârziere, se mai poate evita sfârşitul? Este ca între oameni şi furnici. Furnicile îşi clădesc oraşe, îşi trăiesc viaţa, au războaie, revoluţii, până când oamenii vor să le înlăture din drumul lor, şi atunci ele dispar. Asta suntem noi acum... nişte furnici. Numai că...

— Ei?

— Suntem nişte furnici comestibile.

Am rămas privindu-ne unul pe altul.
— Şi ce vor face cu noi?

— La asta mă gândeam şi eu, zise el, exact la asta mă gândeam. De la Weybridge m-am îndreptat spre sud, gândind tot timpul. Vedeam ce se întâmplă. Cei mai mulţi dintre oameni urlau şi se agitau. Dar mie nu-mi place văicăreala. Am stat o dată sau de două ori în faţa morţii; eu nu sunt un soldat de paradă, şi, în cel mai bun sau mai rău caz, moartea nu este altceva decât moarte. Scapă numai omul care îşi păstrează firea. Am văzut că toţi se
îndreptau spre sud. Mi-am zis: "În direcţia aceea nu se va mai găsi mult timp de mâncare", şi m-am întors înapoi. M-am îndreptat către marţieni aşa cum vine vrabia în preajma omului. Într-acolo — el arătă cu mâna spre orizont — oamenii mor de foame cu duiumul, bătându-se, călcându-se unii pe alţii în picioare...

Văzându-mi expresia feţei, se opri stânjenit.

— Fără îndoială, mulţi dintre cei care aveau bani au reuşit să plece în Franţa, zise el. Şovăi o clipă, neştiind dacă trebuie să-şi ceară scuze, îmi întâlni privirea, şi continuă: Pe aici există pretutindeni de mâncare. În magazine se găsesc conserve, vinuri, băuturi spirtoase, apă minerală; conductele de apă şi canalele de scurgere sunt goale. Ei bine, iată la ce mă gândeam. Ei sunt fiinţe inteligente, îmi spuneam, şi se pare că pe noi ne vor drept hrană. Mai întâi, vor distruge totul... vase, maşini, tunuri, oraşe, toată ordinea şi organizarea noastră. Toate acestea se vor termina. Dacă am fi fost de mărimea furnicilor, puteam să scăpăm. Dar nu suntem. Ei sunt prea puternici pentru a fi opriţi. Este primul lucru cert. Aşa-i?

Am consimţit.

— Da; m-am gândit bine la asta. Deci, e clar; în al doilea rând, în momentul de faţă ei ne prind oricând vor. Un marţian nu are decât să străbată câteva mile ca să întâlnească o mulţime care fuge. Într-o zi, l-am văzut pe unul dintre ei, lângă Wandsworth, sfărâmând casele în bucăţi şi scormonind printre dărâmături. Dar ei nu vor continua astfel. De îndată ce vor aduce la tăcere toate tunurile şi vasele noastre, vor distruge căile ferate şi îşi vor sfârşi toate pregătirile lor, vor porni să ne prindă metodic, alegându-i pe cei mai buni, punându-i în cuşti, şi aşa mai departe. Aşa vor proceda, cât de curând. Doamne! Încă nici n-au început să se ocupe de noi! Nu-ţi dai seama?
— Nici n-au început! am exclamat.

— Nici n-au început. Ceea ce ni s-a întâmplat până acum este numai din cauză că n-am stat liniştiţi şi i-am sâcâit cu tunurile noastre şi cu alte asemenea prostii. Şi, pierzându-ne capul, am fugit în debandadă către locuri unde nu era mai multă siguranţă decât acolo unde ne aflam. Ei încă nu vor să se ocupe de noi. Îşi construiesc maşinăriile lor, pun la punct tot ceea ce n-au putut aduce cu ei, pregătind totul pentru ceilalţi care vor mai veni. Probabil că din această cauză cilindrii n-au mai sosit de o vreme, de teamă să nu nimerească peste cei care sunt aici. În loc să fugim orbeşte, urlând pe toate drumurile, sau punând la întâmplare dinamită ca să-i aruncăm în aer, ar trebui să încercăm să ne obişnuim cu noua noastră situaţie. Asta este părerea mea. Nu corespunde întru totul cu dorinţele omului în privinţa speciei umane, dar este o părere bazată pe fapte. Acesta este principiul după care mă conduc. Oraşele, naţiunile, civilizaţia, progresul... totul s-a terminat. Jocul s-a sfârşit. Suntem învinşi.

— Dar, dacă aşa stau lucrurile, pentru ce să mai trăim?

Artileristul mă privi o clipă.
— Timp de un milion şi mai bine de ani nu vor mai fi concerte, nu va mai exista vreo Academie de Arte sau petreceri la restaurante. Dacă umbli după distracţii, cred că astea s-au cam terminat. Dacă ai o educaţie de salon şi nu-ţi place să mănânci mazărea cu cuţitul, sau să faci greşeli de pronunţie, e mai bine să laşi toate astea la o parte. Nu mai sunt de nici un folos.

— Vrei să spui...

— Vreau să spun că oamenii ca mine vor continua să trăiască, spre binele speciei. Îţi declar că eu sunt hotărât să trăiesc. Şi, dacă nu mă înşel, în scurt timp vei da şi dumneata
dovadă de ceea ce poţi. Noi nu vom fi exterminaţi. Şi nici nu am de gând să mă las prins,

îmblânzit, hrănit şi îngrăşat ca un viţel gras. Uh! Imaginează-ţi aceste târâtoare negricioase...

— Nu cumva vrei să spui...
— Ba da. Continui. Suntem sub călcâiul lor. Eu mi-am făcut planurile; m-am gândit bine. Noi, oamenii, suntem învinşi. Ştim prea puţine lucruri. Trebuie să învăţăm, cât mai avem timpul. Şi trebuie să trăim şi să rămânem liberi în timp ce învăţăm. Iată! Asta trebuie să facem.

L-am privit, uimit şi tulburat de hotărârea lui.

— Doamne sfinte! am strigat eu. Dar dumneata eşti un om adevărat!

Şi, deodată, l-am apucat de mână şi i-am strâns-o.
— Ei! zise el, cu ochii strălucitori. Am gândit bine, nu-i aşa?

— Continuă, i-am zis eu.

— Ei bine, cei care nu vor să fie prinşi trebuie să se pregătească. Eu, unul, mă pregătesc. Să ştii că nu toţi oamenii pot să devină nişte animale sălbatice; şi aşa se va întâmpla. De aceea m-am ascuns, când te-am văzut venind. Aveam îndoieli. Dumneata eşti cam firav. Dar nu ştiam că erai chiar dumneata şi nici că ai fost îngropat. Toţi oamenii de soiul celor care trăiau în casele de aici, toţi nişte afurisiţi de mici funcţionari, nu sunt buni de nimic. N-au în ei nici un strop de curaj, nici visuri mari şi nici dorinţe puternice; şi un om care nu are nici una, nici... Doamne! Înseamnă că nu este plămădit decât din teamă şi precauţii. Nu făceau decât să pornească în goană către birouri, i-am văzut, cu sutele, ţinând în mână un rest din micul dejun, alergând să prindă trenul de navetă, sălbăticiţi şi transpiraţi de teamă că vor fi concediaţi dacă nu reuşesc să-l prindă; făceau lucrări pe care nici nu-şi dădeau osteneala să le înţeleagă; veneau înapoi, alergând de teamă că nu vor ajunge la timp
la masă; după-amiază rămâneau acasă, de teama străzilor dosnice, şi se culcau cu soţiile cu care se căsătoriseră, nu pentru că le-ar fi dorit, ci pentru că aveau ceva zestre care le aducea puţină siguranţă în goana lor mizerabilă prin viaţă. Îşi asigurau viaţa şi puneau ceva deoparte, de teama accidentelor. Iar duminica... teama de viaţa de apoi. Ca şi cum iadul ar fi fost făcut pentru iepuri! Ei bine, pentru astfel de oameni, marţienii vor fi o binecuvântare! Cuşti mari şi frumoase, hrană abundentă, creştere îngrijită, nici un fel de necazuri! După ce vor mai rătăci câteva săptămâni pe câmpii, cu stomacul gol, vor veni şi se vor lăsa prinşi de bunăvoie; după câtva timp vor fi chiar bucuroşi. Se vor întreba ce făceau oamenii înainte de a veni marţienii ca să se îngrijească de ei. Mi-i închipui şi pe stâlpii de cafenea, pe filfizoni şi pe cântăreţi. Da, mi-i închipui, zise el, cu un fel de sumbră mulţumire. Printre ei nu va mai exista nici o urmă de sentiment sau de credinţă. Am văzut cu ochii mei sute de întâmplări, pe care n-am început să le înţeleg bine decât de câteva zile. Sunt mulţi, şi anume cei graşi şi proşti, care vor lua lucrurile aşa cum sunt; iar mulţi alţii vor fi frământaţi de senzaţia că totul merge rău şi că ar trebui să întreprindă ceva. Dar ori de câte ori situaţia se prezintă de asemenea manieră încât unii oameni simt că ar trebui să întreprindă ceva, cei slabi, şi cei care devin slabi, pentru că gândesc prea mult, ajung întotdeauna la un fel de religie a pasivităţii, pioasă şi superioară, şi se închină în faţa biciului şi voinţei lui Dumnezeu. Probabil că ai observat şi dumneata. Este energia unui acces de frică, întoarsă pe dos. Cuştile vor răsuna de psalmi, de imnuri şi de pioşenie. Iar cei care sunt dintr-un aluat mai puţin simplu vor recurge la... cum se spune?... erotism.

Făcu o pauză.

— Este foarte probabil că marţienii îşi vor face printre ei favoriţi; îi vor antrena să facă giumbuşlucuri şi — cine ştie? — poate vor deveni sentimentali în privinţa vreunui
băieţaş care s-a făcut mare şi urmează să fie ucis. Alţii vor fi antrenaţi poate să ne vâneze.

— Nu, am strigat eu, este cu neputinţă! Nici o fiinţă umană...
— La ce bun să ne mai minţim? zise artileristul. Există oameni care şi-ar vâna de bunăvoie semenii. Este o prostie să pretinzi că nu există!

În faţa convingerii lui am cedat.

— Dacă vin pe urmele mele, zise el, Dumnezeule! Dacă vin pe urmele mele! şi căzu într-o meditaţie sumbră.

Reflectam şi eu asupra acestor probleme. Şi nu găseam ce să opun raţionamentelor lui. În zilele dinaintea invaziei, nimeni n-ar fi pus la îndoială superioritatea mea intelectuală asupra lui, eram un scriitor de profesie, recunoscut, autor de eseuri filozofice, iar el un simplu soldat; şi totuşi el reuşise să formuleze problemele pe care eu abia le sesizam.

— Şi ce ai de gând să faci? l-am întrebat. Care-ţi sunt planurile?

O clipă şovăi.
— Ei bine, iată, zise el apoi. Ce trebuie să facem? Trebuie să creăm un mod de viaţă care să permită oamenilor să trăiască, să se înmulţească şi să aibă suficientă siguranţă pentru a creşte copiii. Da, aşteaptă o clipă, şi îţi voi spune mai limpede ceea ce cred că trebuie să facem. Cei domesticiţi vor deveni asemeni tuturor animalelor domestice; după câteva generaţii, ei vor fi mari, frumoşi, cu sânge bogat, proşti, nişte lepădături! Riscul este ca nu cumva să ne sălbăticim noi, cei rămaşi în libertate, să nu degenerăm într-o specie de şobolani mari şi sălbatici... Înţelegi, cred că va trebui să ducem o viaţă subterană. M-am gândit la canalele de scurgere. Desigur, cei care nu le cunosc îşi închipuie că sunt nişte locuri oribile; dar, dedesubtul Londrei, reţeaua canalelor se întinde mile, sute de mile, şi este de ajuns să plouă câteva zile peste această Londră pustie de oameni şi ele vor deveni
curate şi plăcute. Canalele principale sunt destul de mari şi de aerisite. Apoi, mai sunt pivniţele, bolţile, hrubele, de la care se pot deschide coridoare subterane până la canalele de scurgere. Mai sunt şi tunelurile subterane de cale ferată. Ei? Începi să înţelegi? Vom forma un grup de oameni voinici şi isteţi. Nu vom primi printre noi nici o lepădătură. Cei slabi să plece aiurea.

— Aşa cum mi-ai spus mie să plec?

— Ei... am vrut să-mi dau seama ce gândeşti.

— Nu ne vom certa acum pentru asta. Continuă.

— Cei rămaşi alături de noi vor trebui să se supună disciplinei. Avem nevoie, de asemeni, de femei voinice şi inteligente, mame şi educatoare. Nu doamne sentimentale, care îşi dau ochii peste cap. N-avem nevoie de oameni slabi sau proşti. Viaţa a redevenit o realitate, iar cei inutili, cei care ne stânjenesc sau provoacă pagube, trebuie să moară. Trebuie să moară de bunăvoie. La urma urmei nici nu este cinstit din partea lor să trăiască şi să compromită specia. Mai ales că ei nu pot fi niciodată fericiţi. Şi, de altfel, moartea nu este chiar atât de înspăimântătoare; numai teama noastră îi acordă acest atribut. Ne vom strânge deci în toate locurile acestea. Zona noastră va fi Londra. Vom putea să organizăm şi un post de observaţie şi să ieşim afară, în aer liber, când marţienii nu vor fi acolo. Şi să jucăm, de pildă, crichet. Astfel ne vom salva rasa. Ei? Este cu putinţă? Dar salvarea rasei nu înseamnă nimic. După cum spuneam, înseamnă că nu trebuie să devenim şobolani. Principalul este să ne salvăm cunoştinţele şi să le dezvoltăm. Pentru aceasta vom avea oameni ca dumneata. Există cărţi şi maşini. Va trebui să amenajăm nişte încăperi mari, la adâncime, în perfectă siguranţă, şi să adunăm toate cărţile pe care le vom găsi; nu romane şi fleacuri poetice, ci cărţi de idei, de ştiinţă. De aceea vom avea nevoie de oameni ca
dumneata. Va trebui să luăm de la British Museum toate cărţile de acest fel. În primul rând trebuie să ne păstrăm toată ştiinţa, să învăţăm şi mai mult. Şi trebuie să-i spionăm pe marţieni. Unii dintre noi se vor strecura printre ei ca spioni. Când totul va fi organizat, poate că mă voi duce chiar eu. Vreau să spun că ne vom da chiar prinşi. Şi, ceea ce este mai important, trebuie să-i lăsăm pe marţieni în pace. Nu trebuie nici măcar să furăm. Când ne vom afla în drumul lor, ne vom da la o parte. Trebuie să le arătăm că nu intenţionăm să le facem nici un rău. Ei sunt fiinţe inteligente şi, dacă au tot ce le trebuie, nu ne vor nimici, considerându-ne doar ca pe nişte viermi inofensivi.

Artileristul se opri şi îşi puse o palmă negricioasă pe braţul meu.
— La urma urmei, s-ar putea să nu avem prea multe de învăţat până când...

Gândeşte-te: deodată pornesc patru sau cinci dintre maşinile lor de luptă... raze arzătoare în dreapta şi în stânga şi, înăuntrul maşinilor, nici un marţian. Nu mai sunt conduse de marţieni, ci de oameni... oameni care au învăţat să umble cu ele. S-ar putea ca oamenii aceştia să apară chiar în vremurile noastre. Închipuieşte-ţi că ai una dintre maşinile lor minunate şi că poţi controla raza arzătoare după bunul tău plac! Mai are vreo importanţă că, după o faptă ca asta, sfârşeşti prin a fi făcut fărâme? Şi ce ochi vor face marţienii! Poţi să-ţi imaginezi, omule? Poţi să-i vezi alergând, gonind, gâfâind şi urlând, spre celelalte maşini ale lor? Toate sunt însă scoase din funcţiune. Şi vâjj! bang, trosc, vâjj! tocmai când să le pună în funcţiune, vâjj! vine raza arzătoare şi iată! omul şi-a reluat locul.

Câtva timp, îndrăzneaţa imaginaţie a artileristului şi tonul sigur, curajos, cu care vorbea, au pus stăpânire completă pe gândurile mele. Credeam fără şovăire atât în profeţiile lui privitoare la destinul omenirii, cât şi în posibilitatea realizării planurilor lui uimitoare; iar cititorul care mă consideră influenţabil şi naiv va trebui să ţină seama de contrastul
dintre poziţia lui de cititor serios, cu gândurile concentrate asupra acestui subiect şi a mea, care şedeam ghemuit în tufişuri şi ascultam, copleşit de teamă. Am stat astfel de vorbă o bună parte a dimineţii, apoi am ieşit dintre tufişuri şi, după ce am scrutat cerul, căutând vreo urmă a marţienilor, ne-am îndreptat grăbiţi către casa de pe Putney Hill, unde el îşi făcuse adăpostul. Se instalase în magazia de cărbuni, şi când am văzut rezultatul muncii lui de o săptămână, o gaură abia de vreo zece metri lungime, pe care voia s-o prelungim până la canalul principal de scurgere de pe Putney Hill, mi-am dat seama pentru prima oară de prăpastia dintre visurile şi puterile lui. Aş fi putut să sap o gaură asemănătoare într-o singură zi. Dar aveam suficientă încredere în el, şi am săpat împreună tot restul dimineţii până după-amiază. Aveam o roabă de grădină şi aruncam pământul lângă maşina de gătit din bucătărie. Ne-am potolit foamea mâncând nişte supă de viţel, conservată, şi bând vin din cămara de alături. Munca îmi dădea o ciudată senzaţie de eliberare din chinurile lumii înconjurătoare. În timp ce lucram, întorceam pe toate părţile proiectul artileristului, iar obiecţiile şi îndoielile n-au întârziat să se ivească; am lucrat însă în continuare toată dimineaţa, atât de bucuros eram că am din nou un ţel. După ce am săpat vreo oră, am început să mă gândesc la distanţa pe care trebuia s-o străbatem până să ajungem la canal şi la şansele de a nu ajunge deloc până acolo. Nu înţelegeam de ce trebuia să săpăm acest lung tunel, când am fi putut să intrăm imediat în canalul de scurgere, printr-una din gurile de canal, şi să săpăm de acolo în direcţia casei. Mi se părea de asemeni că nu fusese bine aleasă casa şi trebuia să săpăm o lungime inutilă de tunel. Dar tocmai când mă frământau aceste gânduri, artileristul s-a oprit din săpat, privind către mine.

— Lucrăm straşnic, zise el. Lăsă sapa jos. Să ne luăm o pauză. Cred că este timpul să ne urcăm pe acoperişul casei, în recunoaştere.
Eu însă eram de părere să ne continuăm tunelul şi, după o mică ezitare, el îşi reluă sapa; apoi, deodată, un gând îmi trecu prin minte. M-am oprit, şi el mi-a urmat exemplul.

— De ce te plimbai pe câmp, i-am spus eu, în loc să lucrezi?
— Luam puţin aer, îmi răspunse el. Tocmai mă întorceam. Noaptea te simţi mai în siguranţă.

— Dar tunelul?

— Nu se poate lucra tot timpul, zise el, şi în aceeaşi clipă mi-am dat seama de felul lui de a fi. El şovăi, ţinând sapa în mână. Acum trebuie să mergem în recunoaştere, adăugă. Dacă ei se apropie, pot să audă zgomotul sapelor şi să cadă pe neaşteptate asupra noastră.

Nu mai eram dispus să-l contrazic. Ne-am suit amândoi pe acoperiş şi ne-am oprit să privim de pe scara luminatorului. Cum nu se vedea nici un marţian, ne-am aventurat chiar pe acoperişul de ţiglă, dându-ne drumul să alunecăm până la bordura de lângă streaşină.

Din locul de unde priveam, cea mai mare parte a Putney-ului era ascunsă de un desiş, dar puteam să vedem fluviul, ca o masă clocotitoare de ierburi roşii, şi părţile joase din Lambeth, inundate şi roşii. Varietatea căţărătoare a ierburilor roşii năpădise copacii din jurul vechiului palat, rămaşi cu crengile dezgolite, moarte şi frunzele veştejite, în mijlocul desişului roşu. Era curios cât de mult depindea răspândirea acestor două varietăţi de prezenţa apei curgătoare. În jurul nostru nu se vedea nici o urmă de ierburi roşii; bobiţei, ciulini, călini şi arbori de tuia se ridicau printre dafini şi hortensii, verzi şi strălucitori în lumina soarelui. Dincolo de Hensington se înălţa un fum des care, împreună cu o ceaţă albăstruie, ascundea dealurile dinspre nord.

Artileristul începu să-mi vorbească despre oamenii care mai rămăseseră în Londra.

— Săptămâna trecută, într-o noapte, zise el, câţiva nebuni au reuşit să restabilească
curentul electric, iar Regent Street şi Piccadilly Circus au fost iluminate şi înţesate de beţivi zdrenţăroşi, bărbaţi şi femei, care au dansat şi au urlat până în zori. Mi-a povestit un om care a fost acolo. Când s-a luminat de ziuă, au văzut o maşină de luptă care şedea nemişcată în apropiere, lângă Langham, şi privea la ei. Dumnezeu ştie de cât timp se afla acolo. Când au văzut-o, mulţi dintre ei au simţit că li se face rău. Ea s-a apropiat şi a cules vreo sută de oameni, prea beţi sau prea înspăimântaţi pentru a mai putea să fugă.

Aspecte groteşti ale unor vremuri pe care nici o istorie nu le va putea descrie vreodată în întregime!

Răspunzând întrebărilor mele, artileristul a revenit la grandioasele lui planuri. Era din nou cuprins de entuziasm. Vorbea atât de elocvent despre posibilitatea capturării unei maşini de luptă, încât aproape că m-a convins din nou. Dar acum, când începusem să-mi dau seama de adevărata lui fire, înţelegeam de ce susţine atât de puternic că nu trebuie să se întreprindă nimic în mare grabă. Şi-mi dădeam seama că nu putea fi vorba ca el însuşi să captureze şi să conducă maşina de luptă.

După câtva timp am coborât din nou în pivniţă. Nici unul dintre noi nu părea dispus să reia lucrul, şi am aprobat imediat propunerea lui de a mânca. A devenit deodată foarte generos şi, după ce am mâncat, el a ieşit o clipă şi s-a întors cu câteva ţigări excelente. Le-am aprins, şi optimismul i-a revenit. Era înclinat să privească venirea mea ca pe un mare noroc.

— Există în pivniţă nişte şampanie, zise el.
— Cred că vinul acesta de Burgundia ne va ajuta să lucrăm mai bine, i-am răspuns.

— Nu, zise el; astăzi sunt eu gazda. Şampanie! Doamne sfinte! Avem destulă muncă înaintea noastră! Să ne odihnim puţin şi să ne adunăm forţele, pe cât se poate. Priveşte,
palmele mele sunt numai băşici.

Insistând asupra necesităţii de a ne odihni, el propuse ca după terminarea mesei să jucăm cărţi. M-a învăţat euchre{2}, şi după ce am împărţit Londra între noi, eu luând partea de nord şi el pe cea de sud, am jucat mizând pe parohii. Oricât ar părea de ridicol şi nebunesc, pentru un cititor serios, faptul s-a petrecut întocmai şi, ceea ce este şi mai surprinzător, am găsit chiar că jocurile de cărţi sunt extrem de interesante.

Cât de ciudată este mintea omului! Omenirea întreagă era pe punctul de a fi exterminată, sau împinsă către un primitivism îngrozitor, noi doi n-aveam în faţa noastră altă perspectivă decât a unei morţi oribile, şi puteam totuşi să stăm la o masă, să privim nişte cartoane colorate şi să filăm "jokerul" cu o nespusă plăcere. M-am învăţat să joc pocher, apoi l-am bătut în trei dificile partide de şah. Când s-a lăsat noaptea, ne-am hotărât să înfruntăm riscul şi am aprins o lampă.

După nenumărate partide, am cinat, iar artileristul a terminat şampania. Continuam să fumăm. El nu mai era energicul regenerator al speciei umane pe care îl întâlnisem de dimineaţă. Era încă optimist, dar era de un optimism mai puţin dinamic, mai meditativ. Îmi amintesc că a propus, într-un discurs monoton şi incoerent, să bem în sănătatea mea. Mi-am luat o ţigară şi am urcat la etaj să privesc la luminile despre care îmi vorbise şi care licăreau verzui spre dealurile de la Highgate.

La început, am privit, fără vreo ţintă anume, peste întreaga vale a Londrei. Dealurile dinspre nord erau învăluite în întuneric, focurile de lângă Kensington aruncau reflexe roşcate şi din când în când izbucnea câte o limbă de foc de un roşu-portocaliu, pierzându-se apoi în noaptea albastră şi adâncă. Tot restul Londrei era în întuneric. Atunci, ceva mai aproape, am zărit o lumină ciudată, o fluorescenţă palidă, de un violet-purpuriu, fremătând în adierea
nopţii. N-am înţeles din primul moment ce era; apoi mi-am dat seama că slaba iradiaţie provenea de la iarba roşie. O dată cu această descoperire, curiozitatea mea adormită şi simţul proporţiei lucrurilor se treziră din nou. Mi-am îndreptat privirea către Marte, care strălucea, la apus, roşu şi limpede, şi apoi am privit, mult timp, şi cu nelinişte, în întunericul de peste Hampstead Highgate.

Am rămas o bună bucată de vreme pe acoperiş, gândindu-mă, din ce în ce mai uimit, la schimbările survenite în timpul zilei. Mi-am amintit diversele mele stări de spirit, de la rugăciunea din miezul de noapte până la stupidul joc de cărţi de cu seară. M-am simţit cuprins de o revoltă violentă. Îmi amintesc că am aruncat ţigara, cu un gest care simboliza lepădarea de păcat. Bineînţeles, exageram consecinţele comportării mele. Mă simţeam trădător, faţă de soţia mea şi faţă de restul oamenilor; mă năpădeau remuşcările. M-am hotărât să-l părăsesc pe acest ciudat şi incoerent visător de fapte măreţe, să-l las cu băutura şi cu lăcomia lui şi să-mi continui drumul spre Londra. Socoteam că acolo aveam cele mai mari şanse să aflu ce făceau marţienii şi semenii mei. Când a răsărit luna târzie, eram încă pe acoperiş.



Capitolul VIII

LONDRA MOARTĂ

După ce m-am despărţit de artilerist, am coborât dealul şi mi-am continuat drumul pe High Street, trecând podul spre Fulham. Iarba roşie creştea din abundenţă şi aproape că înăbuşea drumul peste pod; dar, pe alocuri, începuse să se şi albească de boala care apoi a
distrus-o cu repeziciune.

La colţul străzii care merge spre gara Putney Bridge am dat peste un om întins pe caldarâm. Era plin de praf negru ca un hornar, viu, dar beat de nu se putea ţine pe picioare şi nici nu putea vorbi. N-am scos de la el nimic altceva decât înjurături şi gesturi de ameninţare. Dacă figura lui n-ar fi avut o expresie atât de brutală, cred că aş fi rămas lângă el.

Drumul de după pod era acoperit cu praf negru, care devenea şi mai abundent în Fulham. Străzile erau înspăimântător de liniştite. Într-o brutărie am găsit nişte pâine — acrită, tare şi mucegăită, totuşi bună de mâncat. Ceva mai departe, spre Walham Green, străzile nu mai erau acoperite cu praf negru, şi am trecut pe lângă un grup de case albe care ardeau; zgomotul flăcărilor era ca o adevărată uşurare. Continuându-mi drumul spre Brompton, străzile au devenit din nou liniştite.

Apoi am întâlnit din nou praful negru care acoperea străzi şi cadavre. Am văzut vreo duzină de cadavre de-a lungul lui Fulham Road. Zăceau acolo de mai multe zile, aşa că am trecut repede pe lângă ele. Praful negru le acoperea în întregime, estompând contururile. Câteva fuseseră sfâşiate de câini.

Cartierele unde nu exista praf negru făceau impresia curioasă a unei duminici în City, cu magazinele închise, casele încuiate şi obloanele trase, cu pustietatea şi liniştea dominând pretutindeni. Prin unele locuri se vedeau urme de jaf, dar aproape numai la magazinele cu alimente şi băuturi. Vitrina unui bijutier era spartă, dar probabil că hoţul fusese stânjenit de ceva, deoarece câteva lanţuri de aur şi un ceas şedeau împrăştiate pe trotuar. Nu m-am atins de ele. Mai departe, o femeie în zdrenţe zăcea întinsă pe pragul unei uşi; mâna care îi atârna pe genunchi avea o tăietură adâncă şi îi umpluse de sânge
îmbrăcămintea cărămizie; şampania scursă dintr-o sticlă spartă formase pe trotuar o băltoacă. Femeia părea că doarme, dar era moartă.

Cu cât pătrundeam mai adânc în Londra, cu atât liniştea devenea mai profundă. Dar nu era liniştea morţii, ci liniştea unei aşteptări încordate. Furia care devastase marginile de nord-vest ale Metropolei şi nimicise Ealing şi Kilburn putea să se abată în orice clipă şi asupra acestor case, transformându-le în ruine fumegânde. Rătăceam printr-un oraş condamnat şi părăsit...

În South Kensington, străzile nu erau acoperite de cadavre şi nici de praf negru. În apropiere de South Kensington am auzit pentru prima dată urletul. Mi-a ajuns la urechi aproape pe nesimţite. Era ca un suspin alternat pe două note: "Ulla, ulla, ulla, ulla", continuând la nesfârşit. Când treceam pe străzile care duceau spre nord, sunetul creştea în volum, apoi casele şi edificiile păreau că îl înăbuşă, şi îl întrerupeau. Pe Exhibition Road răsuna mai puternic. M-am oprit, privind spre Kensington Gardens, uimit de acest vaiet straniu şi îndepărtat. Era ca şi cum imensul pustiu al oraşului îşi găsise un glas pentru groaza şi singurătatea lui.

— Ulla, ulla, ulla, ulla, gemea acest glas neomenesc şi valuri imense de sunete treceau pe strada largă şi însorită, printre clădirile înalte de pe trotuar. M-am întors uluit spre nord, spre porţile de fier ale Hyde Park-ului. Aveam de gând să intru în Muzeul de Istorie Naturală şi să mă urc în vârful turnului, pentru a vedea ce se petrece în parc. Apoi m-am hotărât să rămân jos, pe stradă, unde la nevoie puteam să găsesc mai repede o ascunzătoare, şi mi-am continuat drumul pe Exhibition Road. Casele mari de pe ambele părţi ale străzii erau goale şi liniştite, iar ecoul paşilor mei se izbea de faţadele caselor. La capătul străzii, lângă poarta parcului, am dat peste un spectacol ciudat — un autobuz
răsturnat şi, alături, scheletul unui cal, complet curăţat de carne. Am privit câteva clipe nedumerit, apoi mi-am continuat drumul spre podul de peste Serpentine. Urletul devenea din ce în ce mai puternic, cu toate că pe deasupra caselor din partea de nord a parcului nu puteam să văd nimic altceva decât un nor de fum.

— Ulla, ulla, ulla, ulla, plângea glasul, venind, după câte mi se părea, din regiunea de lângă Regent's Park. Acest strigăt dezolant începea să pună stăpânire pe mine. Mă părăseau şi ultimele rezerve de curaj. Vaietul mă obseda. Mă simţeam din nou groaznic de obosit, cu picioarele îndurerate, înfometat şi însetat.

Trecuse de amiază. De ce rătăceam, de unul singur, prin acest oraş al morţii? Ce căutam eu, de unul singur, când toată Londra zăcea acoperită de giulgiul ei negru? Mă simţeam extrem de singur. Gândul îmi zbura către prieteni vechi, pe care îi uitasem de ani şi ani. Mă gândeam la otrăvurile din farmacii şi la băuturile din pivniţele negustorilor de vinuri; mi-am amintit de cele două fiinţe copleşite de deznădejde, care — după câte credeam — împărţeau oraşul cu mine...

Am ajuns, prin Marble Arch, în Oxford Street şi aici am întâlnit iar praful negru şi câteva cadavre; un miros greu, dezgustător, se ridica prin ferestrele pivniţelor. Eram foarte însetat, după atâta drum prin căldură. Cu mare greutate am reuşit să pătrund într-o cârciumă şi să găsesc de mâncare şi de băut. După ce am mâncat, m-am simţit obosit şi am intrat într-o încăpere din spatele barului; am adormit acolo, pe o sofa neagră din păr de cal.

M-am trezit cu acelaşi urlet lugubru în urechi: "Ulla, ulla, ulla, ulla". Era pe înserate şi, după ce am luat câţiva biscuiţi şi nişte brânză din tejghea — era şi un dulap pentru carne, dar nu conţinea decât viermi — am rătăcit prin cartierele liniştite, până la Baker Street — singurul cartier de care îmi amintesc este Portman Square. Şi am ajuns în cele din urmă la
Regent's Park. Când am ieşit din Baker Street, am văzut, departe, pe deasupra copacilor, în seninătatea apusului, acoperişul în formă de glugă al unei maşini marţiene de luptă: de acolo venea urletul. Nu m-am înspăimântat câtuşi de puţin. Mi se părea că această întâlnire este un fapt obişnuit. L-am privit câtva timp, dar el n-a făcut nici o mişcare. Părea că stă pe loc şi urlă, fără să-mi pot explica motivele.

Am încercat să-mi înjghebez un plan de acţiune. Mă înnebunea sunetul nesfârşit: "Ulla, ulla, ulla, ulla". Poate că eram prea obosit pentru a mai resimţi spaima. În realitate, eram mai mult curios, decât înfricoşat. Voiam să aflu cauza acestui ţipăt monoton. M-am îndepărtat de parc şi am apucat-o pe Park Road, cu intenţia să ocolesc parcul; am înaintat la adăpostul teraselor, până am ajuns să-l văd bine pe marţian, care şedea nemişcat şi urla; îl priveam dinspre St. John's Wood. La vreo două sute de metri de Baker Street, am auzit un cor de lătrături şi am văzut mai întâi un câine, cu o bucată roşie şi putredă de carne în gură, venind drept spre mine, apoi o întreagă haită de câini înfometaţi, alergând după el. El m-a ocolit, ca şi cum i-ar fi fost teamă că aş putea să-i fiu un nou vrăjmaş. Pe măsură ce lătrăturile se stingeau în depărtare, pe strada liniştită se făcu din nou auzit vaietul: "Ulla, ulla, ulla, ulla".

La jumătatea drumului către gara St. John's Wood, am dat peste sfărâmăturile unei maşini-cu-mâini. La început, am crezut că se prăbuşise o casă de-a curmezişul străzii. Abia când m-am căţărat peste ruine am văzut, tresărind fără voie, acest Samson mecanic care zăcea, cu tentaculele îndoite, rupte şi răsucite, printre ruinele provocate de el însuşi. Partea din faţă era sfărâmată. Părea că se izbise orbeşte de casă şi fusese zdrobită sub prăbuşirea zidurilor. Am presupus că maşina-cu-mâini scăpase de sub controlul marţienilor. N-am izbutit să mă caţăr printre ruine ca s-o examinez şi, întrucât se coborâse seara, n-am văzut
nici sângele care păta scaunul maşinii şi nici resturile cartilaginoase ale marţianului, roase de câini.

Uluit şi mai mult de tot ceea ce văzusem, mi-am continuat drumul spre Primrose Hill. Departe, printre copaci, am văzut un al doilea marţian, tot atât de nemişcat ca şi primul, stând liniştit, în parcul de lângă Grădina Zoologică. Ceva mai încolo de ruinele din jurul maşinii-cu-mâini sfărâmate am dat din nou peste iarba roşie; Regent's Canal devenise o masă spongioasă de vegetaţie, în culoare roşie închisă.

În timp ce treceam podul, urletul "ulla, ulla, ulla, ulla" încetă. Era ca şi cum ar fi fost retezat deodată. Liniştea coborî ca o lovitură de trăsnet.

Casele învăluite în întuneric se ridicau în jurul meu, neclare şi înalte; copacii dinspre parc erau negri. În jurul meu, iarba roşie se căţăra pretutindeni printre ruine, răsucindu-se să mă acopere în întuneric. Noaptea, mama groazei şi a necunoscutului, mă învăluia. Atât timp cât răsunase urletul, singurătatea, dezolarea fuseseră oarecum suportabile; din cauza acelui glas, Londra îmi părea încă vie, iar senzaţia de viaţă din jurul meu mă susţinuse. Apoi, deodată, intervenise o schimbare, dispăruse ceva şi se instalase o linişte aproape imaterială. Nimic altceva decât o tăcere goală.

Londra mă privea cu ochi de spectru. Ferestrele caselor albe erau ca orbitele unor cranii. Imaginaţia mea descoperea în jur o mie de duşmani care se mişcau fără zgomot. M-a cuprins groaza, spaima de urmările îndrăznelii mele. În faţa mea, strada deveni dintr-o dată neagră, ca şi cum ar fi fost dată cu catran, şi am zărit, în mijlocul drumului, o formă răsucită. N-am mai putut să-mi urmez drumul. M-am întors pe St. John's Wood Road şi am alergat din răsputeri spre Kilburn, lăsând în urmă această linişte insuportabilă. M-am ascuns de noapte şi de tăcere până după miezul nopţii, în adăpostul unei staţii de trăsuri din Harrow Road.
Dar, înainte de ivirea zorilor, curajul mi-a revenit şi, în timp ce stelele erau încă pe cer, m-am întors din nou spre Regent's Park. M-am rătăcit pe străzi şi nu după mult timp am văzut, de-a lungul unui bulevard, în semiobscuritatea dinaintea zorilor, curba lui Primrose Hill. Pe vârful dealului, înălţându-se spre stelele care păleau, se afla un al treilea marţian, drept şi nemişcat ca şi ceilalţi.

O hotărâre nesăbuită a pus stăpânire pe mine. Voiam să mor şi să sfârşesc cu toate. Şi voiam să mă scutesc de a-mi lua singur viaţa. Nepăsător, am înaintat spre acest Titan, dar, când m-am apropiat — începuse să se lumineze — am văzut că o mulţime de păsări negre se roteau şi se îngrămădeau în jurul acoperişului în formă de glugă al maşinii. Văzând aceasta, inima mi-a zvâcnit puternic şi am început să alerg de-a lungul străzii.

Am trecut în grabă prin iarba roşie care se îngrămădea pe St. Edmund's Terrace (m-am cufundat până la piept într-un torent de apă care se revărsa din rezervoarele de pe Albert Road) şi am ieşit, înainte de răsăritul soarelui, pe pământul acoperit cu iarbă. Grămezi mari de pământ fuseseră aşezate pe creasta dealului, formând un fel de redută imensă — era ultima şi cea mai mare tabără pe care o construiseră marţienii — şi din dosul lor se ridica spre cer un fum subţire. Pe linia orizontului apăru un câine, care apoi dispăru în goană. Gândul care îmi fulgerase prin minte deveni real, demn de crezare. În timp ce alergam în sus pe deal, nu mai simţeam teamă, ci doar o bucurie sălbatică, nervoasă. Din acoperişul maşinii atârnau fâşii brune şi moi, pe care păsările înfometate le ciuguleau, smulgând fâşii.

În clipa următoare mă căţăram peste meterezul de pământ şi priveam în interiorul redutei de dedesubt. Era un spaţiu vast, în care se aflau ici şi colo maşini gigantice, grămezi imense de materiale sau adăposturi ciudate. Şi, răspândiţi peste tot locul, unii în maşinile lor de război răsturnate, alţii în maşinile-cu-mâini, acum nemişcate, alţii, vreo duzină,
ţepeni şi liniştiţi, întinşi unul lângă altul, zăceau marţienii — morţi! — ucişi de bacteriile de putrefacţie şi de boală, împotriva cărora organismele lor erau nepregătite; ucişi aşa cum fusese ucisă şi iarba roşie; ucişi, după ce toate mijloacele omeneşti dăduseră greş, de către cele mai umile creaturi cărora Dumne-zeu, în înţelepciunea sa, le-a dat viaţă pe acest pământ.

Acesta le-a fost sfârşitul pe care eu şi mulţi alţii ar fi trebuit să-l prevedem, dacă spaima şi dezastrul nu ne-ar fi orbit minţile. Germeni de boală şi-au luat tributul de la omenire încă de la începutul începuturilor — şi-au luat tributul de la strămoşii noştri preistorici, încă de la apariţia vieţii. Dar, în virtutea selecţiei naturale, specia umană şi-a dezvoltat puterea de rezistenţă, noi nu sucombăm fără luptă în faţa acestor germeni; la acţiunea multora dintre ei — aceia care provoacă putrefacţia materiilor moarte, de exemplu

— organismul nostru viu este întru totul imun. Dar pe Marte nu există bacterii, şi de îndată ce invadatorii au coborât pe Pământ, de îndată ce au băut şi au mâncat, microscopicii noştri aliaţi s-au pus pe lucru ca să-i distrugă. În timp ce îi priveam, ei erau irevocabil condamnaţi, murind şi putrezind chiar în timp ce mai acţionau. Era inevitabil. Prin tributul a miliarde de morţi omul îşi plătise dreptul de stăpânire asupra Pământului, care rămâne al lui împotriva tuturor intruşilor; şi ar fi rămas al lui chiar dacă marţienii ar fi fost de zece ori mai puternici decât sunt. Căci oamenii nici nu trăiesc şi nici nu mor în zadar.

În groapa pe care o săpaseră, marţienii zăceau împrăştiaţi pretutindeni, vreo cincizeci cu toţii, surprinşi de o moarte care probabil că li s-a părut de neînţeles. Dar şi pentru mine moartea lor era de neînţeles în momentul acela. Nu ştiam decât că aceste fiinţe, care fuseseră vii şi atât de înspăimântătoare pentru oameni, erau acum moarte. O clipă mi s-a părut că se repetase distrugerea lui Sennacherib, că Dumnezeu se căise, că Îngerul Morţii
îi ucisese în timpul nopţii.

Şedeam privind în groapă şi inima mea se bucura, victorioasă, în timp ce soarele incendia lumea din jur cu razele lui. Groapa era încă în întuneric; maşinile puternice, atât de mari şi uimitoare prin forţa şi complexitatea lor, atât de nepământeşti în formele lor întortocheate, se înălţau din umbră spre lumină, sinistre, nelămurite şi stranii. O mulţime de câini se băteau, după câte puteam să-mi dau seama, pe cadavrele care zăceau în întunericul din fundul gropii, jos, sub picioarele mele. Pe partea cealaltă a gropii, plată, uriaşă şi ciudată, se afla marea maşină de zbor pe care tocmai o experimentau în atmosfera noastră, mai densă decât a lor, când boala şi moartea îi împiedicase. Moartea venise tocmai la timp. Auzind de deasupra capului un croncănit, am privit în sus la uriaşa maşină de luptă care nu va mai lupta niciodată, la fâşiile zdrenţuite de carne roşie care atârnau de pe banchetele ei răsturnate, pe vârful lui Primrose Hill.

M-am întors şi am privit spre poalele dealului unde, înconjuraţi acum de păsări, se aflau, aşa cum îi surprinsese moartea, ceilalţi doi marţieni pe care îi văzusem în timpul nopţii. Unul dintre ei murise chiar în timp ce îşi striga tovarăşii; probabil că a fost ultimul care a murit, şi glasul continuase fără întrerupere, până când forţa maşinii se epuizase. Acum străluceau, în lumina răsăritului de soare, nişte tripozi înalţi şi inofensivi de metal lucitor.

Scăpată ca prin minune de o distrugere definitivă, în jurul gropii se întindea marea Metropolă. Cei care nu au văzut Londra decât învăluită de norii sumbri de fum, cu greu îşi pot imagina adevărata limpezime şi frumuseţe a acestei pustietăţi tăcute de case.

Spre răsărit, peste Albert Terrace, cu ruinele ei înnegrite de fum şi cu turla spintecată a bisericii, soarele strălucea orbitor pe cerul senin şi, ici şi colo, câte o faţetă din
întinderea imensă de acoperişuri prindea razele de lumină, scânteind într-o intensitate de alb.

Spre nord se aflau Kilburn şi Hampstead, albastre şi înţesate de case; spre apus, marele oraş era în întuneric, iar spre sud, mai departe de marţieni, dunele verzi din Regent's Park, Langham Hotel, domul de la Albert Hall, Institutul Imperial şi casele uriaşe de pe Bromptom Road se desluşeau limpezi şi mici în lumina răsăritului; ruinele ascuţite de la Westminster se înălţau ceţoase în spatele lor. Şi mai departe, se zăreau dealurile albastre din Surrey, iar turnurile lui Crystal Palace străluceau ca două baghete de argint. Domul de la St. Paul's se proiecta întunecat pe cerul răsăritului, având — o vedeam pentru întâia oară — o imensă cavitate în partea dinspre apus.

Şi în timp ce priveam această vastă întindere de case, fabrici şi biserici, tăcute şi părăsite; în timp ce mă gândeam la mulţimea de speranţe şi eforturi, la nenumăratele vieţi care trecuseră până s-a clădit această insulă omenească, şi la distrugerea rapidă şi nemiloasă care o ameninţase; când mi-am dat seama că umbrele fuseseră înlăturate şi că oamenii vor putea din nou să umble pe străzi şi că acest scump şi imens oraş al meu, acum mort, va fi din nou viu şi puternic — am simţit un val de emoţie care m-a făcut aproape să izbucnesc în lacrimi.

Chinul se sfârşise. Vindecarea va începe chiar de astăzi. Supravieţuitorii împrăştiaţi prin toată ţara — fără ţel, fără lege, fără hrană, ca oile fără păstor — miile de oameni care fugiseră pe mare, toţi vor începe să se întoarcă; pulsul vieţii, devenind din ce în ce mai puternic, va bate din nou pe străzile goale şi se va revărsa prin pieţele pustii. Oricât de mare ar fi fost distrugerea, mâna distrugătorului fusese oprită. Toate dărâmăturile, scheletele înnegrite ale caselor care priveau atât de sinistru la iarba însorită de pe deal vor răsuna în
curând de ciocanele şi mistriile muncitorilor. La acest gând mi-am întins mâinile spre cer şi am început să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Într-un an, mă gândeam eu, într-un an...

Apoi, cu o forţă copleşitoare, gândul mi s-a îndreptat spre mine, spre soţia mea şi spre vechea viaţă de speranţă şi tandreţe care se părea că încetase pentru totdeauna.


Capitolul IX

RUINA

Este rândul celui mai ciudat episod al povestirii mele. Şi totuşi poate că nu este chiar atât de ciudat. Îmi amintesc limpede, cu sânge rece şi cu exactitate, tot ceea ce am făcut atunci, până în clipa când am izbucnit în lacrimi, rugându-mă lui Dumnezeu, pe vârful lui Primrose Hill. După aceea, nu mai ştiu ce s-a întâmplat,

Despre următoarele trei zile nu ştiu nimic. Am aflat mai târziu că, departe de a fi primul care am descoperit distrugerea marţienilor, mulţi alţii, care rătăceau ca şi mine, descoperiseră aceasta cu o noapte mai înainte. Un om — fusese cel dintâi — se dusese la St. Martin's-le-Grand şi, în timp ce eu mă adăposteam în chioşcul staţiei de trăsuri, reuşise să telegrafieze la Paris. De acolo, vestea aducătoare de bucurie se răspândise ca fulgerul în toată lumea; mii de oraşe, îngheţate de temeri groaznice, au izbucnit deodată în iluminaţii frenetice; în timp ce eu şedeam pe marginea gropii, vestea se aflase la Dublin, Edinburgh, Manchester, Birmingham. Oamenii, plângând de bucurie, după cum am auzit, strigând şi oprindu-se din muncă pentru a-şi strânge mâinile, năpădiseră trenurile, pentru a se reîntoarce chiar şi de la Crewe la Londra. Clopotele bisericilor, care tăcuseră de
cincisprezece zile, au început să împrăştie vestea, până când toată Anglia a răsunat de sunetul lor. Oamenii pe biciclete, cu feţele supte, cu părul în vânt, alergau cu toată viteza pe toate drumurile, strigând vestea eliberării neaşteptate, strigând-o către oamenii cu feţele răvăşite de desperare. Cât despre hrană... Peste Canalul Mânecii, peste Marea Irlandei, peste Atlantic veneau în ajutorul nostru grâu, pâine şi carne. Toate vasele din lume păreau că se îndreaptă spre Londra. Dar despre toate acestea nu-mi amintesc nimic. Rătăceam — pradă nebuniei. M-am trezit în casa unor oameni binevoitori, care mă găsiseră în a treia zi de rătăcire, plângând şi delirând pe străzile din St. John's Wood. Mai târziu mi-au spus că urlam nişte versuri stupide, cam aşa: "Ultimul om viu! Ura! Ultimul om viu!". Deşi necăjiţi cu propriile lor treburi, aceşti oameni — al căror nume nici măcar nu pot să-l dau aici, oricât de mult aş dori să-mi exprim recunoştinţa faţă de ei — s-au împovărat cu mine, m-au adăpostit şi m-au apărat de mine însumi. Se pare că au aflat câte ceva din întâmplările mele, în timpul zilelor cât a durat pierderea memoriei.

După ce m-am mai restabilit, ei mi-au comunicat cu multă circumspecţie ceea ce aflaseră despre soarta Leatherhead-ului. La două zile după întemniţarea mea în casa prăbuşită, acesta fusese distrus, împreună cu toţi locuitorii, de către un marţian. Se pare că el îl ştersese de pe faţa pământului fără să fi fost provocat cu nimic, cum ar distruge un copil un muşuroi de furnici, numai pentru a-şi arăta puterea.

Eram un om singur, şi ei au fost foarte buni cu mine. Eram un om singur şi trist, şi ei s-au necăjit alături de mine. Am rămas cu ei încă patru zile după ce mi-am revenit. În tot acest timp, simţeam o dorinţă vagă, dar mereu mai vie, de a mai privi o dată la rămăşiţele micii mele existenţe de până atunci, care mi se păruse atât de fericită şi de luminoasă. Doream, fără să nutresc vreo speranţă, să-mi contemplu nenorocirea. Ei m-au sfătuit să nu
mă duc. Au făcut tot ceea ce puteau pentru a mă îndepărta de acest gând bolnăvicios. Dar, în cele din urmă, n-am mai putut să rezist impulsului şi, făgăduindu-le în mod sincer că mă voi întoarce la ei, m-am despărţit — trebuie să mărturisesc, cu lacrimi — de aceşti prieteni şi am ieşit din nou pe străzile care fuseseră nu demult atât de întunecate, stranii şi pustii.

Acum erau pline de refugiaţii care se întorceau; pe alocuri existau chiar şi unele magazine deschise; am văzut şi o cişmea la care curgea apă.

Îmi amintesc cât de sfidător de luminoasă părea ziua, în timp ce porneam în tristul meu pelerinaj spre căsuţa din Woking, cât de aglomerate erau străzile şi cât de clocotitoare animaţia din jurul meu. Pretutindeni erau atât de mulţi oameni, ocupaţi cu nenumărate treburi, încât părea de necrezut că o mare parte din populaţie fusese ucisă. Dar apoi am observat că feţele oamenilor pe care îi întâlneam erau palide, că părul le atârna în dezordine, că ochii le erau mari şi strălucitori; majoritatea oamenilor erau încă îmbrăcaţi în zdrenţe murdare. Figurile lor aveau sau o expresie de bucurie şi energie nestăvilită, sau de hotărâre nestrămutată. Dacă n-ai fi observat aceste expresii, Londra ţi-ar fi părut un oraş de vagabonzi. Parohiile distribuiau, fără nici o discriminare, pâinea trimisă de guvernul francez. Caii care mai treceau pe străzi, destul de puţini, erau numai piele şi oase. În colţul fiecărei străzi întâlneai poliţişti cu chipuri rătăcite şi insigne albe. N-am văzut prea mult din distrugerile făcute de marţieni, până când am ajuns pe Wellington Street, unde iarba roşie se căţăra pe contraforturile podului Waterloo.

La un colţ al podului, am dat peste unul dintre obişnuitele contraste ale acelor vremuri neobişnuite — o foaie de hârtie pusă în văzul tuturor, fixată cu un băţ, ca să nu zboare, pe un desiş de iarbă roşie. Era afişul primului ziar care îşi relua apariţia — Daily Mail. Am cumpărat un exemplar, cu un şiling înnegrit găsit în fundul buzunarelor. Cea mai
mare parte a ziarului era în alb, dar unicul redactor care îl întocmise se amuzase completând ultima pagină cu nişte clişee de reclame. Ziarul propriu-zis cuprindea numai impresii personale; serviciul de ştiri încă nu se reorganizase. N-am aflat nimic nou decât că examinarea mecanismelor aduse de marţieni dăduse în decurs de o săptămână rezultate uimitoare. Printre altele, articolul afirma — ceea ce nu puteam să cred în acel moment — că fusese descoperit "secretul zborului". La Waterloo am găsit trenuri gratuite care îi duceau pe oameni la casele lor. Primul val şi trecuse. În tren erau puţini oameni, iar eu nu eram dispus să leg o conversaţie ocazională. Am găsit un compartiment gol şi m-am aşezat, cu braţele încrucişate, privind posomorât la pustiul însorit care defila prin faţa ferestrelor. La ieşirea din gară, trenul manevră pe o linie provizorie; de fiecare parte a liniei nu se vedeau decât ruinele înnegrite ale caselor. De la Clapham Junction, Londra apărea, în ciuda celor două zile de furtună şi ploaie, mânjită de praful fumului negru; linia ferată fusese distrusă şi sute de funcţionari şi vânzători ieşiseră să muncească cot la cot cu săpătorii obişnuiţi; trenul se hurducă din nou pe o linie provizorie, instalată în grabă.

Mai departe de-a lungul liniei, aspectul regiunii era pustiu şi neobişnuit; Wimbledon suferise încercări grele. Walton, mulţumită pădurilor lui de pini, care nu fuseseră incendiate, părea cel mai puţin prejudiciat dintre toate localităţile de pe lângă calea ferată. Wandle, Mole, ca şi toate celelalte cursuri de apă, nu erau decât un desiş de iarbă roşie, având o culoare intermediară între carnea tăiată şi varza roşie în oţet. Pădurile de pini din Surrey erau prea uscate şi nu fuseseră năpădite de varietatea căţărătoare a ierburilor roşii. După Wimbledon, în mijlocul unei grădini, aproape de linia ferată, se aflau movilele de pământ grămădite în jurul celui de al şaselea cilindru. Un grup de curioşi şedeau în jurul lui, privind la cei câţiva săpători care îşi începuseră lucrul. Deasupra lor, un drapel englez flutura vesel
în bătaia vântului de dimineaţă. Grădinile erau învăluite în stacojiu, din cauza ierbii roşii, imensă întindere lividă întretăiată de umbre purpurii, extrem de obositoare ochilor. De la cenuşiul ars şi roşul posomorât din apropiere privirea trecea cu nesfârşită uşurare spre blândeţea albastră-verzuie a dealurilor dinspre răsărit.

În apropiere de gara Woking, în partea dinspre Londra, calea ferată era încă în reparaţie, aşa încât am coborât la gara Byfleet şi am apucat pe drumul spre Maybury, trecând pe lângă locul unde eu şi artileristul îi oprisem pe cavalerişti, apoi pe lângă locul unde în timpul furtunii îmi apăruse marţianul. Acolo, împins de curiozitate am făcut un ocol pentru a găsi, printr-un tufiş de iarbă roşie, docarul răsturnat şi spart care zăcea lângă oasele albite ale calului, împrăştiate şi roase. Am rămas câteva clipe să privesc aceste vestigii...

M-am întors prin pădurea de pini, mergând pe alocuri cufundat până la gât în iarba roşie şi, nezărind acolo unde îl ştiam cadavrul hangiului de la Spotted Dog, m-am gândit că fusese îngropat; în cele din urmă, trecând pe lângă College Arms, am ajuns acasă. Un om, stând în uşa deschisă a căsuţei lui, m-a salutat când i-am trecut prin faţă, spunându-mi pe nume.

Mi-am privit casa cu o licărire de speranţă, care s-a stins imediat. Uşa fusese forţată; nu se ţinea în clanţă şi, când m-am apropiat, s-a deschis încet.

Apoi s-a trântit singură. Perdelele de la odaia mea de lucru fluturau la fereastra deschisă, de unde eu şi artileristul priviserăm ivirea zorilor. Nimeni n-o mai închisese. Boschetele zdrobite erau aşa cum le lăsasem în urmă cu aproape patru săptămâni. Am intrat şovăind în vestibul şi casa a răsunat a pustiu. Covorul scării era mototolit şi decolorat în locul unde mă ghemuisem, ud până la piele de furtuna din noaptea catastrofei. Încă se mai vedeau pe scări urmele de noroi ale paşilor.
Am urcat până în odaia mea de lucru şi pe masa de scris, sub bucata de selenită care îmi servea de presse-papier, am găsit foaia manuscrisului întrerupt în după-amiaza când se deschisese cilindrul. Am recitit textul acela neterminat. Era un eseu asupra dezvoltării probabile a ideilor morale paralel cu dezvoltarea civilizaţiei; începutul ultimei fraze suna profetic: "Ne putem aştepta ca în două sute de ani..." Fraza se întrerupea brusc. Mi-am amintit de neputinţa de a-mi aduna ideile, în dimineaţa aceea, cu o lună în urmă, şi cum îmi lăsasem lucrul pentru a cumpăra Daily Chronicle de la băiatul cu ziare. Mi-am amintit cum am coborât până la poarta grădinii ca să-i ies în întâmpinare şi cum i-am ascultat ciudata poveste despre "oamenii de pe Marte".
Am coborât în sufragerie. Friptura de oaie şi pâinea, de mult mucegăite, şi o sticlă de bere răsturnată erau acolo unde le lăsasem eu şi artileristul. Locuinţa mea era pustie. Mi-am dat seama ce nebunească era slaba speranţă pe care o nutrisem atâta vreme. Şi atunci s-a petrecut un fapt straniu.

— Este zadarnic, spunea cineva. Casa a rămas pustie. De vreo zece zile nimeni n-a mai dat pe aici. Te chinuieşti singură rămânând aici. N-ai scăpat decât tu.
Am tresărit. Oare vorbisem eu cu glas tare? M-am întors. Uşa care dădea spre grădină era deschisă şi, apropiindu-mă de ea, am privit afară.

Acolo, uluiţi şi înspăimântaţi ca şi mine, se aflau vărul şi soţia mea — soţia mea albă la faţă şi cu ochii secaţi de lacrimi. Ea scoase un ţipăt slab.

— Am venit, zise ea. Ştiam... ştiam...

Îşi duse mâna la gât şi se clătină. Am făcut un pas înainte şi am prins-o în braţe.
Capitolul X

EPILOG

Ajuns la sfârşitul povestirii nu pot decât să regret că nu sunt în stare să contribui decât într-o mică măsură la lămurirea multor probleme controversate, asupra cărora încă se mai poartă discuţii. Dintr-un anumit punct de vedere îmi voi atrage, desigur, destule critici. Domeniul preocupărilor mele este filozofia speculativă. Cunoştinţele mele de fiziologie comparată se limitează la unul sau două tratate; mi se pare însă că ipotezele lui Carver în privinţa morţii rapide a marţienilor sunt atât de întemeiate, încât pot fi considerate aproape ca o concluzie perfect demonstrată. M-am bazat, în cuprinsul povestirii mele, pe aceste ipoteze.

Oricum ar fi, în toate cadavrele marţienilor, examinate după război, nu s-a găsit nici o altă bacterie în afara celor cunoscute dinainte ca specii terestre. Faptul că ei nu îşi îngropau morţii, ca şi masacrele pe care le comiteau cu nepăsare, dovedesc, de asemenea, că ignorau cu totul existenţa procesului de putrefacţie. Dar oricât de probabil ar părea acest lucru, nu este în nici un caz o concluzie probată de fapte.

Compoziţia Fumului Negru, pe care marţienii îl foloseau cu un efect atât de ucigător, a rămas necunoscută, iar generatorul de raze arzătoare este încă o enigmă. Catastrofele survenite în timpul experienţelor, în laboratoarele din Ealing şi South Kensington, i-au descurajat pe savanţi, care au întrerupt, astfel, cercetările. Analiza spectrală a prafului negru indică, fără posibilitate de greşeală, prezenţa unui element necunoscut, care formează în culoarea verde a spectrului un grup strălucitor de trei linii; şi este posibil ca el să se combine cu argonul, dând un compus care acţionează imediat cu efect mortal asupra
vreunuia dintre particulele constitutive ale sângelui. Dar cred că asemenea speculaţii oarecum gratuite nu-l interesează pe cititorul obişnuit, căruia i se adresează această povestire. N-a fost analizată în momentul respectiv nici spuma brună care se scurgea pe Tami-sa după distrugerea Shepperton-ului; acum, bineînţeles, ea nu mai există.

Am citit, mai înainte, rezultatele examenului anatomic făcut marţienilor, atât cât a mai fost posibil să se examineze din resturile lăsate de câinii flămânzi. Acum, toată lumea cunoaşte specimenul magnific şi aproape complet care se păstrează în spirt la Muzeul de Istorie Naturală, sau nenumăratele desene care îi înfăţişează; dar, în afară de aceasta, interesul pentru fiziologia şi structura lor este pur ştiinţific.

O problemă de un interes mai grav, şi universal, este posibilitatea unui nou atac din partea marţienilor. Cred că nu s-a acordat destulă atenţie acestui aspect al problemei. În prezent, planeta Marte este în conjuncţie, dar, la fiecare revenire a opoziţiei, eu, cel puţin, mă aştept la o nouă invazie. În orice caz, trebuie să fim pregătiţi. Cred că avem posibilitatea să determinăm poziţia tunului care lansează proiectilele lor, şi să ţinem neîncetat sub supraveghere regiunea respectivă a planetei, preîntâmpinând astfel viitorul lor atac.

Într-un asemenea caz am putea distruge cilindrul cu ajutorul dinamitei sau cu artileria, înainte de a se fi răcit suficient ca să permită ieşirea marţienilor, sau i-am putea nimici cu ajutorul tunurilor, imediat după deschiderea capacului. Cred că, dând greş în primul lor atac prin surprindere, ei au pierdut un mare avantaj. S-ar putea ca şi ei să privească acum lucrurile din acelaşi punct de vedere.

Lessing ne-a dat excelente motive să presupunem că marţienii au reuşit în prezent să efectueze o coborâre pe planeta Venus. Acum şapte luni, Venus şi Marte se aflau pe aceeaşi linie cu Soarele; cu alte cuvinte, Marte, din punctul de vedere al unui observator din Venus,
era în opoziţie. Puţin după aceea, un semn extrem de luminos şi de sinuos a apărut pe jumătatea neluminată a planetei interioare; aproape simultan, o dâră slabă şi întunecată, de o sinuozitate asemănătoare, a fost descoperită pe o fotografie a discului marţian. Trebuie să vezi desenele ambelor semne, pentru a aprecia pe deplin remarcabila lor asemănare.

În orice caz, fie că aşteptăm sau nu o nouă invazie, aceste evenimente trebuie să modifice concepţiile noastre despre viitorul omenirii. Acum am învăţat că nu mai putem privi Pământul ca un adăpost sigur şi inviolabil al Omului; nu suntem în măsură să prevedem niciodată binele sau răul invizibil care ar putea coborî deodată asupra noastră din spaţiu. Dar s-ar putea ca, pe planul general al universului, invazia de pe Marte să nu rămână fără o utilitate finală pentru oameni; ea ne-a zdruncinat acea încredere senină în viitor care este sursa cea mai fecundă a decadenţei; darurile pe care le-a adus ştiinţei omeneşti sunt incalculabile; şi a contribuit mult la promovarea în rândul oamenilor a concepţiei de bună stare generală. Poate că, peste imensitatea spaţiului ce ne desparte, marţienii au urmărit soarta cercetaşilor trimişi de ei şi au primit o lecţie bună; poate că au găsit un teren mai favorabil pe planeta Venus. Oricum ar fi, discul lui Marte va fi supravegheat fără încetare mulţi ani de acum înainte şi săgeţile de foc de pe cer, proiectilele lor căzătoare vor trezi întotdeauna o teamă inevitabilă pentru toţi fiii oamenilor.

Cu greu s-ar putea exagera lărgirea concepţiilor noastre, provocată de aceste evenimente. Înainte de căderea cilindrilor, exista o convingere generală că nicăieri în tot adâncul spaţiului nu există viaţă, în afară de neînsemnata suprafaţă a minusculului nostru glob. Acum vedem ceva mai departe. Dacă marţienii pot ajunge la Venus, nu există nici un motiv să presupunem că faptul este cu neputinţă pentru oameni, iar când lenta răcire a Soarelui va face Pământul de nelocuit, după cum se va şi întâmpla în cele din urmă, s-ar
putea ca firul vieţii născute aici să se întindă şi să prindă în plasa lui planeta vecină. Nedesluşită şi uimitoare este viziunea vieţii care, de pe această mică sferă a

sistemului solar, se răspândeşte încet în toată imensitatea neînsufleţită a spaţiului sideral. Dar acesta este un vis îndepărtat.

Trebuie să mărturisesc, însă, că încordarea şi primejdia din clipele prin care am trecut mi-au lăsat o senzaţie statornică de îndoială şi nesiguranţă. Stau în odaia mea de lucru scriind la lumina lămpii şi, deodată, văd din nou valea din faţa ferestrei mele cuprinsă de flăcări şi simt în jurul meu o casă goală şi pustie. Merg pe Byfleet Road şi pe lângă mine trec vehicule, o căruţă de măcelărie, o trăsură cu vizitatori, un muncitor pe bicicletă, copii care se duc la şcoală şi, deodată, totul devine neclar, ireal, şi mă văd din nou alergând alături de artilerist, prin liniştea fierbinte şi ameninţătoare. Noaptea, văd praful negru întunecând străzile tăcute şi învăluind în giulgiul lui cadavrele contorsionate. Ele se ridică în faţa mea, roase de câini şi îmbrăcate în zdrenţe; bolborosesc şi devin tot mai furioase, mai palide, mai hidoase, ajungând, în cele din urmă nişte înnebunitoare vârtejuri omeneşti; iar eu mă trezesc, îngheţat şi îngrozit, în bezna nopţii.

Mă duc la Londra, văd mulţimile agitate din Fleet Street şi Strand, şi îmi trece prin gând că aceşti oameni nu sunt decât fantomele trecutului, umblând pe străzile pe care le-am văzut tăcute şi pustii, mergând încoace şi încolo ca nişte umbre, într-un oraş mort, simulacru de viaţă ca tresăririle unui cadavru prin care trece un curent electric. Mi se pare ciudat, de asemeni, că stau pe Primrose Hill — cum am făcut cu o zi înainte de a scrie acest ultim capitol — şi privesc mulţimea clădirilor, vagi şi albastre prin norii de fum şi de aburi, desfăşurându-se până la linia neclară a orizontului; că privesc oamenii trebăluind printre straturile de flori de pe deal, că privesc curioşii adunaţi în jurul maşinii marţienilor, care
încă se mai află acolo, că aud gălăgia copiilor care se joacă lângă ea, şi că-mi amintesc de clipele când am văzut-o profilându-se, strălucitoare, dură şi tăcută, sub zorii din acea ultimă şi mare zi...

Şi faptul cel mai ciudat dintre toate este că stau mână în mână cu soţia mea şi mă gândesc că am socotit-o, aşa cum m-a socotit şi ea pe mine, printre cei morţi.
SFÂRŞIT
{1} Pasăre uriaşă. Nume ştiinţific: dichis ineptus.

{2} Euchre —joc de cărţi american, care se joacă în 2-4 persoane
Table of Contents

Title page
Cuprins


 
Title page 65

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki