FANDOM


Ziua a patra
Ziua a patra Laudi
In care Guglielmo şi Severino examinează cadavrul lui Berengario,
descoperă că are limba neagră, lucru neobişnuit pentru un înecat.
Apoi discută despre otrăvuri foarte dureroase şi despre un furt de
altădată
Nu voi întîrzia să spun cum i-am dat de ştire Abatelui, cum
întreaga abaţie s-a trezit înainte de ora canonică, despre spaima
şi despre durerea care se vedeau pe chipul tuturor, despre felul
cum vestea s-a răspîndit printre toţi oamenii de pe platou, cu
servitori care se închinau şi rosteau vorbe de alungat duhurile
necurate. Nu ştiu dacă în dimineaţa aceea s-a ţinut prima slujbă,
după regulă, şi cine a luat parte la ea. Eu i-am urmat pe
Guglielmo şi pe Severino, care au pus să se acopere trupul lui
Berengario şi au poruncit să fie întins pe o masă din spital.
După ce au plecat Abatele şi ceilalţi călugări, erboristul şi cu
maestrul meu au cercetat cadavrul îndelung, cu răceala unor
medici.
— A murit înecat, a spus Severino, nu există nici o îndoială. Faţa
îi e umflată, burta întinsă...
— Dar nu a fost înecat de alţii, a observat Guglielmo, altfel s-ar fi
împotrivit la siluirea celui ce ar fi vrut să-l omoare, şi am fi găsit
urme de apă vărsată în jurul căzii. Şi, în schimb, totul era în
ordine şi curat, ca şi cum Berengario ar fi încălzit aPa, ar fi
umplut baia şi s-ar fi băgat în ea din propria voinţă.
— Asta nu mă miră, zise Severino. Berengario suferea de
convulsii, şi chiar eu îi spusesem în mai multe rînduri că băile
călduţe sînt bune la calmarea excitării corpului şi a spiritului. ^e
mai multe ori îmi ceruse îngăduinţa să intre la baie. Aşa Poate că
a făcut şi în noaptea asta...
~~ In noaptea trecută, a observat Guglielmo, pentru că cest corp -
după cum vezi — a stat în apă cel puţin o zi. o ~~ E cu putinţă să
fi fost noaptea trecută, a încuviinţat
261
Guglielmo l-a pus în parte la curent cu evenimentele din noaptea
trecută. Nu-i spusese că intraserăm pe furiş în scriptorium, ci,
ascunzîndu-i unele împrejurări, i-a spus că am urmărit o figură
misterioasă care sustrăsese o carte. Severino a înţeles că
Guglielmo îi spunea numai o parte din adevăr, dar nu a mai pus
alte întrebări. A observat că agitaţia lui Berengario, dacă el a fost
hoţul misterios, putea să-l îndemne să caute liniştea într-o baie
refăcătoare. Berengario, a observat el, era de fel foarte sensibil,
uneori o împotrivire sau o emoţie îl făceau să tremure, să asude
rece, să deschidă ochii mari şi să cadă la pămînt, scuipînd o
spumă albicioasă.
— în orice caz, a spus Guglielmo, înainte de a veni aici va fi stat
în altă parte, pentru că n-am văzut în sala de baie cartea furată.
— Da, am întărit eu cu o oarecare mîndrie, am ridicat veşmîntul
lui care era căzut pe jos alături de cadă, şi nu am văzut nici urmă
de vreun lucru voluminos.
— Bravo, mi-a zîmbit Guglielmo. Deci a stat în altă parte, pe
undeva, apoi să admitem, totuşi, că pentru a-şi calma propria
agitaţie, şi poate pentru a scăpa de cercetările noastre, s-a
strecurat în baie şi s-a scufundat în apă. Severino, socoteşti că
răul de care suferea era suficient ca să-l poată face să-şi piardă
cunoştinţa şi să-l lase să se înece ?
— Poate că da, a încuviinţat cu îndoială Severino. Pe de altă
parte, dacă totul s-a întîmplat acum două nopţi, putea să fi fost şi
apă în jurul căzii şi să se fi uscat. Aşa că nu putem înlătura
bănuiala că a fost înecat cu forţa.
— Nu, a spus Guglielmo. Ai mai văzut vreodată un omorît care,
înainte de-a fi înecat de cineva, să-şi scoată singur hainele ?
Severino a clătinat din cap, ca şi cum argumentele acelea nu mai
aveau valoare. De cîtăva vreme cerceta mîinile cadavrului.
— Iată ceva curios, a spus el, la un moment dat.
— Ce anume ?
— Alaltăieri am privit mîinile lui Venanzio, cînd trupul a fost
spălat de sînge, şi am băgat de seamă un amănunt căruia nu-i
dădusem prea multă importanţă. Vîrfurile a două degete de la
mîna dreaptă a lui Venanzio erau înnegrite, ca mînjite de o
substanţă închisă la culoare. întocmai, vezi ?, cum sînt acum cele
două degete de la mîna lui Berengario. Ba chiar aici avem o urmă
şi pe un al treilea deget. Atunci mă gîndisem că Venanzio atinsese
niscai cerneluri în scriptorium...
— Foarte interesant, a făcut Guglielmo, pe gînduri, apro-piindu-şi
ochii de mîinile lui Berengario. Tocmai se lumina de
262
ziuă, lumina din interior era încă slabă, maestrul meu suferea
vizibil din pricină că îi lipseau lentilele. Foarte interesant, a mai
spus el din nou, arătătorul şi degetul gros sînt înnegrite pe
vîrfuri, mijlociul doar pe partea dinăuntru, şi uşor. Dar există
urme slabe şi pe mîna stingă, cel puţin pe arătător şi degetul
gros.
— Dacă ar fi numai mîna dreaptă, ar fi degetele care apucă ceva
mic, sau lung şi subţire...
— Ca un stilum, un condei de-al nostru. Sau o mîncare. Sau, un
şarpe. Sau chivotul agnelului la slujbă. Sau un băţ. Prea multe
lucruri. Dar dacă sînt semne şi pe mîna cealaltă, ar putea fi o
cupă, dreapta o ţine vîrtos, iar stînga se uneşte şi ea cu o forţă
mai mică.
Severino freca acum uşor degetele mortului, dar culoarea aceea
brună nu pierea. Am observat că-şi pusese o pereche de mănuşi,
pe care probabil că le folosea atunci cînd umbla cu substanţe
otrăvitoare. Mirosea, dar nu simţea nici un miros.
— Aş putea să-ţi amintesc multe substanţe vegetale (şi chiar
minerale) care produc urme de felul acesta. Unele mortale, altele
nu. Miniaturiştii au uneori mîinile murdare de aur...
— Adelmo era miniaturist, a spus Guglielmo. îmi închipui că în
faţa trupului său zdrobit nu te-ai gîndit să-i cercetezi degetele.
Dar acestea ar fi putut atinge ceva care-i aparţinea lui Adelmo.
— Chiar că nu ştiu,'zise Severino. Doi morţi, amîndoi cu degetele
negre. Ce deduci din asta ?
— Nu deduc din asta nimic: nihil sequitur geminis exparticularibus
unquam. Ar trebui să readucem amîndouă cazurile la o
regulă: există o substanţă care înnegreşte degetele care o ating...
Am terminat victorios silogismul:
— Venanzio şi Berengario au degetele înnegrite, ergo, au atins
această substanţă.
— Bravo, Adso! a spus Guglielmo, păcat că silogismul tău nu este
întemeiat, pentru că aut semel aut iterum medium generaliter esto,
şi în acest silogism termenul mijlociu nu apare niciodată ca
general. Dovadă că am ales greşit premisa majoră. Nu trebuia să
spun: toţi care ating o anumită substanţă au degetele negre,
pentru că ar putea exista oameni cu degetele negre care să nu fi
atins substanţa. Trebuia să spun : toţi aceia, şi numai toţi aceia,
care au degetele negre au atins cu siguranţă o substanţă dată.
Venanzio şi Berengario etcetera. Am fi avut un Darii, un excelent
silogism terţ de figura întîi.
263
-Atunci avem răspunsul! arn spus foarte mulţumit.
__Oh, Adso, cum te mai încrezi tu în silogisme! Avea
doar şi din nou întrebarea. Adică am făcut ipoteza că Ven şi
Berengario au ati li l i
ş dică am făcut ipoteza că Venanz'
şi Berengario au atins acelaşi lucru, ipoteză, ce-i drept c rost. Dar
după ce ne-am închipuit o substanţă care, ea singUr-din toate, dă
rezultatele acestea (ceea ce rămîne încă d stabilit), nu ştim care
este şi unde au găsit-o cei doi, şi de ce au atins-o. Şi, ia bine
aminte, nu ştim nici dacă substanţa pe care au atins-o este cea
care i-a dus la moarte. închipuie-ţi cs un nebun ar vrea să omoare
pe toţi cei care se ating de pu]. berea de aur. Vom spune că
pulberea de aur este cea care-i omoară ?
Am rămas încurcat. Crezusem întotdeauna că logica este o armă
universală, şi-mi dădeam acum seama cum puterea ei depindea
de felul cum era folosită. Pe de altă parte, avînd de-a face cu
maestrul meu, îmi dădusem seama, şi mi-am dat seama tot mai
bine în zilele care au urmat, că logica putea sluji la multe, cu
condiţia s-o pătrunzi bine, dar să ştii şi să ieşi din ea.
Severino, care desigur că era un bun logician, se tot frămînta
între timp, după experienţa pe care o avea.
— Universul otrăvurilor e felurit, cum felurite sînt şi tainele
naturii, a spus. A arătat o serie de vase şi de flacoane pe care le
mai admirasem o dată, aranjate frumos în rafturile înşirate de-a
lungul pereţilor, împreună cu multe cărţi. Aşa cum ţi-am spus,
multe dintre ierburile acestea, alcătuite şi dozate cum trebuie, ar
putea produce băuturi şi alifii mortale. Iată acolo datura
stramonium, belladonna, cicuta pot provoca somnul, excitarea sau
amîndouă; date cu chibzuinţă, sînt leacuri dintre cele mai bune ;
în doze prea mari, aduc moartea. Dincoace este bobul Sfîntului
Ignaţiu, angostura pseudo ferruginea, nux vomica, care ar putea
să taie respiraţia...
— Dar nici una dintre substanţele acestea n-ar lăsa semne pe
degete ?
— Nici una, cred. Apoi există substanţe care devin primejdioase
doar cînd sînt înghiţite, iar altele care au efecte doar pe piele.
Eleborul alb poate provoca greţuri la cine-l ia să-l zdrobească de
pămînt. Există unele begonii care, cînd sînt în floare, provoacă
beţia grădinarului care le atinge, ca şi cînd ar fi băut vin. Eleborul
negru, doar dacă-l atingi, provoacă diareea. Alte plante dau bătăi
de inimă, altele dureri de cap, iar altele taie vocea. în schimb,
veninul de viperă, aplicat pe piele, fără să intre în sînge, dă o
uşoară iritare... Dar o dată mi s-a arătat un amestec care, aplicat
pe partea de sub
264
coastele unui cîine, lîngă organele genitale, omoară cîinele în
scurt timp, în zvîrcoliri cumplite, făcîndu-i membrele să
jnţepenească încetul cu încetul.
— Ştii multe lucruri despre otrăvuri, a observat Guglielmo, cu un
ton în glas care aducea a admiraţie.
Severino l-a fixat, neluîndu-şi o vreme ochii de le el.
— Ştiu ceea ce un medic, un erborist, un cultivator al ştiinţelor
despre sănătatea oamenilor trebuie să ştie.
Guglielmo a rămas multă vreme pe gînduri. Apoi l-a rugat pe
Severino să deschidă gura cadavrului, ca să-i cerceteze limba.
Severino, cuprins de curiozitate, s-a folosit de o spatulă subţire,
una dintre sculele artei lui de medic, şi a făcut ceea ce i s-a cerut.
Apoi a scos un strigăt de uimire :
— Limba e neagră!
— Aşa e, deci, a şoptit Guglielmo. A apucat ceva cu degetele şi a
înghiţit... Aceasta înlătură otrăvurile pe care le-ai amintit mai
înainte, care omoară intrînd prin piele. Dar nu face mai
lesnicioase presupunerile noastre. Pentru că acum trebuie să ne
gîndim, în legătură cu el, şi la Venanzio, la un gest voluntar, nu
cazual, nu datorat nebăgării de seamă sau nesocotinţei şi nici
impus cu de-a sila. Au pus mîna pe ceva şi au introdus în gură,
ştiind ce fac.
— O mîncare ? O băutură ?
— Poate. Sau, poate, ce ştiu eu ? un instrument muzical, ca un
flaut...
— Absurd, a spus Severino.
— Sigur că e absurd. Dar nu trebuie să dăm la o parte nici o
ipoteză, oricît de neobişnuită. Dar acum să ne întoarcem la
otrăvuri. Dacă cineva, care cunoaşte otrăvurile la fel de bine ca
tine, s-ar fi strecurat aici şi s-ar fi folosit de unele dintre ierburile
astea ale tale, oare ar fi putut să plămădească un unguent mortal
care să poată da semnele astea pe degete şi pe limbă ? Care să
poată fi pus în mîncare, în vreo băutură, în vreo lingură sau în
ceva care se poate băga în gură?
— Da, a încuviinţat Severino, dar cine ? Şi apoi, chiar dacă
admitem această ipoteză, cum ar fi putut să le dea de băut otravă
bieţilor noştri confraţi ?
într-adevăr, nici eu nu-mi puteam închipui că Venanzio şi
Berengario ar fi putut lăsa pe cineva să se apropie de ei cu nişte
substanţe necunoscute şi să-i convingă să le mănînce sau să le
bea. Dar Guglielmo nu a părut tulburat de ciudăţenia aceasta.
— La asta ne vom gîndi după, a spus, pentru că aş dori ca tu să
încerci să-ţi reaminteşti nişte fapte care poate că nu-ţi
265
vin acum în minte, nu ştiu, ale cuiva care te-a întrebat ceva
despre ierburile tale, cineva care să poată intra uşor în spital...
— Un moment, făcu Severino. Cu multă vreme în urmă vorbesc
de ani, păstram într-unui din dulapurile acelea o substanţă foarte
puternică, pe care mi-o dăduse un confrate care călătorise în ţări
îndepărtate. Nu ştia să-mi spună din ce fusese făcută, desigur din
ierburi, şi nu toate cunoscute. Era, în aparenţă, vîscoasă şi
gălbuie, dar am fost sfătuit să n-o ating, pentru că dacă venea în
contact doar cu buzele mele m-ar fi ucis în scurt timp. Confratele
meu mi-a spus că, ingerată chiar şi în doze foarte mici, producea
în decurs de o jumătate de oră o senzaţie de mare sfîrşeală, apoi o
paralizie lentă a tuturor membrelor şi apoi moartea. Nu voia s-o
ducă cu el şi mi-o dăruia mie. Am ţinut-o multă vreme pentru că
aveam de gînd s-o cercetez în vreun fel. Apoi într-o zi a venit pe
podişul nostru o furtună mare. Unul dintre ajutoarele mele, un
novice, lăsase deschisă uşa spitalului şi uraganul răvăşise toată
camera în care ne aflăm acum. Vase sparte, lichide vărsate pe
podea, ierburi şi prafuri răspîndite peste tot. Am muncit o zi
întreagă ca să pun la loc lucrurile astea, şi am fost ajutat doar ca
să mătur cioburile şi ierburile care nu mai puteau fi folosite. La
sfîrşit mi-am dat seama că-mi lipsea flaconul de care vorbeam. La
început m-a cuprins grija, apoi m-am convins că se spărsese şi se
amestecase cu celelalte gunoaie. Am pus să se spele bine
pardoseala spitalului şi rafturile.
— Şi văzuseşi flaconul acela cu cîteva ore înainte de uragan ?
— Da... Sau, mai bine zis, nu, dacă mă gîndesc acum mai bine.
Sta în spatele unui şir de vase, bine ascuns, şi nu-l controlam în
fiecare zi.
— Deci, după cîte ştii, ar fi putut fi sustrasă chiar şi cu mult timp
înainte de uragan, fără ca tu să-ţi dai seama ?
— Acum, dacă stau să mă gîndesc, da, desigur.
— Şi novicele acela al tău ar fi putut s-o sustragă şi apoi ar fi
folosit prilejul uraganului ca să lase dinadins uşa deschisă
pentru a isca dezordine în lucrurile tale.
Severino era foarte tulburat.
— Da, desigur. Şi nu numai atît, dar, amintindu-mi tot ce s-a
întîmplat, m-am mirat că uraganul, oricît de violent fusese el, îmi
răsturnase chiar atîtea lucruri. Aş fi putut spune foarte bine că
cineva a profitat de uragan ca să dea camera peste cap şi să facă
mai mari pagube decît ar fi putut face uraganul.
266
— Cine era novicele ?
— îl chema Agostino. Dar a murit anul trecut, căzînd de pe o
schelă în timp ce repara împreună cu alţi călugări şi servitori
sculpturile de pe faţada bisericii. Şi apoi a jurat şi a tot jurat că
n-a lăsat el uşa deschisă înainte de uragan. Eu am fost cel care,
cuprins de furie, l-am socotit vinovat de întîmplare. poate că întradevăr
era nevinovat.
— Şi aşa avem o a treia persoană, poate cu mult mai pricepută
decît un novice, care avea cunoştinţă de otrava ta. Cui îi vorbiseşi
despre asta ?
— Asta chiar nu-mi amintesc. Abatelui, desigur, cerîndu-i
îngăduinţa să păstrez o substanţă atît de primejdioasă. Şi altora,
poate chiar în bibliotecă, deoarece căutam ierbarele ca să-mi
lămurească unele lucruri.
— Dar nu mi-ai spus că păstrezi la tine cărţile cele mai
trebuincioase pentru arta ta?
— Ba da, chiar multe, a răspuns arătînd într-un colţ al camerei
nişte rafturi încărcate de zeci şi zeci de volume. Dar atunci
căutam anumite cărţi pe care nu le puteam ţine la mine, şi de
care nici Malachia nu s-ar fi învoit să mă lase să le văd, aşa încît
a trebuit să cer permisiunea Abatelui. Vocea lui a devenit mai
nesigură, şi aproape că i-a fost teamă să mai vorbească. Ştii, întrun
loc al bibliotecii se păstrează şi opere de necromanţie, de
magie neagră, reţete de filtre drăceşti. Am putut cerceta unele
dintre aceste opere, pentru că era de datoria mea să mă informez,
şi nădăjduiam să găsesc o descriere a otrăvii aceleia şi a puterii
sale. în zadar.
— Deci ai vorbit despre asta cu Malachia.
— Sigur, fără îndoială că am vorbit cu el, şi poate chiar cu
Berengario, care îl ajuta. Dar nu trage concluzii pripite, nu-mi
amintesc, poate că în vreme ce vorbeam erau de faţă şi alţi
călugări, ştii, uneori scriptorium-u\ este destul de aglomerat...
— Nu suspectez pe nimeni. Caut doar să înţeleg ce s-a întîmplat.
In orice caz îmi spui că faptul s-a petrecut acum cîţiva ani, şi e
ciudat să fi sustras cineva cu atît de mult timp înainte o otravă pe
care s-o fi folosit după atîta vreme. Ar fi dovada unei voinţi
răufăcătoare, care să fi clocit îndelung o intenţie criminală.
Severino s-a închinat cu o expresie de groază pe faţă.
— Dumnezeu să ne ierte pe toţi, zise.
Nu mai era altceva de spus. Am acoperit la loc capul lui
Berengario, care trebuia să fie pregătit pentru înmormântare.
267
Ziua a patra Prima
în care Guglielmo li face mai întîi pe Salvatore şi apoi pe chelar săşi
mărturisească trecutul, Severino găseşte lentilele furate, Nicola le
aduce pe cele noi, şi Guglielmo, cu şase ochi, izbuteşte să
descifreze manuscrisul lui Venanzio
Tocmai ieşeam cînd a intrat Malachia. A părut mirat că eram şi
noi acolo şi a încercat să se retragă. Dinăuntru Severino l-a văzut
şi i-a spus :
— Mă căutai? Din cauză...
S-a întrerupt, privindu-ne. Malachia i-a făcut un gest,
imperceptibil, ca pentru a spune: „O să vorbim după..."
Noi ieşeam, el intra, ne-am întîlnit toţi trei în golul uşii. Malachia
a spus mai degrabă încurcat:
— Veneam la fratele erborist... Mă... mă doare capul...
— Trebuie să fie de vină aerul închis al bibliotecii, i-a spus
Guglielmo cu un ton de binevoitoare înţelegere. Ar trebui să faci
fumigaţii.
Malachia a mişcat buzele ca şi cînd ar fi vrut să mai spună ceva,
apoi a renunţat, a lăsat capul în jos şi a intrat, în timp ce noi ne
îndepărtam.
— De ce se duce la Severino ? am întrebat.
— Adso, mi-a spus cu nerăbdare maestrul, învaţă să gîndeşti cu
capul tău. Apoi a schimbat vorba. Trebuie să interogăm anumite
persoane acum. Măcar, a adăugat în vreme ce cerceta cu privirea
podişul, cît mai sînt în viaţă. Ca să nu uit: de acum înainte
trebuie să fim atenţi la ceea ce mîncăm şi bem. Ia întotdeauna
mîncarea ta din farfuria tuturor, şi băutura ta din clondirul pe
care l-au atins şi alţii. După Berengario, noi sîntem cei care ştim
cele mai multe lucruri, în afară, fireşte, de criminal.
— Dar pe cine vreţi să interogaţi acum?
268
— Adso, a spus Guglielmo, ai observat, desigur, că lucrurile cele
mai interesante se petrec noaptea. Noaptea se moare, noaptea se
cutreieră prin scriptorium, noaptea intră femei în incinta
mănăstirii... Avem o abaţie de zi şi o abaţie de noapte, şi cea de
noapte pare, din nenorocire, mai interesantă decît cea de zi. Prin
urmare, ne interesează orice persoană care se învîrteşte noaptea,
cum ar fi, de exemplu, bărbatul pe care l-ai văzut aseară cu fata.
Poate că povestea fetei n-are nici o legătură cu aceea a
otrăvurilor, dar poate că are. în orice caz, am unele idei despre
bărbatul de aseară care trebuie să ştie şi alte lucruri despre viaţa
de noapte a acestui sfînt loc. Şi, vorbind de lup, uite, tocmai pe el
îl văd trecînd pe-acolo.
Mi l-a arătat pe Salvatore, care ne văzuse şi el pe noi. Am
observat o uşoară şovăială în pasul lui, ca şi cînd, dorind să ne
ocolească, s-ar fi oprit să-şi schimbe drumul. Asta pentru o clipă.
Desigur că-şi dăduse seama că nu poate să se ferească de
întîlnire şi şi-a reluat mersul. Ni s-a adresat cu un surîs larg şi cu
un „benedicite" onctuos. Maestrul meu aproape că nici nu l-a
lăsat să termine, şi i-a vorbit pe un ton repezit.
— Ştii că mîine vine aici Inchiziţia ? l-a întrebat. Salvatore n-a
părut mulţumit de veste. Cu un pic de voce
a întrebat:
— Şi mi ?
— Şi tu ai face bine să-mi spui adevărul mie, care sînt prietenul
tău, şi frate minorit cum ai fost şi tu, decît să-l spui mîine
celorlalţi, pe care-i cunoşti foarte bine.
încolţit aşa de repede, Salvatore a părut că renunţă la orice
împotrivire. L-a privit cu un aer supus pe Guglielmo, dîndu-i de
înţeles că era gata să-i spună tot ceea ce l-ar fi întrebat.
— în noaptea asta era în bucătărie o femeie, cine era cu ea?
— Oh, femena care se vinde ca mercandia, nu poate unea bună să
fie, şi nici să aibă cortesia, a spus Salvatore dintr-o suflare.
— Nu vreau să ştiu dacă era fată cuminte. Vreau să ştiu cine era
cu ea.
— Deu, numai el ştie cît sînt femeile de malveci scaltride! Zi şi
noapte nu se gîndesc decît como să-l zăpăcească pe bărbat...
Guglielmo l-a apucat pe neaşteptate de piept:
— Cine era cu ea, tu sau chelarul ?
Salvatore a înţeles că nu putea să mintă la nesfîrşit. A început să
povestească o istorie ciudată, din care cu mare greutate am
înţeles că el, ca să-i facă pe plac chelarului, îi
269
făcea rost de fete din sat, lăsîndu-le să intre la vreme de noapte în
incintă pe căi pe care n-a vrut să ni le spună. Dar ne-a jurat că
făcea asta numai din bunătatea inimii sale, lăsînd să se întrevadă
o comică părere de rău că nu putea avea şi el parte la plăcerea
asta, aşa încît fata, după ce-l mulţumea pe chelar, să-i dea cîte
ceva şi lui. A spus toate astea cu rînjete băloase şi pofticioase, şi
cu mişcări ale feţei, ca şi cînd ar fi dat de înţeles că vorbea cu
nişte oameni ca oricare alţii, care se dedau la aceleaşi practici. Şi
mă privea pe sub sprîncene, iar eu nu-i puteam răspunde cum aş
fi vrut, pentru că mă simţeam legat de el printr-un secret comun,
ca un complice şi tovarăş de-al lui întru păcat.
Guglielmo a hotărît să încerce în clipa aceea totul sau nimic. L-a
întrebat brusc :
— Pe Remigio l-ai cunoscut înainte sau după ce a fost cu Dolcino
?
Salvatore i-a căzut în genunchi la picioare şi l-a rugat cu lacrimi
în ochi să nu-i vrea pieirea şi să-l scape de Inchiziţie. Guglielmo ia
jurat solemn că nu avea să spună nimănui cele ce avea să afle
şi Salvatore nu s-a codit să ni-l dea în mînă pe chelar. Se
cunoscuseră la Părete Calva, amîndoi din bandele lui Dolcino,
fugise cu chelarul şi intraseră în mănăstirea Casale şi amîndoi se
transferaseră la cluniacenzi. Molfăia rugăminţi disperate de
iertare şi era clar că de la el nu se mai putea afla nimic.
Guglielmo a hotărît că merita să-l ia imediat prin surprindere pe
Remigio, şi l-a lăsat pe Salvatore care a fugit să se ascundă în
biserică.
Chelarul era în cealaltă parte a abaţiei, în faţa hambarelor de
grîu, şi contracta ceva cu nişte săteni din vale. Ne-a privit cu
nelinişte şi a încercat să se arate tare ocupat, dar Guglielmo a
ţinut neapărat să vorbească atunci cu el. Pînă în momentul acela
avuseserăm puţine legături cu chelarul; el fusese cuviincios cu
noi, noi cu el. In dimineaţa aceea Guglielmo i s-a adresat ca şi
cînd ar fi vorbit cu un frate din acelaşi ordin. Chelarul a părut
încurcat de o asemenea încredere şi a răspuns de la început cu
multă băgare de seamă.
— Pentru motive legate de îndatoririle tale, tu eşti,
bineînţeles, silit să umbli prin abaţie şi cînd ceilalţi dorm, îmi
închipui, a spus Guglielmo.
— Depinde, a răspuns Remigio ; uneori sînt mici treburi de
îndeplinit şi este nevoie să le închin cîteva ore de somn.
— In asemenea situaţii, nu ţi s-a întîmplat nimic care poate să ne
arate cine se preumblă, fără a avea încuviinţarea ta, între
bucătărie şi bibliotecă ?
270
— Dacă aş fi văzut ceva, i-aş fi spus Abatelui.
— E drept, a observat Guglielmo, şi a schimbat brusc discuţia.
Satul din vale nu e prea bogat, nu-i aşa ?
— Da şi nu, a spus Remigio, în el locuiesc oameni care depind de
abaţie şi aceştia împart cu noi bogăţia noastră, în anii cu recoltă
mai bogată. De exemplu, în ziua de Sfîntul Ioan au primit
douăsprezece măsuri de malţ, un cal, şapte boi, un taur, patru
juninci, cinci viţei, douăzeci de oi, cincisprezece porci, cincizeci de
pui şi şaptesprezece stupi. Apoi douăzeci de porci afumaţi,
douăzeci şi şapte de forme de untură, o jumătate de măsură de
miere, trei măsuri de săpun, o plasă de peşte.
— Am înţeles, am înţeles..., l-a întrerupt Guglielmo, dar voi
admite că asta tot nu-mi spune care este situaţia satului, care
dintre locuitori depind de biserică şi care nu, şi cît pămînt de
cultivat au tocmai cei care nu sînt în slujba abaţiei voastre.
— Oh, pentru asta, a spus Remigio, o familie obişnuită din sat
are şi cincizeci de tavole de pămînt.
— Cît face o tablă din astea ?
— Păi să tot facă patru trabucuri pătrate.
— Trabucuri pătrate ? Ş-astea cît sînt ?
— Treizeci şi şase de picioare pătrate de trabuc. Sau dacă vrei,
opt sute de trabucuri liniare fac o milă piemonteză. Şi socoteşte
că o familie - pe pămînturile dinspre miazănoapte -poate să
cultive măslini pentru cel puţin o jumătate de sac de ulei.
— O jumătate de sac ?
— Da. Un sac face cinci emine, şi o emină face opt cupe.
— Am înţeles, a spus descurajat maestrul meu. Fiecare sat îşi are
măsurile lui. Voi, de exemplu, vinul îl măsuraţi cu bocalul?
— Sau cu rubbia. Şase rubbii fac o brentă, şi opt brente un
bottal. Dacă vrei, o rubbie e făcută din şase pinte a cît două
bocale.
— Cred că am înţeles foarte bine, a spus Guglielmo
resemnat.
— Vrei să mai ştii şi altceva ? l-a întrebat Remigio pe un ton care
mi s-a părut provocator.
— Da. Te întrebam despre felul cum trăiesc în vale, pentru că
meditam azi în bibliotecă despre predicile adresate de către
Umberto din Romans, şi în special asupra acelui capitol Ad
mulieres pauperes in villulis. Unde spune că ele, mai mult decît
orice, sînt împinse să păcătuiască trupeşte din cauza mizeriei lor,
şi cu multă înţelepciune spune că ele peccant
271
enim mortaliter, cum peccant cum quocumque laico, mortalius vero
quando cum Clerico in sacris ordinibus constituto, maxime vero
quando cum Religioso mundo mortuo. Tu ştii mai bine decît mine
că şi în locuri sfinte, precum abaţiile, ispitele diavolului de
amiază nu lipsesc niciodată. Mă întrebam dacă în legăturile tale
cu lumea din sat n-ai aflat cumva că unii călugări, Dumnezeu să
ne ferească, le-au atras în păcat trupesc pe fete.
Deşi maestrul meu spunea toate acestea pe un ton aproape
distrat, cititorul meu va fi înţeles, desigur, cum vorbele acelea îl
tulburau pe fratele chelar. Nu ştiu să spun dacă s-a îngălbenit,
dar voi spune că mă aşteptam atît de mult să se îngălbenească,
încît l-am şi văzut îngălbenindu-se.
— Mă întrebi despre lucruri pe care, dacă le-aş fi ştiut, le-aş fi
spus pînă acum Abatelui, a răspuns cu umilinţă. în orice caz
dacă, aşa cum îmi închipui, aceste informaţii slujesc la cercetarea
ta, n-o să-ţi ascund nimic din tot ce voi putea afla. Ba chiar
acum, dacă-mi stîrneşti aducerea aminte, în legătură cu prima ta
întrebare... Noaptea în care a murit bietul Adelmo, eu umblam
prin curte... ştii, o poveste cu găini... vorbe pe care le-am auzit
despre un oarecare potcovar care pe timp de noapte umbla să
fure prin coteţe... Dar în noaptea aceea mi s-a întîmplat să-l văd
— de departe, n-aş putea jura — pe Berengario care se întorcea în
dormitor ocolind corul, ca şi cînd ar fi venit din Edificiu... Nu m-a
mirat, fiindcă printre călugări se şoptea că, de la o vreme,
Berengario, poate ai aflat...
— Nu, spune-mi tu.
— Bine, cum să spun ? Berengario era bănuit că nutreşte pasiuni
care... nu se cuvin unui călugăr...
— Vrei poate să sugerezi că avea raporturi cu fete din sat, adică
tocmai ceea ce te întrebam ?
Chelarul a tuşit încurcat, şi a avut un zîmbet mai curînd obosit.
— Oh, nu, pasiuni... şi mai necuvenite...
— Asta înseamnă că un călugăr care se dedă plăcerilor trupeşti
cu fetele din sat manifestă, în schimb, pasiuni cumva mai
cuvenite?
— N-am spus asta, dar tu mă înveţi că este o ierarhie în
depravare şi în virtute. Trupul poate fi ispitit potrivit
naturii... şi împotriva naturii.
— Tu vrei să-mi spui că Berengario era mînat de dorinţe trupeşti
pentru persoanele de acelaşi sex ?
272
— Eu spun ceea ce se vorbea pe şoptite despre el... îţi încredinţez
aceste lucruri ca o dovadă a sincerităţii şi a bunăvoinţei mele.
— Şi-ţi mulţumesc. Şi sînt de aceeaşi părere cu tine că păcatul
sodomiei este mult mai rău decît alte forme de desfrîu, asupra
cărora nu sînt pus să fac cercetări...
— Mizerii, mizerii... mai ales cînd sînt şi cercetate, a spus cu
filosofie chelarul.
— Mizerii, Remigio. Toţi sîntem păcătoşi. Nu voi căuta niciodată
paiul în ochiul altuia, de teamă să nu dau peste bîrna din ochiul
meu. Dar îţi voi fi recunoscător pentru toate bîrnele de care vei
voi să-mi vorbeşti în viitor. Aşa vom discuta despre trunchiurile
de lemn mari şi zdravene şi vom lăsa paiele să zboare în aer. Cît
spuneai că este un trabuc ?
— Treizeci şi şase de picioare pătrate. Dar nu fi necăjit. Cînd vei
voi să ştii ceva precis, să vii la mine. Ţine cont că ai în mine un
prieten credincios.
— Chiar aşa te consider, i-a spus Guglielmo cu căldură. Ubertino
mi-a spus că într-o vreme aparţineai chiar de ordinul lui. Nu voi
trăda niciodată un vechi confrate, mai ales în zilele acestea cînd
se aşteaptă să sosească o legaţie pontificală condusă de un mare
inchizitor, faimos prin faptul că a ars atîţia dolcinieni. Spuneai că
un trabuc face treizeci şi şase de picioare pătrate ?
Chelarul nu era un prost. A hotărît că nu mai avea rost să se
joace de-a şoarecele cu pisica, cu atît mai mult cu cît îşi dădea
seama că el era şoarecele.
— Frate Guglielmo, a spus, văd că tu ştii mult mai multe lucruri
decît îmi închipuiam eu. Nu mă trăda şi eu nu te voi trăda. E
adevărat, sînt un biet bărbat păcătos şi mă las doborît de ispitele
trupeşti. Salvatore mi-a spus că tu şi novicele tău l-aţi surprins în
bucătărie. Tu ai călătorit mult, Guglielmo, şi ştii că nici măcar
cardinalii de la Avignon nu sînt modele de virtute. Ştiu că nu
pentru aceste păcate mici şi nevinovate mă cercetezi tu. Dar
înţeleg şi că ai aflat cîte ceva despre povestea mea mai veche. Am
avut o viaţă ciudată, cum se întîmplă cu mulţi dintre noi,
minoriţii. Cu ani în urmă am crezut în ideea de sărăcie, am
părăsit comunitatea ca să mă dărui vieţii rătăcitoare. Am crezut
în predica lui Dolcino, ca mulţi alţii ca mine. Nu sînt un om
cultivat, am primit învestitura, dar abia Ştiu să spun slujba. Ştiu
puţină teologie. Şi poate că nici nu izbutesc să prind dragoste
pentru idei. Vezi, într-o vreme am încercat să mă revolt împotriva
seniorilor, acum îi slujesc, şi Pentru seniorul acestor pămînturi le
poruncesc unora ca şi
273
mine. Ori să te revolţi, ori să trădezi, noi, cei simpli, avem prea
puţin de ales.
— Uneori cei simpli înţeleg lucrurile mai bine decît cei învăţaţi, a
spus Guglielmo.
— Poate, a răspuns chelarul ridicînd din umeri. Dar nu ştiu
măcar de ce am făcut ceea ce am făcut atunci. Vezi, pentru
Salvatore era de înţeles, venea din rîndul robilor pămîntului
dintr-o copilărie de foamete şi de boli... Dolcino reprezenta
răzvrătirea şi distrugerea domnilor; pentru mine a fost altceva,
eram dintr-o familie de orăşeni, nu fugeam de foame. A fost... nu
ştiu cum să spun, o sărbătoare a nebunilor, un carnaval pe
cinste... Pe munţi, cu Dolcino, înainte de-a fi siliţi să mîncăm
carnea tovarăşilor noştri morţi în luptă, înainte de-a muri atîţia
de necazuri, pentru că nu-i puteam mînca pe toţi, şi îi aruncam
ca hrană la păsări şi la fiarele de pe povîrnişurile abrupte ale
muntelui Rebello... sau chiar în clipele acestea... respiram noi un
aer... ca să-i zic aşa, de libertate. Nu ştiam înainte de asta ce era
libertatea, ne spuneau predicatorii: „Adevărul vă va face liberi".
Ne simţeam liberi, gîndeam că era adevărul. Ne gîndeam că tot ce
făceam era drept...
— Şi acolo aţi început... să vă uniţi după pofta inimii cu o femeie
? am întrebat eu, şi nici măcar nu ştiu de ce, dar mă obsedau
cuvintele lui Ubertino din noaptea trecută, şi ceea ce citisem în
scriptorium şi chiar toate cele cîte mi se întîm-plaseră.
Guglielmo s-a uitat mirat la mine; desigur nu se aştepta să fiu
atît de cutezător şi de neobrăzat. Chelarul m-a privit fix, de parcă
aş fi fost un animal ciudat.
— Pe Rebello, a spus, erau oameni care toată copilăria lor
dormiseră cîte zece sau mai mulţi, claie peste grămadă, în odăi de
cîţiva coţi, fraţi şi surori, taţi şi fiice. Ce-ai fi crezut că înseamnă
pentru ei să accepte această nouă situaţie ? Făceau din propria
lor voie ceea ce înainte făceau de nevoie. Şi apoi noaptea, cînd
aştepţi cu groază să sosească pilcurile de duşmani şi te strîngi
lîngă tovarăşul tău, pe pămînt, ca să nu simţi frigul... Ereticii: voi
micii călugări care veniţi de la un castel şi ajungeţi la o abaţie,
credeţi că este un mod de a gîndi inspirat de diavol. In schimb, e
un mod de a trăi, şi este... a fost o experienţă nouă. Nu mai
existau stăpîni, şi Dumnezeu — ne spuneau ei — era cu noi. Nu
spun că aveau dreptate, Guglielmo, şi uite-mă, sînt aici pentru că
i-am părăsit repede. Dar adevărul e că n-am înţeles niciodată
discuţiile voastre docte despre sărăcia lui Christos, şi folosul, şi
faptul, şi dreptul... Ţi-am spus, a fost un carnaval de pomină, şi
la
carnaval totul se face pe dos. Apoi îmbătrîneştî, nu înţelepţeşti, ci
doar te lăcomeşti. Şi aici fac pe lacomul.., Poţi sâ-l condamni pe
un eretic, dar cum poţi oare să-l condamni pe un lacom ?
— Ajunge, Remigio, a spus Guglielmo. Nu te interoghez pentru
cele ce s-au întîmplat atunci, ci pentru ceea ce s-a petrecut de
curînd. Ajută-mă, şi fii sigur că n-am să caut să te distrug. Nu
pot şi nu vreau să te judec. Dar trebuie să-mi spui ce ştii despre
treburile abaţiei. Cutreieri mult, ziua şi noaptea, ca să nu ştii cîte
ceva. Cine l-a omorît pe Venanzio ?
— Nu ştiu, îţi jur. Ştiu cînd a murit, şi unde.
— Cînd? Unde?
— Lasă-mă să povestesc. în noaptea aceea, o oră după completa
am intrat în bucătărie...
— De unde şi pentru ce motive ?
— Dinspre partea grădinii. Am o cheie pe care mai de mult i-am
pus pe fierari să mi-o facă. Uşa bucătăriei este singura nezăvorîtă
pe dinăuntru. Şi motivele... nu contează, ai spus chiar tu că nu
vrei să mă învinuieşti pentru slăbiciunile mele trupeşti... A zîmbit
încurcat. Dar n-aş vrea nici ca tu să crezi că-mi petrec zilele în
desfrîu... In seara aceea căutam ceva de mîncare ca s-o dăruiesc
fetei pe care Salvatore trebuia s-o aducă în incintă...
— Pe unde ?
— Oh, împrejmuirea abaţiei are şi alte intrări, în afara portalului.
Le ştie Abatele, le ştiu şi eu. Dar în seara aceea fata nu a venit, iam
spus să se ducă îndărăt tocmai din pricina a ceea ce am
descoperit şi ceea ce îţi povestesc. Iată de ce am încercat s-o fac
să se întoarcă ieri seară. Dacă voi aţi fi ajuns puţin mai tîrziu, maţi
fi găsit pe mine în locul lui Salvatore, care m-a anunţat că e
cineva în Edificiu şi eu m-am întors în chilia mea.
— Să ne întoarcem la noaptea dintre duminică şi luni.
— Da: am intrat în bucătărie şi l-am găsit pe Venanzio mort pe
jos.
— în bucătărie ?
— Da, aproape de spălător. Poate că tocmai coborîse din
scriptorium.
— Ai văzut vreo urmă de lupte ?
— Nici una. Sau, mai precis, lîngă corp era o ceaşcă spartă, Şi
urme de apă pe jos.
— Cum de ştii că era apă ?
— Nu ştiu. Am crezut că era apă. Ce putea să fie ?
274
275
Cum Guglielmo m-a făcut să observ mai tîrziu, ceaşca aceea
putea să însemne două lucruri deosebite. Sau chiar acolo, în
bucătărie, cineva îi dăduse lui Venanzio să bea o poţiune otrăvită,
sau bietul de el o înghiţise mai înainte (dar unde? şi cînd?) şi
coborîse ca să-şi potolească o arsură neaşteptată, un spasm, o
durere care-i ardea măruntaiele sau limba (care desigur trebuie
să fi fost şi ea neagră ca aceea a lui Berengario).
în orice caz, deocamdată nu se putea şti mai mult. Văzînd
cadavrul şi cuprins de groază, Remigio se întrebase ce să facă, şi
se hotărîse să nu facă nimic. Cerînd ajutor, ar fi trebuit să admită
că se plimbase noaptea prin Edificiu, şi nici n-ar fi fost de vreun
ajutor confratelui său şi aşa mort. Deci s-a hotărît să lase
lucrurile aşa cum erau, aşteptînd să găsească altcineva corpul a
doua zi dimineaţă, la deschiderea uşilor. Fugise să-l reţină pe
Salvatore, care tocmai o adusese pe fată la abaţie, şi apoi — el şi
complicele lui — se duseseră să se culce din nou, dacă somn se
mai putea numi veghea chinuită în care stătuseră pînă
dimineaţa. Şi dimineaţa, cînd porcarii au venit să-l anunţe pe
Abate, Remigio credea că trupul neînsufleţit fusese găsit acolo
unde-l lăsase el, şi rămăsese încremenit desco-perindu-l în chiup.
Cine făcuse să dispară cadavrul din bucătărie ? Despre asta
Remigio nu avea nici un fel de idee.
— Singurul care se poate mişca liber în Edificiu e
Malachia, a spus Guglielmo.
Chelarul a răspuns cu însufleţire :
— Nu. Malachia, nu. Adică, nu cred... In orice caz, nu sînt eu
acela care ţi-a spus ceva împotriva lui Malachia.
— Fii liniştit, oricare ar fi obligaţia care te leagă de Malachia. Ştie
cîte ceva despre tine ?
— Da, a roşit chelarul, şi s-a purtat ca un om care ştie să
păstreze o taină. Dacă aş fi în locul tău, eu l-aş bănui pe Bencio.
Avea legături ciudate cu Berengario şi Venanzio... Dar, îţi jur,
altceva n-am văzut. Dacă aş şti ceva, ţi-aş spune.
— Deocamdată poate să ajungă. Am să vin din nou la tine cînd
voi avea nevoie.
Chelarul, vizibil uşurat, s-a întors la treburile lui, mu-strîndu-i
aspru pe sătenii care între timp mutaseră din loc nu ştiu ce saci
de sămînţă.
în acel moment s-a apropiat de noi Severino. Ţinea în mînă
lentilele lui Guglielmo, cele care fuseseră furate cu două nopţi
înainte.
— Le-am găsit în rasa lui Berengario, a spus. Le-am văzut la tine
pe nas, alaltăieri, în bibliotecă. Ale tale sînt, nu-i aşa?
— Lăudat fie Domnul, a exclamat cu bucurie Guglielmo. Am
rezolvat două probleme ! Mi-am recăpătat lentilele şi ştiu, în
sfîrşit, că Berengario era omul care ne-a jefuit cu două nopţi în
urmă în scriptorium !
Abia terminaserăm de vorbit, cînd a venit în fugă Nicola din
Morimondo, mult mai schimbat la faţă de bucurie decît
Guglielmo. Ţinea în mînă o pereche de lentile terminate, montate
în furca lor.
— Guglielmo, striga el, am făcut treaba singur, i-am terminat,
cred că sînt tocmai buni!
Apoi a văzut că Guglielmo avea celelalte lentile pe nas, şi a rămas
ca de piatră. Guglielmo n-a vrut să-l umilească, şi-a smuls de pe
nas vechile lentile, şi le-a pus pe cele noi.
— Sînt mai bune decît celelalte. Asta înseamnă că le voi ţine pe
cele vechi de rezervă, şi le voi purta mereu pe ale tale. Apoi s-a
întors către mine: Acum mă retrag în chilie ca să citesc hîrtiile pe
care le ştii. în sfîrşit. Aşteaptă-mă pe undeva. Şi mulţumesc, vă
mulţumesc tuturor, vouă, fraţilor mei dragi.
Bătea de tertia şi m-am dus în cor, ca să recit cu ceilalţi imnul,
psalmii, versetele şi Kirie. Ceilalţi se rugau pentru sufletul
răposatului Berengario. Eu îi mulţumeam lui Dumnezeu că
găsiserăm nu o pereche, ci două perechi de lentile.
Din pricina prea multei linişti, uitînd de toate urîciunile pe care le
văzusem şi le auzisem, am aţipit, trezindu-mă cînd slujba se
termina. Mi-am dat seama că în noaptea aceea nu dormisem şi
m-am tulburat gîndindu-mă că-mi folosisem foarte mult forţele.
Şi în momentul acela, ieşind în aer liber, gîndul meu a început să
fie obsedat de amintirea fetei.
Am încercat să mă gîndesc la altceva şi am pornit să umblu
repede pe platou. Simţeam o uşoară ameţeală. îmi loveam una de
alta mîinile îngheţate. Băteam pămîntul cu picioarele, îmi era
somn şi totuşi mă simţeam treaz şi plin de viaţă. Nu înţelegeam
ce mi se întîmpla.
276
277
Ziua a patra Tertia
în care Adso se zbate în suferinţe de dragoste, apoi vine Guglielmo
cu textul lui Venanzio, care continuă să fie indescifrabil chiar şi
după ce a fost descifrat
în realitate, după întîlnirea mea păcătoasă cu fata aceea, celelalte
întîmplări cumplite mă făcuseră aproape să uit întîmplarea aceea,
iar, pe de altă parte, imediat după ce m-am spovedit fratelui
Guglielmo, inima mea se despovărase de remuşcarea pe care o
simţeam la trezirea după vinovata mea supunere, aşa încît mi se
păruse că-i încredinţasem călugărului, o dată cu vorbele, chiar şi
apăsarea al cărei ecou se făcuseră. La ce altceva slujeşte, de fapt,
binefăcătoarea spălare lăuntrică a spovedaniei, decît ca să
descarce greutatea păcatului şi a remuşcării care o atrage după
ea, în însuşi sînul Domnului Dumnezeu, dobîndind cu iertarea o
nouă uşurare înaripată de suflet, aşa încît să putem uita de
trupul martirizat de răutate ? Dar nu mă eliberasem cu totul.
Acum, cînd mă plimbam prin soarele palid şi rece al dimineţii
aceleia de iarnă, înconjurat de însufleţirea oamenilor şi a
animalelor, începeam să-mi reamintesc întîmplările trecute în alt
chip. Ca şi cînd din ceea ce se întîmplase nu mai rămăseseră
remuşcarea şi cuvintele de mîngîiere ale spălării de păcate, ci
doar imagini de trupuri şi de membre omeneşti. îmi năvălea în
minte, peste măsură de tulburată, fantoma lui Berengario umflat
de apă, şi mă scuturam de scîrbă şi de milă. Apoi, ca pentru a
pune pe fugă iazmele acelea, mintea mea se îndrepta spre alte
imagini al căror proaspăt receptacul fusese memoria, şi nu
puteam să nu văd, neîndoielnică în ochii mei (în ochii sufletului,
dar parcă ar fi ieşit înaintea ochilor trupeşti), imaginea fetei,
frumoasă şi cumplită ca o armată aliniată în luptă. Mi-am
făgăduit (bătrîn copist al unui text niciodată scris pînă acum, dar
care de-a lungul multor decenii a vorbit în mintea mea) să fiu un
cronicar credincios, şi nu numai din
278
dragoste pentru adevăr, nici din dorinţa (de altfel, preacinstită) de
a le da povaţă cititorilor mei viitori; ci şi pentru a slobozi memoria
mea vlăguită şi obosită de apariţii care au sleit-o toată viaţa. Aşa
că trebuie să spun totul, în cumpătare, dar fără ruşine. Şi trebuie
să spun, acum, şi limpede, ceea ce am gîndit atunci, şi aproape
că am încercat să ascund faţă de mine însumi, plimbîndu-mă pe
platou, luînd-o din cînd în cînd la fugă, ca să pot pune bătăile
neaşteptate ale inimii mele pe seama trupului, apropiindu-mă să
privesc treburile făcute de ţărani şi amăgindu-mă că-mi părăsesc
gîndurile privindu-le, trăgînd pe nări aerul rece cît mă lăsau
plămînii, cum face unul care bea vin ca să uite de frică şi de
necazuri.
Zadarnic. Mă gîndeam la fată. Trupul meu uitase plăcerea,
deplină, păcătoasă şi trecătoare (lucru josnic) pe care mi-o
dăduseră împreunările cu ea; dar sufletul meu nu-i uitase chipul,
şi nu izbutea să socotească netrebnică această amintire, ba chiar
zvîcnea ca şi cum pe chipul acela străluceau toate dulceţurile
creaţiei.
înţelegeam, în chip confuz, şi poate negîndu-mi mie însumi
adevărul a ceea ce simţeam, că sărmana creatură, necinstită şi
necunoscută, care se vindea (cine ştie cu cîtă neobrăzată
stăruinţă) altor păcătoşi, că acea fiică a Evei, care, atît de slabă
ca şi surorile ei, făcuse de atîtea ori negoţ cu carnea ei, era cu
toate astea ceva splendid şi mirific. Intelectul meu o ştia prilej de
păcat, pofta simţurilor mele o simţea ca un receptacul al tuturor
graţiilor. Este anevoie să spun ce simţeam. Aş putea încerca să
scriu că, încă prins în mrejele păcatului, doream, vinovat, s-o văd
apărînd în orice clipă, şi chiar trăgeam cu ochiul la muncile
ţăranilor ca să descopăr dacă nu cumva, din vreun ungher de
colibă, din întunericul unui grajd apărea figura aceea ce-mi luase
minţile. Dar n-aş scrie adevărul, sau mai bine zis aş încerca să
aştern un văl peste adevăr ca să-i micşorez puterea şi evidenţa.
Pentru că adevărul e că eu „vedeam" fata, o vedeam în ramurile
copacului desfrunzit care se mişcau uşor cînd o pasăre îngheţată
îşi căuta în ele un adăpost; o vedeam în ochii junincilor care
ieşeau din staul, şi o auzeam în behăitul mieilor care se încurcau
printre picioarele mele. Era ca şi cum tot ceea ce fusese creat îmi
vorbea de ea, şi doream, da, s-o revăd, dar eram gata chiar să mă
împac cu ideea de ? nu o mai vedea niciodată, şi de-a nu mă mai
împreuna niciodată cu ea, cu scopul de a putea profita de
bucuria care-mi umplea dimineaţa aceea, şi de-a o avea mereu
aproape, chiar dacă ar fi, în
279
vecii vecilor, departe. Era, acum încerc să înţeleg, ca şi cum
întreaga lume, care neîndoielnic este asemenea unei cărţi scrise
de degetul lui Dumnezeu, în care fiecare lucru ne vorbeşte de
nesfîrşita bunătate a creatorului său, în care fiecare creatură este
scriptură şi oglindă a vieţii şi a morţii, în care cel mai neînsemnat
trandafir se face glosă a drumului nostru pămîntesc, în sfîrşit
totul, nu-mi vorbea despre altceva decît despre chipul pe care-l
întrevăzusem cu greu în umbrele încărcate de mirosuri ale
bucătăriei. Căutam cu îngăduinţă la aceste închipuiri, pentru cămi
spuneam (sau mai bine zis nu-mi spuneam, pentru că în clipa
aceea nu-mi alcătuiam în cap gînduri care să se poată tălmăci în
cuvinte) că dacă lumea întreagă este menită să-mi vorbească
despre puterea, bunătatea şi înţelepciunea creatorului, şi că în
dimineaţa aceea lumea întreagă îmi vorbea despre fata care (deşi
păcătoasă cum era) era tot un capitol din marea carte a creaţiei,
un verset al marelui psalm cîntat de cosmos - îmi spuneam
(acum spun), că dacă se întîmpla aşa ceva, nu putea să nu facă
parte din marele plan teofanic care guvernează universul, aranjat
în chip de ţiteră, minune de consonanţă şi de armonie. Aproape
beat, mă bucuram atunci de prezenţa ei în lucrurile ce vedeam şi
dorind-o în ele vederea lor mă răsplătea. Şi cu toate acestea
simţeam ceva ca o absenţă, deşi eram fericit de atîtea plăsmuiri
ale unei prezenţe. îmi este greu să lămuresc această tainică
nepotrivire, semn că sufletul omului este atît de delicat şi nu se
ţine niciodată de căile înţelepciunii divine, care a construit lumea
ca pe un silogism perfect, ci din acest silogism ia doar idei izolate
şi adesea disparate, de unde şi uşurinţa noastră de a cădea pradă
nălucirilor necuratului. Era o nălucire a necuratului aceea care în
acea dimineaţă mă tulbura atît de mult? Azi mă gîndesc că era,
pentru că eram novice, dar cred că sentimentul omenesc care mă
frămînta nu era rău în sine, ci doar în legătură cu starea în care
mă aflam. Pentru că în sine era sentimentul care-l împinge pe
bărbat spre femeie, cu scopul ca bărbatul să se împreune cu
femeia, cum vrea apostolul neamurilor, şi amândoi să fie carne
din aceeaşi carne şi împreună să procreeze noi făpturi omeneşti şi
să se însoţească pe tăcute de la tinereţe pînă la bătrîneţe. Numai
că apostolul a vorbit aşa doar acelora care caută leacul împotriva
dorinţei de plăcere trupească şi în al cărui foc nu vor să se
mistuie, amintind însă că mult mai de dorit este starea de
neprihănire, căreia eu, monah, m-am consacrat. Şi deci eu
pătimeam în dimineaţa aceea de ceea ce era un rău pentru mine,
dar pentru
280
alţii era un bine, şi un bine dintre cele mai dulci, pentru care
acum înţeleg că tulburarea mea nu se datora depravării gîndurilor
mele, demne în sine şi suave, ci depravării raportului între
gîndurile mele şi jurămintele pe care le rostisem. Şi deci făceam
rău că mă bucuram de un lucru bun într-o anumită privinţă, rău
într-o alta, şi păcatul meu consta în încercarea de a împăca ceea
ce îmi cerea sufletul raţional cu pofta firească. Acum ştiam că
sufeream din pricina contrastului dintre apetitul exprimat
intelectiv, în care ar fi trebuit să se manifeste imperiul voinţei, şi
apetitul exprimat senzitiv, supus slăbiciunilor omeneşti. Deci
actus appetiti sensitivi in quantum habent trasmutationen
corporalem annexam, passiones dicuntur, non autem actus
voluntatis. Şi actul meu apetitiv era într-adevăr întovărăşit de un
tremur al întregului corp, de un impuls fizic spre strigăte şi
agitaţie, îngerescul doctor spune că dorinţele aprinse nu sînt rele
în sine, dacă sînt potolite de voinţa povăţuită de sufletul
raţional. Dar sufletul meu raţional era în dimineaţa aceea amorţit
de oboseala care ţinea în frîu apetitul irascibil, care se adresează
binelui şi răului ca unor termeni de cucerit, şi nu apetitul
concupiscibil, care se adresează binelui şi răului, ca fiind
cunoscute. Ca să lămuresc nesăbuita mea uşurătate de atunci,
voi spune astăzi, folosindu-mă de cuvintele îngerescului doctor,
că eram neîndoielnic cuprins de dragoste care este patimă şi lege
cosmică, pentru că şi gravitatea corpului este dragoste naturală.
Şi de patima aceasta eram, fireşte, răpit, pentru că în patima
aceasta appetitus tendit in appetibile realiter consequendum ut
sit ibi finis motus. Din care, fireşte, amor facit quod ipsas res quae
amantur, amanţi aliquo modo uniantur e amor est magis cognitivus
quam cognitio. Prin urmare, eu vedeam acum fata mult mai bine
decît o văzusem cu o seară înainte şi o înţelegeam intus et in cute,
pentru că în ea mă înţelegeam pe mine şi în mine pe ea însăşi.
Mă întreb acum dacă ceea ce simţeam era dragostea de prietenie,
prin care semenul îşi iubeşte semenul, şi doreşte deci binele
altuia, sau dragostea de împreunare, în care se doreşte propriul
bine şi lipsa nu vrea decît ceea ce o împlineşte. Şi cred că
dragostea de împreunare, de concupiscenţă fusese cea din
noaptea ce trecuse, în care voiam de la fată ceea ce nu avusesem
niciodată, în vreme ce în dimineaţa aceea nu voiam nimic de la
fată, şi nu voiam decît binele ei, şi voiam ca ea să fie scoasă de
sub puterea nevoii crude care o împingea să se dea pentru o
fărîmă de mîncare, şi să fie fericită, şi nu mai voiam să-i mai cer
nimic, ci doar să mă gîndesc mai
281
departe la ea şi s-o văd în oi, în boi, în copaci, în lumina limpede
care învăluia cu bucurie totul în jurul abaţiei.
Acum ştiu că pricina dragostei este binele, şi ceea ce este bine se
defineşte prin cunoaştere, şi nu poate fi iubit decît ceea ce este
aflat ca bine, în timp ce pe fată am cunoscut-o, da, ca bine al
apetitului irascibil, dar ca rău al voinţei. Dar atunci eram pradă
atîtor şi atît de potrivnice mişcări sufleteşti, pentru că ceea ce
simţeam era asemenea dragostei celei mai sfinte, aşa cum o
descriau doctorii: ea îmi provoca extazul, în care cine iubeşte şi
cine este iubit vor acelaşi lucru (şi printr-o tainică iluminare eu
ştiam în clipa aceea că fata, oriunde se afla, voia aceleaşi lucruri
pe care le voiam şi eu), şi simţeam pentru ea o mare gelozie, dar
nu din cele rele, condamnate de Pavel în prima sa epistolă către
corinteni, care este princi-pium contentionis, şi nu îngăduie
consortium in amato, ci pe acela de care vorbeşte Dionisie în Nomi
Divini, prin care şi Dumnezeu este numit geloso propter multum
amorem quem habet ad existentia (şi eu o iubeam pe fată tocmai
pentru că ea exista, şi eram bucuros, nu invidios, că ea exista).
Eram gelos în felul în care, pentru îngerescul doctor, gelozia este
motus in amatum, gelozie din prietenie, care te face să te ridici
împotriva a tot ce vatămă ceea ce iubeşti (şi eu nu-mi închipuiam
în clipa aceea decît cum s-o eliberez pe fată din puterea ce-i
cumpăra carnea, murdărind-o cu poftele sale blestemate).
Acum ştiu, cum spune doctorul, că dragostea poate să vatăme pe
cel care iubeşte, dacă este neînfrînat. Şi a mea era neînfrînată.
Am încercat să explic ce gîndeam atunci şi nicidecum să
îndreptăţesc ceea ce simţeam. Vorbesc de acele înflăcărări
vinovate pe care le-am avut în tinereţe. Erau rele, dar adevărul
mă sileşte să spun că atunci le-am descoperit ca din cale-afară de
bune. Şi aceasta slujeşte drept pildă pentru cel care, ca şi mine,
va cădea în capcanele ispitei. Azi, ajuns la bătrîneţe, aş şti o mie
de chipuri de a scăpa de asemenea momeli (şi mă întreb cît de
trufaş trebuie să fiu, de vreme ce am scăpat de diavolul
desfrîului, dar n-am scăpat de altele, aşa încît mă mai întreb dacă
ceea ce fac acum nu este supunere oarbă faţă de patima
pămînteană a reamintirii, o neroadă încercare de a scăpa de
curgerea vremii, de moarte).
Atunci am scăpat doar printr-un instinct miraculos. Fata îmi
apărea în natură şi în toate cele din jurul meu făcute de mîna
omului. Am încercat, deci, printr-o fericită intuiţie sufletească, să
mă cufund într-o totală contemplaţie a acelor lucruri. Am privit
munca văcarilor care scoteau boii din staul, a porcarilor care
aduceau mîncare la porci, a păstorilor care
asmuţeau cîinii ca să adune oile la un loc, a ţăranilor care
duceau grîu uscat şi mei la mori, de unde ieşeau cu saci de făină
de soi. M-am cufundat în contemplarea naturii, încer-cînd să uit
de gîndurile mele, şi încercînd să privesc fiinţele doar aşa cum ne
apar, şi de a uita cu totul de mine, văzîndu-i, plin de bucurie.
Cît de frumos era spectacolul naturii, neatinse încă de
înţelepciunea, adesea stricată, a omului!
Am văzut mielul, căruia i s-a dat acest nume ca pentru a i se
recunoaşte neîntinarea şi bunătatea lui. într-adevăr, numele de
agnus vine de la faptul că acest animal agnoscit recunoaşte
propria mamă, şi-i recunoaşte glasul în mijlocul turmei, în timp
ce mama, printre atîţia miei cu aceeaşi formă şi acelaşi behăit, îl
recunoaşte întotdeauna şi numai pe puiul ei, şi-l hrăneşte. Am
văzut oaia, căreia ovis i se spune ab oblatione, pentru că slujea,
din cele mai vechi timpuri, pentru ritualurile de sacrificiu; oaia
care, după cum e obiceiul ei, la începutul iernii caută iarba cu
lăcomie şi se umflă de nutreţ înainte ca locurile de păscut să fie
arse de ger. Şi turmele erau supravegheate de cîini, numiţi aşa de
la canor (cîntăreţ) din pricina lătratului lor. Animal fără cusur,
printre altele, cu înzestrări de agerime dintre cele mai mari,
cîinele îl recunoaşte pe stăpînul lui şi este dresat pentru
vînătoarea de fiare prin păduri, pentru paza turmei împotriva
lupilor, apără casa şi pe copilaşii stăpînului său, şi uneori în
împrejurări din acestea de apărare este omorît. Regele
Garamante, care a fost aruncat în temniţă de duşmanii lui, a fost
adus îndărăt acasă de o haită de două sute de cîini, care şi-au
făcut drum printre pilcurile de vrăjmaşi; cîinele lui Iason Licias,
după ce stăpînul lui a murit, n-a mai vrut să primească de
mîncare pînă cînd a murit de foame; cel al regelui Lisimah s-a
aruncat pe rugul stăpînului său ca să moară împreună cu el.
Cîinele are virtutea de a vindeca rănile lingînd cu limba lui, şi cu
limba căţeluşilor lui se pot însănătoşi leziunile intestinale. Prin
natură este obişnuit să folosească de două ori aceeaşi mîncare,
după ce a vomitat-o. Austeritate care este simbolul perfecţiunii
spiritului, după cum puterea tămăduitoare a limbii sale este
simbolul curăţirii de păcate, dobîndită prin spovedanie şi ispăşire.
Dar faptul că acest animal se întoarce iar la ceea ce a vomitat este
şi semn că, după spovedanie, se întoarce la aceleaşi păcate de la
început, şi această învăţătură mi-a fost foarte de folos în
dimineaţa aceea pentru a preveni sufletul meu, în timp ce
admiram minunile naturii.
282
283
între timp, paşii mă duceau la staulele boilor, care ieşeau cu
grămada minaţi de bouarii lor. Mi-au apărut numaidecît cum
erau şi sînt, simbol al prieteniei şi al bunătăţii, pentru că la
muncă fiecare bou se întoarce să-l caute pe tovarăşul lui de jug,
dacă cumva el e absent în clipa aceea, şi îndreaptă spre el mugete
prieteneşti. Boii învaţă ascultători să se întoarcă singuri la staul
cînd plouă, iar cînd se adăpostesc în iesle îşi saltă mereu capul ca
să privească afară dacă a trecut vremea urîtă, pentru că doresc
să se întoarcă la muncă. Şi cu boii ieşeau în clipa aceea viţeluşii
care, masculi şi femele, îşi primesc numele lor de la cuvîntul
viriditas sau chiar de la virgo, pentru că la vîrsta aceea ei sînt
încă proaspeţi, tineri şi căşti şi rău făcusem şi făceam, mi-am
spus, să văd în mişcările lor graţioase o imagine a fetei care nu
era castă. La lucrurile acestea m-am gîndit, împăcat din nou cu
lumea şi cu mine însumi, văzînd munca plină de voie bună a orei
de dimineaţă. Şi nu m-am mai gîndit la fată, sau mai bine zis miam
dat silinţa să prefac înflăcărarea ce simţeam pentru ea într-un
sentiment de bucurie lăuntrică şi de pace plină de smerenie.
Mi-am spus că lumea era bună şi demnă de laudă. Că bunătatea
lui Dumnezeu este arătată şi prin fiarele cele mai
înspăimîntătoare, cum ne lămureşte Honorius Augustoduniensis.
Este adevărat, există şerpi atît de mari încît înghit
cerbii şi înoată străbătînd oceanul, apoi mai e fiara conocrocă, cu
trup de asin, coarne de capră de munte, pieptul şi fălcile de leu,
piciorul de cal, dar despicat la copită precum cel de bou, o
tăietură a gurii care ajunge pînă la urechi, voce aproape
omenească şi, în loc de dinţi, un singur os, tare. Şi mai există
fiara manticoră, cu chip de om, trei rînduri de dinţi, trupul de
leu, coada de scorpion, ochii verzi-albăstrii, culoarea sîngelui şi
vocea asemenea şuieratului şarpelui, lacomă de carne omenească.
Şi există monştri cu opt degete la picioare şi boturi de
lup, unghii încovoiate, piele de oaie şi lătrat de cîine, care devin
negri, nu albi la bătrîneţe şi de multe ori ajung să depăşească
vîrsta noastră. Şi există creaturi cu ochi pe umeri şi două guri în
piept în loc de nări, pentru că nu au cap, şi încă altele care
locuiesc de-a lungul fluviului Gange, care trăiesc numai din
mirosul unui anumit măr, şi cum se îndepărtează de locul acela
mor. Dar chiar şi aceste fiare dezgustătoare cîntă pe feluritele lor
limbi laude întru slava Creatorului şi a înţelepciunii sale, ca şi
cîinele, boul, oaia, mielul şi linxul. Cît de mare este, mi-am spus
atunci, repetînd cuvintele lui Vincenzo Belovacense, cea mai
neînsemnată frumuseţe a acestei lumi, şi cît de plăcută este
pentru ochiul raţiunii privirea
284
atentă nu numai a ordinii, şi a numerelor, şi a modurilor cum
sînt alcătuite lucrurile, atît de plăcut orînduite pretutindeni în
univers, dar şi scurgerea vremurilor care se deapănă fără încetare
de-a lungul unor înşiruiri şi căderi, însemnate de moartea a tot ce
se naşte. Mărturisesc, aşa păcătos cum sînt, cu sufletul meu
mărunt încă prizonier cărnii, că am fost tulburat de o dulce
pornire spre creator şi ordinea acestei lumi şi am admirat cu o
fericită veneraţie măreţia şi trăinicia creaţiunii.
în această bună dispoziţie spirituală m-a găsit maestrul meu
cînd, purtat de gînduri şi fără să-mi dau seama, după ce am
străbătut aproape toată suprafaţa abaţiei, m-am pomenit din nou
acolo unde ne despărţiserăm cu două ore înainte. Aici şedea
Guglielmo şi ceea ce mi-a spus m-a smuls din gîndurile mele şi
mi-a întors din nou mintea spre întunecatele taine ale abaţiei.
Guglielmo părea foarte mulţumit, avea în mînă foaia lui Venanzio
pe care pînă la urmă o descifrase. Ne-am dus în chilia lui, departe
de urechile prea curioase, şi mi-a tradus cele ce citise. După fraza
în dialect zodiacal (secretam finis Africae manus supra idolum age
primum et septimum de quatuor), iată ce spunea textul grecesc :
Veninul înspăimîntător care aduce purificarea...
Arma cea mai bună pentru a distruge duşmanul...
Foloseşte persoanele umile, josnice şi urîte, trage profit din
defectele lor... Nu trebuie să moară...
Nu în casele nobililor şi în ale celor puternici, ci în satele
ţăranilor, după mese îmbelşugate şi libaţiuni... Trupuri
scurte, chipuri diforme.
Profită de fecioare şi se culcă cu tîrfe, nu rele, fără teamă.
Un alt adevăr, o altă imagine a adevărului...
Venerabilele mofturi muiereşti.
Piatra neruşinată se rostogoleşte pe cîmpie... Sub ochi.
Trebuie să înşeli şi să descoperi înşelătoria, a spune lucrurile pe
dos decît se credea, a spune ceva şi a înţelege altceva.
La ei greierii cîntau de pe pămînt.
Nimic altceva. După socotinţa mea, prea puţin, aproape nimic.
Păreau aiurelile unui dement, şi i-am spus-o şi lui Guglielmo.
— S-ar putea. Şi pare şi mai dement decît din cauza traducerii
mele. Cunosc limba greacă destul de relativ. Şi cu toate
285
astea, presupunînd că Venanzio ar fi nebun, sau că ar fi nebun
autorul cărţii, lucrul acesta nu ne-ar spune de ce atîtea persoane,
şi nu toate nebune, s-au apucat ca mai întîi să ascundă cartea,
apoi s-o regăsească...
— Dar cele scrise aici vin din cartea misterioasă ?
— E vorba, fără îndoială, de lucruri scrise de Venanzio. Vezi şi tu,
nu e vorba de un pergament antic. Şi trebuie să fie nişte
însemnări făcute după citirea unei cărţi, altfel Venanzio-nu ar fi
scris în greceşte. El a recopiat, desigur prescur-tîndu-le, nişte
fraze pe care le-a găsit în volumul furat de la finis Africae. L-a dus
în scriptorium şi a început să-l citească, însemnîndu-şi ceea ce îi
părea că merită să-şi însemneze. Apoi s-a întîmplat ceva. Sau i-a
venit rău, sau l-a auzit pe careva urcînd. Atunci a pus jos cartea,
împreună cu însemnările, sub masa lui, făgăduindu-şi, poate, s-o
reia mai tîrziu, seara. în orice caz, numai pornind de la această
foaie putem reconstitui natura cărţii tainice, şi numai de la
natura acelei cărţi va fi cu putinţă să dibuim natura ucigaşului.
Pentru că în orice crimă făptuită pentru stăpînirea unui obiect,
natura obiectului trebuie să ne dea o idee, chiar şi palidă, despre
natura ucigaşului. Dacă se ucide pentru o mînă de aur, ucigaşul
va fi o persoană lacomă, dacă se face pentru o carte, ucigaşul va
fi dornic să păstreze pentru sine secretul acelei cărţi. Trebuie deci
să se ştie ce spune cartea pe care noi nu o avem.
— Şi o să fiţi dumneavoastră în stare, cu aceste cîteva rînduri, să
înţelegeţi despre ce carte e vorba ?
— Dragă Adso, acestea par cuvintele unei cărţi sfinte, al căror
înţeles este dincolo de litera scrisă. Citindu-le azi dimineaţă, după
ce am vorbit cu chelarul, m-a uimit faptul că şi aici se aminteşte
despre oamenii simpli şi de ţărani ca posedînd un adevăr deosebit
de cel al înţelepţilor.jDhelarul a dat de înţeles că o ciudată
cîrdăşie îl leagă de Malachia. Oare să fi ascuns Malachia vreun
text eretic pe care să i-l fi încredinţat Remigio? Atunci Venanzio
ar fi citit şi adnotat cine ştie ce tainice instrucţiuni care să adune
vreo comunitate de oameni răi şi ticăloşi în vreo revoltă împotriva
a tot şi a tuturor. Dar...
— Dar?
— Dar două fapte stau împotriva acestei ipoteze a mea. Unul e că
Venanzio nu părea interesat în asemenea chestiuni; el era un
traducător de texte greceşti, nu un predicator de erezii. Celălalt
este că fraze ca acelea despre mofturile muiereşti, despre piatră
şi despre greieri n-ar putea fi explicate de această ipoteză...
— Poate că sînt enigme cu alt înţeles, i-am propus eu. Sau aveţi
şi o altă ipoteză?
— O am, dar încă e nedesluşită. Mi se pare, citind această
pagină, că am mai citit unele dintre cuvintele astea, şi îmi revin
în minte fraze asemănătoare pe care le-am mai întîlnit altundeva.
Mi se pare chiar că foaia aceasta vorbeşte despre ceva de care s-a
mai vorbit zilele trecute... dar nu-mi amintesc ce anume. Trebuie
să mă gîndesc la asta. Poate că trebuie să citesc alte cărţi.
— Cum aşa ? Ca să ştiţi ce spune o carte trebuie să citiţi alte
cărţi ?
— Uneori se poate face şi aşa. Adesea cărţile vorbesc despre alte
cărţi. Adesea o carte nevătămătoare este ca o sămînţă, care
înfloreşte într-o carte vătămătoare, sau invers, este un fruct dulce
al unei rădăcini amare. Nu ai putea, citindu-l pe Albert, să ştii ce
ar fi putut spune Toma? Sau citindu-l pe Toma, ce ar fi putut să
spună Averroes ?
— Aşa este, am spus eu, minunîndu-mă. Pînă atunci crezusem că
orice carte vorbea despre lucrurile, omeneşti sau dumnezeieşti, ce
se află în afara cărţilor. Acum mă dumiream că nu arareori cărţile
vorbesc despre cărţi, sau e ca şi cum ar vorbi între ele. în lumina
gîndului acestuia, biblioteca mi s-a părut şi mai neliniştitoare.
Era deci locul unui îndelungat şi secular murmur, al unui dialog
de nedesluşit între pergament şi pergament, un lucru viu, un
receptacul de puteri de nestăpînit de o minte omenească, tezaur
de taine emanate de atîtea minţi, sau supravieţuind morţii celor
care le făcuseră sau le mijlociseră apariţia.
— Dar atunci, am spus, la ce foloseşte să ascunzi cărţi, dacă de
la cărţile obişnuite se ajunge la cele de taină ?
— In decursul veacurilor nu foloseşte la nimic. Dar în decursul
anilor şi al zilelor foloseşte la ceva. Vezi, deci, cum ne-am rătăcit
noi.
— Şi deci o bibliotecă nu este un instrument care să
răspîndească adevărul, ci ca să-i întîrzie ieşirea la iveală ? am
întrebat înmărmurit.
— Nu întotdeauna şi nu neapărat. în cazul ăsta, însă, este.
286
287
Ziua a patra Sexta
în care Adso se duce să caute trufe şi-i găseşte pe minoriţi sosind,
aceştia stau îndelung de vorbă cu Guglielmo şi cu Ubertino şi se
află lucruri foarte triste despre Ioan al XXII-lea
După aceste constatări, maestrul meu a hotărît să nu mai facă
nimic. Am mai spus că avea uneori momente din acestea de
totală lipsă de activitate, ca şi cum ciclul neîncetat al astrelor s-ar
fi oprit, şi el o dată cu ele. Aşa a făcut în dimineaţa aceea. S-a
întins pe salteaua de paie cu ochii deschişi în gol şi mîinile
încrucişate pe piept, abia mişcînd buzele, ca şi cum ar fi şoptit o
rugăciune, dar fără regularitate şi pioşenie.
M-am gîndit că se gîndeşte şi am hotărît să respect meditaţia lui.
M-am întors în curte şi am văzut că soarele îşi pierduse din
putere. Din frumoasă şi luminoasă cum era, dimineaţa (în timp
ce ziua era pe cale să lase în urmă prima sa jumătate) se făcea
acum umedă şi ceţoasă. Nori mari se mişcau dinspre
miazănoapte şi se pregăteau să năvălească peste partea de sus a
platoului, acoperindu-l cu o pîclă uşoară. Părea ceaţă, şi poate că
ceaţă se ridica şi din pămînt, dar la depărtarea aceea era greu să
desluşeşti pîclele care veneau de jos de cele care coborau de sus.
începeau să se zărească cu greu siluetele clădirilor mai depărtate.
L-am văzut pe Severino adunînd porcarii şi pe unele dintre
animalele lor, cu bucurie. Mi-a spus că se duceau sus pe munte,
şi la vale, ca să caute rădăcini de trufe. Eu nu cunoşteam încă
acel fruct delicios de la poalele pădurii, care creştea în peninsula
aceea şi părea tipic pentru pămînturile benedictine, fie la Norcia -
negre —, fie în locurile acelea -mai albe şi mai parfumate.
Severino mi-a lămurit cum era şi cît de gustos era pregătit fructul
acela în chipuri cît mai felurite. Şi mi-a spus că era foarte greu de
găsit, pentru că se ascunde sub pămînt, mai pitit decît o
ciupercă, şi singurele
animale care erau în stare sâ-l dezgroape, luîndu-se după mirosul
lor, erau porcii. Numai că, de cum îl găseau, voiau să-l devoreze,
şi trebuia să-i îndepărtezi repede şi să te apuci să dezgropi
trufele. Am mai aflat apoi că mulţi gentilomi nu se ruşinau şi se
dedau unei asemenea vînători, urmărind porcii ca şi cînd ar fi
fost gonaci de mare soi, şi urmaţi la rîndul lor de servitori cu
sape. îmi amintesc chiar că un senior din locurile noastre mai
înaintat în vîrstă, aflînd că eu cunosc Italia, m-a întrebat dacă nam
văzut cumva acolo seniori mer-gînd cu porcii la păscut, şi eu
am rîs, înţelegînd în schimb că se duceau să caute trufe. Dar de
cum i-am spus aceluia că seniorii cu pricina se duceau să caute
tar-tufo în pămînt, ca să le mănînce, a înţeles că eu spuneam că
umblau să-l găsească pe der Teufel, adică pe dracu, şi şi-a făcut
cu credinţă semnul crucii, privindu-mă speriat. Apoi
neînţelegerea a fost lămurită şi am rîs amîndoi. Astfel este magia
vorbirilor omeneşti, care prin înţelegere omenească însemnează
adesea, cu sunete egale, lucruri deosebite.
Făcut curios de pregătirile lui Severino, am hotărît să-l urmez şi
pentru că am înţeles că el pornea în căutarea aceea şi ca să uite
tristele întîmplări care-i apăsau pe toţi; şi eu m-am gîndit că,
ajutîndu-l să-şi uite gîndurile lui, aş fi izbutit, poate, dacă nu să
le uit, măcar să le ţin în frîu pe ale mele. Şi nu ascund, pentru că
am hotărît să scriu întotdeauna adevărul şi numai adevărul, că în
taină îmi surîdea gîndul că, odată coborît în vale, aş fi putut
cumva să întrezăresc pe cineva despre care nu spun. Dar mie
însumi şi aproape cu voce tare mi-am declarat în schimb, întrucît
în ziua aceea se aştepta sosirea celor două delegaţii, că aş fi putut
să mă văd măcar cu una dintre ele.
Pe măsură ce coboram cotiturile muntelui, aerul devenea mai
limpede; nu că reapărea soarele, întrucît partea de sus a cerului
era încărcată de nori, dar lucrurile începeau să se vadă cu
precizie pentru că ceaţa râmînea deasupra capetelor noastre. Ba
chiar, de cum am coborît mai mult, m-am întors să privesc vîrful
muntelui, şi n-am mai văzut nimic: de la jumătatea urcuşului în
sus, vîrful înălţimii, platoul, Edificiul, totul dispăruse în nori.
In dimineaţa sosirii noastre, cînd încă mai eram printre munţi, la
unele cotituri mai era încă posibil să vezi, la nu mai niult de zece
mile, sau mai puţin, poate, marea. Călătoria noastră fusese
bogată în surprize, pentru că deodată te aflai Ca pe o terasă de
munte care cobora drept deasupra unor golfuri foarte frumoase,
şi nu după mult timp se intra în nişte
288
289
guri adînci, unde munţi se ridicau printre munţi, şi unul îl
împiedica pe altul să i se vadă creasta îndepărtată, în vreme ce
soarele pătrundea cu greu pînă-n fundul văilor. Dar niciodată ca
în locul acela din Italia nu am văzut atît de strimte şi de
neaşteptate întrepătrunderi de mare şi de munte, de litorale şi de
peisaje alpine, şi în vîntul care şuiera prin trecători se putea
înţelege schimbătoarea luptă între adierile marine şi suflările de
gheaţă dintre stînci.
în dimineaţa aceea, în schimb, totul era cenuşiu, şi aproape alb
ca laptele, şi nu se vedeau orizonturi chiar şi cînd trecă-torile se
deschideau spre coastele îndepărtate. Dar zăbovesc în amintiri de
puţină însemnătate faţă de rosturile întîmplă-rilor care ne
chinuiesc, răbdătorul meu cititor. Astfel nu voi spune alte
întîmplări din căutarea noastră de der Teufel. Şi voi vorbi mai
degrabă despre legaţia fraţilor minoriţi, pe care am văzut-o
primul, dînd numaidecît fuga la Guglielmo să-l vestesc.
Maestrul meu a lăsat ca nou-sosiţii să intre şi să fie salutaţi de
Abate, cum cerea ritualul. Apoi s-a dus să întîlnească grupul şi a
urmat un şir de îmbrăţişări şi de saluturi frăţeşti.
Trecuse deja ora mesei, dar fusese întinsă una pentru oaspeţi şi
Abatele a avut delicateţea să-i lase între ei, şi singuri numai cu
Guglielmo, fără să mai fie supuşi îndeletnicirilor cerute de regulă,
liberi să se hrănească şi să schimbe în acelaşi timp păreri între ei;
dat fiind că era, în sfîrşit, vorba (Dumnezeu să ne ierte nefericita
asemănare) de o adunare de război, care să se ţină cît mai repede,
înainte de a sosi armata vrăjmaşă, adică legaţia avignoneză.
Nu are rost să mai spun că nou-veniţii s-au întîlnit numaidecît cu
Ubertino, pe care toţi l-au salutat cu surprindere, bucurie şi
veneraţie, care se datorau şi absenţei sale îndelungate şi temerilor
care apăruseră după dispariţia lui, şi calităţilor acelui curajos
luptător, care de zeci şi zeci de ani se luptase pentru aceeaşi
cauză ca şi ei.
Despre călugării care alcătuiau grupul voi vorbi mai tîrziu cînd
voi spune despre reuniunea din ziua următoare. Asta şi pentru că
eu am vorbit foarte puţin cu ei, prins cum eram de consiliul în
trei care s-a stabilit imediat între Guglielmo, Ubertino şi Michele
din Cesena.
Michele trebuie să fi fost un om foarte ciudat: foarte înflăcărat în
pasiunea lui franciscană (avea uneori gesturile, accentele lui
Ubertino în momentele sale de extaz mistic); foarte uman şi jovial
în natura sa pămînteană de om de prin Romagna, în stare să
preţuiască o masă bună şi bucuros să se
290
jjjtîlnească cu prietenii; pătrunzător şi evaziv, devenind dintr-o
dată atent şi viclean ca o vulpe, ascuns ca o cîrtiţă cînd se
atingeau probleme privitoare la legăturile cu oamenii puternici, în
stare de veselie mare, de înflăcărări nestăvilite, de tăceri
grăitoare, priceput să-şi abată privirea de la cel cu care vorbea,
cînd întrebarea aceluia cerea să se ascundă, prin abaterea
discuţiei, refuzul de a răspunde.
Despre el am mai spus cîte ceva în paginile dinainte, şi erau
lucruri de care auzisem vorbindu-se de persoane cărora poate că
li se spuseseră. Acum, în schimb, înţelegeam mai bine multe
dintre purtările sale contradictorii şi din neaşteptatele schimbări
de plan politic cu care uimise în ultimii ani chiar şi pe prietenii şi
adepţii lui. Ministru general al ordinului fraţilor minoriţi, era în
principiu urmaşul Sfîntului Francisc, în fapt urmaşul
interpreţilor săi: trebuia să se întreacă cu sfinţenia şi cu
înţelepciunea unui înaintaş ca Bonaventura din Bagnoregio,
trebuia să garanteze respectul regulii, dar în acelaşi timp şi
avuţiile ordinului, atît de puternic şi de răspîndit, trebuia să
aplece urechea la curţile şi la magistraturile orăşeneşti de la care
ordinul dobîndea, chiar şi sub formă de pomană, daruri şi
moşteniri, motiv de prosperitate şi de bogăţie; şi trebuia, în
acelaşi timp, să bage de seamă ca nevoia de ispăşire să nu-i
scoată în afara ordinului pe spiritualii cei mai înflăcăraţi,
dezorganizînd acea strălucită comunitate al cărei cap era, într-o
constelaţie de bande de eretici. Trebuia să-i fie pe plac papei,
Imperiului, călugărilor săraci, Sfîntului Francisc, care desigur căl
supraveghea din cer, poporului creştin, care-l supraveghea de pe
pămînt. Cînd Ioan îi condamnase pe toţi spiritualii drept eretici,
Michele nu zăbovise să-i dea pe mînă cinci dintre cei mai
îndărătnici călugări din Provenţa, lăsînd ca pontiful să-i ardă pe
rug. Dar înţelegînd (şi nu trebuie să fi fost străină acţiunea lui
Ubertino) că mulţi din ordin simpatizau cu adepţii simplităţii
evanghelice, întorsese în aşa fel lucrurile încît capitulul de la
Perugia, patru ani mai tîrziu, să argumenteze tocmai în favoarea
celor arşi pe rug. Fireşte, încercînd să resoarbă o nevoie, care
putea fi considerată eretică, în acţiunile şi în instituţiile ordinului,
şi voind ceea ce ordinul voia acum să fie ceva voit de papă. Dar în
vreme ce aştepta să-l convingă pe Papă, fără aprobarea căruia nu
voia să treacă la fapte, nu se împotrivise să primească favorurile
împăratului şi ale teologilor imperiali. Doar cu doi ani înaintea
zilei în care-l vedeam, impusese călugărilor săi, în capitulul
general de la Lyon, să vorbească despre persoana papei doar cu
moderaţie
291
şi respect (şi asta la puţine luni după ce papa vorbise despre
minoriţi, ridicîndu-se împotriva „lătrăturilor" lor, a greşalelor lor
şi a smintelilor lor). Dar acum era la masă, foarte prietenos, cu
persoane care vorbeau despre papă cu un strop mult prea mic de
respect.
Despre rest am mai spus. Ioan îl voia la Avignon, el voia şi nu
prea voia să se ducă, iar întîlnirea de a doua zi ar fi trebuit să
hotărască asupra modalităţilor şi asupra garanţiilor legate de o
călătorie care n-ar fi trebuit să apară ca un act de supunere, dar
nici ca un act de înfruntare. Nu cred că Michele se întîlnise
vreodată personal cu Ioan, cel puţin de cînd era papă. în orice
caz, nu-l vedea de multă vreme, şi prietenii lui se grăbeau să-i
zugrăvească în culori foarte întunecate figura acelui simoniac.
— Un lucru ar trebui să înveţi, îi spunea Guglielmo, să nu te
încrezi în jurămintele lui, de care el se ţine întotdeauna în formă,
încălcîndu-le în substanţă.
— Toţi ştiu, spunea Ubertino, ce s-a întîmplat în timpul alegerii
sale...
— Nu i-aş spune alegere, ci autoalegere, s-a amestecat un
comesean, despre care apoi am auzit că-i spuneau pe italieneşte
Ugo din Novocastro, cu un accent înrudit cu cel al maestrului
meu, căci era şi el englez. De altfel, şi moartea lui Clement al Vlea
n-a fost niciodată prea clară. Regele nu-i iertase niciodată că-i
făgăduise să pună în discuţie publică memoria lui Bonifaciu al
VUI-lea şi apoi că făcuse totul pentru a nu-l renega pe
predecesorul său. Cum a murit el la Carpentras, nimeni nu
ştie prea bine. Fapt este că atunci cînd cardinalii s-au adunat la
Carpentras pentru conclav, noul papă nu a ieşit, pentru că (şi pe
drept cuvînt) disputa se ducea în legătură cu alegerea dintre
Avignon şi Roma. Nu ştiu exact ce s-a întîmplat în zilele acelea,
un masacru, mi s-a spus, cu cardinalii ameninţaţi de nepotul
papei mort, cu servitorii lor sfîrtecaţi, cu palatul dat flăcărilor şi
cu cardinalii care au cerut ajutorul regelui, rege care zice că
niciodată n-a vrut ca papa să dezerteze de la Roma, ce smintit, iar
ei să aleagă cum se cuvine... Apoi Filip cel Frumos moare, şi el,
Dumnezeu ştie cum...
— Sau diavolul o şti, a spus Ubertino închinîndu-se, imitat de
toţi.
— Sau diavolul o şti, a admis Ugo cu un rînjet.
— în sfîrşit, urmează un alt rege, supravieţuieşte optsprezece
luni, moare, moare după puţine zile şi moştenitorul său abia
născut, fratele lui, regentul, ocupă tronul...
292
— Şi tocmai acest Filip al V-lea este cel care, pe timpul cînd încă
era conte de Poitiers, i-a adunat laolaltă pe cardinalii care fugeau
de la Carpentras, a spus Michele.
— într-adevăr, a continuat Ugo, i-a adunat în conclavul de la
Lyon, în mănăstirea dominicanilor, jurînd să le apere integritatea
şi să nu-i ţină prizonieri. Dar, de cum aceia se lasă în mîna lui,
nu numai că pune să-i încuie cu cheia (care ar fi, de altfel, cel
mai chibzuit şi mai drept lucru), dar le împuţinează şi mîncarea
pe zi ce trece pînă cînd nu vor fi luat o hotărîre. Şi fiecăruia îi
făgăduieşte să-l susţină în pretenţiile lui la Sfîntul Scaun. Cînd se
urcă pe tron, cardinalii, obosiţi să fie prizonieri de doi ani, de
teamă să nu rămînă acolo pentru tot restul vieţii, mîncînd foarte
prost, acceptă totul, lacomii, suind pe scaunul lui Petru pe
gnomul acela, trecut cu mult de şaptezeci de ani...
— Adevărat gnom, a rîs Ubertino, şi cam ofticos la mutră,
mititelul, dar mult mai zdravăn şi mult mai şiret decît se credea.
— Fecior de cizmar, a pufnit unul dintre legaţi.
— Christos era fecior de tîmplar! l-a pus la punct Ubertino. Dar
nu despre asta e vorba. E un om citit, a studiat legile la
Montpellier şi medicina la Paris, a ştiut să-şi cultive prieteniile în
chipul cel mai potrivit pentru a avea sediile episcopale şi tichia de
cardinal cînd i se părea că trebuie, iar cînd a fost sfetnicul lui
Robert de Savoia, la Napoli, i-a minunat pe toţi prin ascuţimea
minţii sale. Iar ca episcop de Avignon a dat toate sfaturile
potrivite (potrivite, spun, cu scopul acelei triste acţiuni) lui Filip
cel Frumos ca să-i distrugă pe Templieri. Şi după alegere a izbutit
să scape de un complot al cardinalilor care voiau să-l ucidă... Dar
nu despre asta vreau să spun, vorbeam de îndemînarea lui în
trădarea jurămintelor, fără să poată fi învinuit de sperjur. Cînd a
fost ales, şi pentru a fi ales, i-a făgăduit cardinalului Orsini că
avea să readucă scaunul papal la Roma, şi a jurat pe ostia
sfinţită că dacă nu şi-ar fi respectat făgăduiala, nu avea să se mai
suie niciodată pe un cal sau pe un măgar. Ei, bine, ştiţi ce a făcut
vulpoiul ăsta ? Cînd s-a încoronat la Lyon (împotriva voinţei
regelui, care voia ca ceremonia să se desfăşoare la Avignon), a
călătorit apoi de la Lyon la Avignon cu barcazul!
Călugării au rîs cu toţii. Papa era un sperjur, dar nu se putea
spune că nu avea minte în cap.
— Este un neruşinat, a comentat Guglielmo. Nu ne-a spus Ugo că
nici n-a încercat măcar să-şi ascundă credinţa lui cea slabă ? Nu
mi-ai povestit tu, Ubertino, despre ceea ce i-a spus lui Orsini la
sosirea lui la Avignon ?
293
— Sigur, a spus Ubertino, a spus că cerul Franţei era sa de
frumos încît nu vedea de ce-ar fi trebuit să pună piciorul într-un
oraş plin de ruine ca Roma. Şi pentru că papa, ca si Petru, avea
puterea de a lega şi dezlega, el îşi exercita acunj această putere,
şi hotăra să rămînă acolo unde era şi unde sta atît de bine. Şi
cum Orsini a încercat să-i amintească atunci că datoria lui era să
trăiască pe colinele vaticane, l-a chemat aspru la supunere şi a
întrerupt discuţia. Dar n-am terminat povestea cu jurămîntul.
Cînd a coborît din barcaz, ar fi trebuit să încalece o iapă albă,
urmat de cardinali pe cai negri, cum era tradiţia. Şi, în schimb, sa
dus pe jos la palatul episcopal. După cîte ştiu, într-adevăr, nu
s-a mai urcat niciodată pe cal. Şi de la acest om, Michele, te poţi
aştepta să respecte cu credinţă garanţiile pe care ţi le-a dat ?
Michele a stat multă vreme în tăcere. Apoi a spus:
— Pot înţelege dorinţa papei de a rămîne la Avignon şi nu o
discut. Dar el nu va putea discuta dorinţa noastră de sărăcie şi
interpretarea noastră a exemplului lui Christos.
— Nu fi naiv, Michele, s-a amestecat Guglielmo, dorinţa noastră,
a voastră, o face să apară într-o lumină de spaimă pe a lui.
Trebuie să-ţi dai seama că de secole nu s-a mai ridicat niciodată
pe scaunul pontifical un om mai lacom. Tîrfele Babilonului,
împotriva cărora tuna într-o vreme Ubertino al nostru, papii
corupţi despre care vorbeau poeţii ţării tale ca acel Alighieri, erau
nişte miei blînzi şi potoliţi în comparaţie cu Ioan. E o coţofană
hoaţă, un cămătar evreu, la Avignon se fac afaceri mai mari decît
la Florenţa. Am aflat despre tranzacţia murdară cu nepotul lui
Clement, Bertrand de Goth, cel cu masacrul de la Carpentras (în
care, printre altele, cardinalii au fost uşuraţi de toate bijuteriile
lor): acesta pusese mîna pe tezaurul unchiului său, care nu era
un fleac, şi lui Ioan nu-i scăpase nimic din ceea ce furase (în Cum
venerabiles înşiră cu precizie monedele, vasele de aur şi de argint,
cărţile, covoarele, pietrele preţioase, ornamentele...). Ioan însă s-a
prefăcut că nu ştia că Bertrand pusese mîna pe mai mult de un
milion şi jumătate de fiorini de aur în timpul jefuirii de la
Carpentras, şi a discutat de alţi treizeci de mii de fiorini, pe care
Bertrand mărturisea că îi avea de la unchiul său pentru un „scop
de credinţă", adică pentru cruciadă, S-a dovedit că Bertrand
păstrase jumătate din suma pentru cruciadă, iar cealaltă
jumătate s-a dus la scaunul pontifical. Apoi Bertrand n-a mai
făcut niciodată cruciada sau cel puţin n-a făcut-o încă, şi papa na
văzut un fiorin.
— Aşadar nu-i chiar atît de priceput, a spus Michelle...
294
— Este singura dată cînd s-a lăsat tras pe sfoară într-o afacere de
bani, a zis Ubertino. Trebuie să ştii bine cu ce soi de negustor ai
de-a face. in toate celelalte cazuri a arătat o abilitate drăcească în
a aduna bani. Este un rege Midas, tot ce atinge se preface în aur
care se îngrămădeşte în visteriile din Avignon. Ori de cîte ori am
intrat în apartamentele sale am găsit bancheri, zarafi şi mese
încărcate cu aur şi clerici care numărau şi grămădeau fiorinii unii
peste alţii... Şi o să vezi ce palat şi-a ridicat, cu bogăţii care
cîndva se bănuiau a fi doar la împăraţii Bizanţului sau la Marele
Han al tătarilor. Şi acum înţelegi de ce a emis toate acele bule
împotriva ideii de sărăcie. Dar ştii ce i-a împins pe dominicani,
care urăsc ordinul nostru, să sculpteze statui ale lui Christos cu
o coroană regală, cu tunică de purpură şi cu încălţări bogate? La
Avignon au fost expuse crucifixuri cu Iisus pironit de o singură
mînă, în timp ce cu cealaltă atinge o pungă atîrnată la brîu,
pentru a arăta că el îngăduie folosirea banului în scopuri
religioase.
— Oh, neruşinatul! a exclamat Michele. Dar aceasta e blasfemie
curată!
— A mai pus, a continuat Guglielmo, o a treia tiară la coroana
papală, nu-i aşa, Ubertino ?
— Aşa e. La începutul mileniului, papa Hildebrand primise una
cu inscripţia Corona regni de mânu Dei, neruşinatul de Bonifaciu
a mai pus, nu demult, o a doua, scriind pe ea Diadema imperii de
mânu Petri, şi Ioan n-a făcut altceva decît să desăvîrşească
simbolul: trei coroane, puterea spirituală, cea temporală şi cea
ecleziastică. Un simbol al regilor persani, un simbol păgîn...
Era acolo un călugăr care pînă atunci rămăsese tăcut, ocupat cu
multă credinţă să înghită mâncărurile alese pe care Abatele
pusese să fie aduse la masă. Apleca o ureche distrată la feluritele
vorbe ce se spuneau, scoţînd de fiecare dată un rîs sarcastic la
adresa pontifului şi un rînjet de aprobare la interjecţiile de
indignare ale comesenilor. In rest, se îngrijea să-şi şteargă bărbia
de sosuri şi de bucăţile de carne pe care le lăsa să cadă de la gura
lui fără dinţi, dar hrăpitoare, şi singura dată cînd adresase
cuvîntul unuia dintre vecinii lui fusese ca să laude bunătatea
unei anumite bucăţi mai gustoase. Am aflat apoi că era messer
Girolamo, episcopul acela din Caffa, pe care, cu cîteva zile mai
înainte, Ubertino îl crezuse mort (şi trebuie să spun că ideea
aceea că murise de doi ani a circulat ca veste adevărată prin toată
creştinătatea vreme îndelungată, pentru că am auzit-o şi după
aceea; şi, de fapt, a murit
295
la cîteva luni după întîlnirea aceea a noastră, şi tot mă mai
gîndesc că a murit din pricina mîniei nemăsurate pe care
adunarea de a doua zi i-o stîrnise în trup, încît aproape că-mi
venea să cred că are să crape pe loc şi numaidecît, atît era de
şubred la trup şi de înfierbîntat la umoare).
S-a amestecat şi el în momentul acela în vorbă, vorbind cu gura
plină:
— Ş-apoi să ştiţi că neobrăzatul a născocit o constituţie privitoare
la taxae sacrae poenitentiariae în care trage folos din păcatele
oamenilor Bisericii ca să scoată alţi bani. Dacă un ecleziast
făptuieşte un păcat trupesc cu o călugăriţă, cu o rudă sau chiar
cu o femeie oarecare (pentru că se întîmplă şi asta !), va putea fi
izbăvit doar plătind şaizeci şi şapte de lire de aur şi doisprezece
soldi. Şi dacă făptuieşte cruzimi animalice, vor trebui mai mult de
două sute de lire, dar dacă le comite doar cu copii şi cu animale,
şi nu cu femei, amenda va fi scăzută cu o sută de lire. Şi o
călugăriţă care s-a dat mai multor bărbaţi, fie toţi laolaltă, fie în
momente diferite, în afara sau înlăuntrul mănăstirii, şi apoi vrea
să devină păstoriţă de abaţie, va trebui să plătească o sută
treizeci de lire de aur şi cincisprezece soldi.
— Să fim serioşi, messer Girolamo, s-a împotrivit Ubertino, ştii cît
de puţin îl iubesc eu pe papă, dar în privinţa asta trebuie să-l
apăr! Este o calomnie care s-a pornit să umble prin Avignon, dar
n-am văzut niciodată această constituţie.
— Există, a spus cu tărie Girolamo. Nici eu n-am văzut-o, dar
există.
Ubertino a clătinat din cap şi ceilalţi au tăcut. Mi-am dat seama
că erau obişnuiţi să nu-l ia prea în serios pe messer Girolamo, pe
care cu o zi înainte Guglielmo îl numise prost. Guglielmo a
încercat să reia discuţia :
— Oricum, adevărată sau nu, vorba asta ne spune care este clima
morală de la Avignon, în care oricine, jefuiţi sau jefuitori, ştiu că
trăiesc mai mult într-o piaţă decît la curtea reprezentantului lui
Christos. Cînd Ioan s-a suit pe scaunul papal se vorbea de o
vistierie de şaptezeci de mii de fiorini de aur, şi acum sînt unii
care spun că a grămădit în ea mai mult de zece milioane.
— Aşa e, a spus Ubertino. Michele, Michele, nu ştii ce ruşini a
trebuit să văd la Avignon!
— Să încercăm să fim cinstiţi, a spus Michele. Ştim că şi ai noştri
au făcut exagerări. Am primit veşti despre franciscani care au
atacat cu armele mănăstirile dominicanilor şi-i despuiau pe
călugării vrăjmaşi ca să le impună sărăcia... Şi
296
pentru asta n-am îndrăznit să mă împotrivesc lui Ioan cînd s-au
petrecut cele din Provenţa... Aş vrea să cad cu el la o înţelegere,
nu voi umili orgoliul lui, îi voi cere doar ca nici el să nu umilească
umilinţa noastră. Nu-i voi vorbi despre bani, îi voi cere doar să se
învoiască cu o interpretare sănătoasă a Scripturilor. Şi asta va
trebui să facem cu legaţii săi, mîine. La urma urmelor, sînt
oameni de teologie şi nu vor fi toţi hrăpitori ca Ioan. Cînd nişte
oameni înţelepţi vor fi deliberat asupra unei interpretări din
Scriptură, el nu va putea...
— El ? l-a întrerupt Ubertino. Dar tu nu cunoşti încă nebuniile
lui în ceea ce priveşte teologia. El vrea ca totul să stea în mîna lui,
în cer şi pe pămînt. Pe pămînt am văzut ce face. Cît despre cer...
Mă rog, el n-a exprimat încă părerile de care vorbesc, sau cel
puţin nu în public, dar eu ştiu sigur că a vorbit în şoaptă despre
aşa ceva cu oamenii lui. El se pregăteşte să dea la lumină
anumite propuneri nebuneşti, dacă nu deşucheate, care vor
schimba însăşi substanţa doctrinei şi vor lipsi de orice putere
predica noastră!
— Care ? au întrebat mulţi.
— Intrebaţi-l pe Berengario, el ştie, el mi-a vorbit despre asta.
Ubertino se întorsese spre Berengario Talloni, care fusese în anii
ce trecuseră unul dintre cei mai hotărîţi vrăjmaşi ai pontifului la
însăşi curtea acestuia. Venit de la Avignon, se unise de două zile
cu grupul celorlalţi franciscani şi împreună cu ei sosise la abaţie.
— E o poveste încurcată şi aproape de necrezut, a spus
Berengario. Se pare, aşadar, că Ioan are de gînd să susţină că cei
drepţi nu se vor bucura de starea de beatitudine decît după
Judecata de Apoi. E multă vreme de cînd se gîndeşte la versetul
al nouălea, capitolul al şaselea al Apocalipsei, acolo unde se
vorbeşte de desfacerea celui de-al cincilea sigiliu: unde apar sub
altar cei ce au fost ucişi ca martori ai cuvîntului lui Dumnezeu şi
cer dreptate. Fiecăruia i se dă o haină albă, spunîndu-i-se să mai
aibă puţină răbdare... Semn, argumentează Ioan, că ei nu-l vor
putea vedea pe Dumnezeu în esenţa sa decît după împlinirea
judecăţii de pe urmă.
— Dar cui a spus asemenea lucruri ? a întrebat Michele zăpăcit.
— Pînă acum numai cîtorva din preajma sa, dar vorba s-a
răspîndit, se spune că se pregăteşte o intervenţie pe faţă, nu
imediat, poate peste cîţiva ani, se mai sfătuieşte cu teologii lui...
— Ah, ah, a rînjit Girolamo, mestecînd.
297
— Şi nu numai asta, pare că vrea să meargă şi mai departe, şi să
susţină că nici măcar infernul nu se va deschide pînă la acea zi...
Nici măcar pentru diavoli.
— Iisuse Christoase, ajută-ne! a exclamat Girolamo. Şi ce-o să
spunem atunci păcătoşilor, dacă nu putem să-i ameninţăm cu un
infern imediat, numaidecît după ce au murit ?
— Sîntem în mîinile unui nebun, a spus Ubertino. Dar nu înţeleg
de ce vrea să susţină asemenea lucruri ?
— Se risipeşte întreaga doctrină a indulgenţelor, s-a plîns
Girolamo, şi nici el nu le va mai putea vinde. De ce un preot care
a făptuit păcate animalice trebuie să plătească atîtea lire de aur,
ca să înlăture o pedeapsă atît de îndepărtată?
— Nu este atît de îndepărtată, a spus cu tărie Ubertino, timpul se
apropie.
— Asta o ştii tu, dragă frate, dar oamenii simpli n-o ştiu. Iată cum
stau lucrurile! a strigat Girolamo, care nu mai avea aerul că se
bucură de mîncarea lui. Ce idee nefericită trebuie să-i fi băgat în
cap călugării ăştia predicatori. Ah!... şi a scuturat din cap.
— Dar de ce ? a repetat Michele din Cesena.
— Nu cred că există vreun motiv, a spus Guglielmo. E o dovadă
pe care el şi-o acordă, un act de trufie. Vrea să fie într-adevăr
acela care hotărăşte pentru cer şi pentru pămînt. Ştiam că se
şopteau asemenea vorbe, îmi scrisese despre asta Guglielmo din
Occam. O să vedem pînă la urmă dacă va ieşi învingător papa sau
vor ieşi învingători teologii, întregul glas al Bisericii, înseşi
dorinţele poporului lui Dumnezeu, episcopii...
— Oh, în materie de doctrină el poate să-i îngenuncheze chiar şi
pe teologi, a spus cu tristeţe Michele.
— Nu-i chiar aşa, a răspuns Guglielmo. Trăim în timpuri în care
cunoscătorii lucrurilor dumnezeieşti nu se tem să proclame că
papa este un eretic. Cei care cunosc lucrurile dumnezeieşti sînt,
în felul lor, glasul lumii creştine. împotriva căreia nici chiar papa
nu se poate ridica.
— Mai rău, chiar şi mai rău, a şoptit Michele speriat. Pe de o
parte, un papă nebun, pe de alta, poporul lui Dumnezeu care,
chiar şi prin gura teologilor săi, va pretinde peste puţin să
interpreteze după bunul său plac Scripturile.
— Dar, în definitiv, ce altceva aţi făcut voi la Perugia ? l-a întrebat
Guglielmo.
Michele s-a scuturat ca atins drept în inimă:
— Pentru asta vreau să-l întîlnesc pe papă. Noi nu putem face
nimic fără ca el să cadă la învoială.
298
— Vom vedea, vom vedea, a spus Guglielmo în chip enigmatic.
Maestrul meu era cu adevărat foarte pătrunzător. Cum făcea de-a
prevăzut că Michele însuşi avea să hotărască după aceea să se
sprijine pe teologii Imperiului şi pe popor, ca să-l condamne pe
papă ? Cum făcea de-a prevăzut că atunci cînd, după patru ani,
Ioan avea să-şi anunţe pentru prima dată doctrina sa de
necrezut, avea să se ridice o împotrivire a întregii creştinătăţi ?
Dacă viziunea fericirii de apoi avea să fie atît de tîrzie, cum aveau
să poată cei morţi să mijlocească pentru cei vii? Şi unde avea să
se termine cultul sfinţilor? Tocmai minoriţii ar fi început
împotrivirea, condamnîndu-l pe papă, şi Guglielmo din Occam sar
fi aflat în primul rînd, aspru şi neclintit în argumentările sale.
Lupta avea să dureze trei ani, pînă cînd Ioan, ajuns în pragul
morţii, avea să facă unele schimbări. L-am auzit vorbind după
cîţiva ani, când a apărut în consistoriul din decembrie 1334, mai
mic decît apăruse vreodată pînă atunci, uscat de vîrstă, avînd
aproape nouăzeci de ani şi fiind aproape muribund, palid la chip,
cînd avea să spună (vulpoiul, atît de priceput să se joace cu
vorbele nu numai ca să-şi încalce propriile jurăminte, ci şi să-şi
renege propriile încăpăţînări): „Noi mărturisim şi credem că
sufletele despărţite de trup şi cu totul curăţite se află în cer, în
paradis cu îngerii, şi cu Iisus Christos, şi că ele îl văd pe
Dumnezeu în esenţa sa divină, limpede şi faţă-n faţă..." şi apoi,
cu o pauză despre care nimeni n-a ştiut niciodată dacă se datora
greutăţii de a respira sau voinţei netrebnice de a sublinia ultima
clauză ca fiind adversativă, „în măsura în care starea şi condiţia
sufletului despărţit de trup o îngăduie". A doua zi de dimineaţă,
era duminică, a pus să fie urcat pe un scaun alungit şi cu
spătarul aplecat, a primit sărutul mîinii de la cardinalii lui şi a
murit.
Dar iarăşi divaghez şi povestesc alte lucruri decît cele pe care ar
trebui să le povestesc. Asta şi pentru că, de fapt, ceea ce a mai
rămas din discuţia aceea de la masă nu adaugă mult la
înţelegerea faptelor despre care povestesc. Minoriţii s-au înţeles în
privinţa a ceea ce aveau să spună a doua zi. I-au cîntărit unul
cîte unul pe adversarii lor. Au discutat, cu însufleţire, vestea pe
care le-a dat-o Guglielmo despre sosirea lui Bernardo Gui. Şi, mai
mult, faptul că în fruntea delegaţiei avignoneze avea să fie
cardinalul Bertrando din Poggetto. Doi inchizitori erau prea mulţi:
semn că se dorea să se folosească împotriva minoriţilor
argumentul ereziei.
— Cu atît mai rău, a spus Guglielmo, noi îi vom socoti eretici pe
ei.
299
— Nu, nu, a spus Michele, trebuie să ne purtăm cu mare grijă,
nu trebuie să zădărnicim nici o învoială cu putinţă.
— După cîte gîndesc eu, a spus Guglielmo, deşi am trudit pentru
izbîndirea acestei întîlniri, eu nu cred că avignonezii vin aici ca să
obţină vreun rezultat bun, şi tu ştii asta, Michele. Ioan te vrea la
Avignon singur şi fără garanţii. Dar întîlnirea va avea cel puţin un
rost: să te facă să înţelegi asta. Ar fi fost mai rău dacă tu te-ai fi
dus mai înainte de-a avea experienţa aceasta.
— Aşa că tu te-ai străduit, şi chiar timp de mai multe luni, să
realizezi un lucru pe care-l crezi fără rost, a spus Michele cu
amărăciune.
— Mi-a fost cerut, şi de tine şi de împărat, a spus
Guglielmo. Şi, la urma urmei, nu este fără rost să-i cunoşti mai
bine pe propriii tăi duşmani.
în acel moment au venit să ne anunţe că intra pe poartă a doua
legaţie. Minoriţii s-au ridicat şi au ieşit în întîmpinarea oamenilor
papei.
300
Ziua a patra Nona
în care sosesc cardinalul din Poggetto — sau din Pouget, în limba
lui —, Bernardo Gui şi alţi oameni din Avignon, şi apoi fiecare face
cîte ceva
Oameni care se cunoşteau de multă vreme, oameni care fără să
se cunoască auziseră vorbindu-se unii de alţii se salutau în curte
cu o aparentă blîndeţe. Alături de Abate, cardinalul din Poggetto
se mişca precum cineva care este foarte obişnuit cu puterea, de
parcă ar fi fost un al doilea pontif chiar el, şi împărţea tuturor,
mai ales minoriţilor, zîmbete din toată inima, prevestind
miraculoase înţelegeri în întîlnirea de a doua zi şi asigurînd pe
toată lumea de urările de pace şi de bine (folosesc anume această
expresie dragă franciscanilor) din partea lui Ioan al XXII-lea.
— Bravo, bravo, mi-a spus şi mie, cînd Guglielmo a avut
bunătatea să mă prezinte ca pe secretarul şi discipolul lui. Apoi
m-a întrebat dacă ştiam Bologna şi i-a lăudat frumuseţea,
mîncarea ei bună şi universitatea strălucită, poftin-du-mă să vin
s-o văd, în loc de a mă întoarce într-o zi, mi-a spus el, printre
oamenii aceia germani ai mei care-l făceau să sufere atît de mult
pe bunul nostru părinte papa. Apoi mi-a întins inelul său să i-l
sărut, în vreme ce-şi întorcea surîsul către un altul.
Pe de altă parte, atenţia mea s-a îndreptat numaidecît spre
personajul de care auzisem cel mai mult vorbindu-se în zilele
acelea: Bernard Guy, cum îl numeau francezii, sau Bernardo
Guidoni, sau Bernardo Guido, cum îi spuneau prin alte părţi.
Era un dominican de aproape şaizeci de ani, plăpînd, dar cu faţa
sumeţită. M-au surprins ochii lui cenuşii, reci, în stare să fixeze
fără expresie, şi pe care de multe ori i-am văzut scînteind în
fulgere înşelătoare, mai meşter în a ascunde gînduri şi
simţăminte decît în a le da pe faţă.
.301
în schimbul acela general de saluturi nu a fost, precum ceilalţi,
apropiat şi prietenos, ci mereu şi abia-abia curtenitor. Cînd l-a
văzut pe Ubertino, pe care-l cunoştea, a fost foarte rezervat cu el,
dar l-a fixat în aşa fel încît m-a străbătut un fior de teamă. Cînd la
salutat pe Michele din Cesena a avut un zîmbet greu de ghicit şi
a şoptit fără căldură: „Acolo sînteţi aşteptat de multă vreme",
frază în care n-am izbutit să desluşesc nici o urmă de nelinişte,
nici o umbră de ironie, nici o poruncă, şi, de altfel, nici măcar
vreo picătură de interes. S-a întîlnit cu Guglielmo şi, de cum a
aflat cine era, l-a primit cu o reţinută vrăjmăşie : dar nu pentru
că figura trăda sentimentele sale tainice, eram sigur de asta
(chiar dacă nu era sigur că el nutrea vreun sentiment), ci pentru
că, desigur, voia ca Guglielmo să-l simtă vrăjmaş. Guglielmo i-a
întors vrăjmăşia zîmbindu-i într-un chip exagerat de călduros şi
spunîndu-i: „De multă vreme doream să cunosc un om al cărui
renume îmi stă drept pildă şi învăţătură, pentru atîtea hotărîri
importante care au călăuzit viaţa mea". Sentinţă fără îndoială
plină de laudă şi de linguşeală pentru cine nu ştia, cum de altfel
Bernardo ştia bine, că una dintre hotărîrile cele mai de seamă din
viaţa lui Guglielmo fusese aceea de a părăsi meseria de inchizitor.
Şi am socotit după asta că dacă Guglielmo l-ar fi văzut cu plăcere
pe Bernardo într-o temniţă imperială, Bernardo ar fi vrut din
toată inima, fără îndoială, să-l vadă pe Guglielmo lovit de o
moarte năprasnică şi imediată ; şi cum tocmai Bernardo avea sub
comandă nişte garnizoane de soldaţi înarmaţi, m-am temut
pentru viaţa viteazului meu maestru.
Bernardo trebuie să fi fost deja informat de către Abate despre
crimele făptuite în abaţie. într-adevăr, prefăcîndu-se că nu simte
veninul cuprins în frazele lui Guglielmo, i-a spus:
— Se pare că în zilele acestea, la cererea Abatelui, şi ca să-mi duc
la capăt datoria ce mi-a fost încredinţată pînă la împlinirea
acordului în vederea căruia ne-am adunat aici cu toţii, va trebui
să mă ocup de nişte treburi foarte triste în care se presimte
înciumatul miros al diavolului. Vă vorbesc despre asta pentru că
ştiu că în timpuri îndepărtate, în care mi-aţi stat mai aproape şi
v-aţi aflat şi dumneavoastră alături de mine - şi de cei asemenea
mie - v-aţi luptat pe tărîmul acela care vedea înfruntîndu-se în
lume armatele binelui împotriva armatelor răului.
— într-adevăr, a spus liniştit Guglielmo, dar după aceea eu am
trecut de cealaltă parte.
Bernardo a primit cu tărie lovitura.
302
— Puteţi să-mi spuneţi ceva de folos despre aceste lucruri
necurate ?
— Din păcate nu, a răspuns la locul lui Guglielmo. Nu am
experienţa domniei voastre în lucruri necurate.
Din clipa aceea i-am pierdut din ochi pe amîndoi. După o altă
discuţie cu Michele şi Ubertino, Guglielmo s-a retras în
scriptorium. I-a cerut îngăduinţa lui Malachia să poată examina
anumite cărţi şi nu am izbutit să le aud titlurile. Malachia l-a
privit în chip ciudat, dar n-a putut să nu i le dea. Lucru curios,
n-a trebuit să le caute în bibliotecă. Erau deja toate sub masa lui
Venanzio. Maestrul meu s-a cufundat în lectură şi am hotărît să
nu-l tulbur.
Am coborît în bucătărie. L-am văzut pe Bernardo Gui. Poate că
voia să-şi dea seama de felul cum era aşezată abaţia şi cutreiera
pretutindeni. L-am auzit întrebîndu-i pe bucătari şi pe ceilalţi
servitori, vorbind bine sau prost limba vulgară a locului (mi-am
amintit că fusese inchizitor în Italia de miazănoapte). Mi s-a părut
că cerea veşti despre recoltă, despre organizarea muncii în
mănăstire. Dar chiar cînd punea întrebările cele mai nevinovate,
îl privea pe cel cu care vorbea sfredelindu-l cu ochii, apoi punea
pe neaşteptate o altă întrebare, şi în acest moment victima lui se
îngălbenea şi se bîlbîia. Am tras de aici concluzia că într-un
anumit fel el făcea pe inchizitorul şi aici, şi se folosea de o armă
nemaipomenită pe care orice inchizitor o are şi o mînuieşte în
îndeplinirea îndatoririi sale: frica celuilalt. Pentru că orice om
cercetat spune de obicei inchizitorului, de teamă să nu fie bănuit
de ceva, ceea ce poate sluji să-l facă suspect pe un altul.
Pentru tot restul după-amiezii, pe măsură ce mă mişcăm de colocolo,
l-am văzut pe Bernardo făcînd la fel, fie pe lîngă mori, fie
prin incinta mănăstirii. Dar niciodată nu a oprit călugări, ci doar
fraţi laici sau ţărani. Contrariul a ceea ce făcuse pînă atunci
Guglielmo.
303
Ziua a patra Vesper
în care Alinardo pare să dea informaţii preţioase şi Guglielmo dă la
iveală metoda sa de a ajunge la un adevăr probabil printr-o serie
de erori sigure
Mai tîrziu Guglielmo a coborît din scriptorium bine dispus, în
vreme ce aşteptam să se facă ora de cină, l-am găsit în mănăstire
pe Alinardo. Amintindu-mi de cererea lui, încă din ziua dinainte
făcusem rost de năut de la bucătărie şi i-am dat. Mi-a mulţumit
umplîndu-şi gura ştirbă şi băloasă.
— Ai văzut, băiete, mi-a spus, şi celălalt cadavru se afla în locul
de care se dădea de veste la carte... Aşteaptă acum a patra
trîmbiţă!
L-am întrebat cum de se gîndea el că dezlegarea pentru crima
care avea să urineze se afla în cartea revelaţiei. M-a privit uimit:
— Cartea lui Ioan dă dezlegarea tuturor lucrurilor! Şi a adăugat
cu o strîmbătură de ură : Eu ştiam asta... o spuneam de multă
vreme... Eu am fost, să ştii, cel care i-a propus Abatelui... celui de
atunci, să adune cît mai multe comentarii la Apocalipsă. Eu
trebuia să devin bibliotecar... Dar apoi celălalt a izbutit să-l facă
să-l trimită pe el la Silos, unde a găsit manuscrisele cele mai
frumoase, şi s-a întors cu o pradă strălucită... Oh, el ştia unde să
caute, vorbea şi limba necredincioşilor... Şi aşa a primit el
biblioteca în grijă, şi nu eu. Dar Dumnezeu l-a pedepsit şi l-a
făcut să intre mai devreme în lumea tenebrelor. Ha, ha... a rîs cu
răutate bătrînul acela care pînă atunci mi se păruse, cufundat în
serenitatea cărunţiei sale, asemenea unui copil nevinovat.
— Cine era cel de care vorbeşti ? l-a întrebat Guglielmo. Ne-a
privit încremenit.
— De cine vorbeam? Nu-mi amintesc... e atîta vreme de atunci.
Dar Dumnezeu pedepseşte, Dumnezeu şterge, Dumnezeu
întunecă si amintirile. Multe acte de trufie au fost
304
făptuite în bibliotecă. Mai ales de cînd a căzut în mîna străinilor.
Dumnezeu pedepseşte ş-acum...
N-am izbutit să scoatem alte cuvinte de la el şi l-am lăsat în
liniştitul şi ranchiunosul lui delir. Guglielmo a spus că-i dăduse
mult de gîndit discuţia aceea.
— Alinardo e un om care trebuie ascultat, de fiecare dată cînd
vorbeşte spune ceva interesant.
— Ce a spus de data asta?
— Adso, a răspuns Guglielmo, dezlegarea unei taine nu este
acelaşi lucru cu deducerea adevărului de la principiile prime. Şi
nu se potriveşte nici cu adunarea mai multor date particulare
pentru a ajunge la o lege generală. însemnează mai degrabă să te
găseşti în faţa uneia, sau a două, sau a trei date particulare, care
la prima vedere nu au nimic în comun una cu alta, şi să încerci
să-ţi închipui dacă pot exista atîtea cazuri ale unei legi generale,
pe care încă nu le cunoşti, şi care poate că n-a fost enunţată
vreodată. Desigur, dacă ştii, cum spune filosoful, că omul, calul şi
măgarul sînt cu toţii fără fiere şi toţi trăiesc mult, apoi încearcă
să enunţi principiul prin care animalele fără fiere trăiesc mult.
Dar închipuie-ţi cazul animalelor cu coarne. De ce au coarne ?
Dintr-o dată îţi dai seama că toate animalele cu coarne nu au
dinţi în mandibula superioară. Ar fi o descoperire grozavă dacă
nu ţi-ai da seama că, da, există animale fără dinţi în mandibula
superioară care cu toate acestea nu au coarne, cum e cămila. în
sfirşit, îţi dai seama că toate animalele fără dinţi în mandibula
superioară au două stomacuri. Bine, apoi îţi poţi închipui că cine
nu are dinţi suficienţi, mestecă rău şi că, deci, are nevoie de două
stomacuri ca să poată digera mai bine mîncarea. Dar coarnele ?
Atunci încerci să-ţi închipui o cauză materială a coarnelor, prin
care lipsa dinţilor îl înzestrează pe animal cu ceva mai multă
materie osoasă, care trebuie să iasă în altă parte. Dar e o
lămurire care să fie de ajuns ? Nu, deoarece cămila nu are dinţi
superiori, are două stomacuri şi nu are coarne. Şi atunci trebuie
să-ţi închipui încă o cauză, de sfîrşit. Materia osoasă iese la iveală
numai la animalele care nu au alte mijloace de apărare. în
schimb, cămila are o piele foarte tare, care nu are nevoie de
coarne. Atunci legea ar putea fi...
— Dar ce legătură au aici coarnele ? am întrebat cu nerăbdare, şi
de ce vă ocupaţi acum de animalele cu coarne ?
— Eu nu m-am ocupat niciodată de ele, ci episcopul de Lincoln sa
ocupat foarte mult de ele, urmînd o idee a lui Aristotel. Cinstit
vorbind, eu nu ştiu dacă motivele pe care
305
le-a găsit sînt cele bune, nici n-am mai controlat vreodată unde
are cămila dinţii şi cîte stomacuri are; dar am spus asta ca să-ţi
arăt că cercetarea legilor explicative, în faptele naturale, se
desfăşoară în chip întortocheat. în faţa unor fapte inexplicabile tu
trebuie să încerci sau să-ţi închipui multe legi generale, ale căror
legături cu faptele de care te ocupi nu le vezi încă; şi deodată, în
legătura neaşteptată dintre un fapt, un rezultat şi o lege ţi se
întrezăreşte o judecată care ţi se pare mai convingătoare decît
altele. încerci s-o aplici la toate cazurile asemănătoare, s-o
foloseşti ca să tragi previziuni din ea şi descoperi că ghiciseşi. Dar
pînă la sfîrşit nu vei şti niciodată ce predicate să introduci în felul
tău de a gîndi şi pe care să le laşi deoparte. Şi aşa fac eu acum.
Pun cap la cap o grămadă de elemente nelegate între ele şi îmi
închipui tot felul de ipoteze. Dar trebuie să-mi închipui multe, şi
foarte numeroase sînt atît de absurde, că mi-ar fi şi ruşine să ţi le
spun. Uite, în cazul calului Brunello, cînd am văzut urmele, miam
închipuit multe ipoteze complementare şi contradictorii :
putea să fie un cal alergînd, se putea ca pe calul acela frumos să
fi coborît Abatele coasta, se putea ca un cal Brunello să fi lăsat
urmele pe zăpadă, şi un alt cal Favello, cu o zi mai înainte, să-şi fi
lăsat coama pe tufişuri, iar ramurile să le fi rupt nişte oameni. Eu
nu ştiam care putea fi ipoteza adevărată pînă cînd nu i-am văzut
pe chelar şi pe servitori căutînd cu disperare. Atunci am înţeles
că ipoteza cu Brunello era singura bună, şi am încercat să verific
dacă era adevărată, adresîndu-mă călugărilor aşa cum am făcuto.
Am învins, dar aş fi putut şi pierde. Ceilalţi m-au crezut
înţelept pentru că am înţeles, dar nu ştiau multe cazuri în care
am fost prost pentru că am pierdut, şi nu ştiau că, puţine
secunde înainte de a învinge, nu eram sigur că n-aveam să pierd.
Acum, în ceea ce priveşte cazurile din abaţie, am multe ipoteze
frumoase, dar nu există nici un fapt evident care să-mi îngăduie
să spun care este cea mai bună. Şi atunci, ca să nu par prost la
urmă, nu vreau să par isteţ acum. Lasă-mă să mă mai gîndesc,
măcar pînă mîine.
Am înţeles atunci care era modul de a judeca al maestrului meu
şi mi s-a părut cu totul nepotrivit faţă de cel al filosofului care
gîndeşte pornind de la primele principii, aşa încît intelectul său
capătă înseşi modalităţile intelectului divin. Am înţeles că, atunci
cînd nu avem un răspuns, Guglielmo îşi propunea mai multe
răspunsuri, şi care să nu semene între ele. Am rămas uluit.
306
— Dar atunci, am îndrăznit să comentez, sînteţi departe de
dezlegarea problemei.
— Sînt foarte aproape, a răspuns Guglielmo, dar nu ştiu de care.
— Deci n-aveţi un singur răspuns pentru întrebările pe care vi le
puneţi ?
— Adso, dacă l-aş avea, aş preda teologia la Paris.
— La Paris au întotdeauna răspunsul adevărat ?
— Niciodată, a spus Guglielmo, dar sînt foarte siguri de greşelile
lor.
— Şi dumneavoastră, am spus eu cu o copilărească
obrăznicie, nu săvîrşiţi niciodată greşeli ?
— Adesea, a răspuns. Dar în loc să concep una singură,
născocesc mai multe, şi aşa nu devin sclavul nici uneia.
Am avut impresia că Guglielmo nu avea nici un interes pentru
adevăr, care nu e altceva decît a face deopotrivă lucrul cu
intelectul. El, în schimb, se distra închipuindu-şi cît de posibile
puteau fi aceste adevăruri.
în acel moment, o spun drept, mi-am pierdut speranţa în
maestrul meu şi m-am pomenit gîndind: „Bine că a venit
Inchiziţia". Şi m-am alăturat la setea de adevăr care-l însufleţea
pe Bernardo Gui.
Şi cu aceste vinovate înclinări sufleteşti, mai tulburat decît Iuda
în noaptea de Joia Mare, am intrat cu Guglielmo în refector să
luăm cina.
307
Ziua a patra Completa
în care Salvatore vorbeşte despre o magie nemaipomenită
Cina pentru legaţie a fost strălucită. Abatele trebuie să fi
cunoscut foarte bine slăbiciunile oamenilor şi obiceiurile de la
curtea papală (care n-au supărat, trebuie s-o spun, nici pe
minoriţii fratelui Michele). Porcii tăiaţi de curînd trebuiau să fie
caltaboş cum se face la Montecassino, ne-a spus bucătarul. Dar
năprasnicul sfirşit al lui Venanzio îi făcuse să arunce tot sîngele
porcilor, aşa că trebuia aşteptat pînă cînd apucau să taie alţii. De
altfel, cred că în zilele acelea i-ar fi fost oricui silă să ucidă o
făptură a lui Dumnezeu. Dar aveam carne de pui de porumbel
prăjită în unt, a căror carne fusese mai înainte macerată în vin de
prin ţinuturile acelea, şi iepure la proţap, pîinişoare ale Sfintei
Clara, orez cu migdale de prin munţii din jur, sau prăjituri de
post cu lapte, crutoane cu supă de frunză de limba mielului,
măsline umplute, brînză la capac, carne de oaie cu salată crudă
de ardei, bob alb, şi dulciuri alese, prăjitura Sfîntului Bernard,
paste făinoase de-ale Sfîntului Nicolae, ochişorii Sfintei Lucia, şi
vinuri, şi lichioruri care i-au adus bună dispoziţie pînă şi lui
Bernardo Gui, atît de posac din fire : lichior de lămîiţă, de nuci,
vin contra gutei şi vin de genţiană. Părea o adunare de mîncăi,
dacă orice înghiţitură şi orice sorbitură n-ar fi fost însoţită de o
sfîntă lectură.
La sfirşit toţi s-au sculat foarte veseli, unii văitîndu-se de tot felul
de suferinţe numai ca să nu coboare la completa. Dar Abatele nu
s-a supărat. Nu toţi au privilegiul şi îndatoririle celor ce s-au
consacrat ordinului nostru.
în vreme ce călugării ieşeau, am rămas în urmă să arunc o privire
prin bucătărie, unde se pregăteau să închidă pentru noapte. Lam
văzut pe Salvatore care o ştergea spre grădină cu un pachet
sub braţ. Curios, m-am luat după el şi l-am strigat. El a încercat
să scape, apoi, la întrebările mele, a
308
răspuns că ducea în pachet (care se mişca de parcă înăuntru se
zbătea ceva viu) un vasilisc.
— Cave basilischium ! Est Io reys al şerpilor, atît de plin de venin
e, care ţîşneşte afară! Che dicam, veninul, duhoarea cînd iese
afară te omoară! Te intoxică... Et are macule albe pe spinare, şi
caput precum cocoşul, şi jumătate merge deasupra pămîntului, şi
jumătate se tîrăşte, ca ceilalţi şerpi. Şi îl ancide nevăstuica...
— Nevăstuica ?
— Oc! Animal parvissima est, ceva mai lungă decît şoare-cul, şi-l
urăşte pe şoarec muchissimo. Şi sare la şarpe şi-l loveşte. Şi cînd
ele îl muşcă, nevăstuica fuge la fenicula sau la circerbita şi apucă
cu dinţii, et redet ad bellum. Et dicunt că naşte pe ochi, dar cei
mai mulţi spun că ăia mint.
L-am întrebat ce făcea cu vasiliscul şi mi-a răspuns că era treaba
lui. I-am spus, împins acum de curiozitate, că în zilele acelea cu
atîţia morţi, nu mai existau treburi de ţinut în taină şi că aveam
să-i spun despre asta lui Guglielmo. Atunci Salvatore m-a rugat
cu înflăcărare să tac, a deschis pachetul şi mi-a arătat o pisică
neagră. M-a tras lîngă el şi mi-a spus, cu un zîmbet neruşinat, că
nu mai vrea ca chelarul şi cu mine, unul pentru că era puternic,
celălalt tînăr şi frumos, să putem face dragoste cu fetele din sat,
şi el nu, pentru că era urît şi sărac lipit pămîntului. Că el ştia o
magie nemaipomenită care să facă să-i cadă la picioare orice
femeie. Era de ajuns să omori o pisică neagră şi să-i scoţi ochii, şi
să-i bagi în două ouă de găină neagră, un ochi într-un ou şi alt
ochi în celălalt ou (şi mi-a arătat două ouă, de care m-a asigurat
că le-a luat de la o găină cum trebuie). Apoi trebuia să pui ouăle
să se strice într-o grămada de bălegar de cal (şi îşi pregătise una
tocmai într-un colţişor al grădinii pe unde nu trecea nimeni, niciodată)
şi de aici avea să se nască, din fiecare ou, un drăcuşor,
care avea apoi să asculte în toate de el, aducîndu-i la nas toate
plăcerile de pe lumea asta. Dar, mi-a spus el, pentru ca magia să
izbutească, trebuia ca femeia cu care voia să se culce să scuipe
pe ouă mai înainte de a fi îngropate în bălegar, şi tocmai treaba
asta îl neliniştea pe el, pentru că trebuia să aibă lîngă el, în
noaptea aceea, pe femeia în cauză, şi s-o facă să-i facă treaba
asta fără ca ea să ştie la ce slujeşte.
M-a cuprins, pe neaşteptate, o fierbinţeală la faţă, şi-n măruntaie
şi-n întreg trupul, şi l-am întrebat cu un fir de voce dacă în
noaptea aceea avea s-o aducă în incintă pe fata din noaptea
trecută. El a rîs, strîmbîndu-se la mine şi mi-a spus că eram
cuprins de un mare avînt {foia, a spus el) (eu am zis
309
că nu, că întrebam doar aşa, din curiozitate), şi mi-a spus că în
sat erau destule femei, şi că ar fi adus sus o alta, chiar şi mai
frumoasă decît cea care-mi plăcea mie. Eu am bănuit că mă
minţea ca să mă îndepărteze de el. Iar pe de altă parte ce aş fi
putut face ? Să mă ţin toată noaptea după el în timp ce Guglielmo
mă aştepta pentru cu totul alte treburi? Şi să mă întorc s-o revăd
pe aceea (dacă despre ea era vorba) spre care mă împingeau
poftele, în vreme ce raţiunea îmi spunea să mă îndepărtez de aşa
ceva - şi pe care n-aş mai fi vrut s-o văd niciodată, chiar dacă
doream s-o văd din nou ? Desigur că nu. Şi pe urmă m-am
convins că Salvatore spunea adevărul, cel puţin în ceea ce privea
femeia. Sau că poate minţea în totul, că magia de care vorbea era
o închipuire a minţii sale simple şi superstiţioase, şi că nu avea
să facă nimic.
M-am înfuriat pe el, m-am purtat necruţător, i-am spus că în
noaptea aceea ar fi fost mai bine să se culce, pentru că arcaşii
umblau prin incintă. El mi-a spus că ştia abaţia mai bine decît
arcaşii, şi că în ceaţa aceea nimeni n-avea să vadă pe nimeni. Ba
chiar, mi-a spus, eu fug acum şi nici tu n-o să mă mai vezi, chiar
dacă ai fi la doi paşi de mine, ca să mă distrez cu fata ta pe care o
doreşti. El mi-a vorbit cu alte cuvinte, şi mai necioplite, dar
acesta era sensul a ceea ce spunea. M-am îndepărtat mînios,
pentru că, într-adevăr, nu era de mine, nobil şi novice, să mă iau
la ceartă cu derbedeul acela.
M-am dus la Guglielmo şi am făcut ceea ce trebuia. Adică ne-am
apucat să ascultăm completa, din spatele navei, în aşa fel încît,
cînd slujba s-a sfîrşit, eram gata s-o pornim la a doua călătorie a
noastră (a treia pentru mine) în măruntaiele labirintului.
310
Ziua a patra După completa
în care se vizitează din nou labirintul, se ajunge la locul finis
Africae, dar nu se intră în el pentru că nu se ştie care sînt primul şi
al şaptelea din patru, şi în sfîrşit Adso are o recădere, de altfel
foarte doctă, în maladia sa de dragoste
Vizita în bibliotecă ne-a răpit multe ore de muncă. în vorbe,
controlul pe care trebuia să-l facem era simplu, dar înaintînd la
lumina felinarului, citind inscripţiile, însemnînd pe plan golurile
şi pereţii plini, notînd iniţialele, alcătuind feluritele denumiri pe
care jocul deschiderilor şi închiderilor ni le îngăduia, a fost o
muncă grea şi plictisitoare.
Era foarte frig. Noaptea nu era vîntoasă şi nu se auzeau
şuierăturile acelea uşoare care ne înfricoşaseră în prima seară,
dar prin deschiderile zidurilor intra un aer umed şi îngheţat. Ne
puseserăm mînuşi de lînă ca să putem atinge volumele fără ca
mîinile să ne îngheţe. Dar erau din acelea care se foloseau ca să
scrii iarna, cu vîrfurile degetelor descoperite, şi uneori trebuia să
ne apropiem mîinile de flacără şi să ni le băgăm în sîn sau să le
batem una de alta, ţopăind îngheţaţi.
Din această pricină n-am făcut tot ce trebuia dintr-o dată. Ne
opream să ne uităm în dulapuri şi acum cînd Guglielmo -cu
sticlele lui pe nas - putea să întîrzie să citească pe cărţi, la fiecare
titlu pe care îl descoperea, izbucnea în strigăte de bucurie, sau
pentru că ştia opera, sau pentru că de mult o căuta, sau pentru
că, în sfîrşit, n-o mai auzise amintită niciodată şi era din caleafară
de tulburat şi de curios. Aşa că fiecare carte era pentru el
un animal din basme, pe care-l întîlrea într-o ţară necunoscută.
Şi, în vrerr^ ce el răsfoia un manuscris, îmi poruncea să-i caut
altele.
— Vezi ce mai e şi-n celălalt dulap!
Şi eu, îndeplinind şi mişcînd volume de la locul lor:
311
— Historia anglorum de Beda... Şi tot de Beda De
aedificatione templi, De tabernaculo, De temporibus et
computo et chronica et circuli Dyonisi, Ortographia, De ratione
metrorum, Vita Sandi Cuthberti, Ars metrica...
— E firesc, toate operele Venerabilului... Şi priveşte-le pe astea!
De rhetorica cognatione, Locorum rhetoricorurn distinctio, şi
aici atîţia grămătici, Priscianus, Honoratus, Donatus,
Maximius, Victorianus, Metrorius, Eutiches, Servius, Focas,
Asperus... Ciudat, mai întîi credeam că aici ar fi autori din
Anglia... Să ne uităm mai jos...
— Hisperica... famina. Ce e?
— Un poem iberic. Ascultă:
Hoc spumans mundanas obvallat Pelagus oraş terrestres amniosis
fluctibus cudit margines. Saxeas undosis molibus irruit avionias.
Infima bomboso vertice miscet glareas asprifero spergit spumas
sulco, sonoreis frequenter quatitur flabris...
Eu nu înţelegeam sensul, dar Guglielmo citea făcînd să i se
rostogolească vorbele din gură în aşa chip încît auzeam zgomotul
valurilor şi al spumei din apa mării.
— Şi acesta ? Este Adhelm din Malmesbury, ascultaţi aceste
pagini: Primitus pantorum procerum poematorum pio potissimum
paternoque presertim privilegio panegiricum poemataque passim
prosatori sub polo promulgatas... Cuvintele încep toate cu aceeaşi
literă!
— Oamenii din insulele noastre sînt toţi puţin cam nebuni,
spunea Guglielmo cu mîndrie. Să căutăm în celălalt dulap.
— Vergilius.
— Cum de-i aici ? Ce anume din Vergilius ? Georgicele ?
— Nu. Epitomi. N-am auzit niciodată vorbindu-se despre asta.
— Dar nu este Maro! E Vergilius din Tolosa, retorul, şase secole
după naşterea Domnului. A fost cunoscut ca un mare înţelept.
— Aici spune că artele sînt poema, rethoria, grama, leporia,
dialecta, geometria... Dar ce limbă vorbeşte?
— Latină, dar este o latină născocită de el, pe care el o socotea
mult mai frumoasă. Ia citeşte aici: spune că astronomia studiază
semnele zodiacului care sînt mon, man, tonte, piron, dameth,
perfellea, belgalic, margaleth, lutamiron, taminon şi raphalut.
— Era nebun ?
312
— Nu ştiu, nu era din insulele noastre. Mai ascultă, spune că
există douăsprezece feluri de a denumi focul: ignis,
coquihabin (quia incocta coquendi habet dictionem), ardo, calax ex
calore, fragon ex fragore flammae, rusin de rubore, fumaton, ustrax
de urendo, vitius quia pene mortua membra suo vivificat, siluleus,
quod de silice siliat, unde et silex non recte dicitur, nisi ex qua
scintilla silit. Şi aeneon, de Aenea deo, qui in eo habitat, sive a quo
elementis flatus fertur.
— Bine, dar nimeni nu vorbeşte aşa!
— Din fericire. Dar erau vremuri în care, pentru a uita o lume
rea, grămăticii se distrau cu lucruri din astea obscure. Mi s-a
spus că, în epoca aceea, timp de cincisprezece zile şi
cincisprezece nopţi, retorii Gabundus şi Terentius au discutat
despre vocativul lui ego şi pînă la urmă s-au înfruntat cu armele.
— Dar uite ş-asta, ascultaţi... apucasem o carte împodobită cu
miniaturi cu labirinturi vegetale din ale căror vrejuri ieşeau la
iveală maimuţe şi şerpi. Auziţi ce cuvinte: cantamen, collamen,
gongelamen, stemiamen, plasmamen, sonerus, alboreus,
gaudifluus, glaucicomus...
— Insulele noastre, a spus cu duioşie Guglielmo. Să nu fii prea
aspru cu călugării aceia din îndepărtata Hibernia; dacă există,
poate, această abaţie, şi dacă mai vorbim despre Imperiul Roman,
lor le-o datorăm. în vremea aceea restul Europei ajunsese o
grămadă de ruine, într-o zi au declarat nule botezurile făcute de
unii preoţi în Galii, pentru că se boteza in nomine patris et filiae,
şi nu pentru că practicau o nouă erezie sau că-l socoteau pe Iisus
femeie, ci pentru că nu se mai ştia latineşte.
— Ca Salvatore ?
— Mai mult sau mai puţin. Piraţii din îndepărtatul miazănoapte
veneau pe fluvii să jefuiască Roma. Templele păgîne cădeau în
ruine şi cele creştine nu existau încă. Şi în mănăstirile lor numai
călugării din Hibernia au scris şi au citit, au citit şi au scris, şi au
făcut miniaturi, şi apoi s-au aruncat în bărcuţele lor făcute din
piele de animal, şi au plutit spre pămînturile acestea. Şi le-au
evanghelizat de parcă ar fi fost necredincioase, înţelegi? Ai fost la
Bobbio, a fost fondat de Sfîntul Colomban, unul dintre aceştia.
Aşa că trebuie lăsaţi în pace dacă inventează o latină nouă, dacă
în Europa nu se mai ştia cea veche. Au fost oameni mari. Sfîntul
Brandan a ajuns pînă la insulele Fortunate şi a navigat pe lîngă
coastele infernului unde l-a văzut pe Iuda înlănţuit pe o stîncă, şi
într-o zi a ancorat pe o insulă şi a coborît, şi era un monstru
marin. Desigur că erau nebuni, a repetat cu satisfacţie.
313
— Pentru ochii mei, imaginile lor sînt... de necrezut! Şi cîte culori!
am spus cu mare plăcere.
— într-o ţară care are puţine culori, un pic de albastru senin şi
atîta verde. Dar să nu discutăm acum despre călugării hiberni.
Ceea ce vreau să ştiu este de ce se află aici cu anglii şi cu
grămăticii din alte ţări. Uită-te pe planul tău, unde putem fi ?
— în camerele turnului de apus. Am transcris şi etichetele. Deci
ieşind din camera oarbă se intră în sala heptagonală şi există o
singură trecere într-o cameră din turn, litera cu roşu este H. Apoi
se trece din cameră în cameră făcînd înconjurul turnului şi se
revine în camera oarbă. însemnarea literelor dă... aveţi dreptate!
HIBERNI!
— HIBERNIA, dacă din încăperea oarbă te întorci în cea
heptagonală, care are ca toate celelalte trei litere A din
Apocalipsă. De aceea sînt aici operele autorilor din ultima Thule,
precum şi grămăticii şi retorii, pentru că plănuitorii bibliotecii sau
gîndit că un grămătic trebuie să stea cu grămăticii hiberni,
chiar dacă e din Toulouse. E o rînduială. Vezi că începem să
înţelegem cîte ceva ?
— Dar în camerele din turnul central prin care am intrat am citit
FONS... Ce însemnează?
— Citeşte bine planul tău, continuă să citeşti literele sălilor care
urmează după modul cum intri în ele.
— FONS ADAEU...
— Nu, Fons Adae, U este a doua cameră oarbă răsăriteană, îmi
amintesc, poate că face parte din altă serie de litere. Şi ce am
găsit la Fons Adae, adică în paradisul pămîntesc (amin-teşte-ţi că
acolo e camera cu altarul care dă spre răsăritul soarelui) ?
— Erau atîtea biblii, şi comentarii ale Bibliei, numai cărţi cu
scrieri sacre.
— Şi vezi, aşadar, cuvîntul lui Dumnezeu în legătură cu paradisul
pămîntesc, care, aşa cum spun toţi, e departe, spre răsărit. Şi
aici, la apus, Hibernia.
—- Deci felul cum e concepută biblioteca se ia după harta
universului lumii ?
— E cu putinţă. Şi cărţile sînt aşezate în ea după ţările din care
vin, sau locul în care s-au născut autorii lor, sau, ca în cazul
acesta, locul unde ar fi trebuit să se nască. Bibliotecarii şi-au
spus că grămăticul Vergilius s-a născut din greşeală la Toulouse
şi ar fi trebuit să se nască în insulele apusene. Au îndreptat deci
greşelile naturii.
Am mers mai departe. Am trecut printr-un şir de camere bogate
în minunate Apocalipse, şi una dintre acestea era camera
314
în care văzusem nălucile. Chiar de departe am văzut din nou
lumina, Guglielmo s-a ţinut de nas, a dat fuga s-o stingă,
scuipînd în cenuşă. Şi, pentru orice eventualitate, am străbătut
camera în grabă, dar îmi aminteam că acolo văzusem
preafrumoasa Apocalipsă în culori cu mulier amicta sole şi
balaurul. Am refăcut ordinea acestor încăperi plecînd de la ultima
de care ne apropiam şi care avea ca iniţială un Y roşu. Lectura
de-a-ndoaselea a dat cuvîntul YSPANIA. Dar ultimul A era acelaşi
cu cel cu care se termina şi HIBERNIA. Semn, a spus Guglielmo,
că rămîneau camerele în care erau adunate opere cu caracter
amestecat.
în orice caz, zona numită YSPANIA ni s-a părut încărcată cu
multe codice ale Apocalipsei, toate lucrate foarte frumos, ceea ce
l-a făcut pe Guglielmo să recunoască aici arta hispanică. Ne-am
dat seama că biblioteca avea poate cea mai mare provizie de copii
după cartea Apostolului din toată lumea creştină, şi un număr
nemăsurat de mare de comentarii asupra acestui text. Nişte
volume enorme erau dedicate comentariului Apocalipsei lui
Beatus din Liebana, şi textul era mai mult sau mai puţin acelaşi,
dar am găsit o nemaipomenită diversitate de variaţii în imagini, şi
Guglielmo a recunoscut menţionarea unora dintre cei pe care el îi
socotea printre cei mai de seamă miniaturişti din regatul
Asturiilor, Magius, Facundus şi alţii.
Făcînd aceste şi alte constatări, am ajuns la turnul de miazăzi,
prin apropierea căruia mai trecuserăm cu o seară mai înainte.
Camera S-ului din YSPANIA - fără ferestre -ducea într-o cameră E
şi, treptat-treptat, rotindu-ne prin camerele turnului, am ajuns la
ultima, fără alte boite, care purta un L cu roşu. Am recitit de-andoaselea
planul şi am găsit LEONES.
— Leones, meridian, în planul nostru sîntem în Africa, hic sunt
leones. Şi asta lămureşte de ce am găsit aici atîtea texte de autori
necredincioşi.
— Şi mai sînt şi alţii, am spus eu, scotocind prin dulapuri.
Canone de Avicenna şi acest codice atît de frumos, într-o
caligrafie pe care n-o cunosc...
— Socotind după podoabe ar trebui să fie un coran, dar din
nefericire nu ştiu araba...
— Coranul, biblia necredincioşilor, o carte vătămătoare...
— O carte care cuprinde o înţelepciune deosebită de a noastră.
Dar înţelegi de ce l-au pus aici, unde stau leii, monştrii. Iată de ce
am văzut aici cartea aceea despre fiarele înspăimîntătoare, unde
ai găsit şi unicornul. Această zonă
315
zisă a leilor - LEONES - cuprinde ceea ce constructorii bibliotecii
socoteau a fi cărţile minciunilor. Ce e acolo ?
— Sînt în latineşte, dar din arabă. Ayyub al Ruhawi, un tratat
despre hidrofobia cîinelui. Şi aceasta e o carte a comorilor, iar
aceasta De aspectibus de Alhazen...
— Vezi, au pus printre monştri şi minciuni chiar şi opere de
ştiinţă de la care creştinii au atîtea de învăţat. Aşa se gîndea în
vremurile în care a fost construită biblioteca...
— Dar de ce au pus printre lucrurile false şi o carte cu unicornul
? l-am întrebat.
— E clar că fondatorii bibliotecii aveau idei ciudate. Vor fi socotit
că această carte care vorbeşte despre fiare închipuite şi care
trăiesc în ţări îndepărtate ar face parte din şirul de minciuni
răspîndite de necredincioşi...
— Dar unicornul este o minciună? Este un animal foarte plăcut şi
deosebit de simbolic. Figură a lui Christos şi a castităţii, el poate
fi prins doar punînd o fecioară în pădure, în aşa chip încît
animalul, simţind mirosul atît de cast, să vină să-i pună capul în
poală, căzînd pradă capcanelor vînă-torilor.
— Aşa se spune, Adso. Dar mulţi socotesc că este o născocire
din basmele paginilor.
— Ce dezamăgire, am spus. Mi-ar fi plăcut să întîlnesc unul
străbătînd o pădure. Altfel ce plăcere mai e să străbaţi o pădure ?
— Nu s-a spus că nu există. Poate că e altfel decît îl zugrăvesc
aceste cărţi. Un călător veneţian a mers în ţări foarte îndepărtate,
din apropierea acelor fons paradişi de care vorbesc cărţile, şi a
văzut unicorni. Dar i-a găsit grosolani şi lipsiţi de graţie, şi
extrem de urîţi şi de negri. Cred că a văzut fiare adevărate cu un
corn în frunte. Au fost, desigur, aceleaşi pe care maeştrii ştiinţei
antice — nu cu totul greşită —, care au primit de la Dumnezeu
capacitatea de a vedea lucruri pe care noi nu le-am văzut, ni leau
transmis, nu cu totul greşit, printr-o primă imagine adevărată
a lor. Apoi descrierea aceasta, mergînd de la auctoritas la
auctoritas, s-a prefăcut, prin felurite modificări ale fanteziei, şi
unicornii au ajuns să fie animale graţioase, şi albe, şi blînde.
După care, dacă ai şti că într-o pădure trăieşte un unicorn, nu
trebuie să te duci cu o fecioară, pentru că animalul ar putea fi
mai asemănător cu cel al martorului veneţian decît cel din cartea
aceasta.
— Dar cum de s-a întîmplat că maeştrii înţelepciunii antice au
primit de la Dumnezeu revelaţia asupra adevăratei naturi a
unicornului ?
316
— Nu revelaţia, ci experienţa. Au avut norocul să se nască în
ţinuturi în care s-au născut unicorni, sau în timpuri în care
unicornii trăiau chiar în ţinutul acela.
— Dar atunci cum putem să ne încredem în înţelepciunea antică,
ale cărei urme domnia ta le caută mereu, dacă a fost transmisă
de către cărţi mincinoase care au interpretat-o cu atîta uşurinţă ?
— Cărţile nu sînt făcute ca să crezi în ele, ci pentru a fi supuse
controlului. în faţa unei cărţi nu trebuie să ne întrebăm ce
spune, ci ceea ce vrea să spună, idee pe care vechii comentatori
de cărţi sacre o aveau foarte limpede în minte. Unicornul, aşa
cum ne vorbesc de el cărţile acestea, ascunde un adevăr moral,
sau alegoric, sau anagogic, care rămîne adevărat, aşa cum
rămîne adevărată ideea castităţii ca virtute nobilă. Dar în privinţa
adevărului literal care le susţine pe cele trei, rămîne să vedem de
la ce dat al experienţei originare s-a născut litera. Litera trebuie
să fie discutată, chiar dacă suprasensul rămîne bun. într-o carte
se spune că diamantul se taie numai cu sînge de căprior. Marele
meu maestru Roger Bacon a spus că nu era adevărat, pur şi
simplu pentru că el încercase asta şi nu a izbutit. Dar dacă
raportul dintre diamant şi sîngele caprin ar fi avut un sens
superior, acesta ar rămîne neştirbit.
— Atunci se pot spune adevăruri superioare minţind doar în ceea
ce priveşte litera, am spus eu. Şi cu toate acestea, repet că nu-mi
place că unicornul aşa cum este nu există, şi nu a existat, şi nu
poate să existe într-o zi.
— Nu este îngăduit să pui hotar atotputerniciei lui
Dumnezeu, şi dacă Dumnezeu ar vrea, ar putea să existe şi
unicornii. Dar împacă-te cu firea, ei există în aceste cărţi care,
dacă nu vorbesc despre existenţa reală, vorbesc despre existenţa
posibilă.
— Dar trebuie, deci, să citeşti cărţile fără să chemi în ajutor
credinţa, care este o virtute teologală?
— Mai rămîn alte două virtuţi teologale. Nădejdea că posibilul
există. Şi caritatea, pentru cine a crezut cu bună credinţă că
posibilul există.
— Dar ce vă foloseşte dumneavoastră unicornul dacă intelectul
nu vă lasă să credeţi în el ?
— îmi foloseşte cum mi-au folosit urmele picioarelor lui Venanzio
pe zăpadă, tîrît spre hîrdăul porcilor. Unicornul cărţilor este ca o
amprentă. Dacă există amprenta, trebuie să fi fost ceva care a
lăsat-o.
— Dar deosebit de amprentă, ziceţi dumneavoastră.
317
— Sigur. Nu întotdeauna o amprentă are aceeaşi formă cu corpul
care a produs-o, şi nu ia naştere întotdeauna din presiunea unui
corp. Uneori redă impresia pe care un corp a lăsat-o în mintea
noastră, este amprenta unei idei. Ideea este semn al lucrurilor şi
imaginea este semn al ideii, semnul unui semn. Dar cu imaginea
construiesc din nou, dacă nu corpul, ideea pe care altcineva o
avea despre ea.
— Şi asta vă ajunge ?
— Nu, pentru că ştiinţa adevărată nu trebuie să se mulţumească
cu ideile, care sînt chiar semne, ci trebuie să regăsească lucrurile
în adevărul lor propriu. Şi, deci, mi-ar plăcea să urc de la această
amprentă a unei amprente la unicornul care stă la începutul
lanţului. Aşa după cum mi-ar plăcea să pornesc de la semnele
slabe lăsate de ucigaşul lui Venanzio (semne care ne-ar putea
duce la mulţi) la un singur individ, ucigaşul însuşi. Dar nu e
întotdeauna cu putinţă într-un timp scurt şi fără ajutorul altor
semne.
— Dar atunci pot mereu şi doar să vorbesc de ceva care-mi
vorbeşte de altceva şi aşa mai departe, dar ceva-ul de la urmă, cel
adevărat, nu există niciodată?
— Poate că e, că e unicornul ca exemplar individual. Şi nu-ţi face
griji, într-o zi sau alta îl vei întîlni, aşa negru şi urît cum o fi el.
— Unicorni, lei, autori arabi şi mauri în general, am spus atunci,
fără îndoială aceasta este Africa de care vorbeau călugării.
— Fără îndoială că aceasta. Şi dacă este aceasta - va trebui să
găsim poeţii africani despre care amintea Pacifico din Tivoli.
Şi într-adevăr, făcînd din nou drumul îndărăt, şi întor-cîndu-ne
în camera L, am găsit într-un dulap o grămadă de cărţi de Florus,
Fronto, Apuleius, Martianus Capella, Fulgentius.
— Deci aici era locul despre care Berengario spunea că ar fi
trebuit să ofere lămurirea unei anumite taine, am spus.
— Aproape pe-aici, el a folosit expresia „finis Africae" şi la această
expresie Malachia s-a înfuriat atîta. Finisul ar putea fi această
ultimă cameră, sau... şi a scos un strigăt. Pe cele şapte biserici
din Clonmacnois! N-ai notat nimic ?
— Ce?
— Să ne întoarcem îndărăt, la camera S din care am pornit. Neam
întors în prima cameră oarbă unde versetul spunea:
Super thronos viginti quatuor. Avea patru deschizături. Una dădea
în sala Y, cu fereastra spre octogon. Cealaltă dădea spre camera P
care continua, de-a lungul faţadei externe, şirul
318
YSPANIA. Cea dinspre turn dădea în camera E, pe care abia o
străbătuserăm. Apoi era un perete plin şi, în sfîrşit, o
deschizătură care dădea într-o a doua cameră oarbă cu iniţiala U.
Camera S era cea a oglinzii şi noroc că se afla pe peretele aşezat
numaidecît în dreapta mea, altfel m-ar fi cuprins din nou spaima.
Privind bine planul, mi-am dat seama de ciudăţenia camerei
aceleia. Ca toate celelalte camere oarbe ale celorlalte turnuri, ar fi
trebuit să dea în camera heptagonală centrală. Dacă n-o făcea,
intrarea în heptagon ar fi trebuit să se deschidă în camera oarbă
de lîngă ea, camera U. în schimb, aceasta, care dădea printr-o
deschidere într-o cameră T, cu ferestre spre octogonul dinăuntru,
şi prin cealaltă se lega cu camera S, avea ceilalţi trei pereţi plini şi
ocupaţi de dulapuri. Privind în jur am văzut ceea ce de fapt era
limpede şi din planul meu: din motive de logică, mai mult decît
dintr-o severă simetrie, turnul acela trebuia să aibă camera sa
heptagonală, dar nu exista.
— Nu există, am spus.
— Nu că n-ar exista. Dacă n-ar fi, celelalte camere ar fi mai mari,
pe cînd aşa sînt mai mult sau mai puţin de formatul celorlalte din
alte părţi. Există, dar nu putem ajunge acolo.
— E zidită?
— S-ar putea. Şi iată finis Africae, iată locul în jurul căruia se
învîrteau curioşii aceia care au murit. E zidită, dar nu s-a spus că
n-ar fi o trecere spre ea. Ba cu siguranţă că e, şi Venanzio o
găsise şi avusese descrierea ei de la Adelmo, iar acesta de la
Berengario. Să recitim notele sale.
A scos din rasă hîrtia lui Venanzio şi a recitit: „Mîna deasupra
idolului lucrează pe primul şi pe al şaptelea din patru". S-a uitat
în jur:
— Păi sigur că da! Idolul este imaginea oglinzii. Venanzio gîndea
în greceşte, şi în limba aceea, chiar mai mult decît într-a noastră,
eidolon este atît imaginea, cît şi spectrul, şi oglinda ne redă
imaginea noastră deformată pe care chiar noi, în noaptea trecută,
am luat-o drept o nălucă, un spectru! Dar ce-or fi cei patru supra
speculum ? Ceva deasupra suprafeţei care reflectă ? Dar atunci ar
trebui să ne aşezăm într-un anumit punct de vedere, în aşa fel
încît să putem zări ceva care se reflectă în oglindă şi care să se
potrivească descrierii pe care o avem de la Venanzio...
Ne-am mişcat în toate direcţiile, dar fără nici un rezultat. Dincolo
de imaginile noastre oglinda ne trimitea înapoi contururi
înceţoşate din restul încăperii, cu greu luminată de felinar.
319
— Atunci, gîndea Guglielmo, prin supra speculum ar putea să
înţeleagă dincolo de oglindă. Ceea ce ne-ar obliga ca mai întîi să
mergem dincolo, pentru că, desigur, oglinda aceasta este o uşă.
Oglinda era mai înaltă decît o statură obişnuită de om, împlîntată
în zid printr-o ramă solidă de stejar. Am atins-o în toate felurile,
am încercat să vîrîm degetele, unghiile între ramă şi zid, dar
oglinda sta neclintită de parcă făcea parte din zid, piatră în
piatră.
— Şi dacă nu este dincolo, ar putea fi super speculum, şoptea
Guglielmo, şi în vremea asta ridica braţele şi se ridica în vîrful
picioarelor, şi făcea să intre mîna sub marginea de sus a ramei,
fără să găsească altceva decît praf.
— Pe de altă parte, medita cu melancolie, dacă totuşi în spate ar
fi o cameră, cartea pe care o căutăm şi pe care o caută şi alţii, nu
mai este în camera aceasta, pentru că au dus-o de aici, mai întîi
Venanzio, apoi, cine ştie unde, Berengario.
— Dar poate că Berengario a adus-o aici.
— Nu, în seara aceea noi eram în bibliotecă, şi totul ne face să
credem că el a murit, nu multă vreme după furt, chiar în noaptea
aceea, la băi. Altfel am fi văzut-o chiar în dimineaţa următoare.
N-are importanţă... Deocamdată am descoperit unde este finis
Africae şi avem aproape toate elementele pentru a îmbunătăţi
planul bibliotecii, făcut de tine. Trebuie să fii convins că multe
din misterele labirintului s-au limpezit acum. Toate, aş zice, în
afară de unul. Cred că voi avea mai mult de cîştigat dintr-o nouă
lectură a manuscrisului lui Venanzio, decît din alte cercetări ale
locului. Ai văzut că misterul labirintului l-am descoperit mai bine
din afară decît dinăuntru. în seara asta, în faţa imaginilor noastre
strîmbate, nu-i vom da de cap problemei. Şi, în sfîrşit, felinarul a
început să pîlpîie. Vino, să punem la punct celelalte indicaţii care
ne ajută să terminăm planul.
Am străbătut alte încăperi, înregistrînd mereu descoperirile
noastre pe planul făcut de mine. Am întîlnit camere hărăzite
numai scrierilor de matematică şi astronomie, altele cu opere în
caractere aramaice, pe care nici unul dintre noi nu le cunoşteam,
altele în caractere şi mai necunoscute, poate texte din India. Neam
mişcat între două şiruri de încăperi lipite unele de altele care
spuneau IUDAEA şi AEGYPTUS. în sfîrşit, ca să nu-l năucim pe
cititor cu cronica descifrării noastre, mai tîrziu, cînd am pus cu
totul la punct planul nostru, ne-am convins că biblioteca era întradevăr
făcută şi împărţită după imaginea lumii pămînteşti. La
miazănoapte
320
am găsit ANGLIA şi GERMANI, care pe peretele de apus se legau
cu GALLIA, ca să dea apoi în apusul cel mai îndepărtat de
HIBERNIA şi spre partea de miazăzi de ROMA (paradisul clasicilor
latini!) şi de YSPANIA. Veneau apoi la miazăzi LEONES,
AEGYPTUS, care spre răsărit se transformau în IUDAEA şi
FONSADAE. între răsărit şi miazănoapte, de-a lungul peretelui,
ACAIA, o bună sinecdocă, cum s-a exprimat Guglielmo, ca să
vorbească de Grecia, şi, în sfîrşit, în cele patru camere era un
mare belşug de poeţi şi filosofi ai Antichităţii păgîne.
Felul citirii era ciudat, uneori se făcea într-o singură direcţie,
alteori se mergea de la coadă la cap, altă dată în cerc, adesea,
cum am spus, o literă slujea să alcătuiască două cuvinte
deosebite (şi în acest caz camera avea un dulap închinat unui
subiect sau altuia). Dar fără îndoială nu era de căutat o regulă
aurea în aranjamentul acela. Era vorba de un simplu artificiu
mnemotehnic care să îngăduie bibliotecarului să
321
găsească o operă. Să spui despre o carte că se găsea în quarta
Acaiae însemna că era în a patra cameră numărînd de la cea în
care apărea A iniţială, iar cît priveşte modul de a o descoperi, se
presupune că bibliotecarul ştia pe dinafară drumul, sau drept,
sau în cerc, pe care trebuia să-l facă. De exemplu ACAIA era
împărţită în patru camere aşezate în pătrat, ceea ce însemna că
primul A era şi ultimul, lucru pe care, de altfel, şi noi îl
observaserăm în scurtă vreme. Aşa cum am băgat numaidecît de
seamă şi jocul închiderilor. De exemplu, venind de la răsărit, nici
una din şirul de camere din ACAIA nu dădea în camerele
următoare : în punctul acela labirintul se termina, şi pentru a
ajunge la turnul de miazănoapte trebuia să treci prin celelalte
trei. Dar, fireşte, bibliotecarul, intrînd pe la FONS, ştia bine că
pentru a se duce, să spunem, în ANGLIA, trebuia'să treacă prin
AEGYPTUS, YSPANIA, GALLIA şi GERMANI.
Cu aceste frumoase descoperiri s-a încheiat rodnica noastră
cercetare a bibliotecii. Dar, înainte de a spune că, mulţumiţi, ne
grăbeam să ieşim (ca să fim părtaşi la alte întîmplări despre care
voi povesti în curînd), trebuie să fac o mărturisire cititorului meu.
Am spus că cercetarea noastră a fost pornită pe de o parte ca să
căutăm cheia locului tăinuit, şi pe de alta, oprindu-ne treptattreptat
în sălile pe care le descopeream după aşezare şi subiect,
ca să răsfoim cărţi de genuri felurite, ca şi cum am fi explorat un
continent nou sau un teritoriu necunoscut. Şi de obicei
cercetarea aceasta se petrecea în bună înţelegere, eu şi Guglielmo
oprindu-ne asupra aceloraşi cărţi, eu arătîndu-i-le pe cele mai
ciudate, el lămurindu-mi multe lucruri pe care nu izbuteam să le
înţeleg.
Dar la un moment dat, şi tocmai cînd ne învîrteam prin sălile
turnului de miazăzi, zis LEONES, s-a întîmplat ca maestrul meu
să se oprească într-o cameră plină de opere arabe, cu ciudate
desene de optică; şi pentru că în seara aceea aveam la îndemînă
nu un felinar, ci două, eu m-am îndepărtat din curiozitate în
camera de alături, văzînd că iscusinţa şi prudenţa legislatorilor
bibliotecii adunaseră de-a lungul unuia dintre pereţii săi cărţi
care, desigur, nu puteau fi date spre citire oricui, pentru că
tratau în chip diferit despre tot felul de maladii ale corpului şi ale
spiritului, mai totdeauna scrise de înţelepii necredincioşi. Şi mi-a
căzut ochiul pe o carte nu prea mare, împodobită cu miniaturi
diforme (din fericire !) despre acest subiect, flori, viţe, animale
împerecheate, cîteva ierburi medicinale; titlul era Speculum
amoris, a fratelui
322
IVlassimo din Bologna, şi aducea citate din multe alte opere, toate
despre boala dragostei. Cum cititorul va înţelege, nu trebuia mai
mult ca să deştepte curiozitatea mea bolnavă. Ba chiar numai
titlul acela a fost de ajuns ca să-mi aprindă din nou mintea, care
de dimineaţă aţipise, aţîţînd-o din nou cu imaginea fetei.

întrucît toată ziua alungasem de la mine gîndurile dimineţii,
spunîndu-mi că nu erau pentru un novice sănătos şi echilibrat, şi
întrucît, pe de altă parte, întîmplările din cursul zilei fuseseră
destul de bogate şi de clocotitoare ca să-mi abată atenţia, poftele
mele aţipiseră, aşa încît credeam acum că mă eliberasem de ceea
ce nu fusese altceva decît o nelinişte trecătoare. în schimb, a fost
de ajuns să văd cartea aceea ca să mă facă să spun „de te fabula
narratur" şi să mă descopăr mai bolnav de dragoste decît credeam
că sînt. Am învăţat mai apoi că, după ce citeşti cărţi de medicină,
te convingi întotdeauna că simţi durerile de care vorbesc ele.
Astfel că tocmai lectura acelor pagini, privite în goană de teamă
să nu intre Guglielmo în cameră şi să mă întrebe cu ce anume mă
ocupam eu cu atîta interes, m-a convins că sufeream tocmai de
boala aceea, ale cărei simptome erau aşa de strălucit descrise
încît, dacă, pe de o parte, mă frămîntam că eram bolnav (şi sub
paza fără de cusur a atîtor auctoritates), pe de alta, mă bucuram
că vedeam descrisă cu atîta adevăr situaţia mea; convingîndu-mă
că, deşi eram bolnav, boala mea era, ca să zicem aşa, normală,
dat fiind că atîţia alţii suferiseră de ea în acelaşi fel, şi autorii
citaţi păreau să mă fi luat tocmai pe mine de model pentru
descrierile lor.
M-au tulburat astfel paginile lui Ibn Hazm, care numeşte
dragostea o boală rebelă, avîndu-şi leacul în ea însăşi, boală în
care cine e bolnav nu vrea să se vindece, şi cine e cuprins de ea
nu vrea să-şi revină (şi Dumnezeu ştie dacă nu-i adevărat !). Miam
dat seama de ce dimineaţa fusesem atît de tulburat de tot ce
vedeam, deoarece se pare că dragostea intră pe calea ochilor, cum
spune şi Basilio d'Ancira - simptom de neasemuit cu altul —, cine
este cuprins de un rău ca acesta dă dovadă de o prea mare
veselie, în vreme ce totodată doreşte să stea deoparte şi
îndrăgeşte singurătatea (cum fusesem eu în dimineaţa aceea), iar
alte fenomene care-l însoţesc sînt neliniştea furtunoasă şi uluiala
care te ameţeşte... M-am speriat cînd am citit că îndrăgostitului
sincer, căruia i s-a luat vederea obiectului iubit, nu poate să-i
vină decît o stare de sfîrşeală, care ajunge uneori pînă acolo încît
îl pune la pat, şi atunci răul învinge mintea, înlătură somnul şi
dă leşinuri (e
323
limpede că nu ajunsesem încă în starea aceea, pentru că
lucrasem destul de bine la cercetarea bibliotecii). Dar am citit cu
spaimă că, dacă boala se înrăutăţeşte, poate veni moartea, şi mam
întrebat dacă bucuria pe care mi-o dădea fata, gîn-dind la ea,
preţuia cît acest sacrificiu suprem, lăsînd deoparte orice dreaptă
judecată asupra sănătăţii sufletului.
Şi pentru că am găsit un alt citat din Basilio, după care „qui
animam corpori per uitia conturbationesque commiscent, utrinque
quod habet utilem ad vitam necessarium demoliun-tur, animamque
lucidam ac nitidam carnalium voluptatum limo perturbant, et
corporis munditiam atque nitorem hac ratione miscentes, inutile hoc
ad vitae officia ostendunt". Situaţie disperată în care nu voiam să
mă găsesc.
Am aflat, de asemenea, dintr-o frază a Sfintei Hildegarde, că acea
umoare melancolică pe care o simţisem în timpul zilei şi pe care o
puneam pe seama dulcelui sentiment de suferinţă din pricina
lipsei fetei, seamănă în chip primejdios cu sentimentul pe care îl
încearcă cine se abate de la starea armonioasă şi perfectă pe care
omul o încearcă în paradis, şi că această melancolie „nigra et
amara" este dată de suflarea şarpelui şi de insinuarea diavolului.
Idee împărtăşită şi de necredincioşi la fel de înţelepţi, pentru că
mi-au căzut sub ochi rîndurile atribuite lui Abu Bakr-Muhammad
Ibn Zaka-riiya ar-Razi, care într-o Liber continens asemuia
melancolia de dragoste cu licantropia, care-l împinge pe cel atins
de ea să se poarte ca un lup. Descrierea lui m-a strîns ca o
gheară de gît: mai întîi îndrăgostiţii apar schimbaţi în trăsăturile
lor trupeşti, vederea le slăbeşte, ochii li se adîncesc şi-şi pierd
lacrimile, încet-încet limba li se usucă şi pe ea se ivesc nişte
băşicuţe, tot corpul le e uscat şi suferă neîncetat de sete; ajunşi
astfel, îşi petrec ziua întinşi cu faţa în jos, pe faţă şi pe fluierele
picioarelor li se ivesc nişte semne ca muşcăturile de cîini şi, în
sfîrşit, noaptea rătăcesc prin cimitire ca lupii.
în sfîrşit, nu am mai avut îndoieli asupra disperării stării mele
cînd am văzut citatele strălucitului Avicenna, în care dragostea
este denumită drept un gînd neîntrerupt, de natură melancolică
şi ia naştere prin gîndirea neistovită la trăsăturile, gesturile sau
purtările unei persoane de celălalt sex (cu cîtă fidelă autenticitate
reprezentase Avicenna cazul meu !): ea nu apare ca o boală, dar
devine boală cînd, nefiind mulţumită, se transformă în gînd
obsedant (şi de ce oare mă simţeam obsedat eu care, Dumnezeu
să mă ierte, fusesem din cale-afară de mulţumit ? Sau poate că
ceea ce se petrecuse în noaptea trecută nu era mulţumire în
dragoste ? Dar atunci
324
cum se mulţumeşte această boală?), şi ca urmare se capătă o
mişcare neostenită a genelor, o respiraţie neregulată, acum plîngi,
acum rîzi, şi pulsul bate (şi într-adevăr că şi al meu bătea şi
respiraţia mi se întretăia în timp ce citeam rîndurile acelea!).
Avicenna sfătuia să se urmeze o metodă fără de greş, pe care o
propusese şi Gallenus pentru a descoperi de cine s-a îndrăgostit
cineva: să ţii mîna pe pulsul bolnavului şi să rosteşti multe nume
de persoane de celălalt sex, pînă ce se constată la ce nume ritmul
pulsului se accelerează; şi eu mă temeam că pe neaşteptate avea
să intre maestrul meu, să-mi apuce braţul şi să-mi spioneze în
pulsaţia vinelor secretul meu, fapt de care m-aş fi ruşinat foarte...
Oh, Doamne, Avicenna propunea, ca leac, să-i unească pe cei doi
amanţi prin nuntire, şi răul s-ar fi tămăduit. Se vedea limpede că
era un necredincios, deşi iscusit, pentru că nu ţinea seama de
situaţia unui novice benedictin, condamnat deci să nu se
tămăduiască niciodată — sau mai bine zis care a fost consacrat,
prin propria sa alegere, sau prin hotărîrea în taină a părinţilor
săi, să nu se îmbolnăvească niciodată. Din fericire, Avicenna, deşi
poate că nu se gîndea la ordinul cluniacens, ţinea seama de cazul
îndrăgostiţilor ce nu se puteau lua ca soţi, şi sfătuia ca leac
desăvîrşit băile calde (oare Berengario voise să se lecuiască de
boala lui de dragoste pentru Adelmo cel dispărut ? Dar se poate
suferi oare de rău de dragoste pentru o făptură de acelaşi sex,
sau aceea nu era decît o desfrînare animalică? Şi poate că nu era
animalică desfrînarea mea din noaptea trecută? Nu, desigur că
nu, îmi spuneam imediat, era mult prea plăcută - şi numaidecît
după asta : greşeşti, Adso, aceea a fost nălucire de-a diavolului,
era foarte animalică, şi dacă ai păcătuit fiind animal, păcătuieşti
şi acum şi mai tare, nevoind să te căieşti!). Dar după aceea am
mai citit şi că, tot după părerea lui Avicenna, mai erau totuşi şi
alte mijloace: de exemplu, să te foloseşti de prezenţa unor femei
bătrîne şi pricepute care să-şi petreacă timpul bălăcărind-o pe
iubită -şi se pare că femeile bătrîne sînt mai pricepute decît
bărbaţii în nevoi din acestea. Poate că aceasta era soluţia, dar în
abaţie nu puteam găsi femei bătrîne (adevărul e că nici tinere nu
erau), şi deci ar fi trebuit să-i cer vreunui călugăr să-mi
vorbească de rău pe fata aceea, dar cui ? Şi apoi, putea un
călugăr să cunoască bine femeile cum le cunoştea o femeie
bătrînă şi flecară ? Ultima soluţie propusă de sarazin era de-a
dreptul neruşinată, pentru că ea susţinea ca iubitul nefericit să
se împreune cu multe sclave, lucru foarte greu de făcut Pentru un
călugăr. în sfîrşit, îmi spuneam, cum se poate
325
tămădui de boala de dragoste un tînăr călugăr? Nu exista chiar
nici o scăpare pentru el ? Poate că trebuia să mă slujesc de
ajutorul lui Severino şi al ierburilor sale ? într-adevăr, am găsit
un fragment din Arnaldo din Villanova, autor pe care îl mai
auzisem pomenit, şi cu multă preţuire, de către Guglielmo, care
spunea că boala din dragoste lua naştere dintr-o abundenţă de
umori şi de aer, cînd adică organismul omului are prea multă
umiditate şi căldură, ţinînd seama că sîngele (care produce
sămînţa generativă), crescînd din preaplin, dă preaplin de
sămînţă, o complexio venerea, şi o dorinţă nestrămutată de unire
dintre bărbat şi femeie. Există o virtute estimativă situată în
partea dorsală a ventriculului mijlociu al encefalului (ce-i asta?
m-am întrebat), al cărui rost este să prindă intenţiile nesensibile
care se află în obiectele sensibile captate de simţuri, şi cînd
dorinţa pentru obiectul perceput de simţuri devine foarte
puternică, iată că facultatea estimativă este tulburată şi se
hrăneşte doar cu fantasma persoanei iubite; atunci se verifică o
aprindere a întregii inimi şi a corpului, tristeţea lăsînd locul
bucuriei şi invers, deoarece căldura (care în momentele de
disperare coboară în părţile cele mai adînci ale corpului şi
îngheaţă epiderma) în momentele de bucurie urcă la suprafaţă şi
aprinde faţa. Leacul propus de Arnaldo constă în a încerca să
pierzi încrederea şi speranţa de a ajunge la obiectul iubit, aşa
încît gîndul să se îndepărteze.
Dar atunci sînt vindecat, sau pe cale de-a fi vindecat, mi-am
spus, pentru că am puţină, sau poate chiar nici o nădejde de a
revedea obiectul gîndurilor mele, şi dacă l-aş vedea ca să-l ajung,
şi dacă aş ajunge să-l posed din nou, şi dacă l-aş poseda iar, ca
să-l ţin alături de mine, atît din cauza stării mele de monah, cît şi
a datoriilor care mi-au fost impuse de rangul familiei mele... Sînt
mîntuit, mi-am spus, am închis fasciculul şi mi-am revenit,
tocmai cînd Guglielmo intra în încăpere. Am reluat cu el călătoria
prin labirintul acum dezvăluit (după cum am spus deja) şi pentru
moment am dat uitării obsesia mea.
Cum se va vedea, aveam s-o regăsesc după scurtă vreme, dar în
împrejurări (oh, Doamne !) cu totul deosebite.
326
Ziua a patra Noaptea
în care Salvatore este descoperit, din nenorocire, de Bernardo Gui,
fata iubită de Adso e luată drept vrăjitoare şi toţi se duc la culcare
mai nefericiţi şi mai îngrijoraţi decît înainte
Tocmai coboram în refector, cînd am auzit strigăte şi am văzut
nişte lumini slabe pîlpîind dinspre bucătărie. Guglielmo a stins
brusc felinarul. Mergînd pe lîngă pereţi, ne-am apropiat de uşa
care da în bucătărie şi am auzit că zgomotul venea de-afară, de
parcă uşa ar fi fost deschisă. Apoi glasurile şi luminile s-au
depărtat şi cineva a închis uşa cu putere. Era o mare clocotire
care părea să premeargă ceva neplăcut. Am trecut din nou în
mare grabă prin osuar, ne-am făcut din nou apariţia în biserica
goală, am ieşit tot prin portalul de miazăzi şi am zărit o
învîlvorare de torţe în incinta mănăstirii.
Ne-am apropiat şi în învălmăşeală părea că veniserăm şi noi în
grabă la faţa locului, împreună cu alţii, ieşiţi fie din dormitor, fie
din casa pelerinilor. I-am văzut pe arcaşi ţinîndu-l zdravăn pe
Salvatore, alb ca albul din ochii lui, şi o femeie care plîngea. Am
simţit cum mi se strînge inima; era ea, fata inimii mele. De cum
m-a văzut, m-a recunoscut şi mi-a aruncat o privire rugătoare şi
disperată. M-am simţit gata să mă arunc şi s-o eliberez, dar
Guglielmo m-a ţinut, şoptindu-mi dojeni deloc afectuoase.
Călugării şi oaspeţii dădeau acuma fuga din toate părţile.
A venit Abatele, a venit Bernardo Gui, căruia căpitanul arcaşilor
i-a dat un scurt raport. Iată ce se petrecuse.
Din porunca inchizitorului, ei patrulau în timpul nopţii peste tot,
avînd mai ales în vedere calea care mergea de la portal la intrarea
în biserică, zona grădinilor de zarzavat şi faţada Edificiului (de ce
? m-am întrebat, şi am înţeles: era limpede, pentru că Bernardo
adunase de la servitori şi de la bucătari tot felul de vorbe despre
unele mişcări de noapte,
327
poate fără să ştie cine se făcea vinovat de asta, care se petreceau
între locul din afara incintei şi bucătării, şi cine ştie dacă
smintitul de Salvatore, cum îmi vorbise mie despre planurile sale,
nu mai vorbise şi la bucătărie sau la grajduri cu vreun nenorocit
care, înspăimîntat de interogatoriul de după-amiază, îi dăduse de
ciugulit vorbele astea lui Bernardo). Umblînd şi pîndind prin
întuneric şi ceaţă, arcaşii îl descoperiseră în cele din urmă pe
Salvatore, în tovărăşia femeii, în timp ce-şi făceau de lucru la uşa
bucătăriei.
— O femeie în acest loc sfînt, şi cu un călugăr! a spus cu asprime
Bernardo, adresîndu-se Abatelui. Magnifice senior, a urmat el,
dacă ar fi vorba numai de violarea harului castităţii, pedeapsa
acestui om ar cădea în jurisdicţia domniei voastre. Dar întrucît
nu ştiu încă dacă manevrele acestor doi nefericiţi nu au nimic dea
face cu viaţa tuturor oaspeţilor, trebuie mai întîi să facem
lumină în privinţa acestei taine. Şi acum vorbesc cu tine,
mizerabile, şi-i smulgea de la pieptul lui Salvatore legătura ce
se vedea şi pe care călugărul vrea s-o dosească. Ce ai aici
înăuntru ?
Eu ştiam ce avea : un cuţit, o pisică neagră care, de cum a fost
desfăcută legătura, a fugit mieunînd furioasă, şi două ouă, acum
sparte şi amestecate, care au părut tuturor sînge, sau fiere
galbenă, sau altă materie scîrboasă. Salvatore se pregătea să
intre în bucătărie, să omoare pisica şi să-i scoată ochii, şi cine
ştie cu ce făgăduieli o înduplecase pe fată să-l urmeze. Cu ce
făgăduieli, am aflat numaidecît. Arcaşii au căutat-o pe fată,
printre rîsete răutăcioase şi cuvinte neruşinate, şi au găsit la ea
un cocoşel mort, tocmai bun de jumulit. Nenorocirea a vrut ca
noaptea, în care toate pisicile sînt negre, cocoşelul să pară şi el
negru ca pisica. Eu m-am gîndit, în schimb, că nu era nevoie de
mai mult ca s-o atragă pe biata fată care noaptea trecută părăsise
(de dragul meu !) preţioasa ei inimă de bou...
— Ah, ah, a exclamat Bernardo pe un ton foarte grav, pisică şi
cocoş negru... Dar eu îi cunosc pe blestemaţii ăştia... L-a zărit pe
Guglielmo printre străini. Nu-i cunoaşteţi şi dumneavoastră, frate
Guglielmo? Nu aţi fost inchizitor, acum trei ani, la Kilkenny, unde
fata aceea avea legături cu un diavol care-i apărea sub forma unei
pisici negre ?
Mi s-a părut că maestrul meu tăcea din laşitate. L-am apucat de
mînecă, l-am scuturat, i-am şoptit disperat:
— Dar spuneţi-i că l-a luat ca să-l mănînce...
El s-a eliberat din strînsoarea mea şi s-a întors, cu buna creştere,
spre Bernardo.
328
— Nu cred ca domnia ta să aibă nevoie de vechile mele
experienţe, ca să ajungă la propriile sale concluzii, i-a spus.
— Oh, nu, sînt mărturii cu prea multă autoritate, a zîmbit
Bernardo. Etienne de Bourbon povesteşte în tratatul său despre
cele şapte daruri ale Duhului Sfînt că Sfîntul Dominic, după ce
predicase la Fanjeaux împotriva ereticilor, le-a spus anumitor
femei că aveau să vadă pe cine slujiseră pînă atunci. Şi deodată a
sărit în mijlocul lor o pisică înfricoşătoare, de mărimea unui cîine
mare, cu ochii mari şi aprinşi, limba sîngerîndă care-i ajungea
pînă la ombilic, coada scurtă şi ridicată în sus, aşa că oricum se
învîrtea animalul arăta neruşinarea dosului său, mai murdar
decît oricare altele, cum se cuvine acelui anus pe care mulţi
devotaţi ai diavolului, nu în ultimul rînd cavalerii templieri, au
obişnuit întotdeauna să-l sărute în cursul reuniunilor lor. Şi
după ce s-a învîrtit pe lîngă femei timp de o oră, pisica a sărit pe
funia clopotului şi s-a căţărat pe ea, lăsînd în urmă resturile ei
puturoase. Şi oare nu pisica este animalul iubit de catari care,
după Alano delle Isole, se numesc aşa tocmai de la catus, pentru
că îi pupă fundul acestei bestii, socotind-o incarnarea lui Lucifer?
Şi obiceiul acesta scîrbavnic nu este arătat şi de către
Guglielmo d'Alvernia în De legibus ? Şi Albert cel Mare nu spunea
că pisicile sînt diavoli printre oameni ? Şi nu ne dovedeşte
venerabilul meu confrate Jacques Fournier că la patul de moarte
al inchizitorului Geoffroy de Carcassonne au apărut două pisici
negre, care nu erau altceva decît diavoli veniţi să necinstească
acele rămăşiţe pămînteşti ?
Un murmur de groază a străbătut grupul de călugări, dintre care
unii şi-au făcut semnul sfintei cruci.
— Domnule Abate, domnule Abate, spunea între timp Bernardo
cu un glas plin de virtute, poate magnificienţa voastră nu ştie
cum anume folosesc păcătoşii aceste instrumente! Dar eu
ştiu foarte bine asta, o ştiu, Dumnezeu să ne apere ! Am văzut
femei smintite, în orele cele mai întunecate din noapte, împreună
cu altele de teapa lor, folosindu-se de pisici negre ca să
dobîndească farmece pe care n-au putut niciodată să le dezmintă:
aşa că puteau să meargă de-a buşilea, ca anumite animale, şi să
străbată, proteguite de noapte, spaţii nesfîrşite, tîrînd după ele pe
sclavii lor, prefăcuţi în nătărăi plini de pofte... Şi lor li se arăta
chiar diavolul în persoană, sau cel puţin ele cred asta cu toată
convingerea, sub formă de cocoş sau de alt animal negru-tăciune,
şi cu el se Şi culcă, nu mă întrebaţi cum. Şi ştiu bine că prin tot
felul de necromanţii, nu de mult, chiar la Avignon, s-au pregătit
nişte băuturi şi alifii cu care să se atenteze chiar la viaţa
seniorului
329
papă, punîndu-i otravă în mîncăruri. Papa a putut să se apere de
ele şi să descopere otrava numai pentru că era înzestrat cu
bijuterii miraculoase, în formă de limbă de şarpe, întărite cu
smaralde miraculoase şi cu rubine care, prin virtute dumnezeiască,
slujeau să dea la iveală existenţa otrăvurilor în bucate!
Unsprezece din limbile acestea atît de preţioase i le dăruise regele
Franţei, slavă cerului, şi numai aşa senior papa al nostru a putut
scăpa de moarte ! Este adevărat că vrăjmaşii papei au făcut şi
mai mult, şi toţi ştiu ce s-a aflat de la ereticul Bernard Delicieux,
arestat acum zece ani: în casa lui au fost găsite cărţi de magie
neagră însemnate chiar la paginile cele mai spurcate, cu toate
sfaturile trebuincioase pentru a se face figuri de ceară cu care să
se vateme duşmanii. Şi, să ne credeţi, în casa lui s-au găsit figuri
care reprezentau, cu o măiestrie admirabilă, chiar imaginea
papei, cu cerculeţe roşii pe la părţile vitale, şi toţi ştiu că
asemenea figuri, agăţate de o sfoară, sînt puse în faţa unei oglinzi
şi apoi se lovesc cercu-leţele vitale cu nişte andrele şi... Oh, dar
de ce stărui eu asupra acestor mizerii dezgustătoare? Papa însuşi
a vorbit despre ele şi le-a descris, condamnîndu-le, chiar anul
trecut, în constituţia sa Super illius specula ! Şi nădăjduiesc că
aveţi o copie din ea în această bibliotecă bogată a dumneavoastră,
ca să vă gîndiţi cum se cuvine la ea...
— O avem, o avem, a întărit cu însufleţire Abatele, foarte
tulburat.
— Foarte bine, a spus la urmă Bernardo. Atunci faptul mi se pare
limpede. Un călugăr sedus, o vrăjitoare şi nişte ritualuri care, din
fericire, nu au avut loc. Cu ce scopuri ? Este ceea ce vom afla, şi
doresc să răpesc cîteva ceasuri somnului ca s-o aflăm.
Magnificenţa voastră este bună să-mi puneţi la dispoziţie un
loc în care omul ăsta să fie pus la popreală ?
— Avem chilii la subsolul atelierului de fierărie, a spus Abatele,
care, din fericire, ne folosesc atît de rar şi sînt goale de ani de zile.
— Din fericire sau din nefericire, a observat Bernardo. Şi a
poruncit arcaşilor să ceară să li se arate drumul şi să-i ducă în
două chilii deosebite pe cei doi prinşi; şi să-l lege pe bărbat de
vreun inel fixat în zid, în aşa chip încît el să poată coborî în
scurtă vreme să-l interogheze, privindu-l drept în faţă. In privinţa
fetei, a mai spus, ceea ce fusese era limpede, şi nu merita
osteneala s-o mai supună la întrebări în noaptea aceea. Alte
probe aveau s-o aştepte înainte de a fi arsă ca vrăjitoare. Şi, dacă
era vrăjitoare, nu avea să vorbească prea lesne. Dar călugărul,
poate, era încă în stare să se căiască (şi-l privea pe Salvatore,
care tremura, ca şi cum ar fi vrut să-l facă sa
330
înţeleagă că-i mai oferea o portiţă de ieşire), spunînd adevărul si,
a mai zis el, spunînd cine îi era complice.
Cei doi au fost tîrîţi de-acolo, unul tăcut şi pierdut, aproape
cuprins de febră, cealaltă, plîngînd, se zvîrcolea şi ţipa ca un
animal dus la tăiere. Dar nici Bernardo, nici arcaşii, nici chiar eu
nu înţelegeam ce spunea în limba ei de ţărancă. Şi cu toate că
vorbea atîta, părea mută. Există unele cuvinte care dau putere,
altele care sporesc neputinţa, şi de felul acestora din urmă sînt
cuvintele necioplite ale oamenilor simpli, cărora Dumnezeu nu lea
îngăduit să se exprime în limba universală a ştiinţei şi a puterii.
încă o dată m-am simţit îndemnat să mă duc după ea, încă o
dată Guglielmo, foarte întunecat la faţă, m-a ţinut:
— Stai pe loc, prostule, a spus, fata e pierdută, e carne de ars pe
rug.
în timp ce urmăream încremenit scena, într-o învălmăşeală de
gînduri ce se ciocneau unul de altul, privind-o stăruitor pe fată,
m-am simţit bătut pe spate. Nu ştiu de ce, dar înainte de a mă
întoarce, am recunoscut mîna lui Ubertino:
— O priveşti pe vrăjitoare, nu-i aşa? Şi ştiam că nu putea şti de
întîmplarea mea, dar vorbea totuşi aşa numai pentru că prinsese,
cu pătrunderea sa nemaipomenită a slăbiciunilor omeneşti,
stăruinţa privirii mele.
— Nu... m-am ferit eu, n-o privesc... sau, poate c-o privesc, dar
nu e vrăjitoare... nu ştim asta, poate că e nevinovată...
— O priveşti pentru că e frumoasă. E frumoasă, nu-i aşa ? m-a
întrebat cu o nemaipomenită căldură, strîngîndu-mi braţul. Dacă
o priveşti pentru că e frumoasă, şi eşti tulburat de asta (dar ştiu
că eşti tulburat, pentru că păcatul de care e bănuită ţi-o face şi
mai fermecătoare), dacă o priveşti şi simţi că-ţi trezeşte dorinţa,
înseamnă că tocmai de aceea e o vrăjitoare. Păzeşte-te, fiul meu...
Frumuseţea trupului se mărgineşte la piele. Dacă bărbaţii ar
vedea ceea ce se află sub piele, aşa cum se întîmplă cu linxul din
Beotia, s-ar scutura îngroziţi de vederea femeii. Toată graţia aceea
este făcută numai din mucozităţi şi din sînge, din umori şi din
bilă. Dacă te gîndeşti la ceea ce se ascunde în nări, în gură şi în
burtă, n-ai să găseşti decît murdărie. Şi dacă ţi-e silă să atingi
mucul sau fecala cu vîrful degetului, cum să mai doreşti să
îmbrăţişezi toată punga care conţine fecalele ?
Am simţit o icnitură de greaţă. Nu voiam să mai ascult vorbele
acelea. Mi-a venit în ajutor maestrul meu, care auzise. S-a
apropiat dintr-o dată de Ubertino, l-a apucat de braţ şi i l-a
desprins de al meu.
331
— Ajunge, Ubertino, a spus. Fata aceea va fi torturată în curînd,
deci dată rugului. Va ajunge exact cum spui tu, muci sînge,
umori şi bilă. Dar tocmai semenii noştri vor fi cei care să
scotocească sub pielea ei ceea ce Domnul Dumnezeu a vrut să fie
acoperit cu podoaba pielii aceleia. Şi din punct de vedere al
materiei prime, tu nu eşti mai bun decît ea. Lasă băiatul în pace.
Ubertino s-a tulburat.
— Poate că am greşit, a şoptit. Fără îndoială că am greşit. Ce
altceva poate face un păcătos ?
Acum toţi se înapoiau la chiliile lor, discutînd despre cele
întîmplate. Guglielmo a stat puţin de vorbă cu Michele şi cu
ceilalţi minoriţi, care-i cereau părerea.
— Bernardo are acum în mînă un argument, chiar dacă este
nesigur. In abaţie foiesc necromanţi care fac aceleaşi lucruri care
s-au făcut împotriva papei la Avignon. Desigur, nu e o dovadă, şi
în primă instanţă nu poate fi folosită pentru a împiedica întîlnirea
de mîine. în noaptea aceasta va încerca să-i smulgă nenorocitului
aceluia vreo altă informaţie, de care, sînt sigur de asta, nu se va
folosi numaidecît mîine dimineaţă. O va ţine ascunsă, îi va fi de
ajutor mai tîrziu, pentru a tulbura curgerea discuţiilor, dacă vor
lua cumva vreo cale care să nu-i convină.
— Va putea să-l facă să spună ceva de care să se slujească
împotriva noastră? l-a întrebat Michele din Cesena.
Guglielmo căzu pe gînduri:
— Să nădăjduim că nu, a spus.
Mi-am dat seama că dacă Salvatore îi spunea lui Bernardo ceea
ce ne spusese nouă, asupra trecutului său şi al chelarului, şi
dacă făcea cumva vreo aluzie la legătura dintre ei şi Ubertino,
oricît de slabă ar fi fost această legătură, s-ar fi creat o situaţie
foarte încurcată.
— în orice caz, să vedem ce-o să se întîmple, a spus Guglielmo
cu seninătate. Pe de altă parte, Michele, totul e hotărît mai
dinainte. Dar tu vrei să ţi se facă dovada.
— Vreau, a spus Michele, şi Atotputernicul mă va ajuta. Fie ca
sfîntul nostru să fie mijlocitorul nostru al tuturor.
— Amin, au spus cu toţii.
— Dar nu s-a spus asta, a fost comentariul cam necuviincios al
lui Guglielmo. Sfîntul Francisc ar putea să se afle pe undeva, în
aşteptarea judecăţii, fără să-l vadă pe Dumnezeu faţă-n faţă.
— Blestemat să fie ereticul Ioan, l-am auzit bombănind pe messer
Girolamo, în vreme ce fiecare se întorcea la patul lui. Dacă acum
ne ia şi ajutorul sfinţilor, unde o să sfîrşim noi, bieţii păcătoşi?

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki