FANDOM


Ziua a şaptea Noaptea
în care, pentru a rezuma revelaţiile uluitoare de care se vorbeşte,
titlul ar trebui să fie mai lung decît capitolul, ceea ce este contrar
obiceiului
Ne-am trezit în pragul unei camere asemănătoare ca formă
celorlalte camere oarbe heptagonale, în care domnea un puternic
miros de închis şi de cărţi mîncate de umiditate. Felinarul pe
care-l ţineam sus a luminat mai întîi bolta, apoi am mişcat braţul
în jos, la dreapta şi la stînga, şi flacăra a trimis o lumină slabă
spre dulapurile îndepărtate, înşirate de-a lungul pereţilor. în
sfîrşit, am văzut la mijloc o masă, plină de hîrtii, şi în spatele
mesei o figură aşezată, care părea să ne aştepte nemişcată, în
întuneric, în caz că mai era vie. Guglielmo a vorbit:
— Fericită noapte, venerabile Jorge. Ne aşteptai ? Acum, fiindcă
mai înaintasem cîţiva paşi, lampa lumina
figura bătrînului, care ne privea ca şi cum ne-ar fi văzut.
— Tu eşti, Guglielmo din Baskerville ? a întrebat. Te aşteptam de
azi după-masă, înainte de vesper, cînd am venit să mă încui aici.
Ştiam că ai să vii.
— Şi Abatele ? a întrebat Guglielmo. EI este cel care se zvîrcoleşte
în scara ascunsă?
Jorge a avut o clipă de nehotărîre :
— Mai trăieşte încă ? a întrebat. Credeam că n-a mai putut s-o
ducă fără aer.
— Mai înainte de-a începe să vorbim, aş vrea să-l salvez. Tu poţi
să deschizi de pe partea asta ?
— Nu, a spus Jorge, obosit; nu mai pot. Mecanismul se
mînuieşte de jos, apăsînd pe lespede, şi aici se ridică o pîrghie
care deschide o uşă acolo, în fund, în spatele acelui dulap, şi a
arătat în spatele lui. Puteţi vedea alături de dulap o roată cu nişte
contragreutăţi care pun în mişcare mecanismul de aici. Dar cînd
am auzit roata învîrtindu-se, semn că Abatele
461
intrase dedesubt, am slobozit funia care ţine greutăţile, şi funia sa
rupt. Aşa că acum trecerea este închisă din amîn-două părţile,
şi nu puteţi reînnoda capetele acelei legături. Abatele a murit.
— De ce l-ai omorît ?
— Azi, cînd a trimis să mă cheme, mi-a spus că mulţumită ţie a
descoperit totul. Nu ştia încă ce încercam eu să prote-guiesc, nu
a înţeles niciodată cu precizie care erau comorile şi adevărata
menire a bibliotecii. Mi-a cerut să-i explic ceea ce nu ştia. Voia ca
finis Africae să fie deschis. Grupul italienilor i-a cerut să pună
capăt la ceea ce ei numeau misterul întreţinut de mine şi de
predecesorii mei. Sînt chinuiţi de lăcomia lucrurilor noi...
— Şi tu trebuie să le fi făgăduit că aveai să vii aici şi aveai să-ţi
pui capăt vieţii, aşa cum ai făcut şi cu ceilalţi, în aşa chip încît
onoarea abaţiei să fie salvată şi nimeni să nu ştie nimic. Apoi i-ai
arătat drumul pe care, mai tîrziu, să vină să controleze, în schimb
tu l-ai aşteptat ca să-l omori. Nu te gîndeai că putea să intre în
oglindă ?
— Nu, Abbone e mic de statură, şi n-ar fi fost în stare să ajungă
singur la verset. I-am spus despre trecerea aceasta, pe care eu
singur o mai cunoşteam. Este cea pe care am folosit-o eu atîţia
ani, pentru că era mai simplă, pe întuneric. Era de ajuns să
mergi pînă la capelă, şi apoi să urmăreşti oasele morţilor pînă la
capătul trecerii.
— Aşa l-ai făcut să vină aici, ştiind că aveai să-l omori.
— Nu puteam avea încredere nici măcar în el. Era speriat.
Devenise celebru pentru că la Fossanova izbutise să coboare un
trup neînsufleţit pe o scară răsucită. Nedreaptă glorie. Acum a
murit pentru că n-a mai izbutit să-şi urce propriul corp.
— L-ai folosit timp de patruzeci de ani. Cînd ţi-ai dat seama că
orbeai şi nu mai aveai putere să controlezi mai departe biblioteca,
ai lucrat cu dibăcie. Ai făcut să fie ales abate un om în care să
poţi avea încredere, şi l-ai numit bibliotecar mai întîi pe Roberto
din Bobbio, pe care-l puteai instrui după placul tău, apoi pe
Malachia, care avea nevoie de ajutorul tău şi nu făcea un pas fără
să se sfătuiască cu tine. Timp de patruzeci de ani ai fost stăpînul
acestei abaţii. Asta a înţeles grupul italienilor, asta repeta
Alinardo, dar nimeni nu-i da ascultare pentru că-l ştiau dement
de-acum, nu-i aşa ? Totuşi, tu tot mă aşteptai pe mine, şi n-ai fi
putut bloca intrarea oglinzii, pentru că mecanismul este zidit. De
ce mă aşteptai, cum de puteai fi sigur că am să vin ?
462
Guglielmo îl întreba, dar după tonul său se înţelegea că el ştia
deja răspunsul, şi-l aştepta ca pe un premiu pentru propria lui
iscusinţă.
— încă de la început am înţeles că tu aveai să înţelegi, după felul
cum m-ai silit să discutăm despre ceva care nu-mi plăcea să fi
discutat. Erai mai bun decît ceilalţi, ai fi izbutit oricum. Ştii, e de
ajuns să gîndeşti şi să refaci în propria minte gîndurile altora. Şi
apoi am auzit că puneai întrebări celorlalţi călugări, toate
îndreptăţite. Dar nu întrebai niciodată despre bibliotecă, ca şi
cum i-ai fi cunoscut orice taină, într-o noapte am venit să bat la
uşa chiliei tale şi tu nu erai acolo. Erai, fără îndoială, aici.
Dispăruseră două felinare de la bucătărie, l-am auzit pe un
servitor spunînd asta. Şi, în sfîrşit, cînd Severino a venit să-ţi
vorbească despre o carte, alaltăieri, în nartex, am fost sigur că-mi
dăduseşi de urmă.
— Dar ai izbutit să-mi smulgi cartea. Te-ai dus la Malachia, care
pînă atunci nu înţelesese nimic. Ros de gelozia lui, prostul acela
era obsedat mereu de ideea că Adelmo i-l răpise pe adoratul lui
Berengario, care voia acum carne mai tînără decît a lui. Nu
înţelegea ce legătură avea Venanzio cu povestea asta, şi tu i-ai
zăpăcit şi mai mult ideile. I-ai spus că Berengario avusese o
legătură cu Severino, şi că, pentru a-l răsplăti, îi dăduse o carte
din finis Africae. Nu ştiu cu precizie ce anume i-ai spus. Malachia
s-a dus la Severino, nebun de gelozie, şi l-a omorît. Pe urmă n-a
mai avut timp să caute cartea, pe care tu i-ai descris-o, pentru că
a sosit chelarul. Aşa a fost ?
— Mai mult sau mai puţin.
— Dar tu nu voiai ca Malachia să moară. El nu văzuse, probabil,
niciodată cărţile din finis Africae, avea încredere în tine, asculta
de interzicerile tale. El se limita să aşeze seara ierburile ca să-i
sperie pe curioşii care s-ar fi ivit. I le dădea Severino. De aceea l-a
lăsat Severino în acea zi pe Malachia să intre în spital; era vizita
lui de fiecare zi pentru a ridica ierburile proaspete, pe care el le
pregătea zi de zi, din ordinul Abatelui. Am ghicit ?
— Ai ghicit. Nu voiam ca Malachia să moară. I-am spus să
regăsească volumul, cu orice preţ, şi să-l aducă din nou aici, fără
să-l deschidă. I-am spus că avea puterea a mii de scorpioni. Dar
pentru prima oară smintitul a vrut să facă după capul lui. Nu
voiam să moară, îndeplinea cu supunere ordinele mele. Dar numi
repeta ce ştii, ştiu că ştii. Nu vreau să hrănesc trufia ta, ai tu
singur grijă de asta. Te-am auzit, azi dimineaţă, în scriptorium,
cum îl întrebai pe Bencio despre
463
Coena Cypriani. Erai foarte aproape de adevăr. Nu ştiu cum ai
descoperit tu secretul oglinzii, dar cînd am aflat de la Abate că tu
îi pomeniseşi despre finis Africae, am fost sigur că în scurtă vreme
aveai să ajungi aici. De-asta te aşteptam. Şi acum ce vrei ?
— Aş vrea să văd, a spus Guglielmo, ultimul manuscris din
volumul legat care ţine laolaltă un text arab, unul sirian şi o
interpretare sau transcriere a cărţii Coena Cypriani. Vreau să văd
copia aceea în greceşte, făcută probabil de un arab, sau de un
spaniol, pe care tu ai găsit-o cînd, fiind ajutorul lui Paolo din
Rimini, ai obţinut să fii trimis în ţara ta ca să aduni cele mai
frumoase manuscrise ale Apocalipselor din Leon şi Castilia, o
pradă care te-a făcut faimos şi stimat şi ai putut astfel să obţii
postul de bibliotecar, în timp ce el îi revenea lui Alinardo, cu zece
ani şi mai bine mai bătrîn decît tine. Vreau să văd copia aceea
grecească scrisă pe hîrtie de pînză, care era foarte rară atunci şi
se fabrica tocmai la Silos, aproape de Burgos, locul tău de
naştere. Vreau să văd cartea pe care tu ai furat-o de-acolo, după
ce ai citit-o, pentru că nu voiai s-o mai citească şi alţii, şi pe care
ai adus-o aici, ocrotind-o cu mare iscusinţă, şi pe care n-ai
distrus-o, pentru că un om ca tine nu distruge o carte, ci doar o
păstrează şi are grijă să n-o atingă nimeni. Aş vrea să văd a doua
carte a Poeticii lui Aristotel, aceea pe care toţi o socoteau pierdută
sau niciodată scrisă, şi din care tu păstrezi, poate, singura copie.
— Ce grozav bibliotecar ai fi fost, Guglielmo, a spus Jorge, cu un
ton în acelaşi timp de admiraţie şi de părere de rău. Aşa că ştii
chiar tot. Vino, cred că e un scăunel înspre partea ta de masă.
Aşază-te, iată premiul.
Guglielmo s-a aşezat şi a pus alături felinarul, pe care i-l
dădusem, luminînd de jos figura lui Jorge. Bătrînul a luat un
volum pe care-l avea dinaintea sa şi i l-a întins. Am recunoscut
legătura, era cel pe care-l deschisesem la spital, crezîndu-l un
manuscris arab.
— Citeşte, deci, răsfoieşte-l, Guglielmo, a spus Jorge. Ai învins.
Guglielmo a privit volumul, dar nu l-a atins. A scos din rasă o
pereche de mănuşi, nu pe ale sale, cu vîrfurile degetelor
descoperite, ci pe cele pe care şi le pusese Severino cînd îl
găsisem mort. A deschis încet legătura uzată şi delicată. Eu m-am
apropiat şi m-am aplecat peste umărul lui. Cu auzul lui atît de
fin, Jorge a auzit zgomotul pe care-l făceam. A spus: — Eşti şi tu,
băiete ? O să pun să ţi-l arate şi ţie, după asta.
464
Guglielmo a dat repede primele pagini.
— Este un manuscris arab, despre spunerile unui smintit, după
catalog, a spus el. Despre ce e vorba?
— Oh, nişte legende proaste despre necredincioşi, de unde reiese
că smintiţii au unele afirmaţii pătrunzătoare care-i uimesc şi pe
sacerdoţîi lor şi-i entuziasmează pe califii lor...
— Al doilea este un manuscris sirian, dar, după catalog, traduce
un tom egiptean de alchimie. Cum de se găseşte legat aici?
— Este o operă egipteană din secolul al treilea al epocii noastre.
Legat de opera care urmează, dar mai puţin primejdios. Nimeni nar
pleca urechea la aiurelile unui alchimist african. Atribuie
creaţia lumii rîsului divin...
A ridicat faţa şi a recitat, cu uluitoarea lui memorie de lector care
de mai bine de patruzeci de ani îşi repeta sie însuşi lucruri citite
cînd încă se mai bucura de o vedere bună:
— De cum a rîs Dumnezeu s-au născut şapte zei care au condus
pămîntul, de cum a izbucnit în rîs a apărut lumina, la al doilea
hohot de rîs a apărut apa, şi în a şaptea zi de cînd rîdea a apărut
sufletul... Nerozii. Şi chiar şi scrierea care urmează, de unul
dintre nenumăraţii proşti care s-au apucat să comenteze Coena...
Dar nu acestea sunt lucrurile care te interesează.
într-adevăr, Guglielmo dăduse foarte repede paginile şi ajunsese
la textul grecesc. Am văzut numaidecît că foile erau dintr-un alt
soi de material, şi mai moale, aproape sfîşiat, cu o parte din
pagini mîncată, acoperit de pete şterse, cum produc de obicei
timpul şi umezeala la alte cărţi. Guglielmo a citit primele rînduri,
mai întîi în greceşte, apoi traducînd în latineşte şi continuînd apoi
în această limbă, aşa încît eu să pot înţelege cum începea cartea
fatală.
„In prima carte am tratat despre tragedie, şi cum ea, cerînd
pietate şi teamă, produce purificarea unor asemenea sentimente.
Aşa cum am făgăduit, vom trata acum despre comedie (şi de
asemenea despre satiră şi despre mimă) şi cum, producînd
plăcerea ridicolului, ea duce la purificarea unei asemenea
pasiuni. Despre cît de demnă de consideraţie este asemenea
pasiune am şi spus în cartea despre suflet, întrucît - numai el
dintre toate animalele - omul are putinţa de a rîde. Vom defini
deci de ce tip de acţiune este mimesis comedia, examinînd astfel
modurile în care comedia dă naştere rîsului, şi aceste moduri sînt
faptele şi vorbirea. Vom arăta cum ridicolul faptelor ia naştere din
asimilarea de la cel mai bun la cel mai rău şi invers, din
surprinderea
465
prin înşelăciune, prin imposibil şi prin violarea legilor naturii,
prin neînsemnat şi prin neconsecvent, prin decăderea
personajelor, prin lipsa de armonie, prin alegerea lucrurilor celor
mai puţin demne. Vom arăta deci cum ridicolul vorbirii ia naştere
din echivocurile dintre cuvinte asemănătoare pentru lucruri
deosebite, şi deosebite pentru lucruri asemănătoare, prin
flecăreală şi prin repetiţie, prin jocuri de cuvinte, diminutive,
greşeli de pronunţie şi barbarisme..."
Guglielmo traducea anevoie, căutînd cuvintele potrivite, oprinduse
din cînd în cînd. Traducînd, zîmbea, ca şi cum ar fi recunoscut
lucruri pe care aştepta să le găsească. A citit cu voce tare prima
pagină, apoi a tăcut, ca şi cum nu ar mai fi dorit să ştie altceva.
Şi a răsfoit în grabă paginile care au urmat; dar după cîteva foi a
întîmpinat o piedică, pentru că lîngă marginea laterală de sus, şi
de-a lungul muchiei, foile erau lipite una de alta, aşa cum se
întîmplă cînd — ume-zindu-se şi stricîndu-se - materia hîrtiei se
preface într-o cocă groasă. Jorge şi-a dat seama că foşnetul foilor
încetase, şi l-a îndemnat pe Guglielmo.
— Hai, citeşte, răsfoieşte. E al tău, l-ai meritat... Guglielmo rîse,
părînd foarte amuzat:
— Hei, văd că nu mă socoteşti prea isteţ, Jorge! Tu nu vezi, dar
eu am mănuşi. Cu degetele aşa de stînjenite nu izbutesc să
desprind o pagină de alta. Ar trebui să lucrez cu mîinile goale, sămi
umezesc degetele cu limba, cum mi s-a întîmplat azi dimineaţă
citind în scriptorium, aşa încît dintr-o dată şi taina aceasta mi-a
fost dezvăluită, şi ar trebui să fac aşa mai departe pînă cînd
otrava îmi va fi pătruns în gură atît cît trebuie. Vorbesc despre
otrava pe care tu, într-o zi, cu multă vreme în urmă, ai furat-o din
laboratorul lui Severino, poate de atunci îngrijorat că ai auzit pe
cineva în scriptorium arătîndu-se cuprins de curiozitate, fie în
privinţa lui finis Africae, fie în privinţa cărţii pierdute a lui
Aristotel, fie în a amîndurora. Cred că ai păstrat flaconul multă
vreme, gata să te foloseşti de el cînd vei fi simţit vreo primejdie. Şi
ai simţit-o acum cîteva zile, cînd pe de-o parte Venanzio s-a
apropiat mult prea mult de tema acestei cărţi, şi Berengario, din
uşurinţă, din mîndrie, ca să-l impresioneze pe Adelmo, s-a
dovedit a fi mai puţin hotărît să păstreze taina decît credeai tu.
Atunci ai venit şi ţi-ai pus capcana. Tocmai la timp, pentru că
după cîteva nopţi Venanzio a pătruns aici, a furat cartea, a
răsfoit-o cu o lăcomie aproape fizică. S-a simţit rău în scurtă
vreme şi s-a dus să caute ajutor în bucătărie. Unde a murit.
Greşesc?
— Nu ; spune mai departe.
— Ce a urmat e simplu. Berengario găseşte trupul lui Venanzio în
bucătărie, se teme să nu dea prilejul unei anchete, pentru că
Venanzio era noaptea în Edificiu ca urmare a primei sale
dezvăluiri făcute lui Adelmo. Nu ştie ce să facă, ia trupul în
spinare şi-l aruncă în hîrdăul cu sînge, gîndindu-se că toţi aveau
să fie convinşi că se înecase.
— Şi tu de unde ştii că s-a întîmplat aşa ?
— O ştii şi tu, am văzut cum ai tresărit cînd am găsit o cîrpă
murdară de sînge la Berengario. Nenorocitul îşi ştersese cu cîrpa
mîinile cînd îl băgase pe Venanzio în sînge. Dar pentru că
dispăruse, Berengario nu putea să dispară decît cu cartea care-i
trezise şi lui acum curiozitatea. Şi tu te aşteptai să-l găsească pe
undeva, nu însîngerat, ci otrăvit. Ce-a urmat, e limpede. Severino
a regăsit cartea, pentru că Berengario se dusese mai întîi la
spital, ca s-o citească ferit de ochii curioşilor. Malachia l-a omorît
pe Severino împins de tine, şi moare cînd se întoarce aici ca să
afle ce era atît de neîngăduit în obiectul care-l făcuse să ajungă
ucigaş. Iată că avem o lămurire pentru fiecare cadavru... Ce
prost...
— Cine ?
— Eu. Din cauza unei fraze a lui Alinardo eram convins că şirul
de crime urma ritmul celor şapte trâmbiţe ale Apocalipsei.
Grindina pentru Adelmo, şi era o sinucidere. Sîngele pentru
Venanzio, şi fusese o idee ciudată a lui Berengario; apa pentru
Berengario însuşi, şi fusese doar o întîmplare; a treia parte a
cerului pentru Severino, şi Malachia lovise cu sfera armilară
pentru că era singurul lucru pe care-l găsise la îndemînă. în fine,
scorpionii lui Malachia... De ce ai spus că tomul acela avea
puterea a mii de scorpioni ?
— Din cauza ta. Alinardo îmi oferise ideea lui, apoi auzisem de la
cineva că şi tu o găsiseşi convingătoare... Atunci m-am convins că
un plan dumnezeiesc hotăra aceste dispariţii, pentru care nu eu
aveam răspunderea. Şi l-am înştiinţat pe Malachia că dacă ar fi
fost curios ar fi pierit potrivit aceluiaşi plan dumnezeiesc, cum de
fapt s-a şi întîmplat.
— Deci aşa este... Am alcătuit o schemă falsă pentru a urmări
mişcările vinovatului şi vinovatul s-a potrivit. Şi tocmai această
schemă falsă m-a pus pe urmele tale. în vremurile noastre fiecare
este obsedat de cartea lui Ioan, dar tu îmi păreai cel mai înclinat
să meditezi asupra ei, şi nu atît despre speculaţiile despre
Antichrist, ci pentru că veneai din ţara în care se făceau
Apocalipsele cele mai încîntătoare. într-o zi cineva mi-a spus că
cele mai frumoase codice cu această carte,
466
467
în bibliotecă, fuseseră aduse de tine. Apoi, într-o zi, Alinardo a
vorbit de un tainic vrăjmaş al lui care fusese să caute cărţi la
Silos (m-a uimit faptul că a spus că vrăjmaşul lui se întorsese
mai înainte de vreme pe tărîmul beznelor ; de fapt el se gîndea la
orbirea ta). Silos este aproape de Burgos, şi azi dimineaţă am
găsit în catalog o serie de cărţi cumpărate cuprinzînd toate
apocalipsele hispanice, în perioada în care tu urmaseşi, sau
trebuia să urmezi, lui Paolo din Rimini. Şi în grupul acela de
tomuri cumpărate era şi cartea aceasta. Dar nu puteam fi sigur
de toate cîte le refăcusem în minte, pînă cînd n-am aflat că tomul
furat este din hîrtie de pînză. Atunci mi-am reamintit de Silos, şi
am fost sigur. Bineînţeles că pe măsură ce căpăta formă ideea
despre această carte şi despre puterea ei benefică, se destrăma
ideea schemei apocaliptice, şi totuşi nu izbuteam să înţeleg cum
cartea şi înşiruirea trîm-biţelor duceau amîndouă la tine, şi am
înţeles mai bine istoria cărţii în măsura în care, tocmai mînat de
înşiruirea apocaliptică, eram silit să mă gîndesc la tine, şi la
discuţiile tale despre rîs. Aşa încît, în seara aceea, cînd nu mai
credeam în schema apocaliptică, am stăruit să se cerceteze
grajdurile, unde aşteptam să răsune a şasea trîmbiţă, şi tocmai la
grajduri, dintr-o pură întîmplare, Adso mi-a oferit cheia pentru a
intra în finis Africae.
— Nu te înţeleg, a spus Jorge. Mi-ai arătat cu trufie cum ai ajuns
pînă la mine prin puterea minţii tale, şi totuşi îmi dovedeşti că ai
ajuns la mine potrivit unei socoteli greşite. Ce vrei să-mi spui cu
asta ?
— Ţie, nimic. Sînt nedumerit, asta e. Dar n-are importanţă. Am
ajuns unde trebuia.
— Dumnezeu făcea să răsune cele şapte trîmbiţe. Şi tu, chiar şi
pe calea ta greşită, ai auzit un ecou slab al acelui sunet.
— Asta ai mai spus-o în predica de aseară. Cauţi să te
încredinţezi că toată povestea aceasta s-a desfăşurat după un
plan dumnezeiesc pentru a-ţi ascunde ţie însuţi faptul că eşti un
criminal.
— Eu n-am omorît pe nimeni. Fiecare a căzut potrivit destinului
său, din cauza păcatelor sale. Eu am fost doar un instrument.
— Ieri ai spus că şi Iuda a fost un instrument. Asta nu l-a iertat
să fie condamnat.
— Mă împac cu gîndul că aş putea fi damnat. Dumnezeu mă va
ierta pentru că ştie că am făcut totul întru slava sa. Datoria mea
era să apăr biblioteca.
468
— Acum cîteva clipe erai gata să mă omori şi pe mine şi pe
băiatul acesta.
— Eşti mai dibaci, dar nu mai bun decît alţii.
— Şi acum ce se va întîmpla, după ce am dat la iveală toată
urzeala ?
— Vom vedea, a spus Jorge. Nu vreau neapărat moartea ta. Poate
voi izbuti să te conving. Dar spune-mi, mai întîi, cum de ai ghicit
că era vorba de a doua carte a lui Aristotel ?
— Nu-mi ajunseseră, desigur, anatemele tale împotriva rîsului,
nici puţinul pe care l-am aflat despre discuţiile pe care le-ai avut
cu ceilalţi. Am fost ajutat de unele însemnări lăsate de Venanzio.
Nu înţelegeam de la început ce anume voia să spună. Dar erau
unele aluzii la o piatră neruşinată care se rostogoleşte pe cîmp, la
greierii ce cîntă pe sub pămînt, la smochinii bătrîni. Citisem cîte
ceva de soiul acesta: am controlat zilele trecute. Sînt exemple
pe care le dădea Aristotel în prima carte a Poeticii şi în Retorica.
Apoi mi-am amintit că Isidor din Sevilla defineşte comedia ca pe
ceva care povesteşte despre stupra virginum et amores
meretricum... Incet-încet mi-a apărut în minte această a doua
carte, aşa cum ar fi trebuit să fie. Ţi-aş putea-o povesti aproape în
întregime, fără să mai citesc paginile care ar trebui să mă otrăvească.
Comedia se naşte în acele komas, sau în satele ţăranilor,
ca o sărbătorire veselă după un prînz sau după o festivitate. Nu
povesteşte despre oameni renumiţi sau puternici, ci despre
fiinţele păcătoase şi caraghioase, nu ticăloase, şi nu se sfîrşeşte
cu moartea personajelor. Provoacă ridicolul arătînd defectele şi
viciile oamenilor obişnuiţi. Apoi Aristotel vede înclinarea spre rîs
ca pe o forţă bună, care poate avea şi o valoare de cunoaştere,
cînd prin enigme rafinate şi metafore neaşteptate, spunîndu-ne
totuşi lucrurile altfel decît sînt, ca şi cum ar minţi, ne obligă de
fapt să le privim mai bine şi ne face să spunem: iată, chiar aşa
stau lucrurile, şi eu nu ştiam. Adevărurile la care se ajunge prin
reprezentarea oamenilor şi a lumii, mai rele decît ceea ce sînt sau
decît le credem, mai rele, în orice caz, decît felul cum ni le-au
arătat poemele eroice, tragediile şi vieţile sfinţilor. Aşa este ?
— Cam aşa. Ai reconstituit-o citind alte cărţi ?
— Pe cele la care lucra Venanzio. Cred că de multă vreme
Venanzio căuta această carte, trebuie să fi citit în catalog
indicaţiile pe care le-am citit şi eu şi să se fi convins că aceea era
cartea pe care o căuta. Dar nu ştia cum să intre în finis Africae.
Cînd l-a auzit pe Berengario vorbindu-i despre ea lui Adelmo,
atunci s-a repezit ca un cîine pe urmele iepurelui.
469
— Aşa a fost, mi-am dat seama numaidecît. Am înţeles că sosise
momentul în care ar fi trebuit să apăr biblioteca cu dinţii...
— Şi ai dat cu unsoarea aceea. Trebuie să fi fost tare greu... pe
întuneric.
— Acum mîinile mele văd mai bine decît ochii tăi. Lui Severino îi
furasem şi o pensulă, şi am folosit şi eu mănuşi. A fost o idee
grozavă, nu-i aşa ? Ţi-a trebuit mult pînă să ajungi la ea...
— Da. Eu mă gîndeam la ceva mult mai complicat, la un dinte
otrăvit sau la aşa ceva. Trebuie să spun că soluţia ta era
nemaipomenită, victima se otrăvea singură, şi chiar pe măsură ce
voia să citească...
Mi-am dat seama, cu un fior de spaimă, că în clipa aceea cei doi
bărbaţi, prinşi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, se preţuiau cu
schimbul, ca şi cum fiecare ar fi făcut totul doar pentru a căpăta
aplauzele celuilalt. Mintea mea a fost străbătută de gîndul că
toată priceperea de care se folosise Berengario ca să-l cucerească
pe Adelmo şi gesturile simple şi naturale cu care fata trezise
înflăcărarea şi dorinţa mea erau nimic faţă de iscusinţa şi
smintita îndemînare de a-l cîştiga pe celălalt, faţă de acţiunea de
seducţie care se petrecea sub ochii mei în momentul acela, şi care
se desfăşurase de-a lungul a şapte zile, fiecare dintre cei doi
părtaşi nutrind, ca să zic aşa, o tainică înţelegere pentru celălalt,
fiecare dorind pe ascuns să capete încuviinţarea celuilalt, de care
se temea şi pe care-l ura.
— Dar spune-mi, zicea Guglielmo, de ce ? De ce ai vrut să fereşti
cartea asta mai mult decît pe atîtea altele? De ce ascundeai, dar
fără să făptuieşti vreun delict, tratate de necromanţie, pagini în
care se necinstea, poate, numele lui Dumnezeu, dar pentru
paginile acestea i-ai condamnat pe fraţii tăi şi te-ai condamnat şi
pe tine însuţi? Există atîtea alte cărţi care vorbesc despre
comedie, atîtea altele, de asemenea, care fac elogiul rîsului. De ce
aceasta îţi inspiră atîta teamă?
— Pentru că era a Filosofului. Orice carte a omului acela a
distrus cîte o parte a înţelepciunii pe care creştinătatea o
strînsese de-a lungul veacurilor. Părinţii Bisericii spuseseră ceea
ce trebuia despre puterea Verbului, şi a fost de ajuns ca Boethius
să-l comenteze pe Filosof pentru ca taina dumnezeiască a
Verbului să se prefacă în parodia omenească a categoriilor şi a
silogismului. Cartea Facerii spune ceea ce trebuie ştiut despre
alcătuirea cosmosului, şi a fost de ajuns
470
să se descopere cărţile despre fizică ale Filosofului pentru ca
universul să fie regîndit în termenii unei materii oarbe şi
mucilaginoase, şi pentru ca arabul Averroes să-i convingă
aproape pe toţi despre nemurirea în veci a lumii. Ştiam totul
despre numenii dumnezeieşti, şi dominicanul îngropat de Abbone
— cîştigat de Filosof— le-a numit din nou, urmînd căile trufaşe
ale raţiunii omeneşti. Astfel cosmosul, care pentru Areopagit i se
arăta celui care ştia să privească în sus cascada luminoasă a
cauzei prime exemplare, a ajuns o rezervă de indicii pămînteşti la
care apelezi ca să numeşti o abstractă eficienţă. La început
priveam la cer, abia aruncînd o privire încruntată spre amestecul
de materie, acum privim la pămînt şi credem în cer numai pe
baza mărturiilor pămîntului. Fiecare cuvînt al Filosofului, pe care
acum au ajuns să jure şi sfinţii şi pontifii, a întors imaginea lumii
pe dos. Dar el n-a izbutit să întoarcă pe dos imaginea lui
Dumnezeu. Dacă această carte ar deveni... ar fi devenit subiect de
interpretare deschisă, am fi depăşit şi ultima limită.
— Dar ce te-a speriat în discuţia aceasta despre rîs ? Nu faci să
piară rîsul dînd pierzaniei această carte.
— Nu, desigur. Rîsul este slăbiciunea, putreziciunea, lipsa de
gust a cărnii noastre. Este gîdilatul pentru ţăran, neruşinarea
pentru beţiv, chiar şi Biserica, în înţelepciunea ei, a îngăduit clipa
de sărbătoare, de carnaval, de bîlci, această întinare diurnă careţi
descarcă umorile şi te abate de la alte ambiţii... Dar aşa rîsul
rămîne un lucru josnic, la îndemîna celor simpli, taină dezvăluită
pentru plebe. O spunea şi Apostolul, decît să ardeţi, mai bine
căsătoriţi-vă. Decît să vă ridicaţi împotriva ordinii voite de
Dumnezeu, mai bine rîdeţi şi distraţi-vă în murdarele voastre
parodii ale ordinii, la sfîrşitul mesei, după ce aţi golit carafele şi
farfuriile. Alegeţi-l pe regele nebunilor, pierdeţi-vă în liturghia
măgarului şi a porcului, jucaţi-vă şi reprezentaţi-vă saturnaliile
voastre cu capul în jos... Dar aici, aici... şi acum Jorge bătea cu
degetul în masă, alături de cartea pe care Guglielmo o ţinea
dinainte, aici se răstoarnă funcţia rîsului, aici ea e ridicată la
rangul de artă, i se deschid porţile lumii celor învăţaţi, se face din
el obiect de filosofie şi de perfidă teologie... Tu ai văzut ieri cum
cei simpli pot să conceapă şi să pună în faptă cele mai murdare
erezii, necunoscînd nici legile lui Dumnezeu, nici pe cele ale
naturii. Dar Biserica poate răbda erezia cel^r simpli, care se
condamnă singuri, ruinaţi de neştiinţa lor. Inculta sminteală a lui
fra Dolcino şi a celor ca el nu va pune în pericol orînduiala
dumnezeiască. Va predica silnicia şi va muri de silnicie, nu va
471
lăsa nici o urmă, va trece aşa cum trece carnavalul, şi nu are
importanţă dacă în timpul sărbătorii se va fi produs pe pămînt, şi
pentru scurt timp, epifania lumii de-a-ndoaselea. Ajunge ca
gestul să nu se transforme în plan, ca această limbă vulgară să
nu găsească o latină care să o traducă. Rîsul îl eliberează pe
mocofan de frica de diavol, deoarece în praznicul nebunilor şi
diavolul apare sărac şi nebun, deci putînd să fie controlat. Dar
această carte ar putea să-i înveţe pe oameni că eliberarea de frică
înseamnă înţelepciune. Cînd rîde, cînd vinul îi gîlgîie în gît, omul
de jos se simte stăpîn pentru că a răsturnat legăturile senioriale;
dar cartea aceasta ar putea să-i înveţe pe învăţaţi mijloace
rafinate, şi din acel moment strălucite, cu care să facă legitimă o
asemenea răsturnare. Atunci, ceea ce în gestul negîndit al celui
de jos este încă şi din fericire lucrare a burţii s-ar preschimba
într-o lucrare a intelectului. Faptul că rîsul este propriu omului
dovedeşte mărginirea noastră de păcătoşi. Dar cîte minţi stricate,
ca a ta, n-ar extrage din această carte silogismul cel mai mare,
potrivit căruia rîsul este scopul omului! Rîsul îl îndepărtează
pentru cîteva clipe pe omul simplu de spaimă. Dar legea se
impune prin spaimă, al cărui nume adevărat este frica de
Dumnezeu. Şi de la această carte ar putea pleca scînteia
luciferică, ceea ce ar aţîţa în lumea întreagă un nou incendiu: şi
rîsul s-ar arăta ca artă nouă, necunoscută chiar şi de Prometeu,
pentru a înlătura teama. Omul simplu, care rîde, în clipa aceea
nu-i mai pasă că va muri; dar apoi, după ce încetează dezmăţul,
liturghia îi impune din nou, potrivit voinţei lui Dumnezeu, frica
de moarte. Şi din această carte ar putea lua naştere noua şi
distrugătoarea năzuinţă de a nimici moartea prin dezrobirea de
frică. Şi ce vom fi, oare, noi, fiinţe păcătoase, fără frică, poate cel
mai chibzuit, mai afectuos dar al lui Dumnezeu? Secole de-a
rîndul, doctorii şi părinţii Bisericii au emis esenţe parfumate de
sfîntă ştiinţă, pentru a mîntui, cu gîndirea lor înaltă, de mizeria şi
de ispita lucrurilor josnice. Şi această carte, îndreptăţind ca pe
un lucru minunat comedia, şi satira, şi mima, care ar putea
produce curăţirea pasiunilor prin zugrăvirea defectului, a viciului,
a slăbiciunilor, i-ar îndemna pe falşii înţelepţi să încerce să
răscumpere (cu o drăcească răsturnare) înaltul prin îngăduirea
celor de jos. Din această carte s-ar naşte gîndul că omul poate să
vrea pe pămînt (cum dădea de înţeles Bacon al tău în legătură cu
magia naturală) chiar belşugul din ţara unde curge lapte şi miere.
Dar tocmai asta este ceea ce nu trebuie şi nu putem să avem.
Uită-te la călugăraşii care se fac de ruşine cu parodia
472
bufonescă Coena Cypriani. Pocirea aceea drăcească a Sfintei
Scripturi! Ei bine, făcînd-o, ştiu că asta e rău. Dar în ziua cînd
cuvîntul Filosofului va îndreptăţi jocurile lăturalnice ale
imaginaţiei destrăbălate, oh, atunci cu adevărat că ceea ce stătea
la margine va sări la mijloc, şi din mijloc îşi va pierde orice urmă.
Poporul lui Dumnezeu se va transforma într-o adunare de
monştri ridicaţi din hăurile pămîntului necunoscut, şi atunci
periferia cunoscută a pămîntului va deveni inima împărăţiei
creştine, arimaspi pe tronul lui Petru, blemmi în mănăstiri, pitici
cu burta umflată şi cu capul uriaş paznici la biblioteci! Sclavii
poruncind legea, noi (dar şi tu, deci) dînd ascultare lipsei oricărei
legi. Un filosof grec (pe care Aristotel al tău îl citează aici,
complice şi scîrbavnic auctoritas) spune că seriozitatea
potrivnicilor trebuie despuiată prin rîs, şi rîsului să i se
împotrivească seriozitatea. Chibzuiala părinţilor noştri a ales cum
trebuie: dacă rîsul este petrecerea plebei, goliciunea plebei trebuie
ţinută în frîu şi umilită, şi înspăimîntată cu necruţare. Şi plebea
nu are scule ca să-şi şlefuiască rîsul pînă într-atît încît să-l facă
să devină un instrument împotriva seriozităţii păstorilor care
trebuie s-o conducă la viaţa eternă şi s-o scape de chemările
cărnii, ale neruşinării, ale mîncării, ale poftelor ruşinoase. Dar
dacă cineva, într-o zi, fluturînd cuvintele Filosofului şi vorbind
deci ca un filosof, ar aduce arta rîsului la puterea unei arme
subtile, dacă retorica convingerii ar fi înlocuită cu retorica
derîderii, dacă topica răbdătoarei şi salvatoarei construcţii a
imaginilor reînvierii va fi înlocuită cu topica nerăbdătoarei
distrugeri şi a răstălmăcirii tuturor imaginilor celor mai sfinte şi
mai respectabile — oh, în ziua aceea şi tu şi toată înţelepciunea
ta, Guglielmo, veţi fi răsturnaţi.
— De ce ? M-aş lupta, iscusinţa mea s-ar împotrivi iscusinţei
altuia. Ar fi o lume mai bună decît cea în care focul şi fierul
încins al lui Bernardo Gui umilesc focul şi fierul încins al lui fra
Dolcino.
— Vei fi prins şi tu atunci în urzeala diavolului. Vei lupta de
cealaltă parte a cîmpiei Armaghedon, unde va trebui să fie
întîlnirea cea de pe urmă. Dar pentru ziua aceea Biserica va
trebui să ştie să impună încă o dată regula ciocnirii. Nu ne sperie
blasfemia, pentru că şi în ponegrirea lui Dumnezeu recunoaştem
imaginea ascunsă a mîniei lui Iehova care-i ocă-răşte pe îngerii
nesupuşi. Nu ne înspăimîntă violenţa celui ce ucide păstorii în
numele vreunor închipuiri de reînnoire, pentru că este aceeaşi
violenţă a principilor care au încercat să distrugă poporul lui
Israel. Nu ne înspăimîntă asprimea
473
donatistului, nebunia sinucigaşă a circumciziei, desfrîul
bogomilului, trufaşa puritate a albigensului, nevoia de sînge a
flagelatorului, ameţeala răului arătată de fratele liberului spirit; îi
cunoaştem pe toţi şi cunoaştem rădăcina păcatelor lor, care e
însăşi rădăcina sfinţeniei noastre. Nu ne înspăi-mîntă şi mai ales
ştim cum să-i distrugem sau, mai bine spus, cum să-i lăsăm să
se distrugă singuri, ducînd cu făloşenie pînă la zenit voinţa de
moarte, care ia naştere din hăurile înseşi ale nadirului lor. Ba, aş
zice, prezenţa lor ne este de mare folos, ea se înscrie în hotărîrea
lui Dumnezeu, pentru că păcatul lor stîrneşte virtutea noastră,
blestemul lor încurajează cîntecul nostru de laudă, pocăinţa lor
nefirească ordonează gustul nostru de sacrificiu, necuvioşia lor
face să strălucească cuvioşia noastră, aşa cum principele
beznelor a fost de trebuinţă, cu răzvrătirea lui şi cu disperarea
lui, ca să facă să strălucească mai bine gloria lui Dumnezeu,
început şi sfîrşit al oricărei speranţe. Dar dacă într-o zi — şi nu
printr-o excepţie plebeie, ci ca o asceză a savantului, încredinţată
mărturiei de netăgăduit a Scripturii - arta derîderii ar deveni
acceptabilă, şi s-ar arăta nobilă şi liberală, şi nu mecanică după
cum era, dacă într-o zi cineva ar putea spune (şi ar fi ascultat): eu
rîd de întrupare... Atunci nu vom avea arme pentru stăvilirea
acelei blasfemii, pentru că ea ar chema împreună toate puterile
întunecate ale materiei corporale, cele care se afirmă în băşină şin
rut, şi rutul şi băşina şi-ar aroga dreptul, care aparţine doar
spiritului, de-a se exprima unde vrea!
— Licurg pusese să se ridice o statuie a rîsului.
— Ai citit asta în tratatul lui Cloritius, care a încercat să-i scape
pe mimi de învinuirea de necredinţă, care spune cum un bolnav a
fost tămăduit de un medic care îl ajutase să rîdă. De ce trebuia
să-l tămăduiască, dacă Dumnezeu hotărîse că ziua lui
pămîntească ajunsese la capăt?
— Nu cred că l-a tămăduit de boală. L-a învăţat să rîdă de boală.
— Boala nu se alungă din trup ca diavolii. Se distruge.
— Cu trupul bolnavului.
— Dacă e nevoie.
— Tu eşti diavolul, i-a spus atunci Guglielmo.
Jorge a părut să nu înţeleagă. Dacă ar fi putut să vadă, aş zice că
l-ar fi ţintuit pe celălalt cu priviri uimite.
— Eu? a spus.
— Da, te-au minţit. Diavolul nu este principele materiei, diavolul
este obrăznicia spiritului, credinţa fără zîmbet, adevărul care nu
este cuprins niciodată de îndoială. Diavolul este
474
întunecat fiindcă ştie unde se duce şi mergînd se duce de unde a
venit. Tu eşti diavolul, şi ca diavolul trăieşti în întuneric. Dacă
voiai să mă convingi, ei bine nu ai reuşit. Te urăsc, Jorge, şi dacă
aş putea te-aş duce jos, pe platou, gol şi cu pene de zburătoare
înfipte în gaura curului, şi faţa vopsită ca un saltimbanc şi ca un
bufon, pentru ca toată mănăstirea să rîdă de tine, şi să nu se mai
sperie. Mi-ar plăcea să te ung cu miere şi apoi să te tăvălesc prin
pene şi să te port de lanţ prin bîlciuri, ca să le spun tuturor:
acesta vă aducea la cunoştinţă adevărul şi vă spunea că adevărul
are gustul morţii, dar voi nu credeaţi în cuvîntul lui, ci în
încăpăţînarea lui. Şi acum vă spun că, în nesfîrşitul vîrtej al
lucrurilor cu putinţă, Dumnezeu vă îngăduie să vă închipuiţi şi o
lume în care bănuitul interpret al adevărului să nu fie altceva
decît o mierlă neghioabă, care repetă cuvintele învăţate de mult.
— Tu eşti mai rău decît diavolul, minoritule, a spus atunci Jorge.
Eşti un jongler ca şi Sfîntul care v-a dat naştere. Eşti ca Sfîntul
Francisc al tău care din toto corpore fecerat lin-guam, care rostea
jurăminte dînd spectacole ca saltimbancii, care-l descumpănea pe
zgîrcit punîndu-i în mînă monede de aur, care umilea cuvioşia
maicilor călugăriţe citind Miserere în loc de predică, şi care cerşea
în franceză şi care imita cu o bucată de lemn mişcările celui care
cîntă la vioară, care se travestea în vagabond ca să-i pună în
încurcătură pe călugării mîncăcioşi, care se arunca gol în zăpadă,
vorbea cu animalele şi cu ierburile, preschimba însăşi taina
naşterii lui Christos în spectacol de ţară, invoca mielul din
Bethleem imitînd behăitul oii... A fost o şcoală bună... Nu era
minorit călugărul acela Diotisalvi din Florenţa?...
— Ba da, a zîmbit Guglielmo. Cel care s-a dus la mănăstirea
predicatorilor şi a spus că nu avea să primească mîncare dacă
mai întîi nu-i dădeau un petic din tunica Sfîntului Ioan, ca s-o
păstreze ca relicvă, şi cînd l-a avut şi-a şters şezutul cu el, apoi la
aruncat la gunoi şi cu un băţ îl răsucea în murdărie şi striga:
vai de mine, ajutaţi-mă, fraţilor, pentru că am pierdut în privată
relicvele sfîntului.
— Te distrează povestea asta, mi se pare. Poate că ai vrea să mio
spui şi pe cea a altui minorit, fratele Paolo
Millemosche, care într-o zi a căzut şi s-a întins pe gheaţă, şi
concetăţenii lui rîdeau de el, şi unul l-a întrebat dacă n-ar fi vrut
să aibă ceva mai bun sub el, şi el a răspuns: ba da, pe nevastăta...
Aşa căutaţi voi adevărul.
— Astfel îi învăţa Francisc pe oameni să privească
lucrurile dintr-o altă parte.
475
— Dar v-am potolit. I-ai văzut ieri pe confraţii tăi. Au reintrat în
rîndurile noastre, nu mai vorbesc ca oamenii simpli. Oamenii
simpli nu trebuie să vorbească. Cartea aceasta ar fi îndreptăţit
ideea că limba oamenilor simpli ar fi purtătoarea unei oarecare
înţelepciuni. Acest lucru trebuie împiedicat, şi asta am vrut să fac
eu. Tu spui că eu sînt diavolul; nu e adevărat. Eu am fost mîna
lui Dumnezeu.
— Mîna lui Dumnezeu creează, nu ascunde.
— Există margini dincolo de care nu este îngăduit să mergi.
Dumnezeu a vrut ca pe anumite hărţi să stea scris hic sunt
leones.
— Dumnezeu i-a creat şi pe monştri. Şi pe tine. Şi despre totul
vrea să se vorbească.
Jorge şi-a întins mîinile tremurătoare şi a tras cartea spre sine. O
ţinea deschisă, dar întoarsă, în aşa fel încît Guglielmo s-o vadă în
poziţia cea mai bună.
— Atunci de ce a lăsat el, a spus, ca textul acesta să stea pierdut
de-a lungul secolelor, şi să se salveze din el doar o copie, încît
copia acelei copii, care a sfîrşit cine ştie pe unde, să rămînă
îngropată în mîinile unui necredincios care nu cunoaşte greaca,
şi apoi să zacă părăsită într-un loc închis dintr-o veche bibliotecă
unde eu, nu tu, eu am fost chemat de providenţă s-o găsesc, şi so
iau cu mine, şi s-o ascund pentru încă atîţia ani ? Eu ştiu, ştiu
ca şi cum aş vedea asta scris cu litere de diamant, cu ochii mei
care văd lucruri pe care tu nu le vezi, eu ştiu că aceasta era
voinţa lui Dumnezeu şi inter-pretînd-o, am făcut ceea ce am
făcut. în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfîntului Duh.
476
Ziua a şaptea Noaptea
în care vine ecpiroza şi din cauza prea multor virtuţi precumpănesc
forţele infernului
Bătrînul a tăcut. Ţinea amîndouă mîinile cu palmele deschise pe
carte, aproape mîngîindu-i paginile, ca şi cum ar fi netezit foile ca
să le citească mai bine sau ar fi vrut să le apere de vreo mînă
răpitoare.
— Toate acestea n-au slujit, oricum, la nimic, i-a spus Guglielmo.
Acum s-a sfîrşit, te-am găsit, am găsit cartea, şi ceilalţi au murit
în zadar.
— Nu în zadar, a spus Jorge. Poate au fost prea mulţi. Şi dacă
mi-ar fi trebuit o dovadă pentru tine că această carte este
blestemată, ai avut-o. Şi pentru a nu fi murit în zadar, o altă
moarte nu va fi prea mult.
A spus şi a început, cu mîinile sale descărnate şi delicate, să
sfîşie încet, în bucăţi şi în fîşii, paginile înmuiate ale manuscrisului,
băgîndu-şi-le ghemotoace în gură şi mestecîndu-le
încet, ca şi cînd ar fi mîncat ostia sfîntă şi ar fi vrut s-o
preschimbe în carne din propria lui carne.
Guglielmo îl privea fascinat şi părea că nu-şi dă seama de ceea ce
se întîmpla. Apoi s-a scuturat şi s-a repezit înainte strigînd:
— Ce faci?
Jorge a zîmbit, dezvelindu-şi gingiile golite de sînge, în timp ce o
şuviţă de bale gălbui îi curgea de pe buzele palide pe firele albe şi
rare de păr ale bărbii.
— Tu eşti cel care aştepta sunetul celei de-a şaptea trîmbiţe, nu-i
aşa ? Ascultă acum ce spune glasul: pecetluieşte cele ce au spus
cele şapte tunete, şi nu scrie, ia-le şi devoră-le, ele vor amărî
pîntecele tău, dar pentru gura ta dulci vor fi, precum mierea. Vezi
? Acum pecetluiesc ceea ce nu trebuie spus, în mormîntul care
devin.
477
A rîs, chiar şi el, Jorge. Pentru prima dată l-am auzit rîzînd... A
rîs cu gura, fără ca buzele să se fi alăturat bucuriei, şi părea că
plînge.
— Nu te aşteptai, Guglielmo, la această concluzie, nu-i aşa ?
Bătrînul acesta, prin mila lui Dumnezeu, iese iar biruitor, vezi?
Şi cum Guglielmo încerca să-i smulgă cartea, Jorge, care a ghicit
gestul, simţind mişcarea aerului, s-a dat înapoi strîn-gînd
volumul la piept cu stînga, în timp ce cu dreapta siîşia mai
departe paginile şi le băga în gură.
Stătea de partea cealaltă a mesei, şi Guglielmo, care nu reuşea
să-l ajungă, a încercat pe neaşteptate să ocolească stavila. Dar şia
doborît scaunul de lemn, agăţîndu-l cu veş-mîntul, încît Jorge a
avut putinţa să-şi dea seama de încurcătură. Bătrînul a rîs din
nou, de data asta mai puternic, şi cu o iuţeală neaşteptată a
întins mîna dreaptă, dibuind pe pipăite felinarul, mînat de
căldură a ajuns la flacără şi a lăsat mîna peste ea, fără să se
teamă de durere, şi flacăra s-a stins. Camera s-a cufundat în
întuneric şi am auzit pentru ultima dată rîsul lui Jorge, care
striga:
— Acum găsiţi-mă, pentru că acum eu sînt cel care vede mai
bine.
Apoi a tăcut şi nu l-am mai auzit mişcîndu-se cu paşii aceia
tăcuţi care făceau atît de neaşteptate apariţiile lui, şi auzeam
doar din cînd în cînd, în diferite colţuri ale încăperii, zgomotul
hîrtiei care se sfîşia.
— Adso! a strigat Guglielmo, stai la uşă şi nu-l lăsa să iasă.
Dar vorbise prea tîrziu, pentru că eu, care de cîteva secunde
muream de dorinţa de a sări pe bătrîn, cînd se făcuse întuneric
mă aruncasem înainte încercînd să ocolesc masa prin partea
opusă celei pe care o pornise maestrul meu. Prea tîrziu mi-am dat
seama că îi dădusem lui Jorge posibilitatea să cîştige uşa, pentru
că bătrînul ştia să se orienteze pe întuneric cu o nemaipomenită
siguranţă. Şi într-adevăr am auzit un zgomot de hîrtie ruptă în
spatele nostru, destul de înăbuşit, pentru că venea din camera
alăturată. Şi în acelaşi timp am auzit un alt zgomot, un scîrţîit
chinuit şi crescînd, un scrîşnet de ţîţîni.
— Oglinda, a strigat Guglielmo. Ne închide înăuntru. Purtaţi de
zgomot, amîndoi ne-am aruncat spre intrare, eu
m-am împiedicat de un scăunel şi m-am lovit la un picior, dar nam
luat asta în seamă, pentru că fulgerător am înţeles că dacă
Jorge ne-ar fi închis, n-am mai fi ieşit niciodată: pe
478
întuneric nu am fi găsit în ce chip să ieşim, neştiind ce trebuia
manevrat în partea aceea şi cum.
Cred că Guglielmo se mişca cu aceeaşi disperare ca şi mine,
pentru că l-am simţit alături în timp ce amîndoi, ajunşi în prag,
împingeam cu toată puterea partea din spate a oglinzii, care se
închidea spre noi. Am ajuns la timp, pentru că uşa s-a oprit şi,
puţin după aceea, a cedat, redeschizîndu-se. Era limpede că
Jorge, văzînd că lupta era inegală, se îndepărtase. Am ieşit din
camera blestemată, dar acum nu ştiam în ce parte pornise
bătrînul şi întunericul era aproape total. La un moment dat miam
amintit:
— Maestre, dar am amnarul la mine !
— Şi atunci ce mai aştepţi ? a strigat Guglielmo. Caută lampa şi
aprinde-o.
M-am aruncat în întuneric, îndărăt în finis Africae, căutînd
felinarul pe pipăite. Am izbutit numaidecît, printr-o minune
dumnezeiască, m-am căutat în scapulară, am găsit amnarul,
mîinile îmi tremurau şi am dat de două ori greş pînă să izbutesc
să aprind, în timp ce Guglielmo gîfîia din uşă: „haide, hai mai
repede!"
— Mai repede, m-a îndemnat din nou Guglielmo, altfel ăla
mănîncă tot Aristotelul!
— Şi-o să moară! am strigat înspăimîntat ajungîndu-l din urmă şi
pornind amîndoi în căutare.
— Nu-mi pasă dacă moare, blestematul! striga Guglielmo,
iscodind cu ochii prin jur şi mişcîndu-se la întîmplare. Şi aşa, cu
cît a mîncat, soarta lui e pecetluită. Dar eu vreau cartea!
Apoi s-a oprit şi a vorbit cu mai mult calm.
— Stai. Dacă facem aşa, nu-l mai găsim niciodată. Să stăm o
clipă locului tăcuţi.
Am încremenit în tăcere. Şi în tăcere am auzit, nu prea departe de
noi, zgomotul unui corp care mişca un dulap şi pocnetul unor
cărţi care cădeau.
— Pe-acolo ! am strigat amîndoi deodată.
Am alergat spre locul unde se auzeau zgomotele, dar ne-am dat
seama că trebuia să încetinim pasul. într-adevăr, în afară de finis
Africae, biblioteca era străbătută în seara aceea de valuri de aer
care şuşoteau şi gemeau puternic din pricina vîntului de-afară.
Sporite de avîntul nostru, ele ameninţau să stingă felinarul, atît
de greu recăpătat. Neputînd să ne grăbim noi, trebuia să-l facem
pe Jorge să încetinească. Guglielmo a avut o intuiţie contrară şi a
strigat:
— Te-am prins bătrîne, acum avem lumină !
479
Şi a fost o socotinţă înţeleaptă, pentru că vestea l-a tulburat,
pare-se, pe Jorge, care a trebuit să grăbească pasul, stricînd
echilibrul magicei sale sensibilităţi de văzător în beznă. întradevăr,
puţin după aceea am auzit un alt zgomot şi cînd, urmînd
sunetul, am intrat în camera Y de la YSPANIA, l-am văzut, căzut
pe jos, cu cartea tot în mîini, în timp ce căuta să se ridice printre
volumele căzute de pe masa pe care o răsturnase. încerca să se
ridice, dar continua să smulgă paginile, ca şi cum ar fi vrut să-şi
devoreze prada cît mai repede.
Am ajuns la el cînd se ridicase şi, simţind prezenţa noastră, ne
ţinea piept, dîndu-se îndărăt. Chipul său, la lumina roşie a
felinarului, ne-a apărut înspăimîntător: trăsăturile răvăşite, o
sudoare bolnăvicioasă îi şiroia pe frunte şi pe obraji, ochii, de
obicei albi de moarte, se injectaseră de sînge, din gură îi ieşeau
şuviţe de pergament, ca unei fiare înfometate care se îndopase
prea mult şi nu mai izbutea să-şi înghită mîncarea. Desfigurată
de oboseală, de ameninţarea otrăvii care-i clocotea acum din
belşug în vine, de disperata şi drăceasca lui hotărîre, ceea ce
fusese figura respectabilă a bătrînului apărea acum
dezgustătoare şi caraghioasă; în altă situaţie ar fi putut să
stîrnească rîsul, dar şi noi ajunseserăm asemenea unor animale,
unor cîini care hăituiesc o sălbăticiune.
Am fi putut să-l apucăm cu calm, dar am căzut în spatele lui ca
apucaţii, el s-a apărat, a strîns mîinile la piept apărînd volumul,
eu îl ţineam cu stînga în vreme ce cu dreapta încercam să ţin
felinarul sus, dar i-am trecut flacăra pe faţă, el a simţit căldura, a
scos un geamăt sufocat, aproape un răcnet, lăsînd să-i cadă din
gură bucăţi de hîrtie, şi-a desprins dreapta cu care strîngea
cartea, a mişcat mîna spre felinar şi mi l-a smuls brusc,
aruncîndu-l înainte...
Felinarul a căzut tocmai pe grămada de cărţi căzute de pe masă,
îngrămădite unele peste altele, cu paginile deschise. Uleiul s-a
vărsat, focul s-a apropiat numaidecît de un pergament foarte
subţire care s-a aprins ca o legătură de mărăcini uscaţi. Totul s-a
petrecut în cîteva clipe, din volume s-a ridicat o vîlvătaie, ca şi
cînd acele pagini milenare tînjiseră de secole să se aprindă, şi se
bucurau să-şi satisfacă dintr-o dată o străveche sete de ecpiroză.
Guglielmo şi-a dat seama de ceea ce se întîmpla şi a renunţat să-l
mai împingă pe bătrîn — care, de cum s-a simţit liber, s-a dat
înapoi cîţiva paşi —, a şovăit puţin, prea mult însă, neştiind dacă
să se întoarcă la Jorge sau să se repeadă să stingă micul rug. O
carte mai veche decît altele a ars într-o clipă, aruncînd în sus o
limbă de flăcări.
480
Lamele subţiri de vînt, care puteau stinge o flăcăruie plăpîndă,
dădeau în schimb curaj unei văpăi mai mari şi mai vii, şi chiar
făceau să se împrăştie din ea flăcărui zburătoare. — Stinge
repede focul ăla. Se aprinde totul aici! M-am repezit la rug, dar mam
oprit apoi pentru că nu ştiam cum să fac. Guglielmo s-a
mişcat din nou spre mine, ca să-mi vină în ajutor. Am întins
mîinile spre foc, am căutat cu ochii ceva cu care să-l înăbuşim,
eu am avut un fel de inspiraţie, mi-am scos sutana, trăgînd-o
peste cap şi am încercat s-o arunc peste foc. Dar flăcările erau
acum prea înalte, au muşcat din sutana mea şi au mistuit-o. Miam
tras înapoi mîinile, care mă usturau de arsură, m-am întors
spre Guglielmo şi l-am văzut, chiar în spatele lui, pe Jorge
apropiindu-se din nou. Căldura era acum atît de mare, încît el a
ghicit-o foarte bine, a ştiut cu deplină siguranţă unde era focul şi
l-a aruncat în el pe Aristotel.
Guglielmo a avut o tresărire de mînie şi l-a îmbrîncit puternic pe
bătrîn care s-a izbit de un dulap dînd cu capul de o muchie şi
prăbuşindu-se la pămînt... Dar Guglielmo, care cred că auzise
rostindu-se o înjurătură îngrozitoare, nu l-a băgat în seamă. S-a
întors la cărţi. Prea tîrziu. Aristotel, sau mai bine zis ceea ce mai
rămăsese din el după ce-l mîncase bătrînul, ardea.
între timp, cîteva scîntei zburaseră spre pereţi, şi volumele dintrun
alt dulap începuseră să se răsucească dogorite de foc. Acum
nu un incendiu, ci două se porniseră în cameră.
Guglielmo a înţeles că nu puteam să le mai stingem cu mîinile, şi
s-a hotărît să salveze cărţile cu alte cărţi. A luat un volum care i
se părea mai bine legat decît altele, şi mai greu, şi a încercat să se
folosească de el ca de o armă cu care să înăbuşe elementul
vrăjmaş. Dar lovind legătura cu paftale în stiva de cărţi care
ardeau, nu făcea altceva decît să stîrnească alte scîntei. A
încercat să le stingă cu picioarele, dar a dobîndit efectul contrar,
pentru că s-au ridicat fîşii zburătoare de pergament, aproape
scrum, care au zburătăcit ca liliecii, în timp ce aerul, aliat cu
tovarăşul său aerian, le trimitea să incendieze materia terestră a
celorlalte foi.
Nenorocirea voise ca aceea să fie una dintre încăperile cele mai
dezordonate ale labirintului. Din rafturile dulapurilor atîrnau
manuscrise răsucite în suluri, alte cărţi, hărtănite acum, lăsau să
iasă din copertele lor, ca nişte buze rînjite, limbi de pînză
îngălbenită de ani, şi masa trebuie să fi conţinut o mare cantitate
de scrieri pe care Malachia (rămas singur de atîtea zile) uitase să
le pună la loc. Aşa încît camera,
481
după dezordinea făcută de Jorge, era invadată de pergamente
care nu aşteptau altceva decît să se transforme în alt element. Pe
scurt, locul acela a fost un vas cu jăratic, un rug aprins. Şi
dulapurile luau parte la sacrificiul acela şi începeau să
trosnească. Mi-am dat seama că întreg labirintul nu era altceva
decît o stivă de lemne pentru un sacrificiu, pregătite în aşteptarea
unei scîntei.
— Apă, ne trebuie apă! spunea Guglielmo; dar adăuga apoi: Şi
unde se găseşte apă în infernul ăsta?
— în bucătărie, jos în bucătărie ! am strigat. Guglielmo m-a privit
încremenit, cu faţa înroşită de lumina
aceea furioasă.
— Da, dar pînă să coborîm şi să urcăm... La dracu! a strigat apoi,
în orice caz camera asta e pierdută, şi poate că şi cea de alături.
Să coborîm numaidecît, eu caut apă, tu du-te şi dă alarma, e
nevoie aici de mulţi oameni.
Am găsit drumul spre scară pentru că dezastrul lumina şi
camerele care urmau, chiar dacă din ce în ce mai slab, aşa încît
am străbătut ultimele încăperi aproape pe pipăite. Dedesubt
lumina nopţii ilumina palid scriptorium-u\ şi de aici am coborît în
refector. Guglielmo a fugit la bucătărie, eu la uşa refectorului,
manevrînd ca să deschid pe dinăuntru, şi am izbutit după
destulă muncă, pentru că tulburarea mă prostea şi mă făcea
neîndemînatic. Am ieşit pe platou, am alergat spre dormitor, apoi
am înţeles că nu-i puteam trezi pe călugări unul cîte unul; am
avut o inspiraţie, m-am dus la biserică şi am căutat drumul ce
ducea la clopotniţă. Cum am ajuns acolo, am apucat toate funiile
şi am smucit de ele cît am putut. Trăgeam cu putere şi funia
clopotului mare, ridicîn-du-se, mă trăgea în sus cu ea. în
bibliotecă mîinile mi se jupuiseră pe dos, dar palmele erau încă
sănătoase, aşa că mi le-am jupuit frecîndu-le de funii pînă cînd
au început să sînge-reze şi a trebuit să slăbesc strînsoarea.
Dar făcusem deja destul zgomot, aşa că m-am aplecat iute în
afară, la vreme ca să-i văd pe primii călugări care ieşeau din
dormitor, în timp ce departe se auzeau glasurile slujitorilor care
se iveau în pragul caselor lor. N-am putut să le explic prea bine,
pentru că nu eram în stare să leg cuvintele, şi primele care mi-au
venit în minte şi pe buze au fost în limba mea de acasă. Cu
mîinile sîngerînde arătam ferestrele aripii de miazăzi a Edificiului
de la care transpărea prin alabastru o nefirească lumină. Mi-am
dat seama, după intensitatea luminii, că în timp ce coboram şi
trăgeam clopotele, focul se răspîndise acum şi prin alte camere.
Toate ferestrele Africei şi
482
toată faţada între aceasta şi turnul de răsărit străluceau acum de
pîlpîiri neegale.
— Apă, aduceţi apă ! strigam.
în primele clipe nimeni nu a priceput. Călugării erau atît de
obişnuiţi să socotească biblioteca un loc sfînt şi de neatins, încît
nu izbuteau să-şi dea seama că ea era ameninţată de un accident
obişnuit, ca o colibă ţărănească. Primii care au ridicat privirea la
ferestre şi-au făcut semnul crucii, şoptind vorbe de spaimă, şi am
înţeles că bănuiau alte apariţii. M-am prins de hainele lor, i-am
rugat să înţeleagă, pînă cînd cineva a tradus sughiţurile mele în
cuvinte omeneşti.
Nicola din Morimondo a fost cel care a spus :
— Arde biblioteca!
— Da, am şoptit eu, lăsîndu-mă, sfîrşit de puteri, să cad la
pămînt.
Nicola a dat dovadă de multă energie, a strigat ordine servitorilor,
a dat sfaturi călugărilor care-l înconjurau, l-a trimis pe careva să
deschidă şi celelalte uşi ale Edificiului, pe alţii i-a mînat să caute
găleţi şi vase de tot felul, i-a îndreptat pe toţi cei de faţă spre
izvoarele şi bazinele de apă de la zidul de incintă. Le-a ordonat
văcarilor să folosească asinii şi catîrii ca să transporte hîrdaie.
Dacă cel care dădea asemenea porunci ar fi fost un om înzestrat
cu autoritate, ar fi fost ascultat. Dar servitorii erau obişnuiţi să
primească porunci de la Remigio, scribii de la Malachia şi toţi de
la Abate. Şi, vai!, nici unul dintre ei nu era de faţă. Călugării îl
căutau din ochi pe Abate, ca să primească sfaturi şi alinare, şi
nu-l găseau, şi numai eu ştiam că era mort, sau murea chiar în
clipa aceea, zidit într-o tainiţă fără aer, care acum se prefăcea
într-un cuptor, într-un taur al lui Phalaris.
Nicola îi împingea pe văcari într-o parte, dar vreun alt călugăr,
animat de cele mai bune intenţii, îi împingea în cealaltă. Unii
dintre confraţi îşi pierduseră, de bună seamă, calmul, alţii încă
mai erau moleşiţi de somn. Eu încercam să explic, acum după cemi
recăpătasem puterea vorbirii, dar este nevoie să reamintesc că
eram aproape dezbrăcat, îmi aruncasem sutana în foc, şi vederea
unui băiat ca mine, plin de sînge, înnegrit la faţă de funingine, cu
trupul indecent despuiat, prostit acum de frig, nu avea cum să
inspire încredere.
în cele din urmă Nicola a izbutit să tragă cîţiva confraţi şi alţi
oameni în bucătărie, pe care între timp cineva o deschisese şi se
putea intra în ea. Un altul a avut ideea fericită să aducă torţe. Am
găsit încăperea în mare dezordine şi am înţeles că
483
Guglielmo trebuie să fi răvăşit-o ca să caute apă şi vase potrivite
cu care s-o care.
Chiar în momentul acela l-am văzut pe Guglielmo care apărea pe
uşa refectorului, cu faţa pîrlită, hainele fumegînd pe el, în mînă
ţinînd o tingire, şi mi-a fost milă de el, biată alegorie a neputinţei.
Am înţeles că, deşi izbutise să care la etajul al doilea o oală cu
apă fără s-o verse, şi deşi făcuse treaba asta de mai multe ori, nu
reuşise lucru. Mi-am amintit de povestea Sfîntului Augustin, care
a văzut un copil ce încerca să treacă marea într-o lingură ; copilul
era un înger şi făcea aşa ca să rîdă de sfînt care pretindea că
poate pătrunde tainele naturii divine. Şi, ca şi îngerul, Guglielmo
mi-a vorbit sprijinindu-se sleit de uşorul uşii:
— E cu neputinţă, nu vom izbuti niciodată, nici cu toţi călugării
din abaţie la un loc. Biblioteca e pierdută.
Şi, cu totul altfel decît îngerul, Guglielmo plîngea.
M-am ghemuit la pieptul lui, în timp ce el smulgea de pe masă o
pînză şi încerca să mă acopere. Ne-am oprit să vedem, acum
înfrînţi, ceea ce se petrecea în jurul nostru.
Era o alergătură dezordonată de oameni, unii urcau cu mîinile
goale, şi se încrucişau pe scara răsucită cu cei care, cu mîinile
goale, se suiseră deja şi coborau acum ca să caute vase. Alţii, mai
cu scaun la cap, căutau degrabă oale şi lighene, ca să-şi dea apoi
seama că la bucătărie nu era apă de ajuns. Pe neaşteptate, în
sală au năvălit cîţiva măgari care aduceau hîrdaie, şi văcarii îi
împingeau, îi descărcau şi făceau semne ca apa să fie dusă sus.
Dar nu ştiau pe unde s-o apuce spre scriptorium, şi a fost nevoie
să se scurgă timp înainte ca unii dintre scribi să-i înveţe, şi cînd
urcau se întîlneau cu cei care coborau, îngroziţi. Unele dintre
hîrdaie s-au spart şi au vărsat apa pe jos, altele au fost trecute în
sus pe scara răsucită, cu mîini hotărîte. Am urmărit grupul şi mam
nimerit în scriptorium ; de la intrarea spre bibliotecă venea un
fum gros, ultimii oameni care încercaseră să urce spre turnul de
răsărit se întorceau tuşind, cu ochii înroşiţi şi mărturiseau că nu
se mai putea intra în infernul acela.
L-am văzut atunci pe Bencio. Schimonosit la faţă, cu un vas uriaş
în mînă, urca din catul de jos. A auzit ce spuneau cei ce se
întorceau şi i-a obrăznicit:
— Infernul o să vă înghită pe toţi, ticăloşilor! S-a întors, ca să
caute un ajutor, şi m-a văzut: Adso ! a strigat, biblioteca...
biblioteca...
N-a aşteptat răspunsul meu. A fugit la picioarele scării şi a intrat
cu îndrăzneală în fum. A fost pentru ultima oară cînd l-am văzut.
484
Am auzit un scîrţîit care venea de sus. De la bolţile scriptoriumului
cădeau bucăţi de piatră amestecate cu var. O cheie de boltă
sculptată în formă de floare s-a desprins şi era gata-gata să-mi
cadă în cap. Podeaua labirintului începea să crape.
Am coborît repede la catul de jos şi am ieşit în aer liber. Cîţiva
servitori mai inimoşi aduseseră scări cu care încercau să ajungă
la ferestrele etajelor de sus, şi să facă să treacă apa pe acolo. Dar
scările cele mai lungi abia de ajungeau pînă la ferestrele
scriptorium-ului, şi cine se suia pînă acolo nu putea să le deschidă
pe dinafară. Am trimis să spună să le deschidă pe dinăuntru, dar
acum nimeni nu mai îndrăznea să se urce. între timp eu mă
uitam la ferestrele de la catul al treilea, întreaga bibliotecă trebuie
să fi devenit un vas de jăratic fumegînd, şi focul alerga acum din
cameră în cameră cuprin-zînd cu iuţeală miile de pagini atît de
uscate. Toate ferestrele erau acum viu luminate, un fum negru se
ridica spre cer, focul ajunsese acum la bîrnele acoperişului.
Edificiul, care părea atît de trainic şi de nezdruncinat, arăta în
nenorocirea aceea slăbiciunea sa, fisurile sale, zidurile mîncate
pînă în adînc, pietrele sale sfărîmate, care îngăduiau flăcării să
ajungă la schelăria de lemn, oriunde se afla ea.
Deodată cîteva ferestre s-au spart, ca apăsate de o forţă lăuntrică,
scînteile au ieşit în aer liber, punctînd cu lumini zburătoare
întunericul nopţii. Vîntul, din puternic, se făcuse mult mai slab,
şi asta a fost o nenorocire, pentru că puternic ar fi stins toate
scînteile, slab le transporta, aţîţîndu-le, şi cu ele făcea să se
răsucească prin aer fîşii de pergament, pe care arderea dinăuntru
le făcuse să-şi piardă orice greutate. în acea clipă s-a auzit un
trosnet: podeaua labirintului se rupsese în unele locuri, aruncînd
bîrne aprinse la catul de jos, pentru că acum am văzut limbi de
foc ridicîndu-se din scriptorium, încărcat şi el cu cărţi şi cu
dulapuri, şi cu pagini separate, întinse pe mese, ispită pentru
scîntei. Am auzit strigăte de disperare care veneau de la un grup
de copişti care-şi smulgeau părul din cap, încă mai frămîntînduşi
mintea cum să urce, plini de curaj, ca să-şi salveze
pergamentele lor atît de dragi. în zadar, deoarece bucătăria şi
refectorul erau acum o încrucişare de suflete pierdute ţîşnind în
toate părţile, aşa încît fiecare îl împiedica pe celălalt. Oamenii se
ciocneau, cădeau, cine avea în mînă un vas îi vărsa conţinutul
salvator, catîrii intraţi în bucătărie simţiseră focul şi zvîrleau din
copite, se repezeau spre uşi, lovindu-i pe oameni şi pe propriii lor
îngrijitori. Se vedea bine că, în orice caz, viermuiala aceea
485
de ţărani şi de oameni credincioşi şi de înţelepţi, dar nepricepută
şi necondusă de nimeni, încurca chiar şi acele ajutoare care
totuşi ar fi putut să vină de undeva.
Tot platoul căzuse pradă dezordinii. Dar era doar începutul
tragediei. Pentru că, ieşind pe ferestre şi pe acoperiş, norii de
scîntei, acum biruitori, încurajaţi de vînt, cădeau peste tot,
ajungînd la acoperişul bisericii. Oricine ştie cîte catedrale
minunate au fost neajutorate în faţa focului, deoarece casa
Domnului ne apare frumoasă şi bine apărată precum Ierusalimul
ceresc, din cauza pietrei cu care se mîndreşte, dar zidurile şi
bolţile se ridică pe o foarte fragilă, deşi atît de minunată,
arhitectură de lemn, şi dacă biserica de piatră aminteşte de
pădurile cele mai bătrîne prin coloanele sale care se despletesc
înalte în boite, falnice ca nişte stejari, de stejar are adesea şi
trupul - cum de asemenea de stejar are şi întregul său mobilier,
altarele, corurile, tavolele pictate, băncile, scaunele, candelabrele.
Aşa s-a întîmplat şi cu biserica abaţiei, cu portalul ei cel frumos
care m-a vrăjit atîta în prima zi. A luat foc foarte repede. Călugării
şi toată populaţia de pe platou au înţeles atunci că era în joc
supravieţuirea însăşi a abaţiei, şi toţi s-au pus să alerge cu mai
mult curaj şi mai mare rînduială ca să înfrunte primejdia.
Desigur, în biserică se putea intra mult mai uşor, şi deci era mult
mai uşor de apărat decît biblioteca. Biblioteca fusese condamnată
de propriul ei refuz de a fi cunoscută, de taina pe care o păstra,
de zgîrcenia intrărilor sale. Biserica, deschisă matern tuturor în
ora de rugăciune, era deschisă tuturor în ora de întrajutorare.
Dar nu mai era apă, sau mai era doar foarte puţină, izvoarele o
dau cu o firească strîmtoare şi cu o încetineală ce nu se potrivea
acum cu nerăbdarea nevoii. Toţi ar fi putut să stingă incendiul
bisericii, dar acum nimeni nu ştia cum. Şi apoi focul se pornise
de sus, unde era greu să se caţere şi să bată flăcările sau să le
înăbuşe cu pămînt sau cu zdrenţe. Şi cînd flăcările au ajuns jos,
nu mai avea rost să mai arunci pe el cu pămînt sau cu nisip,
pentru că acum tavanul se prăbuşea peste cei care săriseră în
ajutor, prinzîndu-i dedesubt.
Astfel, la strigătele de părere de rău pentru multele bogăţii arse,
se uneau acum strigătele de durere pentru feţele arse, membrele
rupte, trupurile dispărute sub o grăbită prăbuşire de bolţi.
Vîntul se pornise din nou să sufle cu putere şi cu tot mai multă
putere hrănea răspîndirea focului. Imediat după
biserică au luat foc cocinile şi grajdurile. Animalele înnebunite şiau
rupt legăturile, au doborît uşile, s-au răspîndit pe tot platoul,
nechezînd, mugind, behăind sau grohăind îngrozitor. Cîteva
scîntei au căzut pe coama unor cai şi s-a văzut esplanada
străbătută de creaturi infernale, de cai de călărie în flăcări, care
răsturnau totul în calea lor ce nu avea nici o ţintă, nici hodină. Lam
văzut pe bătrînul Alinardo care se învîrtea zăpăcit, fără să fi
înţeles ce se întîmplase, răsturnat de falnicul Brunello, nimbat cu
foc, tîrît în ţărînă şi lăsat acolo, biet lucru fără formă. Dar n-am
avut nici cum, nici timp să-l ajut, nici să plîng sfîrşitul lui, pentru
că asemenea scene se întîmplau acum peste tot.
Caii în flăcări duseseră focul acolo unde vîntul nu izbutise încă;
acum ardeau şi atelierele şi casa novicilor. Turme de oameni
alergau de la un capăt la altul al esplanadei, fără ţintă sau cu
ţinte închipuite. L-am văzut pe Nicola, rănit la cap, cu hainele
sfîşiate şi frînt acum, cum sta în genunchi pe aleea de trecere şi
blestema blestemul lui Dumnezeu. L-am văzut pe Pacifico din
Tivoli care, renunţînd la orice gînd de ajutor, încerca să pună
mîna la ieşire pe un catîr neliniştit, şi după ce a izbutit mi-a
strigat să fac şi eu la fel şi să fug, ca să scap de nălucirea aceea
înspăimîntătoare a Armaghedonului. M-am întrebat atunci unde
era Guglielmo şi m-am temut să nu fi fost prins sub vreo
dărîmătură. L-am găsit după o lungă căutare, în apropierea
porticului mănăstirii. Ţinea în mînă sacul lui de drum; în timp ce
focul cuprindea şi casa peregrinilor se urcase în chilie la el ca săşi
scape cel puţin preţioasele lui lucruri. îmi luase şi sacul meu,
în care am găsit ceva cu care să mă îmbrac. Ne-am oprit gîfîind ca
să vedem ce se mai întîmpla în jurul nostru.
Acum abaţia era condamnată. Aproape toate clădirile sale, care
mai mult, care mai puţin, erau cuprinse de flăcări. Cele încă
neatinse nu aveau să scape prea mult timp, pentru că totul
acum, de la elementele naturale, pînă la opera încurcată a
salvatorilor, ajuta la răspîndirea incendiului. în afară rămî-neau
doar părţile neclădite, grădina de zarzavat, grădina din faţa
porticului... Nu se mai putea face nimic pentru a salva clădirile,
dar era de ajuns să părăseşti gîndul de-a le salva, pentru a putea
observa totul în siguranţă, stînd la loc deschis. Priveam acum
biserica arzînd potolit, pentru că e ştiut că aceste mari clădiri se
aprind repede în părţile lor lemnoase şi apoi agonizează ore şi ore,
uneori chiar zile întregi. Altfel continua însă să ardă Edificiul. Aici
materialul combustibil era foarte bogat, focul, după ce se
întinsese cu totul în
486
487
scriptorium, năvălea acum la bucătărie. Cît priveşte catul al
treilea, unde cîndva şi pentru sute de ani fusese labirintul, acum
era cu totul şi cu totul distrus.
— Era cea mai mare bibliotecă a creştinătăţii, a spus Guglielmo.
Acum, a spus mai departe, Antichristul se apropie cu adevărat,
pentru că nici o înţelepciune nu-i mai stă în cale. Pe de altă parte,
i-am văzut chipul în noaptea asta.
— Chipul cui ? l-am întrebat încremenit.
— Despre Jorge spun. în chipul acela schimonosit de ură
împotriva filosofiei, am văzut pentru prima oară portretul lui
Antichrist, care nu vine din tribul lui Iuda, cum vor vestitorii lui,
şi nici dintr-o ţară îndepărtată. Antichristul poate lua naştere
chiar din credinţă, din dragoste prea mare faţă de Dumnezeu, sau
de adevăr, după cum ereticul se naşte din sfînt, şi cel bîntuit de
draci din clarvăzător. Teme-te, Adso, de profeţi şi de cei dispuşi
să moară pentru adevăr, care de obicei fac foarte mulţi oameni să
moară împreună cu ei, adesea înaintea lor, uneori în locul lor.
Jorge a împlinit o operă diabolică pentru că iubea în chip atît de
fără ruşine adevărul lui, încît a îndrăznit totul ca să distrugă
minciuna altora. Jorge se temea de cartea a doua a lui Aristotel
poate pentru că ea învăţa într-adevăr cum să se deformeze
chipul oricărui adevăr, pentru a nu deveni sclavii propriilor
noastre născociri. Poate că datoria celui care-i iubeşte pe oameni
este să-i facă să rîdă de adevăr, să facă adevărul să rîdă, pentru
că singurul adevăr este să învăţăm să ne eliberăm de pasiunea
nesănătoasă pentru adevăr.
— Dar, maestre, am cutezat eu, îndurerat, dumneavoastră vorbiţi
acum aşa pentru că sînteţi lovit în adîncul sufletului. Totuşi
există un adevăr, cel pe care l-aţi descoperit în seara asta, cel la
care aţi ajuns desluşind urmele pe care le-aţi urmărit zilele
trecute. Jorge a învins, dar dumneavoastră l-aţi învins pe Jorge
pentru că aţi dat pe faţă urzelile lui.
— Nu era nici o urzeală, a spus Guglielmo, şi eu am descoperit
totul din greşeală.
Spusele sale se contraziceau şi n-am înţeles dacă
Guglielmo voia să fie aşa.
— Dar era adevărat că urmele pe zăpadă duceau la
Brunello, am spus eu, era adevărat că Adelmo se sinucisese, era
adevărat că Venanzio nu se înecase în hîrdău, era adevărat că
labirintul era făcut aşa cum vi l-aţi închipuit dumneavoastră, era
adevărat că ducea la finis Africae, dacă se atingea cuvîntul
quatuor, era adevărat că tomul neştiut era de Aristotel... Aş
putea înşira mai departe toate lucrurile adevărate
488
pe care le-aţi descoperit folosindu-vă de înţelepciunea
dumneavoastră...
— Nu m-am îndoit niciodată de adevărul semnelor, Adso, ele sînt
singurul lucru pe care-l are omul la îndemînă pentru a se
descurca în lume. Ceea ce n-am înţeles eu era legătura dintre
semne. Am ajuns la Jorge după un plan apocaliptic care părea să
lege laolaltă toate crimele, şi cu toate astea era întîmplător. Am
ajuns la Jorge căutînd un făptaş al tuturor crimelor, şi am aflat
că fiecare crimă avea de fapt un alt autor, sau pe nimeni. Am
ajuns la Jorge urmărind să găsesc un plan al unei minţi bolnave,
dar calculate, şi nu era nici un plan, sau Jorge însuşi fusese
depăşit de propriul său plan de la început, şi după asta se
pornise un lanţ de cauze, şi de supracauze, şi de cauze care se
ciocneau între ele, care acţionau după cum voiau ele, creînd
condiţii care nu mai erau legate de nici un plan. Şi atunci, unde e
toată înţelepciunea mea ? M-am purtat ca un încăpăţînat, urmînd
un raţionament fals, cînd trebuia să ştiu bine că în univers nu
există nici un raţionament.
— Dar născocind raţionamente greşite aţi găsit totuşi ceva...
— Ai spus un lucru foarte frumos, Adso, îţi mulţumesc.
Raţionamentul pe care şi-l plăsmuieşte mintea noastră este ca o
plasă, sau ca o scară, care se construieşte ca să ajungi la ceva.
Dar după aceea scara trebuie aruncată, pentru că se descoperă
că, deşi slujea, era lipsită de sens. Er muoz gelîchesame die
Leiter abewerfen, sd Er an ir ufgestigen ist... Aşa se spune ?
— Aşa se zice în limba mea. Cine a spus-o ?
— Un mistic de la voi. A scris-o pe undeva, nu mai ştiu pe unde.
Şi nu e nevoie să găsească cineva manuscrisul acela. Singurele
adevăruri care slujesc sînt scule de aruncat.
— Nu vă puteţi învinui de nimic, aţi făcut totul cum se putea mai
bine.
— Tocmai ce poţi face mai bine e puţin. Este greu să te învoieşti
cu ideea că nu poate să existe o rînduială în univers, pentru că ar
supăra libera voinţă a lui Dumnezeu şi atotputernicia lui. Aşa că
libertatea lui Dumnezeu este osînda noastră, sau cel puţin osînda
mîndriei noastre.
Am cutezat pentru prima şi ultima oară din viaţa mea o încheiere
teologică:
— Dar cum poate să existe o fiinţă necesară cu totul alcătuită din
posibilitate? Ce diferenţă mai e atunci între Dumnezeu şi haosul
începuturilor? A afirma deplina atotputernicie a lui Dumnezeu şi
deplina lui libertate faţă de
489
propriile sale alegeri nu este totuna cu a demonstra că
Dumnezeu nu există ?
Guglielmo m-a privit fără ca nici un sentiment să i se citească pe
faţă şi a spus:
— Cum ar putea un înţelept să comunice mai departe ştiinţa sa
dacă ar răspunde la întrebarea ta ?
Nu am înţeles cuvintele sale.
— Vreţi să spuneţi, l-am întrebat, că n-ar mai exista ştiinţă
posibilă şi comunicabilă, dacă ar lipsi criteriul însuşi al
adevărului, sau că nu mai puteţi să comunicaţi mai departe ceea
ce ştiţi pentru că ceilalţi nu ar mai îngădui-o ?
în acel moment, o parte din acoperişurile dormitorului s-a
prăbuşit cu un zgomot asurzitor, aruncînd în sus un nor de
scîntei. O parte din oile şi din caprele care alergau prin curte au
trecut pe lîngă noi scoţînd behăituri înspăimîntătoare. Un grup de
servitori au trecut şi ei, strigînd, şi aprope că ne-au călcat în
picioare.
— E prea multă tulburare aici, a spus Guglielmo. Non in
commotione, non in commotione Dominus.

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki