☀INFLUENTA LIMBII TURCE ASUPRA LIMBII ROMǺNE
De-a lungul istoriei sale, poporul român a avut diverse si îndelungate relatii cu limba turca. Factorii sociali, politici, economici, culturali nu puteau ramâne fara urmare în plan lingvistic.
Fructificând cercetarile anterioare în domeniul relatiilor lingvistice româno-turce, prezentul studiu ofera o clasificare a cuvintelor de origine turca pe clase morfologice (substantive, adjective, adverbe, interjectii), precum si distributia semantic& 555i811f #259; a acestora; în ceea ce priveste formarea cuvintelor prin derivare, sunt mentionate sufixele -giu, -iu, -lâc, multa vreme productive în româna, ele atasându-se si la termeni mosteniti din latina sau chiar la nelogisme savante. Cercetarea repartitiei dialectale a elementelor turcesti în limba româna releva uneori diferente între aria nordica si cea sudica, în sensul unei mai bune conservari a etimonului în Moldova fata de Muntenia, unde forma etimologica a fost mai bine adaptata la sistemul fonetic si morfologic al limbii române.
Studiile au aratat ca în limba româna se pot distinge doua straturi de împrumuturi turcesti.
Primul cuprinde cuvinte care au fost atribuite vechilor populatii de origine turco-tatara stabilite în aceste zone (în special pecenegi si cumani).
In cercetarea detaliata întreprinsa în legatura cu influenta orientala asupra limbii si literaturii române, Lazar Saineanu arata ca exista mai multe grupuri de turci, care au avut contacte cu populatia româneasca în diferite etape ale istoriei, lasând urme la nivelul lexicului românesc. Este vorba despre pecenegi, care, alaturi denogai, afirma Saineanu, "au jucat un rol însemnat în istoria Europei orientale din sec. IX - XIII si în special în trecutul medieval al românilor." (Saineanu, 1900, p XII). Urme lingvistice ale trecerii pe aici ale pecenegilor sunt toponimele Pecenisca, Peceneagul, Pecenevra. Cumanii au cuprins si Tara Româneasca începând cu anul 1086, unde ar fi ramas aproape un secol si jumatate (1086-1220). Din limba acestora ar fi ramas, în opinia lui Saineanu, peste 33 de nume topice si onomastice formate din Coman (Comana, Comanita, Comanca), precum si numele oraselor Teleorman (din Teli orman "padure nebuna", adica "padure deasa"), Caracal (de la cumanul Kara kala "castrum nigrum"), Iasi (din yassi "arcas") (ibidem, pp. XIV-XV). Sunt considerate a fi de origine cumana cuvintele: beci ("subterana, pivnita boltita"), dusman, intrat în fondul principal lexical al limbii române, olat ("tinut", frecvent în vechea istoriografie româneasca - Miron Costin, Neculce, Cantemir; astazi iesit din uz), toi (cu sensul initial de "ospat", pierdut ulterior; se pastreaza acela de "zgomot, larma", de unde verbul a toi, în Moldova "a striga"; sensul actual al lui toi este acela de "temei, punct culminant":toiul petrecerii, toiul veseliei) (ibidem, pp. XVI-XVII). Astazi, doar în expresia a fi în toi [n.n.]). Au mai fost atribuite acestei influente cuvintele: aslam "camata", înregistrat în textele românesti vechi (pentru discutia detaliata a termenului, vezi Saineanu, pp. XVII-XVIII), baltag, capcana, cazan (atestat în cumana), cioban, cobuz "un fel de chitara" (învechit), teanc (atestat în cumana), a (se) tolani (Dimitrescu, 1978, p. 109). Densusianu considera ca ar fi de origine cumana urmatoarele cuvinte: bardaca, catâr, chindie, chior, habar, hambar, haram, maidan, maimuta, murdar, taman. La acestea, H. Wendt adauga: buzdugan, dulama, marama, suman, tarâm etc (Wendt, 1960). In ceea ce priveste antroponimia, sunt considerate a fi de origine cumana unele nume românesti atestate în documentele din secolele al XIV-lea - al XVI-lea: Aslan, Balaban, Baragan, Buciuc, Cara, Caraba, Caraiman, Ciortan, Itu, Talaba, Ulan, Ulmes etc (Dimitrescu, 1978, p. 109).
Influenta turca (osmanlie) începe în Peninsula Balcanica în secolul al XIV-lea si dureaza pâna în prima jumatate a secolului al XIX-lea. Elementele turcesti au patruns în limba româna în aceasta perioada în doua faze istorice:
A. în secolele al XV-lea - al XVII-lea au patruns o serie de cuvinte care au, în general, caracter popular, multe facând parte din fondul principal lexical al limbii române; despre acestea, spre deosebire de cea de-a doua categorie ,B,Saineanu afirma: "ele au patruns în viata poporului, se bucura de o mare raspândire si au prins o forma definitiva în limba" (Saineanu, 1900, p. LXXIII).
B. cuvinte turcesti intrate în epoca fanariota (secolele al XVII-lea - al XVIII-lea), dintre care majoritatea au iesit din uz sau au capatat, pe teren românesc, un sens ironic sau peiorativ. In legatura cu aceasta categorie de turcisme, Saineanu afirma ca "mai toate turcismele din ultima perioada, de ordine politica si sociala, au intrat definitiv în domeniul istoriei o data cu disparitiunea domnilor fanarioti si deci si a influentei imediate a turcilor; o parte dintr-însele au ramas, dar neavând timp când sa prinda radacini în limba, au dobândit în gura românului o usoara nuanta de ironie si au cazut în sfera comicului, devenind o mina bogata de exploatare pentru literatura umoristica; aceasta soarta curioasa a împartasit-o de altminterea elementul turc recent cu cel contemporan neo-grec, a carui ultima faza contrasteaza în seriozitate si persistenta cu grecismele anterioare epocii fanariote" (Ibidem, pp. LXXII-LXXIII).
Cuvintele de origine turceasca sunt relativ usor de recunoscut pentru ca, asa cum arata Lazar Saineanu, "turcismele române au în cea mai mare parte accentul pe ultima silaba" (ibidem, p. L). Lingvistul român enumera totusi o serie de exceptii de la aceasta regula, printre care prezenta dubletelor accentuale sau necesitatea diferentierii prin forma a unor cuvinte. El arata ca, chiar daca se face abstractie de aceste situatii speciale, exista totusi un numar important de turcisme românesti care nu respecta oxitonia caracteristica si cvasigenerala (ibidem, p. LI); dam doar cîteva exemple: acaret, amanet, atlas, babalâc, bidiviu, borangic, buzdugan, calcan, derbedeu, habar, hambar, huzur, taifas, talaz, taraf; tavan etc; unele sunt foarte usor de recunoscut, datorita vocalei finale accentuate -a (sau a diftongului -ea, cu -a accentuat): acadea, baclava, balama, basma, boccea, catifea, cazma, cherestea, chiftea, cismea, ciulama, dambla, dandana, dusumea, haimana, halva, lichea, lulea, macara, manea, mucava, musaca, musama, sarma, sofa, sandrama, tarla, telemea, trufanda, zeflemea etc.
În ceea ce priveste distributia pe clase morfologice a cuvintelor împrumutate din turca, precizam ca cele mai numeroase cuvinte de aceasta origine sunt substantive: acadea, acaret; amanet; arpagic; arsic; atlas; baclava; babalâc; bacsis; balama; baltag; berechet; boccea; buzdugan; bama; basma; beci; belea; bidiviu; borangic; bumbac; bursuc; butuc; cafea; caimac; calcan; caldarâm; capcana; capot; catran; chef; cherem; chiabur; chindie; chiul, ciob; cascaval; cataif; catifea; catâr; cazan; cazma; ceaun; chebap; cherestea; chibrit; chilipir; chimion (si în varianta chimen); chiosc; chirie; cioban; ciomag; ciorap; ciorba; cismea; ciulama; cântar; condur; curmal; cusur; dambla; dandana; derbedeu; dovleac; dud; dugheana; dulgher; dusumea; farfurie; fes; fistic; geanta; gherghef; ghiol; ghiotura; ghiuden; ghiveci; habar; hac; halat; haimana; hal; halal; halva; hamal; hambar; haram; harbuz; hatâr; haz; hazna; huzur; herghelie; geam; iahnie; iaurt; ibric; lalea; lichea; lighean; liliac; liman; lulea; macara; magiun; mahon; maimuta; manea; marama; margean; moft; moftangiu; moloz; mosafir (si musafir); mucava; musaca; musama; nufar; nur; odaie; papara; papuc; pastrama; pilaf; rachiu; rahat; salcâm; sarma; sidef; sofa; soi ("rasa");surghiun; susan; sal; sandrama; siretlic; sis; tabiet; taifas; talaz; taman; taraba; taraf; tarhon; tarla; tavan; telemea; tertip; tuci; tutun; tarâm; toi; trufanda; zambila; zarzavat; zeflemea; zor; zuluf.
O clasa morfologica destul de bine reprezentata este aceea a adjectivelor: bondoc; caraghioz; chefliu; chel; chior; coscogea; hain; mahmur; mofluz; mucalit; murdar; nurliu; palavragiu; sadea; sasiu; siret ("istet");tembel; zevzec.
Amintim câteva adverbe de origine turceasca: abitir; barim/barem; basca; ioc "nu"; tiptil; precum si o serie de interjectii:aferim, aman, avan, bre, halal, sictir etc.
În ceea ce priveste clasa morfologica a verbului, este de retinut ca nici un verb turcesc nu a fost preluat de româna; explicatia este, probabil, faptul ca finala infinitivelor turcesti (-mak si -mek) nu este susceptibila de a fi adaptata la limba româna (ibidem, p. LXV). În schimb, exista în româna multe verbe derivate de la substantive turcesti, si care se conjuga, cu exceptia luiamaneta (amanetez), ca verbe de conjugarea a IV-a: a boi, a caftani, a calauzi, a cani, a cântari, a casapi, a catrani, a chefui, a chiorai, a ciomagi, a (se) fâstâci, a se fuduli, a huzuri, a mazili, a murdari, a schingiui, a sulemeni, a surghiuni, a tabaci, a zapaci, a zori (ibidem, pp. LXV-LXVI).
Majoritatea elementelor imprumutate din turca denumesc realitati ale vietii materiale si, pe lânga politica si arta militara, se refera la nume de plante, animale si minerale, la casa, îmbracaminte si alimente, meserii, comert si industrie; sunt inexistenti termenii abstracti, precum si cei referitori la viata religioasa si intelectuala :
a. politica: bas-; bei; beizadea; caimacam; divan; han ("domnul tatarilor"); pasa; pasalâc;
b. termeni militari: aga; alai; arnaut; bimbasa; buluc; calauz; cazac; ceaus; duium; ghiulea; iama; iatagan; ienicer; iures; leafa; lefegiu; meterez; palos; spahiu; surla; zaherea;
c. plante: abanos; anason; arpagic, bama; bostan; bumbac; chimion (si în varianta chimen); curmal; dovleac; dud; fistic; harbuz; iasmin; lalea; liliac; nufar; patlagea; salcâm; susan; tarhon; tutun; zambila;
d. animale: bidiviu; bursuc; calcan; catâr; ciortan; gugustiuc; herghelie; liliac; maimuta;
e. minerale: chihlibar (si în varianta chihlimbar); fildes; margean; sidef;
f. casa, constructii: acaret; anteriu; beci; cercevea; chepeng; chiosc; ciardac (si cerdac); dusumea; geam; hambar; odaie; paianta; sandrama; tavan;
g. îmbracaminte: aba; basma; binis; cabanita; caftan; capot; ciorap; condur; fes; fota; giubea; halat; ilic; iminei; marama; papuc; sal; salvari; testemel; tichie;
h. alimente: acadea, baclava; cafea; caimac; cascaval; cataif; chebap; chiftea; ciorba; ciulama; cuscus; farfurie; felegean; ghiuden; ghiveci; halva; iahnie; iaurt; ibric; ienibahar; magiun; musaca; papara; pastrama; peltea; pilaf; rachiu; rahat; sarailie (siserailie); sarma; serbet; telemea; zarzavat;
i. meserii: bacal (Muntenia: bacan); badana (Muntenia: bidinea); boiangiu; cafegiu; caicciu; calfa; cazangiu; cazma; cioban; cismegiu; dughengiu; dulgher; gelat; gherghef; hamal; hamalâc; herghelegiu; iaurgiu; macara; moloz; papugiu; pastramagiu; tutungiu; zarzavagiu;
j. comert si industrie: amanet; atlas, beslic; boia; borangic; calp; calpuzan; calpuzanlâc; cântar; catifea; cazan; cherestea; chibrit; chilipir; chilipirgiu; chirie; dugheana; ghiotura; hac; magaza (si magazie); mofluz; musteriu; oca; para; samsar; samsarlâc; taraba;
k. diverse: abitir; ageamiu; arcan; babalâc; bacsis; balama; baltag; berechet; boccea; bondoc; bre; buzdugan; calabalâc; caldarâm; calup; catran; chef; cerga; chefliu; chel; chior; chiul, chiulhan (si chiolhan); ciomag; cismea; coscogea; cusur; dambla; dandana; ghiol; geanta; habar; haimana; hain; hal; halal; hap; hatâr; haz, huzur; iatac; lichea; lighean; liman; lulea; mahmur; mahon; manea; marafet; moft; mosafir (si musafir); mucalit; mucava; murdar; musama; nai; palavra; palavragiu; sadea; sictir; sofa; soi ("rasa"); surghiun; siret ("snur sau panglica"); siret ("istet"); siretlic; sis; taifas; talaz; taman; taraf; tarâm; tarla; tembel; temenea; tertip; tiptil; toi; trufanda; zeflemea; zevzec, ziafet (si zaiafet); zor;
Sufixele pastrate din turca sunt destul de bine reprezentate din punctul de vedere al productivitatii, ele atasându-se si la cuvinte de alte origini: "Numarul sufixelor si al particulelor turcesti care au intrat în limba noastra, arata Saineanu, dovedesc asemenea o circulatiune intensiva." (ibidem).
a. -giu, -ciu < tc. ği, či: formeaza substantive sau adjective, indicând meseria, îndeletnicirea, deprinderea, ocupatia(abagiu, boiangiu, cafegiu, cherestegiu, ciubucciu, conacciu, dughengiu, giuvaergiu, harabagiu, herghelegiu, iaurgiu, papugiu, pastramagiu, simigiu, tinichigiu, tutungiu, zarzavagiu etc.) sau o trasatura negativa a personalitatii, un narav (haramgiu, mascaragiu, tertipgiu, zorbagiu etc.). Exemplele apar la Saineanu, 1900, pp. LII-LIII. La acestea am putea adauga cuvântulgeamgiu, pentru care DEX indica etimologie turceasca. Dupa acest model (al cuvintelor preluate ca atare din turca) s-au format derivate de la alte cuvinte turcesti (sacagiu, damblagiu, lefegiu, mahalagiu, moftangiu, palavragiu, zamparagiu) sau chiar de la elemente romanice (barcagiu, laptagiu, lampagiu, duelgiu, reclamagiu, scandalagiu), neogrecesti (marfagiu, pomanagiu, zavergiu). (ibidem, p. LIII). Derivatele cu sufixul -ciu/-giu alterneaza cu sinonimele românesti în -ar sau -as: capugiu - portar;caicciu - luntras; papugiu - cizmar etc. (ibidem, p. LIII). Afirmatia lui Saineanu era valabila pentru o epoca mai îndepartata din istoria limbii române (sfârsitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea); între timp, multi termeni derivati cu sufixul -ciu,-giu si-au restrâns utilizarea.
b. sufixul -íu < tc. -i formeaza adjective, indicând nuante: conabiu, fistichiu, havaiu, limoniu, naramgiu; de la acestea, s-au format si altele precum: caisiu, chihlibariu, nautiu.
c. sufixul -lâc, -lic < tc. -lyk, productiv, formeaza mai ales nume abstracte exprimând: o stare generala (hagialâc, surghiunlâc), o calitate (caraghiozlâc, hainlâc, mucalitlâc, siretlic), o ocupatie si folosul / rezultatul acesteia (hamalâc, samsarlâc), un anumit teritoriu (pasalâc), o colectivitate (boccealâc, calabalâc, mezelic) si care a dat si derivate analogice (avocatlâc, berbantlâc, crailâc, senatorlâc). Sufixul alterneaza cu sinonimul sau -ie: hainie - hainlâc, murdarie - murdarlâc, surghiunie - surghiunlâc (ibidem, pp. LIV-LV). La acestea, Saineanu adauga sufixul -man, precum si numeroase sufixe diminutivale (pp. LV-LVII).
Productivitatea cuvintelor de origine turca este dovedita de multiplele derivate pe care termenii turcesti le-au format în româneste: de la chirie (alaturi de chirigiu) s-au format chirias, a închiria; de la cioban, ciobanesc, a ciobani, ciobanie, ciobanas,ciobanita; de la dusman, a dusmani, dusmanesc, dusmanie, dusmanos etc., Pentru mai multe derivate, unele iesite deja din uz în ultimul secol, vezi Saineanu, pp. LXXIV-LXXV, iar pe de alta parte, de frecventa unor sufixe, în special -giu si -lâc.
O serie de cuvinte turcesti si-au schimbat, în limba româna, sensul, dobândind un sens figurat, metaforic sau unulironic. Astfel: bucluc a primit sensul de "belea"; catran, la origine termen de marina, a devenit verb: a se catrani; lichea, cu sensul initial de "pata", a ajuns sa însemne "om patat, secatura"; mucalit, la origine "actor"; pehlivan, la origine, "voinic, atlet";caraghioz era numele arlechinului într-o farsa foarte raspândita; marafet, "stiinta, talent", astazi, cu sensul de "viclenie, afacere necurata, încurcatura"; tertip, "proiect, plan", astazi "intriga, smecherie".
Alte cuvinte au suferit o generalizare de sens (mai ales termeni care initial faceau parte din vocabularul militar): alai"regiment" > "parada domneasca" > "multime de oameni" (uneori, folosit chiar cu sens depreciativ); besleaga "capitan de beslii" > "batrân, batrân nevoias"; buluc "companie de soldati" > "gloata, droaie, gramada"; bulubasa "capetenia unui buluc" > "mai-marele unei satre de tigani"; chilipir "prada soldatilor în razboi"> "lucru usor / ieftin dobândit"; dandana "pompa militara" (sinonim cu alai) > "galagie" > "încurcatura"; leafa "solda" (în special solda lunara a ienicerilor"), de unde lefegiu (soldat); salahorînsemna, initial, "sateanul care, scutit de dari, lucra la repararea unor fortarete".
BIBLIOGRAFIE:
Ovid Densusianu, Aspecte lingvistice ale pastoritului, Bucuresti, 1930.
Vladimir Drimba, Paralele sintactice si frazeologice turco-române, în DR, XI (1948), pp. 202-212.
C.C. Giurescu, Împrumuturi cumane în limba româna: odaie si cioban, în SCL, XVII (1961), pp. 205-213.
Enver Mamut, Influenta limbii române asupra graiurilor tataresti din Dobrogea, în AUBLCO, 21, 1972, pp. 165-181.
Lazar Saineanu, Influenta orientala asupra limbii si culturii române, I-III, Bucuresti, 1900.
H. Wendt, Die türkhischen Elemente im , 1960.