FANDOM


CAPITOLUL XXXV
In care se vorbeşte de vitejia şi nemaiauzita bătălie a
lui don Quijote cu nişte burdufuri de vin roşu şi ia
sfîrşit nuvela curiosului nestăpînit
Nu mai rămînea mult de citit din nuvelă, cînd din
cămara unde dormea don Quijote ieşi Sancho Pânza, tul-
, burat cum nu se mai poate şi strigînd cît îl ţinea gura :
— Săriţi, repede, ajutor, că stăpînul meu s-a încăierat
în cea mai înverşunată şi mai vajnică bătălie din cîte
mi-au văzut ochii ! Slavă Domnului că mi. ţi l-a. sfîrtecat
pe uriaşul vrăjmaş al doamnei prinţese Micomicona. tăindu-
i capul şi zburîndu-i-l de pe umeri de parcă ar fi fost
un nap.
— Ce spui tu, fiule ? se miră popa. Nu ţi-e bine,
Sancho ? Cum naiba poate fi aşa cum zici.cînd uriaşul
e la mai bine de două mii de leghe depărtare ?
128
lo/S ST ASta tUZiră în cămară un zg°mot înfricoşător,
şi pe don Quijote care striga cît îi îngăduiau bojocii :
m<~ Stf-l' tnharule- miselule, nemernicule, c-am pus
mina pe tine, aşa ca nu-ţi mai foloseşte la nimic iataganul!
SandiolS al' " dat ^ t0ate puterile cu sabia de Pereţi,
htrlti S ? ^ S,tf.ţi.aid ?isă traSeti cu urechea, mai bine
ntraţi şi desparţiţi-i sau barem ajutaţi-l pe stăpînul meu,
-•u toate _ ca nu cred să mai fie nevoie, fiindcă nu mă
ncape nici o îndoială că uriaşul e'mort de-a binelea/iar
a ora asta da socoteală lui Dumnezeu de viaţa ticăloasă
ie care a dus-o, c-am văzut eu cu ochii mei cum curgea
i înşele pe duşumea, şi coşcogea căpăţîna, tăiată si căzută
»laturi, mare cît un burduf de vin din cele mari'i
— Să mă trăsnească, strigă atunci hangiul, dacă don
.uijote sau don Dracu-să-l-ia nu s-o fi apucat să-mplînte
abia m vreunul din burdufurile de vin roşu ce-i stăteau
•A capatu umplute, şi vinul care curge trebuie să fie ceea
e i s-o fi părut omului ăstuia şînge !
Şi răcnind aşa, intră în odaie, şi după el 'toţi ceilalţi,
asmdu-l pe don Quijote înveşmântat în chipul cel mai
iuaat din lume. Era numai în cămaşă, care nu era aşa

e lunga incit, pe dinainte, să-i acopere coapsele, iar

-înapoi era chiar cu vreo şase degete mai scurtă ; picioarele
i_se vedeau lungi şi slăbănoage, pline de păr şi nu
i-xanai spălate ; în cap avea o scufă roşie slinoasă, de-a
".angiului, pe braţul sting îşi învălătucise pătura de pe
jat, căreia îi purta atîta pică Sancho — ştia el bine pen-
'•u ce — iar cu dreapta ţinea sabia goală, cu care lovea
a toate părţile, rostind asemenea vorbe, de parcă, în-
' Adevăr, s-ar fi luptat cu vreun uriaş. Mai de haz era
a n-avea ochii deschişi, căci dormea şi visa că se-ncăie-
-tse cu gigantul. Şi cu atîta tărie îşi închipuise aventura
>e care-o avea de dus la capăt, încît pînă şi în vis i se
) că , gata ajuns în regatul Micomiconei, şi că se
• Don Quijote de la Mancha voi. II
129
şi prinsese în luptă cu vrăjmaşul. Atîtea lovituri de spadă
dăduse în burdufuri, crezînd că sfîrtecă uriaşul, încît toată
încăperea se umpluse de vin. Ceea ce văzînd hangiul, se
mînie pînă-ntr-atîta, încît îl luă pe don Quijote de gît şi
prinse a-i căra la pumni, că de n-ar fi sărit preotul şi
Cardenio să i-l .ia din mîini, ar fi sfîrşit hangiul în locul
uriaşului bătălia. Cu toate astea, sărmanul cavaler tot nu
se deşteptă pînă ce nu aduse bărbierul o căldare de apă
rece din fîntînă, cu care-l scaldă din cap pînă-n picioare,
_ lucru ce-l trezi pe don Quijote, dar nu pînă-ntr-atîta încît
să-şi dea seama în ce hal era. Doroteii, cînd îl văzu atît
de uşurel şi de scurt îmbrăcat, îi pieri pofta să mai intre
în odaie ca să vadă lupta dintre sprijinitorul şi vrăjmaşul
său. Sancho umbla de colo pînă colo, căutînd pe jos căpăţîna
uriaşului, şi cum n-o află, rosti :
— Ştiam eu de mult că toate-s numai vrăji în casa
asta ; că şi data trecută, chiar pe locul unde stau eu
acuma, mi-au tras atîţia ghionti şi-atîtea bîte, fără să ştiu
cine mi le trăgea, şi nici n-am apucat, oricît m-ara silit,
să pun ochii pe cineva. Iar acuma ia-o de unde nu-i căpăţîna
asta, pe care l-am văzut eu cu ochii mei cum i-o
tăia, de ţîşnea sîhgele din trupul uriaşului ca dintr-o
fîntînă !
— Ce sînge şi ce fîntînă îndrugi acolo, păgînule ? Bătu-
te-ar Dumnezeu şi toţi sfinţii ! zise hangiul. Nu vezi,
tîlharule, că sîngele şi fîntînă nu-s altceva decît burdufurile
astea care stau aicea căscate, şi nu vezi vinul roşu în
care înotăm cu toţii în odaia asta, vedere-aş eu înotînd
în smoala iadului sufletul ăluia de le-a sfîrtecat ?!
— Habar n-am, răspunse Sancho. Tot .ce ştiu e că
n-am noroc, că dacă nu găsesc căpăţîna asta, mi se duc
pe copcă toate planurile şi se topesc ca drobul de sare-n
apă !
Şi era mai rău de Sancho, care era treaz, decît de stăpînul
său adormit, pînă într-atîta îl scoseseră din minţi
făgăduinţele stăpînului.
130
Hangiul îşi ieşea din sărite văzînd nepăsarea scutierului
şi prăpădul făcut de stăpîn, şi se jura pe toţi sfinţii
că de data asta n-avea să mai fie ca data trecută, cînd
îi scăpaseră fără să plătească şi că acuma n-aveau să le
mai folosească privilegiile lor de cavaleri dac-ar fi fost
vorba să nu plătească nici unul, nici celălalt ; ba încă
aveau să-i plătească şi ceea ce ar fi să-l coste peticele ce
trebuiau puse burdufurilor sparte.
Preotul îl ţinea de mîini pe don Quijote, care, crezîndu-
se scăpat bun-teafăr din aventură şi aflat dinaintea
prinţesei Micomicona, îngenunche dinaintea popii, spu-
'rund :
— Măria-ta, poţi în bună pace trăi de azi înainte,
înaltă şi frumoasă doamnă, fără nici o grijă că ţi-ar putea
face vreun rău creatura asta de soi prost, iar eu, de asemenea,
sînt de azi înainte slobod de cuvîntul ce ţi-am
dat, căci, cu ajutorul lui Dumnezeu din cer şi cu sprijinul
aceleia pentru care trăiesc şi respir, am făcut-o şi pe asta !
. — Nu spuneam eu ? zise Sancho auzind acestea. Vedeţi
? Că n-oi fi fost beat : iacătă că mi ţi l-a şi pus la
saramură stăpînul meu pe uriaş. Asta-i marfa, daţi-mi
banii, adică comitatul !
Cine n-ar fi rîs de cîte îndrugau cei doi smintiţi, stăpîn
şi slugă ? Pddea toată lumea, în afară de hangiu, care
se dădea la toţi dracii. Dar pînă în cele din urmă bărbierul
şi preotul făcură ce făcură şi izbutiră să-l' culce pe
don Quijote, cu chiu, cu vai, în pat,"unde adormi pe dată,
dînd semne de mare oboseală, îl lăsară să doarmă şi ieşiră
în poarta hanului, să-i aducă lui Sancho Pânza mîngîiere
pentru faptul de-a nu fi aflat căpăţîna uriaşului, cu toate
că mult mai. mult avură de furcă atunci cînd fu vorba
să-l împace pe hangiu, care-şi ieşise din minţi din pricina
morţii năprasnice a burdufurilor sale. Iar hangiţa o ţinea
tot într-un răcnet, strigînd :
131
— Afurisit să fie ceasul în care mi-a călcat pragul
casei cavalerul ăsta rătăcitor, şi mai bine să nu-l fi văzut
niciodată în ochi, cît m-a păgubit el pe mine ! Data trecută
s-a făcut nevăzut fără să plătească o noapte dormită
aici şi mîncarea, paie şi ovăz pentru el şi pentru scutierul
lui, şi-o mîrţoagă, ş-un măgar, zicîndu-mi că el e cavaler
aventurier, deie-i Domnul tot aventuri cu capul
spart, şi lui şi tuturor aventurierilor din lume, că zicea
că de asta nu-i ţinut să plătească nimic, c-aşa stă scris în
cărţile cavaleriei rătăcitoare. Şi acuma, iată că vine, tot
din pricina lui, domnişorul ăstălalt şi-mi ia coada şi mi-o
întoarce îndărăt nici pe jumătate cît era, flocăită toată,
că nu mai e bună la ce-l trebuie bărbatului meu, şi, colac
peste pupăză, îmi mai sfîrtecă şi burdufurile şi-mi iroseşte
vinul, vedea-i-aş cu sîngele irosit tot aşa ! Dar să n-aibă
el grijă, că mă jur pe oasele tătîne-meu şi pe odihna de
veci a mumă-mi că dacă n-au să-mi plătească totul
pînă-ntr-o para, să nu-mi zică mie pe nume ! S-ar chema
că nu mai sînt fata cui sînt !
Atare vorbe şi altele ca ele rostea cu mare năduf hangiţa,
ţinîndu-i isonul întru totul vrednica ei slujnică Maritornes.
Fata hangiului nu scotea nici o vorbă, ci doar
zîmbea din cînd în cînd. Preotul îi împăca.pe toţi, făgăduind
să-i despăgubească pe cît îi va sta în putinţă atît
de pierderea burdufurilor, cît şi de-ă vinului, şi cu atît
mai vîrtos de stricăciunea cozii hanghiţei, pentru care
făcea ea atîta tămbălău. Dorotea îl mîngîie pe Sancho
Pânza spunîndu-i că, de vreme ce i se părea lucr,u adevărat
că stăpînul său descăpăţînase uriaşul, îi făgăduia
să-i dea, de îndată ce-avea să se vadă în regatul ei şi-n
bună pace, drept răsplată, cel mai bun comitat ce s-ar
afla în el. Sancho se mai îndulci cu asta şi-o încredinţa
pe principesă că văzuse el cu ochii lui căpăţîna uriaşului,
aşa că să nu mai aibă nici o îndoială, căci, după toate
semnele, avea o barbă care-i ajungea pînă-n brîu ; iar
dacă nu ieşea la iveală acum, asta se kitîmpla doar d:n
132
pricină că toate se petreceau în casa aceea numai pe cale
de vrăjitorie, aşa cum se vădise pentru el încă de data
trecută cînd poposiseră acolo. Dorotea zise că era încredinţată
de asta şi-l sfătui să n-aibă grijă, că aveau să se
sfîrşească toate cum se poate mai bine, aşa cum îi poftea
lui inima.
Şi după ce fură cu toţii împăcaţi, preotul avu chef să
ducă la capăt lectura acelei nuvele, pentru că văzuse.că
nu mai aveau mult pînă la sfîrşit. Cardenio, Dorotea şi
toţi ceilalţi îl rugară s-o isprăvească, iar el, care dorea
să le facă la toţi plăcerea, mai cu seamă că şi-o făcea totodată
şi pe-a lui, urmă povestirea, care zicea aşa :
Se întîmplă, aşadar, £ă Anselmo, bucuros cum nu se
mai poate de virtutea Camilei, îşi trăia viaţa mulţumit şi .
fără griji, iar Camila se încrunta ori de cîte ori îl vedea pe
Lotario, pentru ca Anselmo să înţeleagă tocmai de-a-ndoaseleă
ce simţea ea pentru dînsul-; şi ca să vină şi mai mult
în sprijinul acestor fapte, Lotario ceru lui Anselmo îngăduinţa
să nu-i mai calce pragul, pentru că vedea limpede
cîtă inimă rea îi făcea Camilei vederea lui ; dar păcălitul
de Anselmo îi spuse să nu care cumva să facă una ca asta,
şi în felul acesta Anselmo era într-o mie de chipuri făuritorul
dezonoarei sale, închipuindu-şi că era al propriei sale
fericiri, în vremea^asta, fericirea Leonelei, care vedea că-şi
poate face nestingherită de cap, ajunsese pînă acolo, încît,
fără să se mai uite împrejur, se dăruise dragostei fără de
nici o frînă, întemeindu-se pe faptul că stăpînă-sa o acoperea
şi chiar o înştiinţa în ce fel şi-ar putea duce; la îndeplinire
planurile fără să se teamă de ceva. lntr-o noapte,
totuşi. Anselmo auzi paşi în camera Leonelei şi, dînd să
intre ca să vadă cine umbla pe-acolo, văzu că ţinea cineva
uşa, lucru care-i spori dorinţa de-a o deschide ; aşa că ,o împinse
cît putu, o dădu de perete şi intră chiar în clipa în
care mai putea încă vedea un bărbat sărind pe fereastră
ÎQ stradă ; şi dînd fuga să pună mîna pe dînsul sau mă-
133
car să vadă cine e, nu izbuti nici una, nici alta, pentru că
Leonela i se puse în cale şi-l ţinu locului, spunîndu-i :
— Linişteşte-te, stăpîne, şi nu te mai tulbura atîta.
nici nu căuta să-l urmăreşti pe cel care-a sărit pe fereastră,
pentru că ăsta e un lucru care mă priveşte numai pe
mine, ba încă mă priveşte foarte de-aproape, fiind vorba
de soţul meu.
Anselmo nu voi s-o creadă, ci, dimpotrivă, orbit de necaz,
scoase jungherul şi dădu s-o străpungă pe Leonela,
ameninţînd-o că dacă nu-i spune tot adevărul, o omoară ;
iar ea, de frică, fără să mai ştie ce spunea, bolborosi :
'— Nu mă pmorî, stăpîne, că ţi-oi spune lucruri de
mai mare însemnătate decît îţi poţi închipui.
— Spune-le numaidecît, zise Anselmo, că de nu, aici
ţi s-au sfîrşit zilele !
— N-aş fi în stare acuma, zise Leonela, de tulburată
ce sînt ; lasă-mă pînă mîine dimineaţă, şi ai să afli atunci
de la mine lucruri de care ai să te minunezi ; şi fii sigur
că acela care-a sărit pe fereastra asta e un tînăr de-aici
din cetate, care mi-a făgăduit să mă ia de nevastă.
Cu asta se mai potoli Anselmo şi se învoi să-i dea răgazul
pe care-l cerea, netrecîndu-i nici măcar prin gînd
că va avea de auzit ceva despre Camila, de a cărei virtute
era atît de sigur şi atît de mulţumit ; aşa că ieşi din cameră,
lăsînd-o pe Leonela încuiată acolo, cu ameninţarea
că n-are să-i mai dea drumul pînă ce nu-i va spune ceea
ce avea de spus.
Pe urmă se duse numaidecît să-şi vadă nevasta şi să-i
spună, cum îi şi spuse, tot ce i se întîmplase cu slujnica,
nelăsînd deoparte nici făgăduiala pe care i-o făcuse ea,
să-i spună lucruri de mare însemnătate. Dacă s-a tulburat
sau nu Camila, nu mai e nevoie s-o spunem, căci asemenea
groază o cuprinse, închipuindu-şi cu tot dinadinsul că
Leonela avea să-i dea în vileag lui Anselmo tot ce ştia
despre necredinţa ei, şi era lucru de crezut că avea să-i
povestească ; aşa că nu mai avu răbdarea să aştepte pînă
134
dimineaţa şi să vadă dacă-i era cumva neîntemeiată bănuiala,
ci chiar în noaptea aceea, cînd i se păru ei că Anselmo
adormise, îşi strînse giuvaerurile cele mai de preţ
pe care le avea, împreună cu ceva bani, şi fără s-o simtă
nimeni, ieşi din casă şi se duse la locuinţa lui Lotario,
căruia îi povesti ceea ce se petrecea şi-l rugă s-o pună la
adăpost, fugind cu ea undeva unde Anselmo n-ar mai fi
avut cum să-i găsească. Tulburarea pe care-o aduse în
sufletul lui Lotario fuga Camilei fu aşa de mare, încît nu-i
putu răspunde nici o vorbă, şi cu atît mâi puţin nu se
pricepu să-şi dea o părere despre ce aveau de făcut. Pînă
în cele din urmă se hotărî s-o ascundă pe Camila într-o
mănăstire unde era stareţă o soră de-a lui, lucru la care
Camila îi dete consimţămîntul, şi, cu toată graba pe care-o
cerea împrejurarea, Lotario o duse şi o lăsă la călugăriţe,
plecînd şi el, de asemenea, din cetate, fără să dea nimănui
de veste că pleca.
Iar cînd se făcu dimineaţă, Anselmo, fără măcar să
bage de seamă că lipsea Camila din patul de-alături, atîta
era de grăbit să afle ce avea să-i spună Leonela, se scula
şi se duse acolo unde-o lăsase încuiată. Deschise şi intră
în cameră, dar ia-o pe Leonela de unde nu-i : tot ce găsi
fură nişte cearceafuri înnodate cap la cap şi legate la fereastră,
semn că pe acolo se scoborîse fata şi-şi luase tălpăşiţa.
Se întoarse numaidecît, foarte necăjit, să-i spună
de asta şi Camilei, dar negăsind-o în pat, şi nici în toată
casa, rămase uimit foarte, întrebă slugile unde era, dar
nimeni nu ştiu să-i răspundă ceva la tot ce întreba. Se
întîmplă apoi ca, pe cînd cutreiera el încăperile în căutarea
Camilei, să dea de cuferele deschise şi să vadă că lipseau
din ele cele mai multe dintre giuvaericalele pe care
le avea, şi din asta îşi dădu în sfîrşit seama de nenorocirea
care-l lovise şi de faptul că nu Leonela i-o pricinuise ;
Şi aşa cum se găsea, fără să se mai îmbrace pînă la sfîrşit,
135
trist şi măcinat de gînduri, dădu fuga să-şi spună necazul
prietenului său Lotario. Dar cînd văzu că nici pe el nu-l
găseşte, şi cînd slugile lui îi spuseră că plecase în noaptea
aceea de-acasă, luînd cu sine toţi banii pe care-i avea,
crezu că-şi pierde minţile. Iar ca vîrf la toate, atunci cînd
se întoarse acasă, nu mai află într-însa pe nici unul din
slujitorii şi slujnicele care-i avea, ci doar casa, deşartă
şi pustie.
Nu mai ştia ce să creadă, nici ce să spună, şi cu atît
mai puţin ce să facă, simţind cum i se spulberă încetul
cu încetul minţile. Se gîndea la nenorocirea lui şi se vedea
rămas într-o -clipă fără femeie, fără prieten şi fără
slugi, părăsit, îşi zicea el, de cerurile care se întindeau
deasupra lui şi, pe deasupra tuturor nenorocirilor, lipsit
şi de onoare, căci în fuga nevestei îşi văzu propria-i pierzanie.
Se hotărî, în cele din urmă, după multă vreme de
şovăială, să se ducă la ţară, la prietenul la care fusese
atunci cînd dăduse prilej să i se pună la cale toată nenorocirea.
Zăvori porţile casei, se azvîrli pe cal şi o porni
la drum, cu inima strînsă ; dar n-apucă să facă nici jumătate
din drum, că, încolţit de gînduri negre, simţi că trebuie
să descalece şi să-şi lege calul de un copac, lîngă
trunchiul căruia se prăvăli la pămînt, hohotind dureros
şi suspinînd din adîncul inimii, şi acolo rămase pînă se
făcu seară aproape ; atunci văzu un om venind călare
dinspre cetate, şi după ce-i dădu bineţe, îl întrebă ce noutăţi
mai erau pe la Florenţa, iar tîrgoveţul răspimse :
— Cele mai ciudate noutăţi din cîte s-au auzit vreodată
de mulţi ani încoace, fiindcă umblă vorba în tot oraşul
că Lotario, prietenul nedespărţit al lui Anselmo-Bogătaşul,
cel care locuia pe lîngă biserica Sfîntul loan, a
răpit-o azi-noapte pe Camila, nevasta lui Anselmo, care
a dispărut şi el. Toate astea le-a povestit o servitoare a
Camilei, care a fost prinsă astă-noapte de către guvernator
scoborîndu-se pe o funie de cearşafuri de la feres-
136
trele casei lui Anselmo l. Nu ştiu cum anume s-a petrecut
toată tărăşenia, dar ce ştiu e că se minunează tot oraşul
de întâmplarea asta, că, zău aşa, cine s-ar fi aşteptat la
asemenea fapte, văzînd marea şi strînsă prietenie a celor
doi, care cică erau aşa de uniţi, încît nu le mai spunea
nimeni altfel decît „cei doi prieteni".
— Şi s-a aflat cumva, întrebă Anselmo, ce drum au
apucat Lotario şi Camila ?
— Nici dînd cu bobii, zise tîrgoveţul, cu toate că guvernatorul
a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-i găsească.
— Drum bun, zise Anselmo, şi mergeţi cu Dumnezeu,
domnule !
'— Rămîneţi cu Dumnezeu ! răspunse tîrgoveţul si
plecă.
La asemenea veşti năprasnice, bietul Anselmo fu cît
pe-aci nu numai să înnebunească, ci chiar să intre în
ghiara morţii. Se ridică şi el cum putu şi ajunse la casa
prietenului său, care nu ştia încă nimic de nenorocire ;
dar cînd îl văzu venind galben la faţă, slab şi încercănat,
pricepu că-l chinuia un necaz mare. Anselmo ceru să fie
culcat şi să i se dea cele trebuincioase pentru scris. Dorinţa
îi fu împlinită şi-l lăsară singur întins în pat, căci
aşa ceruse el, ba mai dorise pe deasupra şi să fie încuiat
cu zăvorul. Iar după ce fu singur, prinse a-l apăsa aşa de
tare gîndul nenorocirii lui, încît îşi dete seama limpede
că n-avea să mai poată trăi şi vru să lase cîteva rînduri
scrise despre ceea ce-i pricinuise moartea asta neaşteptată

şi începînd el să le aştearnă pe hîrtie, pînă să n-apuce

a scrie tot ce dorea, i se tăie răsuflarea şi-şi dete
duhul în mîinile durerii pe care i-o pricinuise nestăpînita
lui curiozitate.
1 Inadvertenţă : servitoarea nu le putuse spune, căci fuga ei
avea drept temei însăşi frica de a nu fi oievoită să se mărturisească
Pe sine drept complice a faptului, şi era anterioară fugii stăpînei,
de care nu ştia încă nimic.
137
r Văzînd stăpînul casei că era noapte în toi şi Anselmo
nu mai chema pe nimeni, hotărî să intre la el în odaie ca
să afle dacă se simte la fel de rău, şi-l găsi zăcînd cu faţa
în jos, cu jumătate de trup în aşternut şi cu cealaltă prăvălită
peste măsuţa pe care scrisese, ţinînd încă în mînă
pana şi hîrtia cu începutul scrisorii. Se apropie de el
gazda, după ce îl strigase mai întîi, şi trăgîndu-l de mînă,
cînd văzu că nu-i răspunde şi că e rece, îşi dete seama că
murise. Se mimană şi se mîhni cum nu se mai poate şi-şi
chemă servitorii ca să vadă ce nenorocire i se întîmplase
lui Anselmo, citind în cele din urmă şi hîrtia, pe care recunoscu
însuşi scrisul prietenului său, cu următorul cuprins


„O dorinţă nestăpînită şi prostească mi-a pus capăt
zilelor. Dacă vestea morţii mele va ajunge la urechile Cămilei,
să ştie că o iert, pentru că nu-i putea cere nimeni
să facă minuni, si nici eu n-aveam nevoie să îricerc daca
le putea face ; de vreme, ce eu am fost singur făuritorul
necinstei mele, n-are de ce să se...".
Pînă aici apucase a scrie Anselmo, de unde pricepură
că acolo, fără să mai ajungă a încheia fraza, îl părăsise
viaţa. A doua zi prietenul înştiinţa rudele lui Anselmo
de moartea lui,- căci nu aflaseră pînă atunci nici de nenorocire,
nici de mănăstirea în care se închisese Camila, care
fu cît pe-aci să plece după bărbatul ei în călătoria de pe
urmă, nu de jalea veştii că-i murise soţul, ci de durerea
celei pe care o aflase mai iute, despre ibovnicul care se
dusese nu se ştie unde. Se spune că, deşi se văzu văduvă,
nu se învoi să iasă din mănăstire şi nici nu dădu semn că
ar vrea să se călugărească, pînă ce, puţine zile de la întîmplarea
asta, nu veni vestea că iubitul ei căzuse în bătălia
pe care monsieur de Lautrec o dăduse cu trupele
marelui căpitan Gonzalo Hernândez de Cordoba în regatul
Neapolelui ', unde Lotario se dusese mînat de remuşcăiri
1 Anacronism. De căpitanul Lautrec nu poate fi vorba în vremea
lui Gonzalo Hernândez de Cordoba, căci el s-a ilustrat în războaiele
Neapolelui după moartea acestuia.
138
'tîrzii pentru ceea ce-i făcuse prietenului său ; lucru pe
care aflîndu-l Camila, ,se lăsă tunsă călugăriţă şi-şi sfîrşi
în scurtă vreme zilele, dîndu-şi viaţa în mîinile melancoliei
şi tristeţii. Acesta fu sfîrşitul de care avură parte toţi
trei, ca urmare a începutului ,atît de nebunesc al aventurii.
— Nu mi se pare rea nuvela asta, zise preotul, dar nu
mă pot împăca de fel cu gîndul că s-ar fi petrecut cu
adevărat tot ce se spune într-însa ; iar de sînt închipuiri
şi fapte ticluite, prost le-a mai ticluit autorul, pentru că
nu se poate închipui să se afle pe lume bărbat atît de naiv
încît să aibă chef a-şi pune fericirea la o încercare aşa de
costisitoare, cum a făcut Anselmo. Dacă ar fi vorba de
ceva petrecut între un ibovnic ,şi iubita lui, mai treacămeargă
! Dar între bărbat şi nevastă, parcă nu-i cu putinţă

cît priveşte însă felul de a povesti al autorului, nu

mă nemulţumeşte !
CAPITOLUL XXXVI
Care vorbeşte de alte întîmplări neobişnuite petrecute
Ia han
în vremea asta hangiul, care era în poarta hanului;
zise :
— Asta care vine este o ceată frumuşică de muşterii.
Dacă vor trage aici, ţine-te gaudeamus !
— Ce fel de oameni sînt ? întrebă Cardenio.
— Patru din ei, răspunse hangiul, vin călare, ca nişte
cavaleri, cu lănci şi cu scuturi, şi toţi poartă pe faţă măşti
negre ; dimpreună cu ei.vine şi o femeie îmbrăcată în alb,
dusă^în lectică, cu obrazul tot aşa, acoperit, şi mai sînt şi
doi slujitori ce merg pe jos. »
— Mai au mult pînă s-ajungă ? întrebă preotul.
— Ba-s aşa de aproape, răspunse hangiul, că mai c-au
şi ajuns.
139
Auzind Dorotea lucrurile acestea, îşi trase vălul pe
faţă, iar Cardenio intră în încăperea lui clon Quijote, şi
n-apucaseră bine să facă ei asta, că în poarta hanului se
şi iviră toţi cei de care vorbise hangiul ; şi descălecînd de
pe cal cei patru, toţi oameni arătoşi la chip şi binefăcuţi,
se grăbiră s-o coboare din lectică pe femeie ; unul din ei
o luă în braţe şi o aşeză pe un scaun ce se găsea la uşa
încăperii unde se ascunsese Cardenio. In tot timpul acesta
nu-şi scoaseră măştile de pe faţă nici ea, nici ei, şi nici nu
suflaseră vreun cuvînt ; atîta doar că, aşezîndu-se pe scav.n,
femeia dădu drumul unui lung oftat şi lăsă să-i atîiri?
braţele, ca o "fiinţă bolnavă ori căzută în leşin. Valeţii,
care veniseră pe jos, duseră caii .în grajd.
Văzînd preotul lucrurile-acestea, cum ardea de dorinţa
să afle ce fel de oameni erau aceia, de umblau în aşa port
şi învăluiţi într-o atît de misterioasă tăcere, se dete mai
pe lîngă slujitori şi-l întrebă pe unul din ei ceea ce dorea
să ştie, la care acesta îi răspunse :
— Să mă bată Dumnezeu, sefior, dacă aş şti eu să-ţi
spun ce fel de oameni sînt ăştia ! Tot ce ştiu e că boier
mare pare a fi mai cu .seamă acela care s-a dus şi a luat-o
în braţe pe cocoana aia pe care-o văzurăţi ; spun asta
pentru că toţi .ceilalţi i se înclină, şi nici în ruptul capului
nu i-ar ieşi din cuvînt.
— Şi doamna cine este l întrebă preotul.
— Şi mai puţin ţi-aş putea spune, răspunse argatul,
pentru că n-am văzut-o la fa'ţă tot drumul ; de oftat, da,
am auzit-o de multe ori, şi-arn mai auzit-o şi gemînd, ba
încă aşa gemete scotea, de parcă era gata să-şi dea sufletul
de fiecare dată. Şi nu-i de mirare că nu ştim mai
mult decît ţi-am spus, pentru >că eu şi tovarăşii mei de-abia
de două zile îi întovărăşim, că ne-am întîlnit cu ei pe
drum, şi ne-au rugat, ţinîndu-se de capul nostru şi hotărîndu-
ne să venim cu ei pîn;ă în Andaluzia, că aveam să
fim plătiţi cu vîrf şi îndesat.
140
— Dar n-aţi auzit cum îi zice nici unuia l întrebă
preotul.
— Aş, de unde ? răspunse argatul. Că umblau toţi aşa
de tăcuţi, de mai mare minunea, şi nu auzi, cînd eş'ti cu
ei, nimic altceva decît oftatul şi sughiţurile bietei cocoane,
de ţi se rupe inima, nu alta ! Lucru mare, nu mai încape
îndoială, ne-a dat de gîndit şi-am căzut la bănuială c-or
fi ducînd-o cu de-a sila acolo unde-or fi ducînd-o ; şi după
cîte se poate vedea pe hainele cu care e îmbrăcată, ori e
gata călugărită, ori, mai mult ca sigur, are de gînd să se
călugărească de-aci-nainte, şi poate pentru că nu i-o fi
dînd mina să se închidă de tînără în mănăstire e aşa de
cătrănită cum pare.
— Tot ce se poate, zise preotul.
Şi, lăsîndu-l, se întoarse la Dorotea, care, de îndată
ce o auzi suspinînd pe femeia ,cu mască, împinsă de bunătatea
ei firească, se apropie de dînsa si-i zise :
— Ce te doare, seăora ? N-o fi cumva vreo durere din
cele pe care femeile pot şi ştiu de obicei să le tămăduiască
? Fiindcă, de-ar ,fi aşa, cu dragă inimă aş face tot ce
aş putea ca să-ţi fiu de folos !
La toate întrebările acestea, femeia îndurerată tăcea ;
şi cu toate că Dorotea îşi reînnoi şi întări propunerea, ea
se zăvori în tăcere, pînă ce se apropie de Dorotea cavalerul
mascat (despre care spusese slujitorul că e ascultat
de toţi ceilalţi) şi-i zise :
— Nu vă mai obosiţi cu nimic, senora, pentru femeia
asta, că are obiceiul să fie nerecunoscătoare pentru orice
bine i s-ar face, şi nici nu mai căutaţi a avea vreun răspuns
din gura ei de nu doriţi cumva să vă răspundă o
minciună !
— In viaţa mea n-am spus minciuni, zise, la vorbele
acestea, cea care pînă atunci se încăpăţînase în muţenia
ei. Dimpotrivă, din pricina adevărurilor spuse şi din pricină
că n-a fost în mine urmă de minciună mă văd acuma
la aşa ananghie ; şi dumneata însuţi poţi fi martor de
141
adevărul Apuselor mele, căci dreptatea, care e de partea
mea, te face să fii mincinos şi prefăcut !
Vorbele acestea le auzea cît se poate de limpede şi de
răspicat şi Cardenio, ca unul ce se afla chiar lîngă aceea
care le rostea, fiindcă doar uşa odăii lui don Quijote era
între -ei ; aşa că nici nu le auzi bine şi începu să strige
spimînd :
— Doamne-Dumnezeule ! Ce-aud ? Ce voce e asia care
rni-a ajuns în auz ?
La care strigăte femeia întoarse capul, tresărind ca de
spaimă ; dar neyăzînd cine le scotea, sări în picioare şi
dădu să intre în odaie ; ceea ce, prinzînd de veste cavalerul,
o opri şi n-o. mai lăsă să facă nici un pas. Dar din
pricina tulburării şi spaimei, taftaua neagră cu care îi era
acoperită faţa căzu, lăsînd să se vadă frumuseţea fără de
seamăn a unui chip minunat, cu toate că palid şi rătăcit,
pentru că tot căuta din priviri oriunde-şi putea roti ochii,
cu atîta dor şi patimă, încît părea scoasă din minţi ; semne
care, fără să-şi dea nimeni seama de unde porneau, răniră
inima Doroteii şi a tuturor celor ce se uitau la biata femeie,
pe care cavalerul o ţinea strîns pe după umeri. Şi
fiind el atît de înverşnnat s-o ţină, nu mai ajunse să-şî
îndrepte masca de pe faţă, care-i cădea, aşa că-i şi căzu
cu totul ; şi ridicînd ochii Dorotea, care căuta s-o susţină
în braţele ei pe străină, văzu că acela care o ţinea şi el
în braţe nu era altul decît soţul ei, don Fernando ; şi n-apucă
să-l recunoască bine, cînd, scoţînd din adîncul măruntaielor
un jalnic şi lung vaiet, căzu pe spate leşinată,
şi de nu s-ar fi aflat prin preajmă bărbierul care s-o
prindă în braţe, s-ar fi prăvălit la pămînt. Dădu şi preotul
fuga la ea, să-i scoată vălul ca să-i stropească faţa cu
apă, şi cum o descoperi, o recunoscu şi don Fernando,
căci el era cel care o ţinea în braţe pe cealaltă, şi rămase
înmărmurit, dar nu pînă întn-atîta încît să n-o mai ţină
pe Luscinda, căci ea era femeia ce se zbătea să scape din
braţele lui pentru că-l. recunoscuse după glas pe Cardenio,
142
aşa cum şi acesta o recunoscuse. Cardenio auzise, de asemenea,
vaietul pe care-l scosese Dorotea atunci cînd căzuse
leşinată şi, crezînd că era Luscinda lui, ieşi din cameră,
scos din fire, de spaimă să nu i se fi întîmplat ei
ceva ; şi cel dintîi pe care-l văzu în ochi fu don Fernando,
care o ţinea în braţe pe Luscinda. îl cunoscu numaidecît
şi don Fernando pe Cardenio, şi toţi trei, Luscinda, Cardenio
şi Dorotea, rămaseră muţi şi uluiţi, ca şi cum n-ar
fi priceput ceea ce i se întîmplase.
Tăceau cu toţii şi se uitau unii la alţii — Dorotea la
don Fernando, don Fernando la Cardenio, Cardenio la
Luscinda şi Luscinda la Cardenio,. Iar cea care rupse cea
dintîi tăcerea fu Luscinda, vorbindu-i lui don Fernando
câni în chipul următor :
— Lasă-mă, sefior don Fernando, în numele datoriei
pe care o ai faţă de tine însuşi fiind cine eşti, dacă din
altă pricină n-ai făcut-o, lasă-mă să mă alipesc din nou
de zidul a cărei iederă sînt, sprijinul de care nu m-au
putut îndepărta zelul nesăbuit, ameninţările, făgăduielile
şi darurile domniei-tale. Uită-te cum, pe ce căi.neobişnuite
şi ascunse ochilor noştri, cerul mi-a pus în faţă pe
adevăratul meu soţ, căci ştii foarte bine, dintr-o mie de
dovezi scump plătite, care ţi-au pricinuit mult necaz, că
numai moartea ar putea să mi-l şteargă din minte. Fie-ţi
deci de-ajuns dezminţirea aceasta atît de lămurită, ca
să-ţi poţi preface (căci, tot n-ai încotro şi asta-i singura
cale) dragostea în ură, bunăvoinţa ce-mi porţi în furie.
şi ia-mi viaţa ; căci de-o fi să-mi dau sufletul sub ochii
soţului meu iubit, voi socoti că n-am trăit degeaba. Poate
că moartea mea îl va asigura că i-am păstrat, pînă în
ultima clipă a vieţii, ceea ce-i datoram !
în vremea asta Dorotea îşi venise în simţiri şi auzise
tot ce spunea Luscinda,. de unde pricepu cine era ; şi
văzînd că don Fernando tot n-o lăsa din braţe şi nici nu
răspundea la ceea ce-i spusese, se ridică, printr-o sforţare
deznădăjduită, şi se aruncă în genunchi ia picioarele lui,
143
vărsînd şiroaie de lacrimi amare, care prin frumuseţea
lor amarau şi pe cei ce i le vedeau, şi începu a-i vorbi
aşa :
— Stăpîne al meu, de nu s-o fi întîmplat cumva să-ţi
fure acest soare pe care-l ţii eclipsat în braţele tale, ori
să-ţi orbească, mai bine zis, razele ochilor tăi, trebuie să
fi apucat a vedea că aceea ce-ţi îngenunchează la picioare
este nefericita — atîta vreme cît vei voi'tu să fie nefericită
— şi lipsita de noroc Dorotea. Da, eu sînt acea ţărancă
smerită, pe care tu, din marea ta bunătate, sau
doar pentru plăcerea ta, ai vrut s-o ridici pînă la înălţimea
la care s-ar fi putut numi a ta. Sînt eu, cea care am
trăit mulţumită, în tiparele unei vieţi cinstite, pînă cînd
zelul dragostei cu care-mi dădea asalturi şi care părea
simţire atît de adevărată a tras zăvoarele închisorii acesteia
şi ţi-a încredinţat cheile libertăţii mele, cu toate că
atît de rău a fost primit de tine darul acesta, cum se vede
limpede din faptul că m-ai silit să mă aflu acolo unde
mă găseşti acum.şi să te văd aşa cum te văd. Cu toate
astea, n-aş vrea să-ţi treacă prin minte cumva că am venit
aici ca urmare a cinstei pierdute, căci ceea ce m-a
adus aici e doar durerea si părerea de rău că m-ai uitat.
Tu ai vrut să fiu a ta, şi ai vrut-o cu atîta tărie, încît,
chiar dacă vrei acuma să nu fiu, n-ar mai fi cu putinţă
să încetezi de a fi tu al meu. Ia seama, stăpîne, că dragostea
neasemuită pe care ţi-o port poate sta în cumpănă
cu frumuseţea şi nobleţea celei pentru care mă laşi. Tu
nu poţi fi al frumoasei Luscinda, pentru că eşti al meu,
şi nici ea nu poate fi a ta, fiind a lui Cardenio ; şi mai uşor
ţi-ar fi, dacă te gîndeşti bine, să-ţi faci inima să iubească
pe cine te divinizează decît s-o îndupleci pe cea care te
urăşte să te iubească. Tu ai voit să-mi uit eu de mine, şi
tu mi-ai cerut fecioria ; nu puteai spune că nu-mi cunoşteai
rangul şi ştii cum m-am lăsat cu totul în voia ta :
n-ai unde să-ţi mai cauţi portiţă ca să ieşi tot tu cel înşelat

şi dacă lucrurile stau aşa, cum de fapt şi stau, şi

144
eşti adevărat creştin, aşa cum eşti cavaler, de ce tot ocoleşti
şi amîni sorocul, şovăind a mă face fericită pînă la
urmă, aşa cum m-ai făcut la început ? Dacă nu vrei să
mă iei drept ceea ce sînt, căci îţi sînt adevărată şi legiuită
soţie, ia-mă cel puţin şi _primeşte-mă drept sclavă ;
căci fiind în puterea ta, mă voi socoti fericită şi norocoasă
! Nu mai îngădui, lăsîndu-mă din nou de izbelişte
şi părăsindu-mă iarăşi, ,să se tot stîrnească vorbe şi 'bîrfeli
care să-mi ştirbească cinstea, şi nu le face zile negre la
bătrîneţe părinţilor mei, bieţii, căci altceva me/itau ei
după cît i-au slujit de credincios întotdeauna pe ai tăi,
ca nişte buni vasali ce se află ! Şi dacă ţi se pare că ar fi
să scazi ceva din nobleţea sîngelui tău de se va amesteca
în urmaşi cu al meu, ia aminte că puţine, sau poate chiar,
nici una din vieţile nobile ale lumii n-a mers pe alt drum,
şi că sîngele care vine pe linie femeiască n-are nici o însemnătate
în obîrşiile ilustre, cu atît mai mult cu cît adevărata
nobleţe stă în virtute ; şi dacă asta ţie-ţi lipseşte,
de vreme ce-mi tăgăduieşti ceea ce după toate dreptăţile
lumii mi-eşti dator, voi rămîne eu cu mai nobil nume decît
al tău ! într-un cuvînt, senor, tot ce^mai am să-ţi spun
este că, de-i vrea ori de n-ăi vrea, eu îţi sînt soţie : martor
îmi este cuvîntul tău, care nu poate şi nu trebuie să fie
mincinos dacă-i adevărat că te preţuieşti pentru ceea ce,
lipsindu-mi mie, te face să mă dispreţuieşti ; martor mi-e
şi numele tău, iscălit aicii, şi martor îmi este şi cerul, pe
care tu l-ai pus chezaş făgăduielilor ce-mi făceai. Şi de-ar
fi să-mi lipsească toate acestea, nu mi-ar lipsi conştiinţa
ta, care în tăcerea ei ar da glas remuşcărilor cînd ţi-ar fi
lumea mai dragă, ridicând cuvîntul în apărarea adevărului
acestuia pe care ţi-l spun acum şi tulburîndu-ţi
bucuria petrecerilor viitoare.
• ? Inadvertenţă a lui Cervantes : pînă aici n-a fost nicăieri vorba
de vreo semnătură dată Doroteii de don Fernando şi nici de vreo
convenţie scrisă (care ar fi fost şi neavenită în drept şi în afara
oricărei uzuanţe).
145
' Acestea si altele multe ca acestea spuse nefericita Dorotea,
cu atîta durere în suflet şi cu atîtea lacrimi, încât
pînă şi cei care-l întovărăşeau pe don Fernando ,şi se aflau
de faţă începură să-i ţină isonul lăcrămînd. Don Fernando
o ascultă fără să găsească o vorbă de răspuns, pînă ce
nu le sfîrşi ea pe toate cîte le avea de spus şi pînă ce nu
începu să suspine şi să plîngă' cu sughiţuri, că de bronz ar
fi trebuit să fie inima celui care, la atîtea dovezi de durere,
nu s-ar fi înmuiat. Se uita la ea Luscinda, nu mai
puţin îndurerată de suferinţa ei, cît uimită de marea ei
înţelepciune şi frumuseţe, şi oricît i-ar fi plăcut să se
apropie de dînsa ca să-i spună o vorbă, două de alinare,
nu-i îngăduiau braţele lui don Fernando, care o ţineau
strîns. Acesta, copleşit de tulburare şi de spaimă, cum se
văzu după o bună bucată de vreme, cît stete să se uite
ţintă la Dorotea, deschise după aceea larg braţele şi, dîn-d
drumul Luscindei, vorbi :
— Ai învins, frumoasă Dorotea, ai învins, căci nu
e cu putinţă să aibă cineva inima de a tăgădui atîtea adevăruri
laolaltă !
După leşinul din care abia îşi revenise, Luscinda era
cît pe ce să cadă la pămînt de îndată ce don Fernando
n-o mai sprijini ; dar aflîndu-se prin preajmă Cardenio,
care se dăduse în spatele lui don Fernando ca să nu fie
recunoscut, dădu fuga să o susţină pe Luscinda, lăsînd
deoparte orice temere şi înfruntând orice risc, aşa că,
prinzînd-o la timp în braţe, îi spuse :
— Dacă cerul milostiv vrea şi îngăduie să-ţi afli întrucîtva
liniştea, frumoasă, credincioasă şi statornică sefiora,
nicăieri socotesc că nu ţi-o vei găsi mai sigur decît între
braţele acestea care te primesc acuma, aşa cum te-au primit
şi altădată, pe cînd soarta voia să te pot numi a mea.
La vorbele acestea Luscinda îşi ridică privirea spre Catdenio,
despre care începuse mai demult să bănuiască, după
voce, că e prin preajmă, şi, încredinţîndu-se cu ochii ei că
era chiar Cardenio, ieşită cu totul din fire şi fără să mai
146
ţină socoteală de nici un fel de cuviinţă, îi aruncă braţele
pe după gît şi, lipindu-şi obrazul de al lui, îi spuse :
•— Tu, da, stăpîne al meu, tu eşti adevăratul stăpîn al
roabei tale, chiar de-ar fi s-o împiedice şi mai vajnic
soarta potrivnică, primejduindu-i şi mai avan decît pînă
astăzi viaţa aceasta, care nu-şi află rostul decît alături
de a ta.
Ciudată privelişte fu aceasta pentru don Fernando şi
pentru toţi cei ce se aflau de faţă, 'care nu-şi credeau
ochilor văzînd aievea o întâmplare atât de nemaivăzută.
Doroteii don Fernando i se păru cam schimbat la faţă şi
dînd chiar semne că ar vrea să se răzbune pe Cardenio,
pentru că îl văzu ducînd mîna la minerul spadei ; aşa că
nici nu-şi dete bine seama de asta şi, cu nemaivăzută repeziciune,
se aruncă în genunchi în faţa lui şi-i îmbrăţişa
picioarele, sărutîndu-i-le şi ţinîndu-i-le strîns, încît
nu i-ar fi fost cu putinţă să se mişte ; şi, fără să contenească
a lăcrăma, îi spunea :
— Ce-ai de gîrîd să faci în această întîlnire atît de neaşteptată,
tu, care eşti unicul meu adăpost ? La picioare-ţi
stă soţia ta, iar cea tare ai vrea tu să-ţi fie soţie e în braţele
soţului ei. Gîndeşte-te dacă ţi-ar sta bine sau ţi-ar
fi cu putinţă să dezlegi ceea ce a legat cerul, sau dacă,
dimpotrivă, n-ar fi mai cu cale să doreşti a o ridica pînă
la tine şi a ţi-o face egală pe aceea care, lusînd deoparte
orice neajuns, statornică în credinţa şi dreptatea ei, îşi
aţinteşte-n ochii tăi ochii scăldaţi de lacrimile iubirii cu
care umezeşte faţa şi pieptul adevăratului ei soţ ? Te rog,
în numele Domnului, şi te conjur, pe nobleţea stării tale,
să nu laşi dezminţirea asta dată în faţa lumii să-ţi stârnească
mînia, ci, dimpotrivă, fă să ţi-o ostoaie în aşa chip
încît să îngădui, liniştit şi împăcat, ca aceşti doi tineri ce
se iubesc să se iubească în pace, fără ca tu să te împotriveşti,
cît timp va voi cerul să le dea răgaz, arătînd lumii,
printf-asta, mărinimia inimii tale nobile, de viaţă ilustră,
şi lăsînd să se vadă că are mai multă putere asupra ta raţiunea
decît pofta !
147
r
Cît timp spuse Dorotea acestea, cu toate că braţele lui
Cardenio o ţineau pe Luscinda, acesta nu-l slăbea din ochi
pe don Fernando, hotărît ca, de l-o vedea făcînd vreo mişcare
mînat de gînduri rele, să caute a se apăra şi a ataca
cum va putea mai bine pe toţi cei ce i-ar sta împotrivă,
chiar de-ar fi să-l coste viaţa ; dar chiar atunci se apropiară
prietenii lui don Fernando, dimpreună cu preotul
. şi bărbierul, care la toate fuseseră de faţă, fără să lipsească
nici vrednicul Sancho Pânza, şi făcură cu toţii
roată în jurul lui don Fernando, implorîndu-l să-şi plece
ochii spre lacrimile Doroteii, şi de era adevărat ceea ce
spuseseră vorbele ei, aşa cum ei nu se îndoiau că era, să
nu-şi îngăduie cumva a o mai lăsa păgubită de nădejdile
ei atît de îndreptăţite ; şi să mai ia el aminte că nu din
întîmplare, cum părea, ci prin îngăduinţa şi voinţa cerurilor
se aflaseră ei dinadins cu toţii laolaltă, într-un loc
unde nici unul din ei cu gîndul măcar n-ar fi gîndit ; ba
să mai şi priceapă — zise preotul — că doar moartea îi
mai putea despărţi pe Luscinda şi Cardenio, şi că, de-ar fi
chiar să-i despartă un ascuţiş de spadă, s-ar socoti amîndoi
fericiţi să moară împreună. Mai spuse că, în cazuri de
nelecuit ca acesta, cel mai înţelept lucru era să se înfrîngă
pe sine însuşi, punîndu-şi stavilă pornirilor, arătîndu-
se mărinimos şi îngăduind ca, prin voinţa lui, cei
doi să se bucure de binele pe care cerul li-l hărăzise ; că.
• era de ajuns, de asemenea, să se uite bine la frumuseţea
Doroteii ca să-şi dea seama că puţine femei, dacă nu chiar
nici una, îi puteau sta alături, darmite să i-o mai şi ia
înainte ; unde mai pui că, de-avea să adauge la frumuseţea
asta modestia ei şi dragostea neţărmurită ce i-o păstra,
dacă, mai presus de toate, îşi aducea aminte că se
socotea cavaler şi creştin, nu putea face altceva decît să-şi
ţină faţă de dînsa făgăduiala, căci împlinindu-şi-o, ar face j
voia lui Dumnezeu şi ar mulţumi de asemenea pe oamenii;
cu scaun la cap, care ştiu că este una din prerogativele
frumuseţii, chiar cînd e vorba de o făptură umilă, să se
148
poată ridica pînă la orice înălţime de vreme ce e întovărăşită
de cinste, ajungînd deopotrivă cu ea, fără să aducă
măcar umbră de scăderea celui care o ridică şi doreşte
a şi-o face egală sieşi ; iar cînd, pe deasupra, se îndestulează
şi legile neîndurate ale plăcerii, şi se întîmplă să
nu intre în ele nici un gînd păcătos, nu trebuie să fie
ţinut vinovat cel care le dă ascultare, într-adevăr, la cuvintele
acestea toţi cei de faţă mai adăugară şi altele, atîtea
şi atîtea, încît inima vrednică a -lui don Fernando
(care, orice s-ar spune, era hrănită de un sînge nobil), se
îmblînzi şi se dădu bătută în faţa adevărului, pe care nu
l-ar fi putut tăgădui chiar dacă ar fi voit ; iar semnul
pe care-l dete că se socotea biruit şi cîştigat de ideea bună
ce-i fusese dată fu că se lăsă îmbrăţişat de Dorotea, îmbrăţişînd-
o şi el şi zicîndu-i :
— Ridică-te, doamna mea, că nu-i drept să stea îngenuncheată
la picioarele mele cea pe care o port în suflet ;
şi dacă pînă acum n-am dat semne de ceea ce spun, poate
să fi fost din vrerea cerului, pentru ca, avînd azi prilej
a-ţi: vedea statornicia cu care mă iubeşti, să ştiu a te preţui
după cum meriţi ! Tot ce te rog este să nu-mi iei în
nume de rău purtarea şi lipsa de grijă din toată vremea
asta în care te-am părăsit, pentru că acelaşi imbold şi
aceeaşi putere care mi-a dat ghes să te fac a mea m-a
împins şi să fac tot ce puteam ca să nu mai fiu al tău.
Şi dacă te îndoieşti că-i adevărat ceea ce-ţi spun, întoarce-
te şi uită-te în ochii Lusciridei, ce strălucesc acuma de
mulţumire, şi-n ei vei afla dezvinovăţirea tuturor rătăcilor
mele ; şi cum ea şi-a atins ţinta dorinţelor, iar eu am
găsit în tine ceea ce se cuvine să fie al meu, să trăiască
de-aci încolo liniştită şi fericită, ani mulţi şi buni, cu soţul
ei Cardenio, căci eu voi ruga cerul sănmi dea şi mie
tot atîţia ani de trăit cu Dorotea mea !
Şi zicînd asta, începu din nou s-o îmbrăţişeze, lipindu-
şi obrazul de al ei cu atît de caldă dragoste, că trebui
să-şi muşte buzele ca nu cumva şi lacrimile să-i sporească
149
semnele neîndoielnice ale dragostei şi'căinţei. Nu la fel
făcură Luscinda şi Cardenio, ba chiar aproape toţi cei ce
se aflau de faţă, pentru că atîtea lacrimi prinseră a le
cUrge din ochi, unora de bucurie şi celorlaţi- de mulţumirea
că văd bucuria altora, încît ar fi putut crede cineva,
văzîndu-i, că cine ştie ce nenorocire li se întîmplase la
teţi. Plîngea pînă şi Sancho Pânza, chiar dacă mai pe urmă
mărturisi că nu plînsese decît fiindcă vedea că Dorotea
nu era, cum crezuse el, regina Micomicona, de la care se
aştepta la atîtea binefaceri. Ţinu o bună bucată de vreme,
dimpreună cu plînsul, uimirea tuturora, pînă cînd Cardenio
şi Luscinda îşi luară de seamă şi se duseră să îngenuncheze
dinaintea lui don Fernando, mulţumindu-i de
binefacerea pe care o săvîrşise şi spunînd vorbe atât de
curtenitoare, încît don Fernando nu ştia ce să le mai răspundă

aşa că-i ridică de jos şi-i îmbrăţişa pe amîndoi,

dînd semne de fierbinte dragoste şi de multă "cuviinţă.
Apoi.o întrebă numaidecît pe Dorotea cum ajunsese în
satul acela, atît de departe de al ei, şi în cuvinte puţine
şi înţelepte ea îi povesti tot ce-i spusese şi lui Cardenio,
lucru care-l desfată atît de mult pe don Fernando, ca şi
pe 'cei veniţi cu el, încît ar fi dorit să ţină cît mai mult
povestea, atît de frumos ştia Dorotea să-şi istorisească nenorocirile.
Şi cum îşi termină ea povestirea, înşiră şi don.
Fernando ceea ce i se întîmplase atunci în oraş după ce
găsise în sînul Luscindei scrisoarea în care ea arăta că e
soţia lui Cardenio şi că nu putea fi a lui. Spuse că ar fi
avut chef s-o omoare, şi chiar ar fi făcut-o de nu l-ar fi
împiedicat părinţii fetei, şi mai spuse că ieşise din casă,
mînios şi scos din minţi, hotărît să se răzbune eînd i-o
veni mai bine la îndemînă, dar că a doua zi aflase cum
fugise Luscinda din casa părintească, fără să aibă nimeni
ştire încotro apucase ; mai spuse că, într-un cuvînt, după
mai multe luni de zile, i se dăduse de veste că se afla
într-o mănăstire, unde voia să rămînă pînă la capătul
zilelor, dacă nu şi le putea trăi cu Cardenio ; şi că, de
îndată ce aflase, îşi luase, ca să-l întovărăşească, .pe cei
trei cavaleri, şi venise acolo unde era ea, fără să caute
a-i vorbi, de teamă ca nu cumva să sporească, de avea să
ştie că era el acolo, grija călugăriţelor pentru paza mănăstirii

şî aşa, aşteptînd pînă-ntr-o zi, cînd găsise poarta

deschisă, lăsase doi dintre ai lui să păzească intrarea, şi
el, dimpreună cu al treilea, cotrobăiseră prin mănăstire
în căutarea Luscindei, pe care o aflaseră în arhondaric,
stînd de vorbă cu o călugăriţă ; şi, răpind.-o fără vorbă
rnultă, venise cu ea pînă-n sat, unde îşi pregătiseră tot ce
era de trebuinţă ca s-o poată duce cu ei, lucru pe care-l
putuseră face în toată voia, mănăstirea fiind în cîmp deschis,
la o bucată bună de drum departe de sat. Mai spuse
că, atunci cînd Luscinda se văzuse în puterea lui, leşinase ;
şi că după ce-şi venise în simţiri, nu făcuse altceva decît să
plîngă şi să suspine, fără să rostească măcar o vorbă ; şi
aşa, în tăcere, printre hohotele ei de plâns, ajunseseră la ,
hanul acela, care pentru dînsul însemna raiul, unde iau
sfîrşit nenorocirile pămîntului.
CAPITOLUL XXXVII
In care se povesteşte mai departe istoria slăvitei infante
Micomicona, dimpreună cu alte vesele pătăranii
Toate acestea le asculta Sancho, şi nu fără să-i sîngereze
jnima văzînd că i se risipeau ca fumul şi i se spulberau
în vînt nădejdile de a se mai vedea vreodată dregător,
şi pricepînd că frumoasa prinţesă Micomicona se
preschimbase în Dorotea, iar uriaşul, în don Fernaado,
pe cînd stăpînul său dormea dus şi de tot ce se petrecea
nici capul nu-l durea. Nu-şi mai venea în fire Dorotea
150
151
şi nu-i venea să creadă că nu visa, atîta noroc dăduse
peste dînsa ; Cardenio tot cam asta gîndea, iar Luscindei
tot cam aşa i se părea. Don Fernando înălţa osanale cerului
pentru binefacerile revărsate asupră-i, căci îl scăpase
din labirintul acela încîlcit unde fusese cît pe ce
să-şi piardă sufletul şi crezămîntul într-un cuvînt, toţi
cei cîţi erau la han erau mulţumiţi şi veseli de sfîrsitul
ferice al unor atît de deznădăjduite şi de bogate în piedici
peripeţii. Toate le rînduia după cuviinţă preotul, ca
un înţelept ce era, şi fiecăruia dintre ei îi făcu parte de
firitiseală pentru norocoasa întîmplare ; dar cine se bucura
mai mult şi se îngraşă de voie bună era hangiţa, mulţumită
lui Cardenio şi preotului, care spuseseră că-i vor
plăti, cu dobîndă cu tot, pagubele ce le avusese de pe
urma lui don Quijote. Singur Sancho era, cum s-a mai
spus, cel obidit, nefericit şi jalnic. Şi aşa, plin de tristeţe,
intră la stăpînul său, care tocmai se .deşteptase, şi-i spuse ;
— N-ai decît, măria-ta senor Cavaler al Tristei Figuri,
să tragi la aghioase cît ţi-o plăcea, fără să te mai
îngrijeşti că ai de omorît un uriaş şi de înapoiat prinţesei
regatul, că toate astea-s gata împlinite şi duse la
capăt.
— Aşa cred şi eu, răspunse don Quijote, fiindcă ani
avut de dat cu gigantul bătălia cea mai neobişnuită şi
mai nemăsurată din cîte sqcot să am de dat cîte zile-oi
mai trăi : şi, dintr-o lovitură, harşti ! i-am şi retezat căpăţîna,.
rostogolindu-i-o la pămînt ! Şi-atîta sînge i-a curs,
că alergau prin ţarină pîrîiaşele, de parc-ar fi fost apă.
— De parcă-ar fi fost vin roşu, zi'mai bine măria-ta^
răspunse Sancho, căci aş vrea să afli, luminăţia-ta, dq
cumva nu ştii, că uriaşul omorît nu-i decît un burdul
spintecat, şi sîngele, şase cofe de vin roşu, cît închidea)
în pîntece ; iar capul tăiat v.edea-l-aş vîrît de unde-a ieşit,j
lua-l-ar toţi dracii să-l ia !
— Ce tot vorbeşti acolo, nebunule ? răspunse d
Quijote. Eşti în toate minţile ?
152
— Ridică-te, măria-ta, zise Sancho, şi-ai să vezi ce
ispravă frumoasă ai savîrşit, că avem ce plăti hangiului,
şi-ai s-o mai vezi şi pe regină prefăcută într-o femeie de
rînd, pe numele ei Dorotea, şi altele multe, ce ţi-or da de
gîndit şi te-or minuna de ţi-i da seama de ele.
— Nu mă mir de nimic, răspunse don Quijote, fiindcă,
dacă-ţi mai aduci aminte, şi data trecută cînd am mai fost
prin partea locului ţi-am spus că toate cîte se petreceau
aicea erau curate vrăjitorii, şi n-aş zice vorbă mare să fie
şi acum tot aşa !
— Pe toate le-aş crede, răspunse Sancho, dacă şi
tărbăcirea mea ar fi fost tot un lucru de soiul ăsta ! Dar
unde-a dat Dumnezeu aşa ceva ? C-a fost tărbacă adevărată,
şi l-am văzut eu cu ochii mei pe hangiu, tot pe
cel din ziua de azi, cum ţinea de-un capăt al păturii şi-mi
făcea vînt, voios nevoie-mare, la ceruri, cu mare îndemn,
cu la fel de mare batjocură şi'cu tot atîta putere ! Iar acolo
unde e cu putinţă recunoaşterea chipurilor, socot în sinea
mea, oricît de prost şi de păcătos oi fi eu, că nu mai e
vorba de vrajă de nici un fel, ci-i vorba doar de ceasul
rău, cînd vine înmuierea oaselor.
— Bine, bine, zise don Quijote, de toate are Dumnezeu,
grijă ! Ajută-mă să mă îmbrac şi lasă-rnă să ies
de-aici, căci vreau să văd despre ce întîmplări şi prefaceri
tot vorbeşti.
Sancho îl ajută şi, în vreme ce el se îmbrăca, preotul
povesti lui don Fernando şi celorlalţi de nebuniile lui 'don
Quijote şi de tertipul folosit ca să-l poată scoate de pe
Stînca Stearpă, unde-şi închipuise el că stătea din pricină
că-l dispreţuia aleasa inimii sale. Le povesti, de asemenea,
aproape toate aventurile lui, aflate de la Sancho.
de care nu puţin se minunară şi rîseră, pîrîndu-li-se, cum
li se părea tuturor, că acest soi de nebunie era cel mai
ciudat din cîte pot încăpea într-o minte spulberată. Mai
zise preotul că, de vreme ce norocoasa întîmplare a
senorei Dorotea se opunea să meargă mai departe cu
153
planul lor, n-aveau încotro şi trebuiau să născocească altul
ca să-l poată întoarce pe don Quijote în satul lui.
Cardenio se oferi să ducă el mai departe ceea ce începuseră,
căci Luscinda avea să facă pe domniţa, înlocuind-
o pe Dorotea.
— Nu, zise don Fernando, nu va fi aşa, fiindcă eu
doresc ca Dorotea să-şi ducă pînă la capăt născocirea,
căci de n-o fi prea departe de-aici şi pînă-n satul acestui
cavaler de ispravă, m-aş bucura să-i puteţi da de leac.
— Nu-i mai departe decît la două zile cale de-aici.
— Chiar dac-ar fi mai mult, aş fi bucuroasă să fac
drumul ăsta doar ca să săvîrşesc binefacerea de care
vorbiţi.
în vremea asta se ivi şi don Quijote, armat pînă-n
dinţi şi purtînd coiful lui Mambrino, poşit cum era, pe
cap, cu braţul petrecut pe după scut şi sprijinindu-se în
prăjina care-i ţinea loc de lance. Mult se minunară don
Fernando şi ceilalţi de ciudata apariţie a lui don Quijote,
văzîndu-i faţa lungă de-un cot, uscată şi gălbejită, armele
desperecheate şi ţinuta gravă, aşa că tăcură mîlc, aşteptînd
să vadă ce va zice el, care, cu multă hotărîre şi măsură,
îndreptîndu-şi ochii spre frumoasa Dorotea rosti :
— Am fost vestit de acest scutier al meu, frumoasă
sefiora, că slava noastră a fost nimicită şi fiinţa voastră
destrămată, căci, din regină şi doamnă înaltă cum obîşnuiaţi
să fiţi, v-aţi prefăcut într-o domnişoară ca oricare
alta. Dacă toate acestea s-au săvîrşit din porunca acelui
necromant şi rege ce v-a fost tată, şi care se teme că
nu voi şti să vă dau sprijinul datorat, atît de necesar,
declar că nu se pricepea şi nu se pricepe nici cu spatele
în istoriile cavalereşti, căci de-ar fi fost să le citească şi
să le parcurgă cu tot atîta luare aminte şi la fel de pe-ndelete
cum le-am parcurs şi citit eu, ar fi putut afla la
fiecare pas că alţi cavaleri, mult mai puţin vestiţi decît
mine, au săvîrşit lucruri mai grele încă, căci nu-i mare
lucru la ei să ucidă un biet urieşel, oricît de înfumurat
154
ar fi să fie, deoarece, iată, nu-s nici cîteva ore de cînd
am dat eu ochi cu dînsul şi... dar mai bine tac, ca să
nu zică lumea că mint, lăudîndu-mă ; însă vremea, descoperitoare
a tuturor lucrurilor, va şti s-o spună mai bine
cînd nici cu gîndul n-om gîndi !
— Ai dat ochi cu două burdufuri, nu cu un uriaş, zise
atunci hangiul.
Dar don Fernando îi ceru să tacă şi să nu mai întrerupă
vorbăria lui don Quijote, orice s-ar întîmpla. Aşa că
don Quijote urmă, zicînd :
— Spuneam, aşadar, înaltă şi dezmoştenită doamnă,'
că dacă cumva, din pricina mai suspomenită, părintele
vostru a săvîrşit această metamorfoză asupra făpturii
voastre, să nu-i daţi nici un fel de crezămînt, căci nu se
află primejdie pe faţa pămîntului prin care să nu pot
deschide drum cu spada mea, cu tăişul căreia, rostogolind
tigva vrăjmaşului vostru în ţărînă, vă voi pune pe
creştet coroana peste cîteva zile.
Doar atîta spuse don Quijote şi aşteptă răspunsul prinţesei,
care, cunoscând acum hotărîrea lui don Fernando,
de a .merge adică mai departe cu păcăleala pînă-l vor duce
pe don Quijote în satul său, îi răspunse grav şi cu mult
ifos :
— Oricine ţi-ar fi spus, viteze Cavaler al Tristei Figuri,
că m-am schimbat şi mi-am prefăcut făptura, nu
ţi-a spus adevărul, căci tot cea de ieri sînt şi azi. Anumite
schimbări s-au petrecut în sufletul meu, ce-i drept e drept,
aduse de anumite întîmplări norocoase, care rni-au dat fericirea
cea mai mare din cîte îmi puteam dori ; dar asta
nu mă face să fiu altceva decît eram şi nici să părăsesc
gîndul de-a mă sluji de vrednicia viteazului "şi neînvinsului
tău braţ, cum am dorit întotdeauna. Aşa că, senor,
bunăvoinţa ta răscumpere onoarea tatălui care mi-a dat
viaţă, ţinîndu-l totodată drept om înţelept şi cu.scaun la
cap, de vreme ce prin ştiinţa lui află o cale atît de lesnicioasă
şi de nimerită de a-mi lecui nefericirile. Fiindcă
155
eu am credinţa că, de n-ar fi fost să-mi vină norocul prin
dumneata, senor, n-aş mai fi apucat niciodată să-l
văd cu ochii, şi-ţi spun asta încredinţată cu atît mai mult
de ce spun cu cît martori îmi sînt cei mai mulţi dintre
aceşti domni, aici de faţă. Tot ce-avem de făcut e s-o
pornim mîine dimineaţă la drum, căci astăzi nu mai apucăm
să facem cine ştie ce spor, iar în ceea ce priveşte
restul, fericita ispravă la care m-aştept o las în seama lui
Dumnezeu şi a vitezei tale inimi.
Aşa vorbi înţeleaptă Dorotea. Şi auzindu-i don Quijote
spusele, se întoarse către Sancho şi-i zise, dînd senine de
mare necaz :
— Acuma-ţi pot spune, Sănciuleţ, că nu se află mai
mare ticăloşel'ca tine cît îi Spania de mare ! Spune-mi
bandit şi vîntură-lume ce eşti, nu mi-ai spus tu abia de
cîteva clipe că principesa asta s-a prefăcut într-o domnişoară
ca oricare alta, care se numeşte Dorotea, şi că
' tigva de care cred că l-am scurtat pe uriaş nu-i bună
decît de vîrît de unde-a ieşit, şi alte prostii, care m-au
tulburat mai mult decît am. putut fi vreodată tulburat de
cîncl mă ştiu ? Jur pe... (şi-şi ridică ochii spre ceruri, scrîsnind
din dinţi) că nu-s departe de-a săvîrşi cu tine un
măcel care să le vîre minţile-n cap tuturor scutierilor mincinoşi
cîţi or mai fi în slujba cavalerilor rătăcitori de aici
înainte pe lume !
— Linişteşte-te, măria-ta, răspunse Sancho, fiindcă
s-ar putea să mă fi înşelat eu în privinţa strămutării principesei
Micomicona ; dar în privinţa căpăţînii uriaşului, sau
mai curînd a spintecării burdufurilor, ca şi în privinţa
sîngelui, care-i vin roşu, nu m-am înşelat, zic zău lui
Dumnezeu, că burdufurile, iacătă-le, aici-s, rănite 'de
moarte, la căpătîiul patului măriei-tale, iar vinul roşu a
făcut lac în odaie. Iar de nu crezi, ai să vezi dumneata
că la capăt plesneşte biciuşca, vreau să zic c-ai să vezi
cum stau lucrurile cînd ţi-o cere domnia-sa domnul hangiu
să-l despăgubeşti de toate ! încaltea, c-a rămas
156
doamna regină tot aia care era, mă bucur din străfundul
sufletului, că-mi am şi eu partea mea de-acolo, ca ruda
cea săracă.
— Iţi spun eu, Sancho, răspunse don Quijote, n-ai pic
de glagore ia cap, nu-ţi fie cu bănat, şi gata cu astea !
— Gata, zise don Fernando, şi să nu mai vorbim de
ele ; şi cum doamna principesă doreşte să purcedem la
drum mîine dimineaţă, fiindcă pentru astăzi e prea tîrziu,
aşa să şi facem, iar noaptea asta n-avem decît să ne-o
trecem stînd frumuşel de vorbă pînă-n zori, cînd toţi îl
vom întovărăşi pe senor don Quijote, căci dorim să fim
martori ai vitejeştilor şi nemaiauzitelor isprăvi pe care
le va săvîrşi de-a lungul acestei călătorii pe care şi-au luat
sarcina s-o întreprindă.
— Eu sînt cel care trebuie să vă slujească şi să vă
ţină tovărăşie, răspunse don Quijote, şi mult mă mişcă
batirul pe care mi-l faceţi şi bunele păreri pe care' le
aveţi despre mine, pe care mă voi strădui să le îndreptăţesc,
chiar de-ar fi să mă coste viaţa şi chiar mai mult
decît atîta, dacă ceva m-ar costa mai mult !
Se întreceau în vorbe curtenitoare don Quijote şi don
Fernando, oferindu-se care mai de care să-l slujească pe
celălalt ; dar la toate le puse capăt, astupîndu-le gura,
intrarea unui nou oaspete la han, care după port arăta a
fi creştin întors de curînd din ţara maurilor, căci era îmbrăcat
cu o ipingea de stofă albastră, foarte scurtă în
poale, cu mîneci numai pînă la jumătate şi fără guler •
purta şi nădragi de pînză albastră şi scufă tot sinilie, avea
încălţări de culoarea curmalei şi iatagan maur, atîrnat
de o curea trecută curmeziş peste umăr. După el intră,
călare pe măgar, o femeie în port maur, cu faţa acoperită
şi cu o ceapsă pe cap, peste care-şi pusese un turban
de brocart, si era înfăşurată într-un rif. care o acoperea
de la umeri şi pînă la glezne. Bărbatul era voinic şi bine
legat, în vîrstă de aproape 40 de ani, cam smolit la obraz,
cu mustăţi lungi şi cu o barbă deasă ; într-un cuvînt, ţi-
157
^^n jt
lui arăta că, de-ar fi fost să fie îmbrăcat cum sa
cuvine, putea trece drept om de neam mare, evghenit.
Ceru o odaie de cum intră şi, cînd îi spuseseră că nu era
nici una la han, păru că se posomorăşte ; şi, apropiindu-se
de cea care, după port, părea arăboaică, o luă în braţe şi
o coborî de pe măgar. Luscirida, Dorotea, hangiţa, fiică-sa
şi Maritornes, atrase de portul femeii, nou pentru ele cum
nu mai văzuseră, făcură roată în jurul arăboaicei, şi Dorotea,
care era din fire binevoitoare, cuviincioasă şi înţeleaptă,
părîndu-i-se că atît ea, cît şi bărbatul care o
ducea, se necăjiseră de lipsa odăii, le vorbi aşa :
— Să nu te necăjească prea tare, senora, viaţa strîmtorată
pe care ai s-o duci în hanul acesta, pentru că ştiut
este că asta-i a tuturor hanurilor, să nu găseşti odaie cînd
îţi trebuie ; cu toate astea, de ţi-o fi pe plac să locuieşti
dimpreună cu noi două — şi arătă înspre Luscinda — s-ar
putea întîmpla ca tot drumul cît îl mai ai de făcut să nu
te bucuri de o primire la fel de bună ca a noastră.
Nu răspunse nici un cuvînt la asta femeia cu feregea
pe faţă şi nici nu făcu altceva decît să se ridice de unde
şedea şi, punîndu-şi amîndouă mîinile cruce pe piept şi
plecîndu-şi fruntea, să-şi încline trupul în semn că mulţumea.
Din tăcerea ei pricepură că, fără nici o îndoială,
trebuie să fi fost arăboaică şi că nu putea vorbi creştineşte,
în clipa aceea se apropie şi bărbatul, care fusese
prins pînă atunci cu alte treburi, şi văzîndu-le pe toate
buluc împrejurul celei venite cu el, care tăcea la tot ce i
se spunea, zise : •
— Doamnele mele, fata asta de-abia pricepe limba
noastră, şi de vorbit, nu ştie să vorbească alta decît pe-a
ţării ei, de asta nu v-a răspuns şi nu vă răspunde la ceea
ce-ţi fi întrebat-o.
— N-am întrebat-o nimic, răspunse Luscinda, ci am
poftit-o să stea la noapte în tovărăşia noastră şi să împartă
cu noi odaia în care ne-om culca, unde va fi primită cit
mai bine ne-om pricepe şi cît ne îngăduie locul unde
158
sîntem, cu toată bunăvoinţa de care ne- simţim în stare
cînd e să-i slujim pe străinii aflaţi în nevoie, mai cu seamă
dacă e vorba să venim într-ajutorul unei femei.
— în numele ei şi al meu, răspunse robul eliberat, vă
sărut mîinile, senora, şi preţuiesc aşa cum se cuvine o
binefacere ca asta, care, la un asemenea prilej, din partea
unor oameni de neam cum vă arată înfăţişarea a fi, e
lesne de înţeles că trebuie să fie foarte mare.
— Spune-mi, senor, întrebă Dorotea, doamna aceasta
e creştină sau maură ? Pentru că portul şi tăcerea ei ne
fac să ne gîndim că ar fi ceea ce nu ne-ar plăcea să fie.
— De maură îi este şi portul şi trupul, dar e creştină
pînă-n adîncul sufletului, pentru că arde de dorinţa
de a fi.
—: Va să zică, nu e botezată ? îi întoarse Luscinda
vorba.
— N-a avut răgaz pentru asta, răspunse robul, de cînd
a plecat din Alger, patria ei ; şi pînă astăzi nu s-a văzut
pusă în atît de apropiată primejdie de moarte încît să fie
silită a se boteza fără să fi apucat a cunoaşte toate ritualurile
cerute de .maica noastră, sfînta biserică ; dar Dumnezeu
e bun şi are să îngăduie să fie botezată curînd, cu
toată cuviinţa pe care rangul ei o merită, căci este mai
de neam decît ar lăsa să se vadă haina ei şi a mea.
Vorbele acestea le deschiseră pofta, tuturora cîţi le
auziseră, să afle cine putea fi femeia maură şi robul ; dar
nimeni nu voi să-l întrebe numaidecît, dîndu-şi seama că
era mai curînd vremea să-i lase să se odihnească decît să
îe pună întrebări despre viaţa lor. Dorotea o luă pe femeie
de mînă, o aşeză lîngă ea şi o rugă să-şi dea jos feregeaua
de pe faţă. Ea se uită la fostul rob, ca şi cînd l-ar fi întrebat
ce spuneau şi ce trebuia să facă, iar el, în limba arăbească,
îi spuse că îi cereau şă-şi scoată feregeaua, ceea
ce şi era de făcut ; aşa că ea-şi scoase vălul, descoperind
un chip atît de frumos, încît Dorotea găsi că e chiar mai
frumoasă decît Luscinda, iar Luscinda o socoti mai fru-
159
moisO'ecît Dorotea, şi toţi cei de faţă fură de părere că
dacă se afla pe lume frumuseţe care să stea alături de
chipul mîndru-al celor două, era frumuseţea arăboaicei, ba
încă se aflară şi unii care găsiră că în mai multe privinţe
le şi întrecea. Şi cum frumuseţea are prerogativa şi harul
de a împăca sufletele şi de a supune voinţele, se lăsară
cu toţii biruiţi de dorinţa de a o sluji şi de a o mîngîia
în restrişte pe frumoasa maură.
Don Fernando îl întrebă pe captiv cum o chema pe
maură, şi el răspuse că i se zicea lela 1 Zoraida ; dar cum
îşi auzi ea numele, pricepu'ce-l întrebaseră pe creştin şi
zise cu multă grabă, pe cît de spăimîntată, pe atît de graţioasă


, — Nu, nu Zoraida ! Măria, Măria ! dînd de-înţeles că se
numea Măria, şi nu Zoraida.
Cuvintele acestea şi .emoţia cu care le rostise femeia
maură îi făcură pe cei' care o ascultau să verse mai mult
de o lacrimă, mai cu seamă femeile, care din fire sînt
duioase şi milostive. O îmbrăţişa atunci Luscinda, spunînd-
u-i cu multă dragoste :
— Da, da, Măria, Măria !
La care răspunse femeia maură r
— Da, da,,Măria ! Zoraida macange ! adică nu.
In vremea asta începuse a se înnopta, şi din porunca
celor care veniseră cu don Fernando, hangiul se îngrijise
şi-si dăduse toată silinţa să le pregătească cina cum se
pricepea el mai bine. Şi fiindcă venise ceasul mesei de
seară, se aşezară cu toţii la un fel de masă dintr-o scîndură
lungă, ca acelea din trapeza mănăstirilor2, pentru
că una rotundă sau pătrată nu era în tot hanul, şi dădură
locul din capul mesei lui don Quijote, cu toate că el se
1 Lela sau lella, cuvînt arab, sinonim cu dona din limba,,
. spaniolă.
2 In oi-iginal tinelo, care însemna în vechea spaniolă sufrageria
servitorilor din casele marilor nobili, unde se găsea întotdeauna
masa pusă pentru oaspeţii de mică importanţă, o masă lungă şi îngustă,
cu tăblia dintr-o singură scîndură.
ICO
scutura de cinstea asta ; după dorinţa lui, îi puseră alături
pe domniţa Micomicona, pentru că el îi era îngerul păzitor.
Se aşezară numaidecît Luscinda şi Zoraida, iar în faţa
lor, don Fernando şi Cardenio, apoi captivul şi ceilalţi
cavaleri ; iar de partea unde erau doamnele, preotul şi
bărbierul. Şi-aşa cinară cu mare mulţumire, sporită şi mai
mult în clipa cînd văzură pe don Quijote încetînd să mai
mănînce şi prinzînd a vorbi, împins de acelaşi duh de
care se simţise îmboldit să cuvînteze atâtea cîte cuvîntase
la cina cu păstorii de capre.
— Intr-adevăr, domnilor, zise el, dacă luăm bine seama,
mari şi nemaiauzite lucruri le trec pe sub ochi celor
ce păzesc rînduiala cavaleriei rătăcitoare. De .nu-i aşa,
spuneţi-mi, ce muritor s-ar putea afla pe lumea asta care,
intrînd acuma pe poarta acestui castel şi văzîndu-ne aşa
cum stăm, ar putea crede si socoti că sîntem noi ceea ce
sîntem ? Cine ar spune că domniţa aceasta, care-mi stă
alături, este slăvită regină pe care-o ştim cu toţii, şi că
eu sînt Cavalerul acela al Tristei Figuri, a cărui faimă,
ocolind pămîntul, a ajuns şi pe aici. din gură-n gură ?
N-avem a ne mai îndoi acuma că arta mînuirii armelor le
întrece cu mult pe toate celelalte scornite de oameni
pînă-n ziua de azi şi că trebuie cu atît mai mult respectată
cu cît .e supusă la rnai mari primejdii. Piară din ochii
mei cei care ar susţine că literele stau mai presus decît
armele, fiindcă le voi- spune, fie ei cine-or fi, că n-au
habar de ce vorbesc, fiindcă pricina pentru care oamenii
obişnuiesc să spună acest lucru, şi cea care le stă mai la
inimă, este că sforţările spiritului sînt mai presus de ale
trupului şi că armele sînt mînuite numai de puterile
-corpului, întocmai ca si cum cariera armelor ar fi un
hamalîc, pentru care nu-i nevoie de altceva decît de spete
zdravene, sau- ca şi cum în slujba asta a armelor, cum o
numim noi, cei care ne îndeletnicim cu ea, n-ar intra şi
lucrările de fortificaţii, care, ca să fie duse la bun sfîrşit,
cer multă pricepere ; sau ca şi cum războinicul n-ar munci
H — Don Quijote de la Manclia voi. n
161
şi cu spiritul atunci cînd comandă o armată sau apără o
cetate asediată, cu tot sufletul său, întocmai ca şi cu
trupul. Oare prin puterile trupului poţi ajunge să afli şi
să calculezi intenţiile vrăjmaşului, planurile lui, stratagemele,
piedicile, prin forţele trupului ajungi oare să preîntîmpini
pagubele ce sînt de temut ? Nu cumva toate
acestea sînt acţiuni ale minţii, în care trupul n-are nici
un amestec ? Aşa fiind, deci, cum e vădit că armele cer
tot atîta spirit ca şi literele, să vedem acum care dintre
minţi, cea a cărturarului, sau cea a războinicului, lucrează
mai vajnic ? Acest lucru va ieşi la iveală dacă ne gîndim
la ţelul • pe care-l au în vedere fiecare, căci năzuinţa al
cărei obiect constituie o ţintă mai nobilă e cea care trebuie
preţuită mai mult. Ţelul şi ţinta literelor (şi nu vorbesc
acum de dumnezeieştile scripturi, care ţintesc să
arate sufletelor calea spre ceruri, căci cu un capăt atîta
de fără de capăt ca acesta nici un alt ţel nu se poate
asemui), vorbesc de scripturile omeneşti, al căror scop
este să asigure izbînda justiţiei distributive, dînd fiecăruia
ce este al său, zămislind legi bune şi îngrijindu-se ca ele
să fie păzite. Ţel, de bună seamă, înalt, generos şi vrednic
de toată lauda ; dar nu chiar de-atîta cîtă merită ţelul
spre care tind armele, ce au drept scop şi obiect pacea,
cel mai mare bine pe care şi-l pot dori oamenii în viaţa
asta. Aşa că cele dintîi veşti bune pe care le auzi lumea
crăiriieite oamenilor fură cele vestite de îngeri în noaptea
care înseamnă ziua noastră pămîntească, atunci cînd cîntară
prin văzduhuri „slavă întru cei de sus, pe pămîiit
pace şi între oameni bună învoire", iar salutul pe care cel
mai desăvîrşit învăţător al pămîntului şi al cerurilor îl
lasă celor aleşi ai lui, pe care-i iubea, a fost să spună ei,
ori de cîte ori aveau să intre în vreo casă : „Pace fie
deasupra casei voastre", şi de alte multe ori le spuse :
„Pacea mea vă dau, pacea mea v-o las, pace vouă". Bunul
acesta, dăruit şi lăsat ca un giuvaer ori un zălog preţios
de o asemenea mînă, arată că fără de el, pe pămînt, ori
în ceruri, nu poate fi nici un alt bine. Pacea aceasta este
adevărata ţintă a războaielor, căci război şi arme înseamnă
acelaşi lucru. Dacă admitem deci adevărul acesta, că
scopul războiului este pacea şi că prin aceasta e mai presus,
de scopul literelor, putem ajunge acum să vorbim
şi despre munca trupească a scriitorului şi despre cel ce
slujeşte armele, ca să se vadă cine trudeşte mai mult !
în chipul acesta, şi în cuvinte la fel de meşteşugite, îşi
urma don Quijote cuvîntarea, silindu-i ca, pînă una-alta,
nici unul din cei care stăteau să-l asculte să nu-l mai
poată ţine drept nebun ; dimpotrivă, cum erau, cei mai
mulţi, tot cavaleri unul şi unul, foarte căliţi în meşteşugul
armelor, îl ascultau cu multă tragere de inimă, aşa că el
îşi urmă vorba, spunînd :
— Şi cum spuneam, acestea sînt caznele studentului :
cea mai de căpetenie e sărăcia, nu pentru că toţi ar fi
săraci, ci ca să luăm cazul cel mai nenorocit ; şi spunînd
că suferă de sărăcie, pare-mi-se că n-aş mai avea nimic
mai mult de spus despre nenorocirea.lui, căci cine e sărac
n-are parte de nimic bun în viaţă. Sărăcia asta o îndură
în fiecare din părţile ei : cînd i-e foame, cînd i-e frig, cînd
e gol, cînd le rabdă pe toate laolaltă. Cu toate astea, nu-i
atît de mare sărăcia studentului încît să nu pună nimic
în gură, chiar de-ar fi să mănînce ceva mai tîrziu decît îi
e obiceiul, şi chiar de n-ar fi să aibă decît firimiturile
bogaţilor, căci este cea mai mare mizerie a studenţiei ceea
ce numesc ei între ei „a te. înfiinţa la ciorbă", şi nu totdeauna
le lipseşte vreo vatră a altuia ori vreun brasero ,
care, de nu-i încălzeşte, cel puţin le mai dezmorţeşte
oasele, şi, la urma urmei, noaptea, cînd dorm, tot au un
acoperiş deasupra capului ! Nu vreau să mai intru şi în
alte amănunte, cum ar fi lipsa rufărieî şi nu prea marele
1 Lighean sau disc de metal, deasupra căruia se pun cărbuni
încinşi, singurul mijloc de încălzire al multor locuinţe din sudul
Italiei şi Spaniei ; în unele regiuni se mai practică şi astăzi acest
sistem. - -..-.,•
163
belşug de încălţăminte, spînosenia hainelor roase şi năpîr»
lite, ori doar cu cîţiva peri rari, sau nevoia de-a se îndopa
cu poftă pînă ce li se apleacă atunci cînd steaua lor cea
bună le scoate în cale vreun praznic. Pe călea pe care am
zugrăvit-o, aspră şi plină de piedici, mai schiopătînd, mai
umblînd de-a buşilea, mai ridicîndu-se şi căzînd din nou, "l
ajung pînă la treapta dorită şi, o dată dobîndind-o, am "
văzut destui care, după ce au avut de trecut prin aceste
Sirte, şi printre Scyla şi Caribda, ca luaţi pe sus în zbor
de soarta prielnică, i-am văzut, cum spuneam, poruncind
şi cîrmuind lumea dintr-un jilţ, schimbîndu-şi foamea pe
îmbuibare, dîrdîitul de frig pe desfătătoare răcoare, goliciunea
pe veşminte domneşti şi somnul de pe rogojină pe
siesta numai în damascuri şi olandă, răsplată meritată a
virtuţilor lor ; dar caznele lor, puse în cumpănă şi alătu-
•rate de muncile oşteanului războinic, pălesc întru totul,
aşa cum vă voi arăta numaidecât.
CAPITOLUL XXXVIII
In care e vorba de ciudata cuvîntare a lui don Quijote
despre arme şi litere
Urmînd, don Quijote zise :
— Pentru că am început, în privinţa studentului cu
sărăcia si cu capitolele ei, să cercetăm dacă e mai bogat
soldatul, şi vom băga de seamă că nu e om pe lume mai
sărac, sărăcia lucie însăşi, căci se ţine doar din solda lui
de mizerie, care-i soseşte ori cu întîrziere, ori niciodată,
sau din ceea ce poate şterpeli prin dibăcia mîinilor sale,
nu fără a-şi pune în grea primejdie viaţa şi conştiinţa ; şi
ţineori se întîmplă să fie aşa de gol, încît o tunică ferfeniţită
îi ţine loc şi de cămaşă şi de mundir, iar în miezul iernii
se apără de vitregia timpului, atunci cînd e la cîmp deschis,
doar tsuflîndu-şi în pumni cu gura, răsuflare care,
cinn iese dintr-un loc pustiu, socot pe drept cuvînt că
trebuie să izvorască îngheţată gata, împotriva tuturor
legilor firii. Mai staţi acuma puţin şi lăsaţi-l s-aştepte
venirea nopţii ca să se odihnească şi să-şi răscumpere
toate neajunsurile zilei în aşternut, care, afară doar dacă
nu işi-l strîmtează singur, din vina lui, nu va păcătui
niciodată prin strîmtime, căci poate să se întindă în toată
voia pe cîte picioare de pământ ar dori, şi se poate răsuci
în acest pat după pofta inimii, fără să se teamă că va
mototoli cearceafurile. Să zicem că se apropie după toate
astea, data şi ceasul în care va primi gradul slujbei sale,
şi ..că vine. ziua bătăliei ; pe loc îi vor pune pe creştet o
tocă universitară, făcută însă din scame, ca să-i oblojească
vreo rană ce-i va fi străbătut poate tîmplele, sau îi va fi
ciuntit un braţ ori un picior, şi cînd nu se întîmplă aşa.
^ şi se îndură cerul să-l păstreze viu si teafăr, se prea poate
" întîmplă să rămînă la fel de sărac lipit ca si mai înainte
şi să fie nevoie să mai întîmpine o bătălie, două, o ciocnire,
două. şi din toate să iasă învingător, ca s-ajungă a avea
vreun căpătîi : dar minuni ca acestea Arareori să văd. Dar
spuneţi-mi, domnilor, dac-aţi luat cumva seama, cu cit mai
puţin numeroşi sînt cei răsplătiţi după războaie decît cei
morţi în ele ? Fără îndoială, aveţi să-mi răspundeţi că nu
încape alăturare, nici nu se pot socoti pe număr morţii,
în vreme ce răsplătiţi! războaielor rămaşi în viaţă s-ar
putea număra pe degete. Toate, acestea se întîmplă
de-a-ndoaselea la cărturari, fiindcă toţi au cu ce-şi ţine
zilele, căci dacă nu curge, pică ; aşa că, deşi e mult mai.
mare truda soldatului, cu mult mai mică îi e răsplata.
S-ar putea răspunde la asta că-i mai uşor să răsplăteşti
două mii de cărturari decît treizeci de mii de soldaţi, pentru
că pe cei dintâi îi răsplăteşti dîndu-le slujbe, care
Şi-asa tot celor din tagma lor trebuiesc date, iar pe ceilalţi
nu-i poţi răsplăti decît rupînd din avutul stăpînului pe =
165
care-l slujesc, şi neputinţa de a înfăptui un asemenea lucru
îmi dă şi mai multă dreptate. Dar să lăsăm asta, că e un
labirint din care cu greu mai poţi ieşi şi să ne întoarcem
la superioritatea armelor asupra literelor, chestiune cari
rămîne să fie de aici înainte lămurită, după argumentele
pe care fiecare dintre părţi şi le trage pe turtă. Şi printre
cele pe care le-am spus, sînt şi spusele cărturarilor, anume
că fără ei n-ar mai fi nici oştire, căci şi războiul îşi are
legile lui şi este supus acestor legi, iar legile cad în puterea
literelor şi a oamenilor ide litere. La aceasta armele
răspund că legile n-ar mai putea exista fără ele, căci statele
se apără cu armele, cu armele se păstrează domniile,
se păzesc cetăţile, se curăţă drumurile de tîlhari $i mările
de piraţi ; şi, în sfîrşit, de-ar fi să nu fie ele, statele, domniile,
dinastiile, cetăţile şi drumurile pe uscat şi pe mare
ar fi supuse urgiilor şi tulburărilor pe care le-aduce după
sine războiul cît timp durează şi cît timp i se dă răgaz ;;
să-şi folosească privilegiile şi silnicia. Şi. e, lucru bine ştiut
că ceea ce costă mai mult preţuieşte şi trebuie
să fie preţuit mai mult. S-ajungă cineva a străluci în
lumea literelor, îl costă timp, nopţi nedormite, foame
goliciune, dureri de cap, indigestii şi altele, care-i vin i
nemiluita şi pe care în parte le-am şi spus. Dar s-ajun;
cineva a fi bun soldat în aceeaşi măsură, îl -costă tot •.
pate şi studentul, ba în'că şi mai şi, că nici nu încape alăturare,
fiindcă la fiecare pas îşi poate pierde viaţa. Şi
ce-are a face teama de mizerie şi de sărăcie, ce-l poate
chinui pe student, cu cea a soldatului, care, aflîndu-se
asediat în vreo fortăreaţă, sau făcînd de strajă ori fiind
în vreo hrubă ori la vreun post de observaţie ,pe
ziduri, aude că vrăjmaşul minează terenul înspre partea
unde străjuieşte el şi nu se poate depărta de-acolo cu
nici un chip, neavînd cum fugi de primejdia care-l ameninţă
din ce în ce mai aproape ! Tot ce poate face este su
dea de ştire căpitanului său de ceea ce se petrece, ca să-i
vină de hac vrăjmaşului cu vreo contramină, şi să stea
locului, cu frica-n sîn şi aşteptînd din clipă în clipă să
zboare dintr-o dată, fără aripi, la cer, sau să se scufunde,
fără voie, în fundul pămîntului. Şi dacă asta vi se pare
neînsemnată primejdie, să vedem dacă nu o întrece încleştarea
dintre două galere ce se ating proră de proră în
largul nesfîrşit al mării, nelăsînd soldatului, aşa cum sînt
încîrligate şi împiedicate, mai mult spaţiu decît atîta cît
îngăduie o scîndură lată de două picioare, puntea de trecere.
Şi cu toate astea, văzînd în faţa ochilor tot atîţia
soli ai morţii, care îl ameninţă, cîte tunuri are la bord
artileria părţii adverse, nu mai departe decît la o azvîrlitură
de lance de dînsul, şi mai văzînd că la cel dintâi
pas greşit ar putea da o raită prin sînul lui Neptun din
străfunduri, cu toate acestea, cu inimă bărbată, simţind
că-l îmboldeşte glasul onoarei, se oferă drept ţintă acestui
întreg arsenal şi caută să treacă, folosind puntea aceea
strimtă, pe bordul vasului inamic. Iar ceea ce este mai
de admirat este că nici n-a căzut bine unul acolo de unde
nu se va mai putea ridica pînă la judecata din urmă, că
numaidecît îi şi ia altul locul, iar dacă şi acesta se prăvăleşte
în marea, care-l aşteaptă tot ca un vrăjmaş, îl
urmează altul şi altul, fără să-i lase răgaz înaintaşului
măcar să-şi dea sufletul — vitejie şi îndrăzneală mai mare
decît care cu greu s-ar putea găsi în toate împrejurările
războiului. Binecuvîntate veacuri acelea care erau lipsite
de înfricoşatoarea furie a acestor drăceşti unelte ale artileriei,
al căror născocitor socot că-şi va fi găsit in fundul
iadului răsplata satanicei lui scorneli, prin care a dat prilej
oricărui laş ori mişel să ia viaţa unui cavaler vrednic,
care, fără să ştie nici cum, nici de unde, în toiul avîntului
şi al arderii care-i înflăcărează şi-i însufleţesc pe
cei cu inima vitează, se pomeneşte cu o -ghiulea rătăcită,
puşcată de vreunul care Dumnezeu ştie dacă n-a şi luat-o
la goane, înspăimîntat de flăcările scuipate la detunetul
blestematei maşinării, şi ghiuleaua curmă şi pune capăt
într-o clipită gîndurilor şi. vieţii celui care merita să se
167
bucure de eîe ani şi ani de zile. Şi aşa, cînd mă gîndesc la
asta, mai ca-rxii vine-a zice că mă doare în suflet că m-am
lacut cavaler rătăcitor, îmbrăţişînd această slujbă în vremuri
atit de ticăloase ca acelea în care trăim, fiindcă, oricit
aş li eu de nepăsător faţă de orice primejdiei nu-mi
vine totuşi deloc la socoteală gîndul că un dram de praf
de puşca şi de plumb îmi pot răpi prilejul de-a ajunge
vestit şi cunoscut de-o lume întreagă pentru vrednicia
braţului meu şi ascuţişul spadei. Dar fie ce-o vrea Dumnezeu^
căci c-u atît mai mare îmi va fi meritul, de ies
cte-aici aşa cum năzuiesc, cu cît am înfruntat primejdii
mai mari deci t oricare cavaler rătăcitor din toate veacurile
ce s7au scurs p»înă astăzi.
Acest Jlung şi fără capăt preambul l-a rostit don
yurjote cită vreme toţi ceilalţi cinau, uitînd să mai
manmce şi el, cu toate că de cîteva ori îi atrăsese Sancho
™nza luare-arninte să-şi vadă mai bine ele cină, c-are
sa aibă el vreme, pe urmă, să spună tot ce-o pofti. Cei
eare-l ascultaseră îşi ziceau că mare păcat era ca un om
care, pe cit părea, avea mintea limpede şi vorbea frumos
despre orice lucru s-ar fi apucat să vorbească să şi-o
piardă cu totul de îndată ce venea vorba despre blestemata
şi bezmetica aceea de cavalerie. Preotul îi răspunse
c-avea mare dreptate în tot ce spusese întru apărarea
armelor, şi ca el, cu toate că era cărturar si licenţiat, era
de aceeaşi părere.
Sfîrsiră cu masa, strînseră de pe ea feţele de masă şi,
pe cmd hangiţa, fiică-sa şi Maritornes orînduiau cămara
lui don Quijote de La Mancha, unde se hotărîse că vor
dormi noaptea aceea femeile singure, don Fernando îl
ruga pe rob să le povestească viaţa lui, care n-avea cum
fi altfel decît bogată în călătorii şi desfătătoare la povestit,
după semnele pe care şi începuse a le da, venind în tovărăşia^
Zoraidei ; la care robul răspunse că se-nvoieşte eu
dragă mimă să facă ce-i cere şi că se temea doar că n-are
să i se pară povestea chiar atît de plăcută precum o dorea;
ÎS8
cu toate astea, pentru că voia să nu-l necăjească ncd'ndu-
i ascultare, o va povesti. Preotul si toţi ceilalţi îi mulţumiră
şi-l mai rugară o dată s-o facă, iar el, văzîndu-se
rugat de atîţia, spuse că nu era nevoie de rugăminţi acolo
unde era de ajuns un ordin.
— Aşa că fiţi cu luare-aminte domniile-voastre şi
ascultaţi o poveste adevărată, care s-ar putea că le întreacă
pe toate cele mincinoase, ce-s ticluite cu mult şi
chibzuit meşteşug.
Ceea ce spuse el îi făcu pe toţi să se aşeze cît mai bine,,
fiecare pe locul lui, şi să facă tăcere desăvîrşită ; iar el,
dacă văzu că amuţiseră cu toţii aşteptînd să vadă ce va
voi să le spună, începu cu glas plăcut şi domol să povestească
cele ce urmează :
CAPITOLUL XXXIX
Unde robul îşi povesteşte întîmplărlie vieţii
— Dintr-un sat de munte din provincia Leonului se
trage familia mea, cu care s-a arătat firea mai darnică şi
mai generoasă decît norocul, cu toate că în sărăcia ţinuturilor
acelora tatăl meu avea — chior în ţara orbilor —•
renumele de-a fi bogat ; şi într-adevăr ar fi fost bogat
dacă şi-ar fi dat osteneala să-şi păstreze avutul la fel de
sîrguincios cum şi-l risipea. Iar obiceiul de a fi mînăspartă
îl deprinsese din anii cît fusese în tinereţe soldat ;
căci armata este şcoala în care zgîrcitul devine larg de
mînă şi generosul risipitor, iar dacă se mai întîmplă să se
afle şi cîte unii soldaţi zgîrie-brînză, aceştia sînt ca minunile
naturii, şi nu se găsesc pe toate drumurile. Tatăl meu
trecea însă dincolo de graniţele generozităţii şi bătea la
porţile risipei, lucru care nu e de nici un folos omului cînd
e însurat şi are copii ce vor trebui să-i moştenească numele
şi avutul. Ai tatălui meu erau trei, toţi băieţi şi toţi
la vîrsta cînd trebuie să-şi aleagă omul un drum. Văzînd
deci tatăl meu că — vorba lui — nu se putea pune de-a
curmezişul pornirilor sale, îi dete prin gînd să se lipsească
de unealta şi de pricina care-l făceau risipitor şi mînăspartă,
adică să se despoaie de toate bunurile, toată averea
aceea, fără de care nici chiar Alexandru cel Mare n-ar
mai fi putut apărea astfel decît pîrlit şi strîns la pungă ;
aşa că, într-o zi, chemîndu-ne pe toţi trei, să stăm de
vorbă singuri la el în iatac, ne spuse lucruri foarte apropiate
de ceea ce vă voi spune eu acuma :
— „Fiii mei, ca să vă intre în cap că nu vă vreau decît
binele, e de-a uns să ştim şi să ne aducem aminte că-mi
sînteţi feciori, carne din carnea mea ; iar ca să vă daţi
seama că nu ţin la voi atîta cît ar fi de cuviinţă, vă ajungă
să aflaţi că nu izbutesc s-o scot la capăt cu chiverniseala
averii şi să vă păstrez fiecăruia partea lui. Deci, ca să
înţelegeţi, de-aci înainte-că vă iubesc ca un adevărat tată
şi să nu credeţi că vreau cumva să vă ruinez, vitregindu-
vă ca un maşter, vreau să fac pentru voi lucrul pe care
de multă vreme îl tot rumeg şi-l răsucesc în gîndul meu,
orînduind totul cu bătrînească luare-aminte. Sînteţi la
vîrsta cînd trebuie să vă găsiţi un căpătîi, sau cel puţin
să vă alegeţi meseria care, cînd veţi fi oameni în toată
firea, v-ar aduce numai cinste şi foloase ; aşa că m-am
gîndit să-mi împart avutul în patru părţi, din care trei vi
le dau vouă, fiecăruia pe a lui, fără să părtinesc întru nimic
pe vreunul, iar cu a patra, rămasă mie, oi trăi şi mi-oi
ţine zilele pe care o vrea cerul să mi le mai dăruiască. Aş
vrea doar ca. de îndată ce fiecare dintre voi va avea în
puterea lui partea cuvenită de avere, să apuce una din
căile ce vi le-oi spune eu. E o vorbă în Spania noastră,
foarte adevărată după părerea mea, cum sînt toate zicalele
astea ieşite dintr-o lungă şi sănătoasă experienţă a înţe-
170
T
lepciunn. Cea de care pomeneam ^lăsuieste . <<Sau nava
bisericii, .sau nava de pe mare, sau, ş^ mai bi caga Q
MtaareM J, ceea ce vrea sa spună r^ai >leg . •
vrea sa izbutească m viaţa şi sa de^.nă £ t" d ît
sa îmbrace haina preoţeasca, ori sa, căiătorpasră np'an«>
îmbrăţişînd meseria de negustor, or^ calatoreasca Pe ape,
slujba regilor, acolo, la curtea lor», c .
Mai bine fărîmiţe din mîna c
grasă din mîna dregătorului» 2.
şi asta mi-e voinţa, ca unul din voi .^ urmez drumul literelor,
celălalt drumul negoţului, i^r } t n }
jeasca pe rege m războaie, ca mai ^evoie ti intra ^
ti ehiir la nalit • iar dară ră/b
ti chiar^ia palat ,_ iar daca razboiul nu aduce bo ..
peste măsura ostaşului n sporeşte ^n gchimb m _
sura, numele bun şi-i face sufletul Viteaz/ De_ai<.. în.
zile vă voi da partea voastră pe de-a^nt rîn bani; fără
sa va nedreptăţesc pe nici unul _cu c^ a; cum a-eti
s-o vedeţi din fapte. Spune i-mi ac^m dacă vreti sâ.mi
urmaţi sfatul şi părerea m legătura ,cu ce y_am propuş,i_ '
__ Şi poruncindu-mi mie, ca unuia cve eram cel mairmare
sa răspund la întrebare eu după c^ j_am s s§ ge
lipsească de avere, ci sa cheltuiase^ tot ce_Q avea ^
ca noi .eram_tmen şi aveam, să ne PH m a ne agoriis,.
alta, mcheiai aratmd ca aveam sa-i linesc dorinta ^
caamea era sa urmez canera armelo .! pe
1 Cervantcs transcrie aici din memorie . , .
din proverbul spaniol, care întreg sunk inc(^'ect. numai o parte
hombre medrar: ciencia, mar y casa reaf :. . es cosaş hacen al
om să prospere : ştiinţa, marea şi casa r^ \ J^ei Tr'icruţ"1 i^c Pe
inţa" epocii, dobîndită în şcolile controlat ?^,13' . st? PlaF ca " lteologiei,
este asimilată de spiritul popular de„ blse."ca şi aservita
, ,„ ' , . . , cu funcţiile ecleziastice.
2 Mas vale migaja, de rey que merc^, ,
nuntind o stare .de spirit antifeudală, din «C -Sen°T ' Zlca!a de~
centralizatoare, în lupta cu puterea locală Poca m care regalitatea
drept păstrătoarea şi apâ'rătoarea privilegii, m;ai'Ll°r,n
JPbl
u
1!' aP^Fea
tîrgoveţilor, şl ţăranilor. • - ilor acordate, hidalgilpr,
nezett şi pe rege în felul acesta. Al doilea frate îmi întări
spusele şi-şi alesese călătoria în Indii, unde avea să-şi
folosească partea de avere ce i se cuvenea. Iar mezinul,
pe cîte cred eu cel mai cu cap dintre toţi, răspunse că voia
să intre în sînul bisericii şi să se ducă la Salamanca l, pentru
a-şi termina studiile începute.
Aşa că, după ce sfîrşirăm a ne sfătui şi a ne alege meseriile,
tata ne îmbrăţişa pe fiecare şi, cu graba cu care
făgăduise că-şi va împlini vorba, îşi duse gîndul la capăt ;
ne dădu fiecăruia partea lui, care, dacă-mi mai aduc bine
aminte, fu cam de trei mii de ducaţi în bani gheaţă (pentru
că toată moşia o cumpără şi-o plăti în bani peşin un unchi
de-al nostru, ca să nu iasă avutul din familie), aşa că ne
luarăm rămas bun toţi trei, chiar în ziua aceea, de la bunul
nostru părinte ; dar tot atunci, părîndu-mi-se mie neomenos
lucru să rămînă tatăl meu, bătrîn cum era, atît de
puţin avut, îl făcui să primească, din cei trei mii de ducaţi
ai mei, două mii, pentru că mie îmi ajungeau banii rămaşi
ca să-mi agonisesc lucrurile de trebuinţă unui soldat, Ceidoi
fraţi ai mei, îmboldiţi de pilda pe care le-o dădeam,
îi mai lăsaseră şi ei fiecare cîte o mie de ducaţi, astfel încît
tatii îi rămaseră patru mii de ducaţi în bani buni. pe
lingă trei mii pe care-i puteai da fără să şovăi pe averea
cuvenită lui, pe care nu voise s-o vîndă, dorind să şi-o
.păstreze în bunuri nemişcătoare. Şi cum spuneam, pînă
în cele din urmă ne .despărţirăm de el, luîndu-ne rămas
bun şi de la unchiul acela al nostru despre care-am vorbit,
şi asta se petrecu nu fără de lacrimi şi fără părerea de râu
a tuturora, punîndu-ne în vedere cei doi bătrîni să le dăm
de ştire, de fiecare dată cînd vom găsi prilejul pentru asta,
de toate cele ce-aveau să ni se-ntîmple, fie lucruri prielnice,
fie potrivnice. Făgăduirăm, şi după ce ne îmbrăţişa
tata şi ne dădu binecuvîntarea lui, purceserăm la drum,
unul către Salamanca, celălalt către Sevilla şi eu către
1 Era oraşul universitar cel mai apropiat de localitatea unde
se petreceau faptele povestite.
172
Alicante, unde aveam veşti că s-ar afla o navă genoveză
venită să încarce de-acolo lînă pentru Genova 1.
Se împlinesc anul ăsta douăzeci şi doi de ani de cînd
am plecat din casa tatălui meu, şi toată vremea asta, cu
toate că i-am scris mai multe scrisori, n-am primit de la
el şi nici de la fraţii mei nici o veste ; iar ceea ce s-a petrecut
de-a lungul acestor ani am să vă povestesc acuma
pe scurt.
Mă îmbarcai la Alicante şi ajunsei, după o călătorie
fericită, la Genova ; de aici mă dusei la Milano, unde îmi
făcui rost de arme şi de haine de paradă soldăţeşti, apoi
mă hotărîi să plec spre a mă înrola într-o trupă din Piemont.
Şi fiind în drum spre Alexandria de la Palia, aflai
că marele duce de Alba trecea cu armata spre Flandra.
îmi schimbai gîndul şi o pornii cu el, slujindu-l în bătăliile
pe care le dădu, fui de faţă la moartea cenţilor de
Horn şi Egmont 2, pe urmă mă înălţară la rangul de stegar
-3 al unui faimos căpitan, de fel din Guadalajara, numit
1 Din amănuntul acesta, ca şi din cei douăzeci şi doi de ani
trecuţi de la fapt, unii comentatori deduc că ar fi vorba de lucruri
petrecute în anul 1567, cînd ducele de Alba, trimis în Flandra, a
rechiziţionat de acolo toată lîna oilor din Brabant, pentru a o exporta
în folosul metropolei. Dar nu se poate stabili nici o dată
istorică în povestirea captivului, în care se împletesc amintirile
personale din robia algeriană a lui Cervantes însuşi cu fapte ştiute
de el din auzite, dînd naştere la multe confuzii şi contradicţii în
cronologie..Faptul literar nu trebuie însă cîntărit cu balanţa istoricului.
2 Execuţia contelui Egmont (transcris spanioleşte Eguemon) şi
a contelui de Horn (transcris Hornos) a fost ordonată de ducele de
Alba drept reprimare a răscoalei Ţărilor-de-Jos şi s-a săvîrşit la
5 iunie 1568.
3 „Stegar" traduce aici termenul de „alterez", care azi desemnează
în spanioleşte gradul de sublocotenent. Pe vremea aceea însemna
ceva mai mult. în alte armate, cornette (fr.) sau praporşcik
(rus.), gradul este de subofiţer ; stegar în româneşte desemnează
pe cel ce poartă drapelul unităţii militare, indiferent de gradul lui,
aşa că nu este decît aproximativ echivalentul termenului folosit în
original.
Î73
Diego de Urbina , şi nu multă vreme după ce ajunsei în
Flandra veniră veşti despre alianţa pe care sanctitatea-sa
papa Pius al V-lea, fie-i amintirea slăvită, o făcuse cu Republica
Veneţiană şi cu Spania împotriva duşmanului comun
care este turcul şi care în vremea aceea cucerise cu
flota lui faimoasa insulă Cipru, pe atunci sub stăpînire
veneţiană ; pierdere vrednică de plîns şi catastrofală 2. Se
află apoi neîndoielnic că generalul ligii avea să fie serenisimul
don Juan de Austria, fratele natural al bunului
nostru rege don Felipe ; se răspîndi şi se dete pe faţă, de
asemenea, ştirea înarmărilor grele ce se făceau pentru război,
şi acestea mă-mpinseră să doresc fierbinte şi din tot
sufletul să mă văd odată ajuns în bătălia mult aşteptată ;
şi cu toate că aveam nădejdi şi chiar făgăduieli făţişe că în
cel dintâi prilej ce avea să-mi iasă în cale voi fi înălţat la
rangul de căpitan, dorinţa m-a împins să las totul baltă
şi să vin, cum şi venii, în Italia. Vru-soarta mea cea bună
ca tocmai atunci să fi ajuns la Genova seniorul don Juan
de Austria în trecere spre Neapole, unde trebuia să-şi
unească flota cu flota veneţiană, aşa cum şi făcu. ceva mai
tîrziu, la Mesina. în sfîrşit, am fost de faţă, vă spun, la
bătălia acea prea fericită 3, gata înălţat la rangul de căpitan
de infanterie, sarcină de onoare la care m-a urcat norocul
mai curînd decît meritele ; şi-n ziua aceea, care-a
fost pentru creştinătate atît de norocoasă, pentru că ea a
arătat întregii lumi şi tuturor popoarelor greşeala în care
căzuseră atunci cînd socotiseră că turcul era de nebiruit
pe mare, în ziua aceea în care fură zdrobite orgoliul şi trufia
otomană, între atîţia norocoşi ce se aflau de faţă (pentru
că mai mare noroc avură creştinii care-şi găsiră moartea
acolo decît cei care rămaseră în viaţă şi învingători),
1 Căpitan din a cărui companie făcea parte Cervantes în bătălia
navală de la Lepanto, unde a luptat eroic şi a fost rănit, pierzîndu-
şi braţul.
2 Cucerirea insulei Cipru de către puterea otomană s-a petrecut
către jumătatea anului 1569.
3 Bătălia ..nrea fericită" este ce,
Bătălia „prea fericită" este cea de la Lepanto.
174
W
eu singur am fost nefericit1 pentru că, în locul a ceea
ce-aş fi putut nădăjdui dacă aş fi trăit în secolele puterii
romane, în locul vreunei coroane navale2, mă văzui, în
noaptea ce urmă unei atît de faimoase zile, cu lanţuri de
picioare şi cu cătuşe la mîini. Şi iată cum s-a întîmplat :
Uchali 3, regele Angliei, pirat cutezător şi alintat de soartă,
abordînd şi cap~turînd în timpul atacului chiar vasul-ami-
'ral din insula Malta, unde doar trei cavaleri mai rămăseseră
în viaţă, şi aceia răniţi de moarte, vasul-amiral al lui
Juan Andrea de Oria 4 sări în ajutorul lui, şi cum eu mă
aflam pe punte, în fruntea companiei mele, făcui ceea ce
trebuia să fac într-un atare prilej, adică sării pe puntea
galerei inamice, care, depărtîndu-se de cea abordată, îi
împiedică pe soldaţii mei să mă urmeze, aşa că mă pomenii
singur între vrăjmaşi, pe care nu-i putui birui, de
mulţi ce erau, şi în cele din urmă fui silit să mă predau,
ciuruit de răni. Veţi fi auzit desigur vorbindu-se domniile-
voastre de felul cum a scăpat atunci Uchali, cu toată
escarda lui ; iar eu am rămas rob în mîinile piratului şi
am fost singurul obidit printre atîţia fericiţi, şi singurul
robit între atîţia sloboziţi, pentru că peste cinsprezece mii
1 Aluzie la nefericitele împrejurări ale captivităţii în care au
fost duşi unii, printre care şi Cervantes, ca şi la nerecunoştinţa regelui,
care gelos pe faima ce-şi făcuse cu această ocazie don Juan
de Austria şi socotind victoria Spaniei ca un fel de ameninţare
personală — bastardul devenise atît de popular, încît, în mintea
întunecată a regelui, putea năzui a-i lua tronul — a „uitat" să mai
răsplătească pe eroii victoriei, preferind să nu se mai audă nimic
de ea.
2 Este vorba de decoraţiile pentru merite militare cîştigate
pe mări.
3 Nume arab, corupt de spanioli din Aluch Aii (renegatul Aii),
cum era denumit acest sultan algerian, italian de origine, care-şi
abjurase credinţa cu ani înainte, în timpul cît fusese rob în Alger,
unde, după ce s-a turcit, a urcat toate treptele mării, ajungînd la
tron (se pronunţă : Uceali).
i 4 Este vorba de Gianandrea Doria, genovezul care comanda,
ca general, galerele spaniole din aripa dreaptă a escadrei îa bătălia
de la Lepanto. • ! • ' ' •• >
'175
de creştini, care trăgeau cu toţii la vîsle pe galerele flotei
turceşti, îşi câştigară în ziua aceea multrîvnita libertate.
Mă duseră la Constantinopole, unde sultanul Selim îl
făcu general al mărilor pe Uchali, stăpînul meu cel nou,
de bine ce-şi făcuse datoria în timpul luptei, aducînd trofeu,
drept dovadă de vitejia lui, stindardul Ordinului de
Malta 1. în al doilea an, 1572, mă găsii la Navarino, vîslind
pe vasul-amiral cu trei fanare 2. Acolo văzui cu ochii mei
şi-mi întipării în minte, prilejul pierdut de-ai noştri de a
putea prinde în port toată flota turcilor, căci toţi leveniţii
şi ienicerii 3 ce făceau parte din ea erau siguri că vor fi
atacaţi înăuntrul portului şi-şi pregăteau îmbrăcămintea şi
papucii — că asta poartă ei drept sandale în picioare —
ca să-şi ia tălpăşiţa pe uscat, fără să mai aştepte lupta,
pînă-ntr-atîta le vîrîse frica în oase flota noastră. Dar cerul
vru să iasă lucrurile cu totul altfel, şi nu din vina generalului
ce era în fruntea alor noştri, ori din pricina firii
lui lăsătoare, ci spre pedeapsa păcatelor" creştinătăţii şi
pentru că Dumnezeu vrea şi îngăduie să nu ne lipsească
niciodată călăii care să ne aducă pedeapsa lui. Intr-adevăr,
Uchali se refugie la Modon, insulă din apropierea
Navarinului, şi debarcîndu-şi trupele pe uscat, -întări golful
portului şi stătu acolo fără să facă vreo mişcare pînă
în ziua cînd don Juan de Austria a pornit să facă calentoarsă.
In călătoria asta, galera care se numea „La Presa",
şi al cărei căpitan era unul dintre fiii faimosului
1 în original „...el esţandarte de la r'eligion de Malta" : drapelul
care se păstra în sfînta-sfintelor din Templul Fraternităţii
al acestui ordin cavaleresc relîgios-militar, ce-şi ayea reşedinţa în
insula Malta începînd din 1530, an în care Carol Quintul a desemnat-
o drept sediu al cavalerilor „Şfîntului loan din Ierusalim".
care-şi avuseseră, îndată după cruciade, sediul în insula Rhodos,
reocupată de musulmani.
2 Cele trei fanare egale erau semnul dinstinctiv al corăbiei pe
care naviga căpitănia escadrei.
3 Levenţii- erau marinarii turci, iar ienicerii, infanterişti îmbarcaţi
pe galere doar pentru luptele corp la corp din timpul abordării
vaselor inamice.
176
corsar Barbarossa , fu capturată de vasul-amiral al portului
Neapole, galera numită „Lupoaica", comandat de acel
fulger războinic, acel părinte al soldaţilor, fericitul şi nejnfricatul
căpitan don Alvaro de Bazân, marchiz de Santa
Cruz. Şi nu vreau să trec sub tăcere ceea ce se petrecu
atunci cînd fu luată captivă „La Presa".2 Atît de crud
era fiul lui Barbarossa şi atît de neomenos se purta
cu robii, încît, de îndată ce văzură cei ce vîsleau
pe ea că „Lupoaica" se repezise spre dînşii cu iuţeală de
fulger, azvîrliră cu toţii deodată vîslele, puseră mîna pe
căpitanul lor, care era pe puntea de comandă a corăbiei
şi le striga să vîslească din toate puterile, apoi, trecîndu-
şi-l de la bancă la bancă, dinspre pupa la prora, îl sfîşiară.
cu dintâi, că pînă să nu fi apucat el a trece de piciorul
catargului celui mare, îi şi ajunsese sufletul în iad.
Pînă într-atît de crud se purtase cu ei, cum am mai spus,
şi pînă-ntr-atît era de mare ura pe care i-o păstrau ei în
suflet,
Ne întoarserăm la Constantinopole, şi anul următor,
1573, se lăţi vestea pe acolo că sefLor don Juan luase cu
asalt cetatea Tunisului, smulgînd regatul cu acelaşi nume
din mîna turcilor, şi-l pusese mai mare peste el pe Muley-
Hamet3, luîndu-i orice nădejde de-a mai fi domn vreodată
acolo fostului bei Muley-Hamida, maurul cel mai sîngeros
şi mai viteaz din cîţi s-au născut vreodată pe lume.
Greu îl lovi pierderea asta pe sultan, care, folosindu-se de
viclenia şi stăruinţa ce-s însuşiri «comune tuturor celor ce
fac parte ~din dinastia lui, făcu pace cu veneţienii, care
1 Căpitanul corăbiei „La Presa", Mohamet Bey, nu era fiul, ci
nepotul vestitului corsar supranumit de spanioli Barbarroja şi de
italieni Barbarossa din pricina părului său roşcat. De corsarul
Barbarossa e vorba şi în biografia lui Cervantes.
2 Faptele povestite aici de Cervantes sînt absolut autentice.
3 Muley. contrar primelor aparenţe, nu e un nume propriu, ci
un apelativ la arabi, cam ca don în castiliană sau ca mosen în ţinutul
Argonului. Carvajal, în Descrierea Africii din 1573, scrie :
..Acest nume. Muley, vrea să zică stăpîn sau domn, şi e folosit
doar pentru regi şi pentru cei de sînge regesc".
177
erau chiar mai dornici decît e s-o dobîndească, iar anul
următor, în 1574, atacă La Goleta 1 şi fortăreaţa din împrejurimile
Tunisului pe care senor don Juan o lăsase
înălţată doar pe jumătate.
Tot timpul acesta eu vâsleam înlănţuit de bancă pe galeră,
fără nici o nădejde de libertate, sau cel puţin fără
nădejdea de-a fi eliberat prin răscumpărare, fiindcă mă
hotărîsem să nu-i scriu tatii nimic despre nenorocirea mea.
. Căzu, în sfîrşit, La Goleta, căzu şi fortul, şi asupra
acestor două cetăţi se năpustiră mercenari de-ai otomanilor,
ca la vreo şaptezeci şi cinci de mii, iar mauri şi arabi
din toată Africa peste patru sute de mii, fiind întovărăşită
toată puzderia asta de oameni de atîtea muniţii şi maşini
de război şi:de-atîtea trupe de genişti 2, că doar cu mîinile,
luînd pumni de ţărînă, toată mulţimea aceea de oameni ar
fi putut acoperi şi La Goleta şi fortăreaţa. Cea dintâi căzu
La Goleta, socotită pînă atunci de toată lumea drept o cetate
cu neputinţă d£ cucerit, şi nu căzu din vina apărătp.-
rilor ei (care făcură, ca s-o apere, tot ce trebuiau să facă şi
tot ce le stătea în putinţă), ci pentru că experienţa arătă
cît de uşor puteau fi înălţate metereze şi săpate tranşee în
nisipul deşertului aceluia, unde la o palmă de fata p.ămîntului
dădeai de apă, pe cînd turcii nu dădeau de ea nici
la doi stînjeni, aşa că ridicară metereze atît de înalte, suprapunînd
atîţia saci de nisip, încît întreceau cu mult în
înălţime zidurile fortăreţe! ; şi de vreme ce inamicul trăgea
de sus, nimeni nu putea să-i stea împotrivă şi nici să
mai străjuiască intrările ca s-o apere.
A fost părerea tuturor că n-ar fi trebuit să se închidă
ai noştri în La Goleta, ci să fie aşteptat mai bine în cîmp
deschis debarcarea, dar cei care spun asta vorbesc de departe,
fără să ştie cum arăta locul şi fără să aibă nici o
1 Fortăreaţă care apăra portul Tunis, cucerită de spanioli
îijtr-o expediţie din anul 1535. ,,
. 2 în originali gastadores, termen militar care înseamnă „soldaţi
folosiţi la săpatul tranşeelor şi la trecerea rîurilor ori a păsurile»:,,
în munţi".
cunoştinţă despre cazuri asemănătoare, pentru că, dacă în
toată La Goleta şi în fortăreaţă nu se aflau decît cel mult
şapte mii de soldaţi, te întrebi : cum ar fi putut atît de
puţini apărători, oricît vor fi fost ei de viteji, să iasă la
cîmp deschis, parte din ei rămînînd pe poziţiile lor fortificate
totodată, şi să lupte împotriva unui număr aşa de
mare de oameni cîţi avea inamicul ? Şi cum este cu putinţă
să-ţi păstrezi poziţiile fortificate cînd fortul n-are
acoperire, şi-l încercuiesc inamici numeroşi şi înverşunaţi,
aflaţi între ai lor, în ţara lor ? Dar multora li se păru, şi
spun drept că aşa mi s-a părut şi mie, o binefacere cerească
şi o pomană făcută Spaniei de Dumnezeu cînd a îngăduit
să fie ras de pe faţa pămîntului cuibul acela de nemernicii,
cloaca şi buretele acela de necurăţenii, păducherniţa
aceea, care înghiţea statului bani cu nemiluita, fără să
slujească la altceva decît să păstreze trează oamenilor
amintirea faptului că o cucerise neînfrîntul Carol Quintul,
fie-i slăvită memoria, ca şi cum ar fi fost nevoie ca
pietrele acelea să i-o păstreze pentru a i-o face nemuritoare,
aşa cum este şi va fi în vecii vecilor...
Pierdurăm tot aşa şi fortul ; dar nu ni-l luară turcii
decît cucerindu-l palmă de loc cu palmă de loc, căci soldaţii
ce-l apărau se luptară cu atîta înverşunare si vitejie,
încît uciseră peste douăzeci şi cinci de mn de inamici în
cele douăzeci şi două de asalturi generale cărora le ţinură
piept. Pe nici unul dintre apărători riu-l luară turcii rob
întreg şi teafăr din trei sute cîţi mai rămăseseră vii, semn
sigur si limpede al curajului şi tăriei lor de înger, ca şi al
chipului vitejesc cum se apăraseră, păstrîndu-şi poziţiile.
Capitulă, pe lîngă fortăreaţa cea mare, şi un mic fort, sau
mai bine zis un turn, ridicat în mijlocul lacului şi comandat
de don Juan Zanoguera i, cavaler valencian şi ostaş
1 Don Juan Zanoguera, personaj identificabil istoriceşte, ca,
dealtfel, tot ceea ce alcătuieşte cadrul naraţiunii captivului ; a luat
parte la asediul cetăţii Penon de Velez în 1564. la camnania de pe
coastele nordice ale Africii, comandată în 1568 de don Juan de
Austria, ca şi la sediul La Goletei, cîţiva ani mai tîrziu.
178
179
despre care s-a dus vestea. Fu luat prins de don Pedro
Puertocarrero , general ce comanda. La Goleta, care făcuse
tot ce-i stătuse în putinţă ca să-şi păstreze poziţiile,
şi fu atît de îndurerat de a le fi pierdut, încît muri de
inimă rea pe drum spre Constantinopole, unde îl dueeau
rob. Căzu prizonier, de asemenea, şi generalul comandant
al fortului, numit Gabrio Cervellon, cavaler milanez, faimos
inginer şi soldat desăvîrşit. Muriră, în aceste două
fortăreţe, mulţi oameni de seamă, printre care unul fu;
Păgân de Oria, cavaler al ordinului „Sfîntul loan" 2, om i
generos din fire, aşa cum arată mărinimia cu care s-a |
purtat faţă de fratele său, faimosul Juan Andrea de Oria. j
Ceea ce făcu să le apară tuturor şi mai jalnică moartea l
lui fu că pieri de mina unor arabi în care se încrezuse şi;
care se oferiseră, atunci cînd el îşi dăduse seamă că for- jj
tăreaţa e pierdută, să-l ducă îmbrăcat arăbeşte pînă la-j
Tăbarca, un portuleţ sau un comptuar pe care-l ţin ge- j
novezii pe ţărmul acela, unde se îndeletnicesc cu pescu- i
irea coralului. Arabii aceştia îi tăiară capul şi 'i-l duseră j
amiralului flotei turceşti, care făcu să se adeverească pe l
spinarea lor ceea ce zice vechea noastră, zicală spaniolă :,
„Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători" 3 ; şi zice lumea
că amiralul a poruncit să fie spînzuraţi cei care-i făcuseră
ploconul, pentru că nu ştiuseră să i-l ducă viu.
Printre creştinii prinşi în fortăreaţă era şi unul numit
don Pedro de Aguilâr, nu se ştie din ce sat din Andaluzia,
care fusese alferez în fortăreaţă, soldat de nădejde
şi minte aleasă, cu deosebit har pentru ceea ce se cheamă
1 Don Pedro Puertocarrero, guvernatorul La Goletei, prins cu
puţinii soldaţi supravieţuitori ai asediului.
2 Pagano Doria, cavaler de Malta .(ordinul ..Sfîntul loan din
Ierusalim"), frate al amiralului genovez Gianandrea Doria (v.
nota 4 de la p. 175).
3 „Que aunque la traicion aplace, el traidor se aborrece" (literar

Chiar dacă trădarea convine, 'trădătorul este vrednic de

ură).
poezie. Spun asta pentru că mi-l adusese soarta pe galeră,
şi chiar pe banca unde eram eu înlănţuit, ca rob al
celui care-mi era mie stăpîn, şi pînă sa n-apuce a se
urni galera din port, făcu două sonete cavalerul, în chip
de epitaf, unul închinat cetăţii La Goleta, celălalt, fortăreţei.
Trebuie să vi le spun, pentru că le ştiu pe de
rost, şi cred că mai curînd vă vor face plăcere decît neplăcere
!
în clipa în care fostul rob rosti numele lui don Pedro
de Aguilâr, don Fernando se uită la-tovarăşii săi, şi toţi
suriseră ; iar cînd ajunse să vorbească despre sonete, unul
dintre ei zise,:
— înainte de a povesti domnia-ta mai departe, te rugăm
să ne spui ce s-a întîmplat cu acest don Pedro de
Aguilâr, despre care ai vorbit.
— Tot ce ştiu, răspunse robul, este că, Ia capătul celor
doi ani cîţi a fost ţinut în Constantinopole, a fugit în
vesminte de arnăut, dimpreună cu un spion grec, şi nu
ştiu dacă şi-a recâştigat sau nu libertatea, cu toate că mai
curînd mi-ar veni să cred că şi-a recîştigat-o, pentru că,
un an după aceea, l-am văzut pe grec prin Constantinopole,
dar nu l-am putut întreba dacă le-a. priit călătoria.
— Ei da, le-a priit, răspunse cavalerul, pentru că don
Pedro acesta mi-e frate, şi acum e în oraşul nostru, teafăr
şi bogat, însurat şi tată a trei copii.
— Lăudat fie Domnul, rosti fostul rob, de atîtea haruri
cîte a revărsat asupră-i, căci nu se află pe lume,
după cîte cred eu, mulţumire care să poată fi pusă alături
cu redobîndirea libertăţii pierdute.
— Ba, ceva mai mult, adăugă cavalerul, eu ştiu şi
sonetele pe care le-a făcut fratele meu.
— Atunci, spune-le înălţimea-ta, zise robul, că vei fi
ştiind să le spui, de bună seamă, mai frumos decît mine.
Cu dragă inimă, răspunse cavalerul. Cel despre cetatea
La Goleta suna aşa :
131
CAPITOLUL, XL,
IDnde continuă povestea robului
. SONET
Preafericite suflete, ce,-n fine,
Drept plată pentru jertfa ce-aţi făcut,
Descătuşate, zbor v-aţi luat din lut
Spre ceruri mai înalte, mai senine;
Arzînd de ură, şi de zeluri pline,
Spre cinstea voastră vajnic v-aţi bătut,
Că-n singele vrăjmaş ce l-a băut
Nisipul, colorarăţi mări vecine.
ATw vitejie v-a lipsit, ci viaţă,
Ca braţele pe lingă trup căzute
Să le-nălţaţi a dobîndi victoria.
Si trista voastră moarte e măreaţă :
Morţi între fier şi ziduri abătute,
V-aşteaptă slava-n lume, si-n cer, gloria !
•— Aşa îl ştiam şi eu, zise robul.
— Iar cel despre fortăreaţă, dacă mi-l mai aduc
aminte, zise cavalerul, suna aşa :
SONET
De pe pămintu-acesta sterp plecate,
De printre metereze năruite,
Urcară vii, spre locuri mai slăvite,
Trei mii de sfinte suflete-soldate,
182
T
După ce-ntîi le-au fost în van cercate
Aceste braţe tari ce zac zdrobite,
Ca-n urmă, de puţine si-obosite,
Să-şi lase viaţa-n crud tăiş de spade.
Pămîntu-acesta fu sălaş întruna
De jalnice-amintiri ce se deşteaptă
Din veacuri răposate pînă azi.
Dar n-a văzut din sînu-i pîn-acuma
Urcînd la ceruri inimă mai dreaptă,
Nici trup căzu pe solu-i, mai viteaz !
Nu li se părură proaste sonetele, şi robul se bucură
de veştile pe care i le dăduseră despre tovarăşul său, aşa
că, urmîndu-şi povestirea, zise :
— După căderea cetăţii La Goleta şi a fortăreţei, turcii
dădură ordin să fie dărîmate zidurile celei dintîi căci în
ceea ce priveşte fortăreaţa, în aşa hal rămăsese, că nu
mai aveau ce dărîma, şi ca să poată face treaba asta mai
repede şi mai uşor, minară La Goleta din trei părţi : dar
în nici una din ele nu putură face să zboare în aer ceea
ce părea mai puţin solid, adică vechile ziduri, pe >cînd tot
ce rămăsese în picioare din noile fortificaţii, ridicate de
Fratin, se prăvăli foarte lesne la pămînt. In sfîrşit, flota
se întoarse la Constantinopole, încărcată de laurii victoriei
şi învingătoare, şi nu multe luni de zile după asta,
muri stăpînul meu Uchalî, pe care-l numeau Uchali Fartax,
ceea ce vrea să spună pe turceşte „renegatul cel cu
chelbe", pentru că aşa şi era, şi obiceiul turcilor este să-şi
dea între dînşii poreclele cusururilor pe care le au, sau
! Porecla undi faimos inginer care, sub Carol Quintul şi Filip
al II-lea, a construit şi restaurat, punîndu-le în stare de funcţiune,
numeroase fortificaţii. Numele vine de la fray, frate, călugăr, şi e
un diminutiv, aşa ca fraileciUo (frăţior), apelafiune familiară
pentru „călugăr tînăr".
183
pe ale meritelor ce-şi află unul altuia ; şi asta se întîmplă
pentru că n-ai să găseşti la ei decît patru nume de
familie, ale scoborîtorilor din dinastiile otomane, pe cînd
toţi ceilalţi, aşa cum spun, îşi iau numele şi porecla fie
de la cusururile trupeşti, fie de la virtuţile sufleteşti. Şi
chelbosul acesta vîslise pe galere, ca rob al sultanului,
paisprezece ani, iar cînd avea mai bine de treizeci şi patru
se lepădase de credinţă, de necaz că un turc, pe cînd
era el înlănţuit la vîslă, îi dăduse o palmă ; şi ca să se
poată răzbuna, îşi renegase credinţa ; şi-atît de viteaz om
s-a dovedit a fi, încît, fără să mai apuce drumurile ruşinoase
şi josnice pe care le iau cei mai mulţi dintre fo~
voriţii padişahului, ajunse rege în Alger şi mai pe un
amiral al mărilor, ceea ce este treapta a treia din cele ti
mai de seamă dregătorii ale împărăţiei. Calabrez de nea
era în fundul sufletului om cumsecade şi se purta foarte
omenos cu robii, ajugînd să aibă ca la vreo trei mii, care,
după moartea lui, fură împărţiţi, aşa cum lăsase el prin
testament, între padişah (căci sultanul trece drept fiu moştenitor
al tuturor răposaţilor şi ia parte la împărţeală,
dimpreună cu ceilalţi copii rămaşi de pe urma mortului)
şi între renegaţii de-o seamă cu el ; iar eu căzui în lotul
unui renegat veneţian care, pe vremea cînd fusese mus
pe o corabie, picase pe mîna lui Uchali, care atîta-î îndrăgi,
că făcu din el efebulcel mai răsfăţat din eîţi avea,
şi ajunse acesta cel mai crud dintre renegaţii ce s-au
văzut vreodată pe pămînt. îl chema Hasan Aga l, ajuns
pînă la urmă putred de bogat şi rege în Alger ; cu el am
venit eu de la Constantinopole, oarecum mulţumit că rr l
vedeam mai aproape de Spania, şi nu doar ea mi-ar ; i
trecut prin gînd să scriu cuiva despre soarta mea neft •
1 „Hasan Aga" : adnotat în unele ediţii ca greşeală a lui Cvantes,
care voise să scrie Azan-Bajă (Hasan-paşa), şi nu Azan-A:_a
(cum apare în text). Este clar că nu de la titlul de agă (colon- i,
comandant de garnizoană sau poliţie, grad militar nu din cele m,a
înalte) se ajungea la cel de rege în Alger, şi că e mai logic ca Hasan
să fi fost paşă.
134
ricită, ci ca să văd dacă mi-era mai prielnică în Alger
decît la Constantinopole, unde încercasem într-o -mie de
feluri să scap cu fuga, fără să ajung cu nici un chip să
capăt, din lipsă de noroc ; aşa că socoteam să pot găsi
în Alger alte mijloace de-a împlini ceea ce doream cu
atîta ardoare, pentru că nu m-a părăsit niciodată nădejdea
c-o să mă văd cîndva slobod, şi ori de cîte ori ceea
ce născoceam, chibzuiam şi puneam în fapt nu-mi ieşea
pînă la urmă aşa curn plănuisem, pe loc, fără să mă pierd
cu firea, îmi căutam şi născoceam alte nădejdi care să
mă ţină viu şi să-mi dea, oricît de slabe şi de fără vlagă
ar fi fost, ceva putere.
'Cu asta îmi treceam zilele, închis într-o temniţă, pe
care turcii o numesc ocnă şi unde-şi vîră ei robii creştini,
pe cei ai regelui deopotrivă cu cei ai altor suspuşi de-ai
lor şi. cu cei numiţi deZ almacen l, sau, cum s-ar zice, robi
ai sfatului orăşenesc, pentru că îi foloseşte oraşul pentru
lucrările pe care le întreprinde şi pentru alte slujbe, care
robi cu mare greu îşi recapătă vreodată libertatea, pentru
că, fiind ai tuturor şi neavînd un stăpîn' anumit, nu-i cu
cine să se poată vorbi despre răscumpărarea lor, chiar
de-ar avea ei bani să se răscumpere, în ocnele acestea, aşa
cum spun, au obiceiul să-şi ducă şi unii particulari din
partea locului robii, mai ales cînd .sînt din cei ce s-ar putea
răscumpăra, pentru că-i pot ţine acolo liniştiţi, în toată
siguranţa, pînă ce le vine răscumpărarea. Tot aşa, robii
regelui, sortiţi răscumpărării, nu ies la lucru cu turma
decît atunci cînd le întîrzie banii de răscumpărare, căci
în asemenea cazuri, ca să-i facă să scrie şi să ceară trimiterea
sumei cu şi mai mare grabă, sînt puşi la corvezi
şi trimişi la tăiat lemne cu toţi ceilalţi, ceea ce nu e o
muncă uşoară.
1 „Cautivos del almacen" (robi de prăvălie, în traducere literară).

numiţi aşa pentru că erau folosiţi în dughenele meseriaşilor

locali pentru muncile servile, unde erau repari i/aţi de consiliul
comunal sau de primăria oraşului.
135
Eu eram, aşadar, dintre robii hărăziţi răscumpărării,
Căci de îndată ce se dete pe faţă că eram căpitan, nu-mi
folosi la nimic să le spun cît de strîmtorat şi de lipsit de
orice avere eram, fiindcă tot mă vîrîră printre oamenii de
seamă pentru care aşteptau răscumpărare, îmi puseră un
lanţ, mai curînd drept semn că trebuie să plătesc răscumpărarea
decît ca să mă păzească prin asta, şi aşa îmi
duceam zilele în ocnă, cu o mulţime de alţi oameni, toţi
cavaleri, numai obraze cinstite, trecuţi în catastif cu preţ
de răscumpărare şi ţinuţi pentru venitul ce-l puteau
aduce ; şi cu toate că foamea şi lipsa veşmintelor ne maî
chinuiau cîteodată, ba cam întotdeauna, nimic nu ne
putea chinui atîta cît faptul că vedeam şi că auzeam la
» fiecare pas nemaivăzutele şi nemaiauzitele cruzimi pe
care le săvîrsea stăpînul meu cu creştinii, în fiecare zi
spînzura pe vreunul, trăgea in ţeapă pe altul,: tăia urechile
unui al treilea, şi toate astea pentru cine ştie ce
fleacuri de pricini, ba chiar şi fără pricină, fiindcă turcii
ştiau că o făcea doar ca s-o facă, fiind în firea lor dorinţa
de a stîrpi de pe faţa pămîntului tot neamul omenesc. Nu
se purtă bine decît cu un soldat spaniol, numit nu mai
ştiu cum, parcă de Saavedra 1, care, deşi făcea isprăvi ce
vor rămîne ani în şir în amintirea celor de pe acolo, şi le
făcea pe toate ca să-şi redobîndească libertatea, n-a avut
de răbdat din partea stăpînului nici măcar o lovitură de
băţ, pentru că acesta nici n-a pus să-l bată vreodată şi nici
nu i-a spus vreo vorbă rea, cu toate că pentru cea mai mică
din lungul şir de isprăvi cîte a făcut soldatul ne temeam
toţi să nu-l vedem tras în ţeapă, lucru de care nu o dată
i-a fost şi lui frică ; şi de nu mi-ar da pinteni lipsa de
' răgaz, aş mai spune eu acuma cîte ceva din ce-a făcut
soldatul- acesta, căci ar avea ce să ne minuneze şi să ne
desfete, chiar mai bine decît povestirea vieţii mele.
Aşa cum spuneam, deci, în curtea închisorii noastre
dădeau ferestrele casei unui maur bogat şi de neam mare,
1 'Aluzie la însuşi Cervantes.
186
care ferestre, cum sînt de obicei toate ale maurilor, erau
.mai mult lucarne decît ferestre, ba încă şi acelea astupate
de obloane veşnic strînse şi cu zăbrele dese. Se întîmplă
să mă aflu într-o zi pe o terasă a închisorii noastre,
cu trei dintre tovarăşii mei, încercînd să sărim cu
lanţurile, ca să ne mai omorîm timpul, şi fiind acolo singuri,
pentru că toţi ceilalţi creştini fuseseră minaţi la
corvezi, ridicai ochii din întîmplare şi văzui, printr-una •
din ferestruicile acelea zăbrelite despre care spuneam, cum
se iveşte o trestie ce avea la capătul ei o pînză, şi trestia
se legăna şi se mişca de parcă ne-ar fi făcut semn să ne
apropiem şi s-o luăm. Ne 'uitarăm bine la ea, şi unul din
cei ce se aflau cu mine se duse drept către ea, ca să vadă
dacă avea să fie azvîrlită, sau ce-avea să se petreacă ;
dar cum ajunse acolo, trestia se ridică şi se clătină într-o
parte şi în cealaltă, întocmai ca şi cum ar fi spus cineva
„nu", f'âcînd semne din cap. Se întoarse creştinul lîngă
noi, şi «ei dinăuntru începură să lase din-nou trestia şi
să facă aceleaşi semne ca înainte. Se duse celălalt tovarăş
al meu, şi i se întîmplă întocmai ca primului. In cele
din urmă se duse şi al treilea, şi se petrecu acelaşi lucru
ca la întîiul şi al doilea. Văzînd eu una ca asta, nu vrui
să mă las păgubaş de a-mi încerca norocul, şi cum ajunsei
dedesubtul trestiei, de sus o lăsară să cadă şi ajunse
la picioarele mele, în curtea închisorii. Mă grăbii să desprind
pînza, care avea un nod, şi în el găsii legaţi zece
zianis, care sînt nişte bani de aur fără mare preţ, folosiţi
între mauri, preţuind fiecare cam zece reali de-ai noştri.
Ce să vă mai spun dacă m-am bucurat sau nu de ce-am
găsit ! Se înţelege de la sine că la fel de mulţumit am fost
ca şi de uimit cînd mă gîndeam de unde oare putea să-mi
"vină norocul ăsta, şi numai mie anume, pentru că semnele
date de trestia pe care nu voiseră s-o azvîrle altora
spuneau limpede că darul îmi fusese făcut mie. îmi luai
deci banii aceia atît de bine veniţi, făcut trestia fărîme,
mă întorsei pe terasă şi mă uitai la fereastră, şi: care
,187
nu-mi fu mirarea cum se iveşte o mînă alba ca laptele,
care deschise şi o închise în toată graba. Din aste pricepurăm,
sau ne închipuirăm cel puţin, că vreo femeie ce
locuia în casa de alături trebuie să ne fi făcut binele de
care vorbesc, şi drept se.mn că-i mulţumeam, făcurăm
salamalecuri după obiceiul maurilor, lăsînd capul pe piept,
îndoind trunchiul şi încrucişîndu-ne braţele în dreptul
umerilor. Nu mult după asta apăru, la aceeaşi fereastră,
o cruce micuţă, făcută din trestii, care fu numaidecât trasă
înapoi. Semnul acesta ne încredinţa că în casa aceea trebuie
să se fi aflat vreo creştină roabă şi că ea ne făcuse
binele de care s-a spus ; dar mâna aceea albă şi brăţările
scumpe ee apucase»! a vedea că purta nu se potriveau cu
gîndul acesta, aşa că ne spuserăm că va fi fiind vreo creştină
renegată, dintre cele pe care obişnuiesc să şi le facă
neveste legitime foştii lor stăpîni, lucru de care se soco-'
ţese fericiţi, pentru că le preţuiesc mai mult decît pe
femeile de neamul lor, în toate presupunerile acestea
eram foarte departe de adevăr ; însă de atunci înainte singura
noastră desfătare fu să nu mai pierdem din ochi,
privind-o ca pe steaua polară a marinarilor, fereastra
unde ne răsărise nouă steaua cu coada de trestie ; dar
trecură cincisprezece zile încheiate în care pe femeie n-o
mai văzurăm şi nu mai văzurăm nici mîna ori vreun
semn. Şi cu toate că în vremea asta făcurăm tot ce puturăm
ca să aflăm cine locuia în casă şi dacă se pomenise
în ea vreo creştină renegată, nu ne putu nimeni spune
altceva decît că trăia acolo un maur bogat şi de neam. pe
nume Hagi-Murad 1, ce fusese alcaide al cetăţii La Pata 2,
dregătorie de mare însemnătate la ei ; şi tocmai cînd ajunserăm
să ne luăm nădejdea că s-ar putea să plouă de-aeolo
şi alţi galbeni, văzurăm, cînd ne-am fi gândit mai puţin,
1 Se pare că Hagi-Murad a fost, de asemenea, un personaj
real, un foarte bogat renegat dalmatin, aflat la Alger pe vremea
captivităţii' lui Cervantes. Probabil însă că povestea de dragoste
este o ficţiune.
2 La Pata sau la Bata, port aflat la două leghe de Orân.
188
cum se iveşte trestia cu altă pînză legată de ea, şi cu un
nod ceva mai rotunjor ; şi se petreceau toate acestea la
vremea cînd închisoarea era întocmai ca şi data trecută,"
pustie, ocnaşii fiind la lucru. Făcurăm iar proba obişnuită,
ducîndu-se, înainte de a mă duce şi eu, pe rînd, fiecare
dintre cei trei care eram de faţă; dar nici unuia trestia nu-i
căzu la picioare, cum îmi căzu mie, care, cum ajunsei, o
şi văzui azvîrlindu-mi-se. Dezlegai nodul şi găsii patruzeci
de scuzi de aur spanioleşti şi o scrisoare cu litere
arăbeşti, iar la sfîrşitul ei, desenată o cruce mare. Sărutai
crucea, luai banii, mă întorsei pe terasă, şi toţi laolaltă
ne întrecurăm în salamalecuri ; mîna se ivi din nou,
fădndu-mi semn să citesc scrisoarea, şi fereastra se închise.
Ramaserăm cu toţii tulburaţi, dar voioşi de ceea
ce se petrecuse, şi cum nici unul dintre noi nu ştia să
citească slove arăbeşti, ardeam de nerăbdare să desluşim
ceea ce cuprindea scrisoarea, cea mai mare greutate fiind
să găsim pe cineva care să ne-o citească. Pînă în cele din
urmă mă hotărîi să mă încred într-un renegat, de fel
din Murcia, care se dădea drept prieten devotat al meu
şi cu care schimbasem zăloage care-l obligau să ţină taina
ce i-aş fi încredinţat, căci se obişnuieşte printre renegaţi,
cînd au de gînd să se mai întoarcă vreodată pe pămînt
creştinesc, să-şi strîngă şi să aducă în ţară semnături
de-ale robilor de neam bun care adeveresc cum pot mai
bine că renegatul cutare e om cumsecade şi că a făcut
întotdeauna bine creştinilor, trăind cu dorinţa de-a fugi
la cel dintîi prilej ce i-ar ieşi în cale. Sînt printre ei unii
care-şî fac rost de asemenea adeverinţe cu gînduri bune ;
alţii se slujesc de ele numai cînd le vine la îndemână şi în
scopuri viclene ; căci, ducîndu-se să jefuiască ţărmul creştinesc,
de au cumva nenorocul să le piară corabia şi sînt
luaţi robi, scot pe dată adeverinţele şi spun că din hîrtiile
acelea s-ar putea vedea cu ce gînd veniseră, şi
anume : să rămînă în ţara creştinească, că de asta şi porniseră
pe mare, dimpreună cu ceilalţi turci. Prin asta
189
scapă de urmările furiei dintâi şi se împacă pînă una-alta
cu biserica, fără să li se întâmple nimic, iar cînd le vine
bine, se întorc în Berberia şi devin iară ce fuseseră mai
înainte. Dar alţii se folosesc cu adevărat de scrisori şi se
străduiesc să le dobîndească cu bună-credinţă, rămînînd
apoi pe viaţă în ţările creştine. Unul dintre renegaţii
aceştia era şi prietenul de care vorbesc, care luase iscăliturile
tuturor ortacilor noştri, ad,everindu-i-se ce se putea
adeveri, că de-ar fi fost să-i găsească maurii hîrtiile
acelea, l-ar fi ars de viu. Băgasem de seamă că ştia foarte
bine araba, şi nu numai s-o vorbească, ci s-o şi scrie ; dar
mai înainte de a mă fi dat cu totul în vileag faţă de el, îl
rugai doar să-mi citească ce scria pe hîrtia aceea pe care
o găsisem din întîmplare într-un cotlon al cămării în care
dormeam. El desfăcu hîrtia şi rămase o bucată de vreme
cu ochii în ea, silabisind-o printre dinţi. 11 întrebai dacă
pricepea ce scrie şi-mi răspunse că pricepea foarte bine
şi că, dacă voiam să-mi tălmăcească vorbă cu vorbă tot ce
citea, să-i dau hîrtie şi pană, că i-ar veni mai uşor. 11 dădurăm
numaidecît tot ce cerea, şi el începu să traducă
puţin cîte puţin, iar după ce sfîrşi, zise :
„— Tot ce scrie aici pe limba spaniolă este cuprins,
fără să lipsească o literă, în scrisoarea asta arăbească, r?i
trebuie să bagi de seamă doar că acolo unde zice «lela
Măriei» trebuie să înţelegi «stăpîna noastră-, fecioara
Măria ."
Citirăm ce scrisese pe hîrtie, şi iată cum suna :
„Cînd eram copilă, tatăl meu avea o sclavă care m-a
învăţat o rugăciune creştinească pe limba mea şi mi-a
spus o grămadă de lucruri despre lela Marien. Creştina
trecu pragul vieţii şi eu ştiu bine că nu pentru a intra
în focul Gheenei, ci pentru a da ochi cu Allah, fiindcă
după aceea am mai revăzut-o de două ori, şi mi-a spus
1 Lela sau lella, după cum s-a văzut şi mai înainte, înseamnă
„stăpîriă" sau „doamnă" ; Marien este o arabizare a numelui Măria,
la rîndul lui derivat latin al vechiului Minam ebraic.
190
în vis să plec într-o ţară de creştini, ca s-o cunosc pe lela
Marien, care mă îndrăgise foarte. Nu ştiu cum m-aş duce
am văzut mulţi creştini pe fereastra asta, şi nici unul nu
mi s-a părut atît de nobil cum eşti tu. Eu sînt frumoasă
la chip şi tânără şi pot lua cu mine mulţi bani ; vezi tu
dacă poţi să faci în aşa fel încît să fugim, şi acolo vei fi
bărbatul meu, dacă vrei, iar dacă nu vei vrea, n-are să-mi
pară rău şi n-are să fie nimica, fiindcă lela Marien are
să-mi dea ea bărbat cu care să mă mărit. Eu am scris ceea
ce ai sub ochi, şi fii cu luare-aminte cui dai să citească.
Nu te încrede în nici un arab, pentru că sînt cu Totul
tălpizi1. Mă chinuie gîndul acesta şi aş vrea să nu te dai
în vileag faţă de nimeni, că dacă află tatăl meu, nu stă
mult pe gînduri şi mă aruncă într-un fund de puţ acoperindu-
mă cu pietre. Am să pun trestiei o sfoară. Leagă
de firul acesta răspunsul tău, şi dacă n-ai pe cineva care
-să-ţi poată scrie în arăbeşte, răspunde-mi prin semne,
pentru că lela Marien mă va ajuta să te pricep. Păzească-
te ea şi cu Allah, dimpreună cu astă cruce pe ea.r.e o
sărut de mii de ori, aşa cum m-a învăţat sclava." 2
Gîndiţi-vă şi dumneavoastră, domnilor, dacă aveam
teniei să ne minunăm şi să ne bucurăm de ceea ce scria
acolo, iar uimirea şi bucuria noastră fură aşa de mari,
încît pe loc pricepu renegatul că hîrtia aceea nu de întâmplare
ne fusese adusă în mîini, ci fusese scrisă într- -
' Am tradus cu termenul vechi cronicăresc de tălpiz (ipocrit,
fals, mincinos, viclean) cuvîntul marfuz, puţin utilizat în spaniolă,
pe care-l foloseşte aici Cervantes. Cuvîntul e de origine arabă şi
e folosit de autor cu intenţia de a da culoare locală scrisorii tinerei
maure.
2 Din faptul că scrisoarea reapare la Cervantes, aproape în
aceiaşi termeni, în piesa intitulată Los bănos de Argel (Temniţele
Algeriei), comentatorii au dedus că trebuie să existe un nucleu de
adevăr dincolo de ficţiunea literară şi că Cervantes-robul va fi
avut într-adevăr o asemenea aventură. In piesă, Zoraida se numeşte
Zara, şi e tot fiica lui Hagi-Murad, Dealtfel, în cupletul
final al piesei, autorul declară că povestea e adevărul jstoţic r
şi nu ficţiune," . -'..•'•<>•• , :: : '••!. .:.:. ..
dins unuia dintre noi ; aşa că ne rugă să ne încredem în el,
dacă era adevărat ceea ce bănuia, şi să i-o spunem, că el
şi-ar pune şi viaţa în joc pentru slobozirea noastră. Şi ,spunînd
asta, scoase din sîn un crucifix de metal şi, vărsînd
şiroaie de lacrimi, ni se jură, pe dumnezeul înfăţişat de
crucea aceea, în care el, oricît de păcătos şi de nemernic
era, credea cu tărie şi cu ardoare, că ne va fi credincios,
slujindu-ne şi păstrîndu-ne taina, orice vom voi să-i destăinuim

pentru că i se părea, sau mai curînd ghicea, că

prin mijlocirea femeii aceleia care scrisese biletul avea
să-şi recapete el, dimpreună cu noi toţi, libertatea şi avea
să se vadă ajuns acolo unde dorea cu atîta foc să se vadă,
adică reintrat în sînul sfintei biserici, maica sa; de care
fusese despărţit ca un mădular putred şi aruncat departe,
din pricina multelor sale păcate şi a neştiinţei în
care se zbătea ! Cu atîtea lacrimi vărsate şi cu dovezi de
aşa mare căinţă spuse toate astea renegatul, încît toţi într-
un glas consimţirăm şi ne apucarăm să-i povestim cum
stăteau cu adevărat lucrurile ; şi aşa, i le înşirarăm pe
toate unul cîte unul fără să-i ascundem nimic. Ii arătarăm
ferestruica pe unde se ivea trestia, şi el îşi însemnă
bine în minte casa rămînînd să încerce anume să afle şi
să ne spună cine locuia într-însa. Furăm toţi de părere de
asemeni că e mai cu cale să răspundem bileţelului arăboaicei,
şi cum aveamjpe cineva care s-o poată face, renegatul
se aşternu pe dată la scris şi traduse frazele pe
care i le dictai eu, care fură, cuvînt cu cuvînt,. întocmai
ceea ce vă voi spune, fiindcă dintre toate amănuntele însemnate
ale întîmplării acesteia nici unul nu mi-a ieşit
din minte, şi nici nu-mi va ieşi atîta cît voi avea zile.
Ceea ce îi răspunsei, aşadar, frumoasei maure suna aşa :
„Adevăratul Allah să te aibă în pază, doamna mea,
dimpreună cu binecuvîntata Marien. care este adevărata
mamă a lui Dumnezeu şi cea care a făcut să-ţi încolţească
în inimă dorinţa de a te duce într-o ţară de creştini, pentru
că te iubeşte. Roag-o tu să binevoiască a te face să
pricepi cum să poţi înfăptui ceea ce-ţi cer, fiindcă atît de
mare este bunătatea ei, încît are s-o facă. Dinspre partea
mea şi a tuturor acestor creştini care stau cu mine laolaltă,
ne legăm să facem pentru tine tot ceea ce vom putea, pînă
la moarte. Nu uita să-mi scrii, ca să-mi dai de ştire ceea
ce ai de gînd să faci, pentru că îţi voi răspunde întotdeauna,
fiindcă. mi-a dat bunul Allah norocul să avem
printre noi un creştin robit care ştie să vorbească şi să
scrie foarte bine pe limba ta, aşa cum te vei încredinţa
citind biletul acesta. Aşa că, fără să te temi de nimic, ne
poţi da de ştire despre tot ce vei vrea. Cît despre ceea ce
spuneai, şi anume că, o dată ajunşi ,pe pămînt creştinesc,
ai să-mi fii nevastă, ţi-o făgăduiesc ca un bun creştin ca
sînt, şi trebuie să ştii că e obiceiul creştinilor să-şi ţie făgăduiala
mai bine decît maurii. Allah şi Marien, maica
lui, să te aibă în pază, doamna mea !".
După ce hîrtia fu gata scrisă şi pecetluiată, mai aşteptai
două zile pînă să fie închisoarea pustie, ca de obicei,
şi atunci ieşii să mă plimb, ca şi alte daţi pe terasă,
ca să văd dacă mi se mai arată băţul de trestie, care nu
întîrzie mult să se ivească. Şi cum văzui trestia, cu toate
că nu puteam vedea şi cine o mînuia, arătai scrisoarea,
ca pentru a-i da să înţeleagă că trebuie să lege de trestie
o sfoară, dar firul era gata legat de capătul băţului, unde
eu pe loc şi atîrnai biletul, şi nu după multă vreme ni se
arătă din nou steaua noastră, cu steagul alb al păcii înnodat
la capăt. Lăsat să cadă la pămînt. îl ridicai şi găsii
. în bucata de pînză mai mult de cincizeci de scuzi, în tot
felul de monede, de argint şi de aur, care sporiră de mai
bine de cincizeci de ori bucuria noastră, întărindu-ne
speranţa că avem să ne vedem liberi. Chiar în aceeaşi
noapte renegatul nostru se întoarse spunîndu-ne ceea ce
aflase, şi anume că, într-adevăr, în casa aceea trăia chiar
maurul de care ni se vorbise, numit Hagi-Murad, om putred
de bogat, care n-avea decît o fată, moştenitoare a
tuturor bunurilor sale şi socotită în toată cetatea, de o
192
13 — Don Quijote de la Mancha voi. II
193
lume întreagă, drept cea mai frumoasă femeie din Berberia,
peţită de mulţi ^dintre viceregii care trecuseră
• pe-acolo, dar fără să se fi învoit a-l lua pe vreunul ; mai
spuse că aflase şi că fata avusese o roabă creştină, care
murise mai demult, lucruri care toate se potriveau cu ceea
ce ne scrisese nouă în biletul acela.
Ne sfătuirăm numaidecît cu renegatul ce-aveam de
făcut ca s-o răpim pe arăboaică şi să fugim cu toţii pe
pămînt creştinesc şi hotărîrăm deocamdată să aşteptăm
a doua înştiinţare din partea Zoraidei — căci aşa se numea
cea care doreşte astăzi să-şi ia numele de Măria
— fiindcă văzurăm bine că numai ea şi nimeni altul trebuia
să găsească mijloacele prin care să ieşim din toate
încurcăturile. Şi după ce ramaserăm înţeleşi asupra acestui
lucru, renegatul adăugă să nu ne facem griji, că el îşi
pune viaţa în joc ca să ne ajute să redevenim liberi.
Timp de patru zile încheiate ocna fu mereu plină de
lume, pricină pentru care patru zile întîrzie trestia să
mai apară, iar la capătul .lor, cînd obişnuita singurătate
se aşternu peste închisoare, trestia se ivi, cu o basma atît
de burduşită şi de borţoasă, că te puteai aştepta din partea
ei să nască o mulţime de gemeni. Trestia cu legăturica se
înclină în faţa mea şi găsii înăuntru alt bilet, dimpreună
cu o sută de scuzi de aur, fără nici un fel de altă monedă.
Renegatul era acolo, aşa că-i dădurăm să citească scrisoarea
în odaia noastră, şi ne spuse că suna precurn ur-•
mează :
„Nu ştiu, stăpîne, ce drum s-apuc ca să ne vedem
ajunşi în Spania, şi nici lela Marien nu mi-a spus, cu toate
că i-am cerut-o ; ceea ce am putea face este sâ-ţi dau eu,
pe fereastra asta, o mulţime de bani de aur ; răscumpăraţi-
vă cu ei, tu şi prietenii tăi, şi unul dintre voi să
plece pe pămînt creştinesc si să cumpere acolo o corabie,
cu care să se întoarcă să-i ia pe ceilalţi; iar pe mine m-aţi
putea găsi într-o grădină a tatălui meu, care este nu ăe-
134
parte de poarta Babazân l, chiar Ungă port, unde soi aia
toată vara, dimpreună cu tata şi cu slugile mele. De-acolo
m-aţi putea răpi într-o noapte, fără de nici o teamă, ducîndu-
mă pe corabie. Şi bagă de seamă că trebuie sâ-mi
fii soţ, fiindcă de nu, am s-o rog pe lela Marien sa te pedepsească.-
Dacă nu te încrezi în nimeni ca să poţi trimite
pe cineva după corabie, răscumpără-te^tu şi pleacă, fiindcă
ştiu bine că tu ai să te întorci mai sigur decît oricare
altul, nobil si bun creştin cum eşti. Vezi de află unde
e grădina," si cînd ie vei mai plimba pe aici, voi şti că e
goală închisoarea şi-ţi voi da bani mulţi. Aibă-te Allah
în pază, stăpînul meu !".
Aşa glăsuia cuprinsul celui de-al doilea bilet, care trecu
pe sub ochii tuturor, şi fiecare se oferi să fie el cel răscumpărat,
făgăduind să plece şi să se întoarcă în toată
graba, şi eu mă oferii de asemenea s-o fac, dar la toate
acestea se împotrivi renegatul, spunînd că nu va îngădui
cu nici un preţ să fie pus în libertate unul dintre noi mai
înainte de-a fi fost toţi laolaltă sloboziţi, pentru că ştia
din experienţă cît, de greu îşi ţineau cei eliberaţi făgăduielile
făcute în robie, fiindcă de zeci de ori folosiseră
mijlocul acesta unii dintre cei robiţi, oameni de neam
mare, răscumpărîndu-l pe cîte unul care să plece la Valencia
sau la Mallorca cu bani destui ca să poată arma
o corabie şi să se întoarcă după .cei ce-l răscumpăraseră,
"dar niciodată nu se mai întorsese vreunul, pentru că dulcea
libertate redobîndită şi teama să n-o piardă din nou
făcea să le iasă din cap amintirea tuturor datoriilor cita
le-ar fi putut avea pe lume. Şi drept dovadă de adevărul
spuselor sale, ne pove'sti pe scurt ceea ce li se întîmplase
tot cam pe-atunci unor cavaleri creştini, cea mai ciudată
întîmplare petrecută vreodată prin partea locului, unde
1 Poarta Babazon sau Bab-ghazzon, sub numele ei arab real,
este una dintre cele nouă porţi ale cetăţii Alger ; prin faptul că
dădea în port, era dintre cele mai frecventate şi mai mari — principala
intrare a turmelor de import în ţară (bab-ghazzon — poarta
turmelor).
195
ia fiecare pas se petrec lucruri uluitoare, care-ţi încrîncenă
carnea de groază, în sfîrşit, ne spuse că ceea ce se
putea face, şi trebuia făcut, era ca toţi banii ce-ar fi urmat
să-i dăm oentru răscumpărarea unuia dintre creştini
să i-i punem lui în mînă, ca să cumpere, acolo în Alger, o
corabie, sub cuvînt că s-ar face negustor şi-ar pleca să
tocmească marfă, prin porturile coastei aceleia şi la Tetuân

căci, fiincf el stăpîn al corăbiei, nimic nu i-ar fi

mai uşor decît să ne scoată din închisoare şi să ne îmbarce
pe toţi. Cu atît mai mult cu cît, dacă arăboaica ne
putea da, aşa cum spunea, bani ca să-i răscumpărăm pe
toţi, pentru nişte oameni liberi nu era mare lucru să se
îmbarce şi ziua în amiaza mare, pentru că mai mare greutate
ar fi fost opreliştea pe care o puneau maurii renegaţilor,
interzicîndu-le să cumpere cumva şi să aibă corăbii
chiar atunci cînd nu e vorba de galere mari pentru
piraterie, fiindcă se tem că renegatul ce cumpără o barcă,
mai cu seamă dacă este spaniol de neam, o face ca să fugă
cu ea pe pămîntul creştinilor ; dar că el ar putea fa.ce să
cadă piedica aceasta, întovărăşindu-se cu un maur tăgarin
2, cu care să plătească corabia pe din două şi să împartă
cîştigul neguţătoriei, şi cu asta ar ajunge să fie stăpîn
al corăbiei, ceea ce putea însemna" de pe acuma că
tot restul era ca şi făcut. Şi cu toate că mie şi camarazilor
mei ni se păruse mai cuminte să trimitem pe cineva
după o corabie în insula Mallorca, aşa cum spusese arăboaica,
nu cutezarăm să-i ţinem piept renegatului, de
teamă ca nu cumva, dacă nu făceam ce spunea, să ne dea
de gol şi să ne pună în primejdie vieţile, mai cu seamă că
ar fi însemnat să se descopere şi în uneltirile Zoraidei, pentru
a cărei viaţă ni le-am fi dat cu toţii pe-ale noastre ;
1. Oraş marocan de coastă, foarte aproape de strâmtoarea
Gibraltar.
2 Maur originar din Aragon, refugiat în nordul Africii în
timpul războaielor reconchistei. Frontiera dominaţiei maure în
Peninsula Iberică fiind Aragonul, tagarines se numeau maurii de
la graniţa aragoneză, de la cuvîntul arab tharhrittegr-limitrof.
aşa că ne hotărîrăm să ne încredem în paza Domnului şi să
ne dăm pe mîna renegatului, răspunzînd chiar în acelaşi
ceas Zoraidei că vom face totul aşa cum ne sfătuia, pentru
că le chibzuise pe toate la fel de bine ca şi cînd i le-ar
fi spus lela Marien, mai adăugind că doar 'de ea singură
atîrna fie amînarea întregii întreprinderi, fie punerea ei
nemijlocită în fapt. Reînnoii făgăduiala de a mă însura
cu ea, şi în chipul acesta, a doua zi, cum se întîmplă să
fie iarăşi închisoarea pustie, ea ne dădu în mai multe
rînduri, cu ajutorul trestiei şi năframei, două mii de
scuzi de aur, dimpreună cu o scrisoare în care spunea că în
viitoarea zi de d juma, care înseamnă vineri, pleca la grădina
tatălui său, şi că înainte de plecare avea să ne mai dea
bani, iar de-o fi să nu ajungă, să-i dăm de ştire, că putea
să ne trimită oricîţi i-am cere, pentru că tatăl ei avea
atîţia, încît nici n-ar fi prins de veste cîţi lipsesc, cu atît
marmult cu cît ea era cea care ţinea toate cheile casei.
Dădurăm numaidecît .cinci sute de scuzi renegatului ca
să cumpere barca, cu opt sute mă răscumpărai eu, dînd
banii unui negustor valencian care se găsea atuncea îrr
Alger si care mă răscumpără de la rege, punîndu-se
chezaş pentru mine că la prima corabie ce-ar fi să vină
din Valencia aveam să-mi • plătesc preţul răscumpărării,
fiindcă, dacă ar fi dat pe loc banii, ar fi însemnat să-l
bănuiască regele ea de mai multe zile sosise în Alger răscumpărarea
mea şi că, lacom de alişverişuri, negustorul
tăcuse pînă atuncea. Ce mai vorbă multă, îl mai ştiam şi
pe stăpînul meu atît de hulpav, încît cu nici un preţ nu
m-aş fi încumetat să las să i se dea pe loc toţi banii.
Joia din ajunul vinerii în care trebuia să plece la grădina
tatălui său, frumoasa Zoraida ne mai dădu o mie de
scuzi şi ne înştiinţa de plecare, rugîndu-mă pe mine ca,
de-o fi să mă răscumpăr, să aflu mai întîi unde e grădina
cu casa tatălui său şi să caut în orice caz prilejul de-a
trece pe acolo ca să dau ochi cu ea. în puţine cuvinte îi
răspunsei că aşa voi face şi că ea să,aibă doar grija de a
196
197
se ruga pentru noi în toate rugăciunile către lela Marien
pe care le învăţase de la sclavă. După ce făcui asta, fură
răscumpăraţi şi cei trei camarazi ai noştri, ca să li se
uşureze ieşirea din închisoare şi ca să nu cumva, văzîndu-
mă doar pe mine răscumpărat şi pe ei nu, cînd se ştia
că bani erau, să se zăpăcească de cap şi să-i pună necuratul
să facă cine ştie ce nebunie, primejduind-o pe Zoraida

căci, cu toate că, ştiindu-le firea, puteam fi liniştit

dinspre partea asta, nu vrui totuşi să mai fie vreun
risc în toată treaba, aşa că făcui să fie şi ei răscumpăraţi
în acelaşi chip în care mă răscumpărasem eu, dînd toţi
banii negustorului, pentru ca să se poată pune chezaş fără
frică, avînd pe ce se bizui ; dar nu-i deşcoperirăm complotul
şi taina noastră, de teama primejdiei în care ne-am
fi pus.
CAPITOLUL XL!
Unde tot despre întâmplările robului se povesteşte
— Nu trecură cinsprezece zile, cînd renegatul nostru
deveni stăpîn pe o corabie foarte bună, o mahună în
stare să cuprindă mai bine de treizeci de persoane. Ca săasigure
Izbînda faptului şi să coloreze totul în culoarea
adevărului, îşi puse în gînd să facă mai întîi, şi chiar făcu,
o călătorie într-un port care se numeşte Sargell, care
e la treizeci de leghe de Alger, dinspre partea Orânului,
unde se face totdeauna negoţ întins de smochine
uscate. De două sau de trei ori făcu el acest drum, în
tovărăşia tagarin-ului despre care spuneam. Tagarines se
numesc în Berberia maurii din provincia Aragonului, iar
1 Astăzi, Cerceii sau Zerzeli.
193
cei din Granada, rriudejares l, pe cînd în regatul Fezului,
mudejares-ilor li se zice elches 2, şi de ei se slujeşte în
războaie regele ţării aceleia. Şi cum spuneam, aşadar, de
fiecare dată cînd treceam cu vasul lui, renegatul ancora
într-o radă mică, ce nu era la nici două bătăi de arbaletă
depărtare de grădina unde aştepta Zoraida ; şi acolo, cu
dinadinsul, renegatul, dimpreună cu harapii care vîsleau,
se apucau fie să-şi facă rugăciunea, fie să încerce, chipurile
în glumă, ceea ce se gîndeau să facă odată de-a binelea

aşa că se ducea renegatul în grădina Zoraidei şi-i

cerea fructe, iar tatăl ei, îi da, fără să-l cunoască ; şi cu
toate că tare mult ar fi vrut să-i vorbească Zoraidei,
după cum mi-a şi spus mai tîrziu, şi să-i spună că el era
cel care, din porunca mea, trebuia să o ducă pe pămînt
creştinesc, aşa că să fie liniştită şi să aibă răbdare, nu i-a
fost niciodată cu putinţă, pentru că arăboaicele nu se lasă
văzute de nici un maur şi de nici un turc decît dacă bărbatul,
sau tatăl lor le-o cer ; de creştinii robiţi se lasă
însă văzute şi vorbesc cu ei, ba încă mult mai mult decît
ar fi cuminte s-o facă ; cît despre mine, nu mi-ar fi venit
deloc bine să ştiu că apucase el a-i vorbi, pentru că poate
ar fi îngrozit-o rău să-şi vadă soarta atîrnînd.de tăcerea
unui renegat. Dar Dumnezeu, care le orînduia pe toate
altfel, nu dădu gîndului bun al renegatului prilej să ajungă
la vreun capăt. Şi văzînd acesta că se putea duce şi întoarce
de la Sargel fără nici o grijă, după cum putea să
arunce ancora cînd voia, cum voia şi unde voia, mai văzînd
şi că tagarin-ul, tovarăşul lui, n-avea niciodată altă-
1 Mudejar însemnează, în arabă, supus. Li se spunea mudejares
mahomedanilor care, după cucerirea teritoriilor din Iberia ce
fuseseră sub stăpînire maură, îşi păstrau credinţa islamică, considerîndu-
se însă vasalii regilor catolici.
2 Elches, de la arabul aluch sau de la gheldge, ce însemna la
origine renegat, transfug, refugiat, schimbător. Ceea ce nu explica
însă de ce li se spunea aşa celor din Fez. Probabil că erau urmaşi
ai rescapaţilor, sau barbari ce nu avuseseră, la început, religia
mahomedană.
199
ceva de propus decît rînduia el, şi că, pe deasupra, eu
eram gata răscumpărat, nemailipsind decît să caut cîţiva
creştini care să tragă la vîsle, îmi spuse să-mi aleg eu
oamenii pe care aş dori să-i iau cu mine în afară de robii
răscumpăraţi şi să vorbesc cu ei, înştiinţîndu-i să fie gata
vinerea v u.oare, cînd se hotărîse ca trebuia să aibă loc
plecarea noastră. Aşa că mă vorbii cu doisprezece spanioli,
toţi vîslaşi de nădejde, dintre cei care puteau pleca fără
de nici o oprelişte din oraş, şi nu uşor lucru mi-a fost să
găsesc atîţia la vremea aceea, cînd abia plecaseră în cursă
douăzeci de vase, luînd cu ele toţi vîslaşii din partea locului,
aşa "că nici pe aceştia doisprezece nu i-aş fi găsit
Se nu s-af fi întîmplat- să rămînă stăpînul lor în vara
aceea acasă, ca să sfîrşească armarea unei galere ce-o
avea pe şantier, fără să mai plece deci în cursă. Iar acestora
nu le spusei altceva decît că trebuiau să iasă vinerea
viitoare unul cîte unul, spre-seară, pe furiş, şi să se ducă
în preajma grădinii lui Hagi-Murad, unde să mă aştepte
pînă ce voi veni. Şi fiecăruia, în parte îi dădui porunca
aceasta între patru ochi, atrăgîndu-le luarea-aminte, de-o
fi să mai vadă acolo şi alţi creştini, să nu le spună decît
că eu le poruncisem să mă aştepte prin preajmă.
După ce făcui treaba asta, îmi mai rămînea de făcut
una, cu mult mai pe placul meu, şi anume s-o înştiinţez
pe Zoraida unde ajunseseră lucrurile, ca să fie prevenită
şi cu ochii în patru şi să nu se sperie dacă aveam s-o luăm
pe neaşteptate, înainte de vremea cînd îşi închipuia că
s-ar fi putut întoarce corabia din ţara creştinilor. Aşa că
hotărîi să mă duc în grădina ei şi să văd dacă-i puteam
, vorbi ; deci, sub cuvînt că-mi trebuiau nişte ierburi, într-o
zi, chiar în ajunul plecării, mă dusei acolo să le culeg, şi
cel dintâi om de care mă izbii fu părintele Zoraidei.
care-mi vorbi, pe limba folosită între mauri şi robi pe întreg
cuprinsul Berberiei şi chiar la Constantinopole, şi care
nu e nici arăbească, nici castiliană. ci un amestec al
200
tuturor limbilor , prin care ne înţeleserămjşTcur
neam, în chinul acesta şi c" <;oiul acesta de jargon mă'întrebă
ce căutam aici, în grădina lui, şi cine eram. li răspunsei
că eram sclavul arnăutului Mami (şi spusei asta
pentru că ştiam foarte bine că acest Mami ^ îi era foarte
bun prieten) şi că umblam după tot soiul de ierburi, ca
să fac din ele salată. Mă întrebă pe urmă dacă eram sau
nu om hărăzit răscumpărării şi cît cerea stăpînul meu
pentru mine. Şi-n vreme ce ne îndeletniceam noi cu întrebările
şi răspunsurile acestea, ieşi din casa ce se afla
în grădină frumoasa Zoraida, care de multă vreme mă
văzuse ; şi cum arăboaicele nu fac nici un fel de mofturi
cînd e vorba să se arate creştinilor şi nici nu se feresc,
aşa cum am mai spus 3, nu aşteptă mult şi nu găsi nimic
rău în a veni acolo unde era tatăl său, ce'stătea de vorbă
cu mine ; ba chiar, atunci cînd o văzu tatăl său că vine
păşind agale, o chemă şi-i ceru,să se apropie mai repede.
Greu lucru ar fi să vorbesc acum despre marea frumuseţe,
graţia, vioiciunea şi podoabele bogate cu care
iubita mea Zoraida se înfăţişă ochilor mei : tot ce pot
spune este că mai multe perle avea la gît, la urechi si în
cozi decît fire de păr pe creştet. La gleznele picioarelor,
descoperite, aşa cum se,poartă pe-acolo, avea două carcajes
(că aşa se numesc pe arăbeşte Inelele şi brăţările de
la picioare), de aur curat, incrustate cu atîta diamante,
1 Limba la care se referă aici textul este cea pe care turcii şi
maurii o numeau franca (limba liberă), adică „un amestec de diferite
limbi creştine şi de cuvinte care sînt cea mai mare parte
italiene şi spaniole, iar unele portugheze", cum scrie Haldo în Topografia
Algeriei. Este levantina vorbită şi azi pe coastele Mediteranei.
2 Arnăutul Mamî a fost comandantul piraţilor care au capturat
galera spaniolă „El Sol", prilej cu care a căzut rob Cervantes
în 1575. Apare şi nuvela La Espanola inglesa a aceluiaşi.
3 Uşurinţa cu care femeile arabe se arată creştinilor, cu faţa
descoperită, şi cum nu le e îngăduit s-o facă în prezenţa celor de
aceeaşi religie cu ele, venea iniţial din dispreţul faţă de cei socotiţi
de neam impur, „ghiaurii".
201
încît tatăl ei, după cum mi-a spus mai tîrziu Zoraida, le
preţuia ca la vreo zece mii de dubloni, iar brăţările pe
care le purta la ammdouă mîinile preţuiau încă o dată pe
atîta. Perle erau o mulţime, şi toate adevărate, căci cea
mai preţuită podoabă şi eleganţa cea mai rîvnită de femeile
maure e aceea de-a se împodobi cu perle bogate,
unele rotunde, altele în forme neregulate, aşa că mai
multe perle poţi găsi la mauri decît la oamenii tuturor
celorlalte neamuri, iar tatăl Zoraidei umbla vorba că ar
fi avut o sumedenie, şi încă dintre cele mai de preţ din
cîte se pomeniseră vreodată în Alger, mai avînd totodată
bani buni mai mult de două sute de mii de scuzi spanioli,
, peste care avuţie era stăpînă pe de-a-ntregul cea care
acum e stăpînă mea.
Şi dacă, avînd pe ea toate podoabele de care vorbesc,
era pe atuncea sau nu era frumoasă-coz, din urmele frumuseţii
ce i-a rămas după atîtea cazne şi oboseli, s-ar
putea judeca şi azi cum arăta pe cînd îi mergea bine.
Pentru că este ştiut că frumuseţea femeilor are zile şi
anotimpuri prielnice de-a lungul anului, şi toate întîmplările
vieţii le-o pot spori ori scădea. Aşa că firesc lucru
este că pasiunile sufletului să-i dăuneze, ori s-o poată
face să strălucească şi mai mult, cu toate că de cele mai
multe ori o distrug.
Ce să mai spun altceva ? In clipa aceea se apropie,
împodobită cum nu se poate mai bogat şi arătînd cum nu
se poate mai frumoasă, sau cel puţin mi se păru mie că
nu văzusem pe lume pînă atuncea alta care să-i poată sta
alături ; şi adăugind la asta tot ce-i datoram, căci multe
făcuse pentru mine, mi se părea că am dinaintea ochilor
o zeitate din ceruri, coborîtă pe pămînt pentru fericirea
şi pentru mîntuirea mea. Deci, cum se apropie, tatăl ei îi
spuse în limba lor că eu eram robul prietenului casei,
arnăutul Mami, şi că veneam să caut ierburi pentru salată.
Luă atunci ea jocul în mîna ei şi, în jargonul acela amestecat
de care-am vorbit, mă întrebă dacă eram nobil şi
202
care era pricina că. nu mă răscumpăram. îi răspunsei că
eram gata răscumpărat şi că după suma răscumpărării putea
să-şi dea seama cît de mult mă preţuia stăpînul meu,
pentru că dădusem, ca să-mi recapăt libertatea, o mie şi
cinci sute de galbeni sultaninil, la care ea răspunse :
— Drept este că, dacă ai fi fost al tatălui meu, l-aş fi
făcut să nu te dea nici pe ide două ori suma asta, pentru
că voi, creştinii, aveţi obiceiul să minţiţi întotdeauna în
tot ce spuneţi şi să vă arătaţi săraci lipiţi pămîntului ca
să-i înşelaţi pe mauri."
„— S-ar putea să fie şi aşa, stăpînă, îi răspunsei, dar
vă asigur că i-am spus stăpînului meu adevărul, după
cum voi spune adevărul tuturor oamenilor ce se află pe
lumea asta."
„— Şi cînd pleci ?" întrebă Zoraida.

,— Mîine dimineaţă cred eu, răspunsei, pentru că e

aici o corabie din Franţa care-şi întinde pînzele mîine în
zori, şi cred că am să plec cu ea."
.,—; N-ar fi mai bine, răspunse , Zoraida, să aştepţi
pînă ce-or veni corăbii din Spania şi să pleci cu ele, şi
nu cu cele franţuzeşti, că nu prea vă sînt prieteni franţujii?"
„— Nu, răspunsei eu, cu toate că, dacă e adevărată
vestea că vine o corabie din Spania, parcă a_ş sta s-o aştept,
deşi ce-i în mînă nu-i minciună şi e mai sigur să
plec mîine, căci dorinţa de-a mă vedea acasă, în ţara mea
şi laolaltă cu fiinţele pe care le iubesc, e aşa de mare,
încît nu mi-ar mai îngădui să aştept alt prilej, oricît ar
fi el mai spre folosul meu, dacă prilejul acesta ar fi să
mă întîrzie."
„— Vei fi avînd, fără îndoială, nevastă în ţara ta, zise
Zoraida, şi de asta doreşti atîta să pleci, ca să ţi-o vezi !"
1 Cuvînt derivat din sultan, echivalent, ca etimologie, cu realul
(derivat de la rey — rege). Monedă curentă în nordul Africii, valora
cam 130 de aspri (monedă pătrată de argint, echivalentă cu
a opta parte dintr-un real}.
203
"'•m
M— Nu sînt însurat, răspunsei eu, dar mi-am dat cuvîntul
să mă însor de îndată ce voi ajunge acolo."

)— Şi e frumoasă femeia căreia i te-ai făgăduit ?"

întrebă Zoraida.
()— E aşa de frumoasă, răspunsei eu, încît, ca să-ţi
spun adevărul, lăudînd-o în- acelaşi timp, îţi seamănă
bine !"
La vorbele acestea, prinse a rîde cu poftă tatăl ei şi
zise :
,,— Pe Allah, ghiaurule, că frumoasă trebuie să mai
fie logodnica ta dacă seamănă cu fiică-mea, care e cea
mai frumoasă femeie din tot regatul ! Dacă nu mă crezi,
uită-te bine la ea şi ai să vezi că-ţi spun adevărul."
Ne slujea drept tălmaci la cele mai multe din spusele
noastre chiar tatăl Zoraidei, ca unul ce o rupea mai bine
pe lătinie ; fiindcă deşi, ea vorbea limba corcită care
v-am spus că se foloseşte pe-acolo, mâi mult prin semne
îşi putea da gîndurile pe faţă decît prin cuvinte.
Stînd noi să ne spunem lucrurile acestea, şi multe altele,
veni de-a fuga un arab care striga în gura mare că
peste zidurile înalte ale grădinii săriseră patru turci şi
începuseră să culeagă fructele, ce nici măcar nu erau
coapte. Tresări bătrînul, şi Zoraida la fel, pentru că maurilor
le e teamă din fire de turci, şi mai cu seamă de soldaţi,
care sînt atît de neobrăzaţi şi atîta putere au asupra
arabilor, pe care î-au supus, încît s~e poartă cu ei mai rău
decît dacă le-ar fi sclavi. Şi cum spuneam, Hagi-Murad
îi spuse numaidecît Zoraidei :
,,— Intră repede în casă, fata mea, .şi încuie-te pe dinăuntru
cît timp vorbesc eu cu cîinii ăştia ; iar tu, ghiaurule,
caută-ţi mai departe ierburile, şi Allah să te ajute
să ajungi cu bine în ţara ta !"
Făcui o plecăciune, iar el porni spre locul unde se
aflau turcii, lăsîndu-mă singur cu Zoraida, care la în-
1 în original „como mas ladino" ; se numea ladino (latin) orice
maur care vorbea, pe lingă arabă, spaniola.
204
ceput se prefăcu a se îndrepta încotro îi spusese tatăl ei,
dar îndată ce acesta se făcu nevăzut îndărătul arborilor
din grădină, ea se întoarse spre mine şi-mi spuse, cu ochii
plini de lacrimi :
— Tâmxixi, creştine, tâmxixi ?"
. Ceea ce vrea să spună ! „Pleci, creştine, pleci ?"
Eu îi răspunsei :
— Da, stăpînă, dar cu nici un chip fără tine ! Aşteaptă-
mă la cea dintîi djumâ, şi nu te speria tind ai să
ne vezi venind, pentru că, orice-ar fi să fie, avem să mergem
în ţara creştinilor."
îi spusei lucrul acesta în aşa fel încît pricepu foarte
bine, aşa cum le pricepuse pe toate cîte i le împărtăşisem
pînă atunci, şi, trecîndu-mi un braţ pe după gît, porni
spre casă, cu paşi şovăitori, sprijinită de mine. Şi vru
soarta, care ar fi putut să ne piardă pe amîndoi dacă cerul
n-ar fi orînduit altfel, ca pe cînd mergeam noi aşa
cum v-am povestit, ţinîndu-mă ea cu un braţ pe după gît,
să ne surprindă tatăl ei, care alungase turcii şi care, întorcîndu-
se, dădu cu ochii de noi aşa cum umblam îmbrăţişaţi,
şi pricepurăm şi noi că ne văzuse. Dar Zoraida,
iscusită şi înţeleaptă, nu-şi luă braţul de după gîtul meu,
ci, dimpotrivă, mi se strînse şi mai tare la piept şi-şi sprijini
capul pe „umărul meu, îndoindu-şi genunchii puţintel
şi dînd semne vădite de slăbiciune, iar eu, dinspre parte-
mi, mă pfefăcui că sînt nevoit s-o susţin. Tatăl ei dădu
fuga unde eram şi, văzîndu-şi fiica în starea aceea, o întrebă
ce avea, dar cum ea nu răspundea, îşi răspunse
singur :
„— Nu mai încape îndoială că a leşinat de spaima
dinilor acelora de turci care au intrat în grădină !"
Şi luîndu-mi-o de la piept, şi-o sprijini de-al său, iar
ea, oftînd din adîncuri şi cu ochii încă scăldaţi în lacrimi,
îmi mai spuse o dată :
„— Âmexi, creştine âmexi !" (Du-te, creştine, du-te !")
La care tatăl ei răspunse :
205
7,'— N-are de ce să plece creştinul, fata mea, că nu
ţi-a făcut nici un rău, iar turcii s-au dus. Nu-ţi fie frică
de nimic, că n-are ce te necăji, fiindcă turcii, aşa cum
ţi-am mai spus, de îndată ce i-am rugat să plece, au plecat
pe unde au venit !"
,,— Ei au speriat-o, stăpîne, aşa cum ai spus, îi întării
eu vorba ; dar pentru că doreşte să plec, nu vreau s-o
mai supăr, aşa că rămîi cu bine, şi tlacă-mi dai voie, am
să mă întorc altă dată, de-o mai fi cumva trebuinţă să
culeg ierburi din grădina asta ; căci, după spusele stăpînului
meu, nicăieri nu se- află mai bune pentru salată
decît cele care cresc aici.
,,— Poţi să vii ori de cîte ori ai chef, răspunse Hagi-
Murad, căci fiica mea n-a spus ce-a spus pentru că tu,
sau vreunul dintre ceilalţi creştini ar supăra-o, ci pentru
că, vrînd să spună să plece turcii, a spus să pleci tu, ori
poate că s-a gîndit să nu-ţi pierzi timpul şi să-ţi vezi de
ierburile tale !"
Cu vorbele astea mă despărţii numaidecît de amîndoi,
şi ea, care părea că-şi smulge sufletul din piept la fiecare
pas, se duse cu tatăl ei ; iar eu, făcîndu-mă că umblu mai
departe după ierburi, cutreierai nestingherit în sus şi în
jos grădina, îmi însemnai în minte toate intrările şi ieşirile,
întăriturile casei şi tot ce-ar fi putut avea vreo însemnătate
pentru a ne uşura nouă sarcina. Iar după ce
făcui asta, mă întorsei şi dădui socoteală renegatului • şi
tovarăşilor mei de tot ce se întîmplase, arzînd de nerăbdare
să mă văd odată în stare de a gusta, fără de nici o
teamă, fericirea pe care soarta mi-o hărăzea în fiinţa frumoasei
şi mîndrei Zoraida. Timpul trecuse, şi iată venite
ziua şi sorocul atît de dorite de noi ; şi urmînd toţi orînduiala
planului pe care, după multă gîndire şi chibzuială,
ni-l întocmiserăm, avurăm norocul să ieşim la capăt aşa
cum doream, pentru că în vinerea următoare zilei cînd
vorbisem eu cu Zoraida în grădină, renegatul nostru, pe
înserate, aruncă ancora corăbiei chiar în dreptul locului
206
unde se afla preafrumoasa maură. Creştinii care trebuiau
să tragă la vîsle fuseseră înştiinţaţi şi se ţineau prin
preajmă, ascunşi care pe unde puteau, aşteptîndu-mă, cu
sufletul la gură şi tulburaţi, căci erau dornici să se năpustească
asupra vasului pe care îl aveau sub ochi ; fiindcă,
neştiind de înţelegerea noastră cu renegatul, credeau
că vor trebui să-şi cîştige libertatea prin puterea
braţelor, luînd viaţa maurilor de pe corabie. Se întîmplă
deci. că, de îndată ce mă arătai eu cu tovarăşii mei, toţi
ceilalţi cîţi stătuseră ascunşi şi ne văzuseră se apropiară
de noi fără întîrziere. Era pe la vremea cînd porţile cetăţii
sînt închise şi pe cîmp nu se află nimeni. Cînd furăm
cu toţii laolaltă, ne întrebarăm dacă n-ar fi mai bine
să mergem întîi s-o luăm pe Zoraida, sau să punem mîna,
pînă una-alta, pe maurii bagarinos l care vîsliseră la corabie

şi pe cînd stăm noi să ne chibzuim, veni şi renegatul,

care ne întrebă de ce mai zăboveam şi pierdeam
timpul, că venise ceasul, înştiinţîndu-ne şi că nici unul
dintre maurii lui n-avea vreo bănuială, ba chiar că cei
mai mulţi dintre ei dormeau, îi mărturisirăm la ce ne
gîndeam, şi el spuse că lucrul cel mai însemnat era să
punem întîi mîna pe vas, ceea ce putea fi făcut cu mare
uşurinţă şi fără de nici o primejdie, fiindcă pe urmă o puteam
uşor răpi pe Zoraida. Părîndu-ni-se la toţi cuminte
ceea ce spunea, nu mai stăturăm pe gînduri şi, luîndu-l
să ne călăuzească, ajunserăm la corabie, pe puntea căreia
sări cel dintîi, punînd mîna pe iatagan şi strigînd în arăbeşte


„— Să nu mişte nimeni dacă nu vrea să plătească cu
viaţa lui !"
în vremea asta toţii creştinii puseseră piciorul pe corabie,
iar maurii, -care nu prea erau viteji din fire, cînd
îl văzură vorbind aşa pe arraez 2-ul lor, se zăpăciră toţi
. Bagarinos, bagarines sau vagarinos se numeau maurii de pe
coastă care-şi cîştigau viaţa tocmindu-se să tragă la rame pe
.corăbii.
2 Arraez se numea căpitanul unei ambarcaţii arabe sau maure,
207
de frică şi, fără să pună vreunul mîna pe armă, fiindcă,
dealtfel, nici nu prea aveau decît foarte puţine, se lăsară
legaţi de creştini şi nu spuseră nici pis ; şi făcurăm asta
în toată graba, ameninţîndu-i pe • mauri că, de se încumetau
cumva să strige, pe loc îi şi trecem pe toţi prin
tăişul cuţitului ! Şi după ce isprăvirăm cu asta şi lăsarăm
de strajă jumătate din citi eram, cealaltă jumătate, călăuziţi
şi de astă dată tot de renegat, pornirăm către grădina
lui Hagi-Murad, şi vru norocul nostru, ca, atunci
cînd a fost să deschidem porţile, ele să se lase deschise
cu atîta uşurinţă, de parcă nici n-ar fi fost vreodată încuiate,
aşa că, fără pic de zgomot, în tăcere deplină, ajunserăm
la casă, neauziţi de nimeni.
Frumoasa Zoraida ne aştepta la o fereastră, şi de îndată
ce simţi prin preajmă oameni, întrebă cu voce scăzută
dacă eram nizarani, ceea ce însemna că ne întreabă
dacă eram creştini, îi răspunsei că da şi să se coboare.
Cum îmi recunoscu glasul, nu mai stătu o clipă pe gînduri
şi, fără să-mi răspundă o vorbă, se coborî într-o clipită,
deschise uşa casei şi se arătă ochilor tuturor atît de
frumoasă şi de bogat îmbrăcată, încît nici nu mai .nimeresc
cuvintele cu care s-o pot slăvi cum merită. Eu, cum
o văzui, îi luai o mînă şi începui să i-o sărut, iar renegatul
făcu acelaşi lucru, dimpreună cu cei doi tovarăşi ai
mei, pe cînd ceilalţi, care nu ştiau despre ce e vorba,
făcură ceea ce vedeau că făceam şi noi, încît părea că o
slăveam şi o recunoşteam drept stăpînă a libertăţii noastre.
Renegatul o întrebă pe arăbeşte dacă tatăl ei era
acolo. Ea răspunse că da şi că dormea.
„— Atunci are să fie nevoie să-l deştepţi, îi întoarse
renegatul vorba, ca să-l ducem cu noi, împreună cu tot
ceea ce e de preţ în casa şi în grădina asta frumoasă."
„— Nu, zise ea, de tatăl meu n-are să se atingă nimeni,
cu nici un chip, iar în casa asta nu se află altceva
de preţ în afară de ceea ce duc eu cu mine, şi aata e
destul de mult ca să aveţi toţi cu ce vă îndestula şi îmbogăţi,
aşa că aşteptaţi numai puţin şi aveţi să vedeţi !"
Spunînd asta, intră din nou în casă, după ce ne încredinţa
că se întoarce numaidecît, aşa că să stăm liniştiţi,
fără să facem vreun zgomot. Eu îl întrebai pe renegat
ce vorbise cu ea, şi cînd îmi repetă, îi spusei să nu facă
nimic mai mult decît voia Zoraida, care se% şi întorsese cu
un cufăraş plin'cu scuzi de aur, aşa de mulţi, că abia îl
putea duce. Ceasul rău făcu, să se deştepte în clipa aceea
tatăl ei şi să audă zgomotele care veneau dinspre grădină,
aşa că, ieşind la fereastră, îşi dete seama că toţi
cei care se aflau acolo erau creştini, si strigînd cît îl ţinea
gura, începu să spună pe arăbeşte : „Creştinii, creştinii,
hoţii, hoţii !" Prin strigătele lui ne văzurăm puşi cu
toţii în primejdie şi ne pierdurăm capul ; dar renegatul,
dîndu-si seama de pericolul în care ne aflam şi înţelegînd
că trebuie să terminăm ce aveam de făcut şi să ieşim la
capăt din încurcătura aceea pînă să n-apuce lumea a-i
auzi strigătele, se urcă unde era Hagi-Murad, cu mare
repeziciune în mişcări, şi dimpreună cu el săriră si alţi
cîţiva dintre noi, căci eu nu îndrăzneam s-o părăsesc pe
Zoraida, care mi se lăsase în braţe, căzînd ca leşinată, în
sfîrşit, cei ce se urcaseră nu pierdură vremea degeaba, că
într-o clipă şi coborau scările cu Hagi-Murad legat la
mîini şi cu căluş în gură, încît nici nu mai putea crîcni. mai
ameninţîndu-l ei şi-că, dacă scoate un cuvînt, îi pun numaidecît
capăt zilelor ! Cînd îl văzu fiica lui, îşi acoperi ochii
cu mîinile, ca să nu-l vadă, iar bietul ei părinte se arătă
spăimîntat cum nu se mai poate, neştiind că ea de bunăvoie
se dăduse prinsă în mîinile noastre; Dar cum, pînă
una-alta, de picioare aveam mai multă nevoie decît de
mîini, ne grăbirăm să ajungem cît puturăm mai iute la
corabie, fiindcă celor din ea, care rămăseseră să ne aştepte,
începuse să le cam fie teamă că ni se întîmplase vreun
rău;
208
209
Nu trecuseră două ceasuri din noapte cînd ne aflarăm
cu toţii pe corabie, unde îi scoaseră tatălui Zoraidei legăturile
de la mîini şi căluşul din gură, după ce îi mai
spuse încă o dată renegatul să nu sufle o vorbă dacă
vrea să rămînă cu zile. Dar el, cum îşi văzu fata acolo,
începu a suspina şi a plînge fierbinte, mai cu seamă cînd
băgă de seamă că eu o ţineam îmbrăţişată strîns şi că
ea, fără să se 'apere, fără să plîngă sau să se ferească,
stătea liniştită ; cu toate astea, bătrînul nu spuse nimic,
de frică să nu-şi ducă renegatul la capăt ameninţările cu
care-i vîrîse groaza în inimă. Văzîndu-se deci Zoraida pe
corabie, cum noi începurăm a vîsli, iar tatăl ei şi ceilalţi
mauri, care erau legaţi, rămăseseră pe punte, îl rugă pe
renegat să-mi spună să fiu bun şi să-i las să plece pe
maurii aceia, redîndu-le libertatea, ca şi tatălui ei, pentru
că mai curînd s-ar arunca în mare decît să vadă cu
ochii cum e luat rob, din cauza ei, un tată care o iubise
atîta. Renegatul îmi tălmăci, şi eu răspunsei că aş face-o
cu dragă inimă ; dar el îmi atrase luarea-aminte că n-ar
fi bine, din pricină că, dacă i-am lăsa acolo, ar striga numaidecît
după ajutor, acolo pe ţărm, şi ar pune toată cetatea
cu susul în jos, dînd pricină să .pornească în .căutarea
noastră cîteva fregate uşoare, care ne-ar tăia toate
drumurile şi pe mare şi pe uscat, căutîndu-ne cu de-amănuntul,
că n-ar mai scăpa nimeni, aşa că singurul lucru
pe care-l putem face era să-i slobozim abia mai tîrziu,
cînd aveam să ajungem la cel dintâi ţărm locuit de creştini.
Furăm cu toţii de părerea asta, şi Zoraida, căreia i
se lămuri de îndată pricina pentru care nu puteam face
pe loc ceea ce ne cerea, se arătă şi ea mulţumită, aşa că,
fără întîrziere, pe tăcute, dar cu sîrguinţă şi voie bună,
fiecare din vîslaşii noştri de nădejde puse mîna pe vîsla lui
şi începurăm, după ce ne încredinţarăm din toată inima
ocrotirii lui Dumnezeu, să plutim spre insulele Mallorca,
pămîntul creştinesc cel mai apropiat ; dar cum sufla binişor
un vînt de dincolo de munte şi marea era cam răs-
210
colită, nu puturăm urma drumul spre Mallorca şi furăm
nevoiţi să ne lăsăm duşi de-a lungul coastei, spre cetatea
Orânului, nu fără să ne chinuiască gîndul că ne-ar putea
descoperi maurii din Sargel, port care nu e mai departe
de şaizeci de mile de Alger, pe aceeaşi coastă, mai temîndu-
ne si că am putea întîlni pe acolo vreo galeră din cele
care vine de obicei cu marfă de la Tetuân, cu toate că fiecare
dintre noi în parte şi toţi laolaltă bănuiam că, de
aveam să-ntîlnim vreo galeră de comerţ, si de n-o fi dintre
cele care fac piraterie, nu numai că n-avea să fie spre
pierzania noastră, dar am putea să punem astfel mîna pe
un vas cu care să ajungem mai în siguranţă la capătul
călătoriei noastre. Cît timp plutirăm, Zoraida, stătu cu
capul între mîinile mele, ca să nu-şi vadă tatăl, şi o auzeam
cum o chema pe lela Marien să ne ajute.
Să tot fi plutit ca la vreo treizeci de mile, cînd se făcu
dimineaţă şi he deterăm seama că eram doar la trei bătăi
de archebuză departe de uscat, dar ţărmul îl văzurăm
pustiu şi f ară'cineva care să ne fi putut descoperi de-acolo;
cu toate astea, ne îndepărtarăm de el, vîslind din toate
puterile şi cîstigînd puţină distanţă către larg, căci marea
era acum ceva mai potolită ; si cum apucasem să ne vedem
ajunşi ca la vreo două leghe spre larg, se dădu poruncă
să înceapă vîslitul în carturi, pînă cînd aveam să
luăm ceva în gură, căci barca fusese încărcată cu merinde
din belşug ; dar cei care trăgeau la vîsle spuseră că într-
un asemenea ceas nu-i vreme de odihnă şi că mai bine
le-ar da mîncarea în gură cei ce nu vîsleau, pentru că ei
nu voiau să lase vîslele din mîini cu nici' un chip. Asă şi
făcurăm, dar în vremea asta începu să sufle un vînt pieziş,
care ne sili să întindem pînzele şi să lăsăm vîslitul,
făcînd cap spre Orân, căci nu ne rămînea ceva mai bun
de ales, şi toate acestea fură isprăvite cir multă grabă,
aşa că plutirăm datorită pînzelor cu mai mult de opt mile
pe oră, fără să ne temem de altceva decît că am putea
întîlni vreun vas de corsari. Dădurăm ele mîncare mau-
211
rilor bagarinos, şi renegatul încercă să-i mîngîie, spunîndu-
le că nu erau robi şi că la primul prilej avea să le
fie redată libertatea. Acelaşi lucru îl spuse şi tatălui Zoraidei,
care răspunse :
„— Orice altceva aş putea crede şi la orice altceva
m-aş putea .aştepta din partea mărinimiei şi purtării voastre
nobile, ghiaurilor, dar că mi-aţi da libertatea mie, vă
rog să nu mă .socotiţi atît de prost încît să mi-o pot închipui,
fiindcă nu v-ăţi fi pus voi în primejdie cînd a
trebuit să mi-o luaţi doar ca să mi-o daţi înapoi cu atîta
mărinimie, mai cu seamă că ştiţi bine cine sînt şi ce cîştig
puteţi scoate din slobozirea mea ; cărui cîştig dacă
vreţi să-i şi hotărîţi preţul, dinspre parte-mi vă făgăduiesc,
de pe acuma tot ce-ţi vrea pentru mine şi pentru
nenorocita asta de fiică a mea, ori măcar pentru ea singură,
că ea e cea mai bună parte a sufletului meu, şi cea
mai de preţ."
Şi spunînd asta, începu să plîngă atît de amarnic, încît
ne stîrni tuturor mila, iar Zoraida nu se mai putu ţine
să nu-l privească ; şi văzîndu-l plîngînd, se înduioşa pmă
într-atîta încît se ridică de la picioarele mele şi se duse
să-şi îmbrăţişeze părintele ; şi lipindu-şi obrazul de al lui,
începură amîndoi să verse lacrimi fierbinţi, că mulţi dintre
cei ce eram acolo le ţinurăm isonul. Dar cînd băgă de
seamă tatăl ei că era îmbrăcată de sărbătoare şi încărcată
de-atîtea giuvaeruri cîte pusese pe dînsa, îi zise în limba
lor :
,,— Ce înseamnă asta, fata mea ? Că ieri, pînă a nu
se înnopta, înainte de-a ni se fi întîmplat nenorocirea
asta groaznică în care sîntem, erai cu .straiele tale de
toate zilele, pe care le porţi prin -casă, iar acuma,
fără să fi avut răgazul să te găteşti şi fără să-ţi fi dat eu,
vreo veste bună, pe care .s-o sărbătoreşti împodobindu-te
şi îmbrăcîndu-te, te văd înveşmîntată cu cele mai scumpe
haine pe care m-am priceput si am avut puterea să ţi
le dau. pe vremea cînd norocul ne surîdea mai mult decît
acuma ! Răspunde-mi la întrebare, pentru că asta-mi pune
inima pe jăratic şi mai uimit mă face de ce văd decît
chiar nenorocirea în care mă aflu !"
Tot ce-i spunea maurul fiicei sale ne tălmăcea renegatul

ea nu-i răspundea nimic tatălui. Dar cînd dete el

cu ochii, într-un colţ al corăbiei, de cufăraşul în care de
obicei îşi ţinea fiica lui giuvaerurile, cufăraş pe care el
îl ştia lăsat în locuinţa din Alger, şi nu adus în .casa din
grădină, rămase şi mai tulburat şi întrebă cum se face
că ne căzuse cufărul acela în mîini şi ce era într-însul. La
care renegatul, fără să mai aştepte răspunsul Zoraidei,
i-o luă înainte şi răspunse :
„— Nu te mai obosi, domnule, s-o tot întrebi pe Zoraida,
fiica ta, atîtea lucruri, pentru că eu doar un singur
lucru de ţi-oi răspunde, ţi le voi lămuri pe toate ; află,
prin urmare, că e creştină şi că ea a fost pila care ne-a ros
lanţurile, slobozindu-ne din robie. Dacă se află aicea, e
din voinţa ei, şi, pe cîte îmi dau eu cu socoteala, e la fel
de mulţumită că se vede în starea aceasta .ca şi cel care
trece de la întuneric la lumină, de la moarte la viaţă şi de
la cazne la glorie."
„— E adevărat ce spune, fiica mea ?" întrebă maurul.
,,— Aşa este", răspunse Zoraida.
„— Eşti într-adevăr creştină, îi întoarse bătrînul
vorba, şi ţi-ai dat singură tatăl pe mîna duşmanilor ?"
La asta Zoraida răspunse :
„— Creştină e drept că sînt ; dar nu sînt eu cea care
te-a adus unde eşti, că niciodată n-am dorit nici să te părăsesc,
nici să-ţi fac vreun rău, şi tot ce am vrut a fost
doar să-mi fac mie un bine."
„— Şi care-i binele ee ţi-ai făcut, fiica mea ?"
— Asta, răspunse ea, întreab-o tu pe lela Marien, că
ea ţi-ar putea spune mai bine decît mine."
Nici n-auzi bine maurul cuvintele acestea, că pe loc,
cu o repeziciune pe care nu i-ai fi bănuit-o vreodată, se şi
azvîrli cu capul în jos în mare, unde nu mai încape în-
212
213
doială că s-ar fi înecat dacă veşmintele largi şi scrobite
pe care le purta nu -l-ar fi ţinut cîtăva vreme deasupra
apei. Zoraida ne strigă speriată să-l scoatem, şi numaidecît
ne repezirăm cu toţii ca, prinzîndu-l de burnuz, să-l
scoatem, pe jumătate înecat şi fără de simţire, lucru care
îi făcu Zoraidei atîta rău, încît începu să-l bocească .dureros
şi monoton, .de parcă ar fi murit, îl întoarserăm cu
capul în jos şi vărsă multă apă ; nu-şi veni în fire decît
după două ceasuri, în timpul cărora schimbîndu-se vîntul,
furăm siliţi să ne îndreptăm iarăşi spre ţărm şi să vîslim
din toate puterile, ca să nu fim izbiţi de coastă ; dar vru
soarta noastră cea bună să ne scoată într-un golfuleţ de
lîngă un mic promontoriu sau cap, care în arăbeşte poartă
numele de Cava Rumia, adică, pe limba noastră, tîrfa
creştină 1, şi este .o legendă maură care spune că în locul
acela a fost îngropată Cava, prin care şi-a găsit Spania
pierzania, pentru că în limba lor cava vrea să spună femeie
păcătoasă, iar rumia înseamnă creştină ; ba chiar ei
socotesc că-i de rău augur să arunce ancora în golf altfel
decît cînd nu mai au încotro şi-s la mare ananghie, pentru
că de bunăvoie, niciodată nu ancorează acolo ; dar să
se ştie că pentru noi, atuncea, golful acela n-a fost de fel
culcuş de tîrfă, ci portul sigur, al mîntuirii noastre, atît
de turbată era marea. Puserăm pe ţărm oameni de-ai
noştri de strajă şi nu lăsarăm o clipă vîslele din mîini ;
mîncarăm cîte ceva din merindea adusă pe corabie de renegat-
şi ne rugarăm lui Dumnezeu şi Sfintei Fecioare
1 De la expresia arabă qubr-rumia (mormînt roman), cum se
numise locul pe vremuri, rumia însemnînd femeie creştină renegată,
deci vrednică de dispreţ. Cava a fost la început un nume
propriu, intrat în legendă prin faptul că a aparţinut unei fete nobile,
sedusă de ultimul rege got din Spania, Rodrigo, pe care tatăl
ei, "contele Juliâ, a „răzbunat-o" ajutîndu-i pe arabi să cucerească
Spania şi să-i ia tronul lui Rodrigo. Cervantes va mai aminti de j
această Cava şi în capitolul XXXII al părţii a doua, unde o numeşte
„pricina prăbuşirii Spaniei" şi o asemuieşte cu Elena din
Troia.
214
din toată inima să ne ocrotească şi să ne ajute, să putem
duce cu bine la capăt ceea ce începusem în chip atît de
fericit. Se dădu poruncă, la rugăminţile Zoraidei, să-i
lăsăm la ţărm pe tatăl ei şi pe toţi ceilalţi mauri ce se
aflau pe corabie legaţi, fiindcă ea n-avea sufletul să-şi
vadă în faţa ochilor tatăl şi pe oamenii ţării sale prizonieri,
că i se sfîşia inima duioasă de mila lor. îi făgăduirăm
să facem întocmai pe placul ei cînd o fi să plecăm, pentru
că nu ne păştea nici o primejdie să-i lăsăm în locul
acela, pustiu cum era. Iar rugăciunile nu ne fură de-a
surda şi nu rămaseră neauzite de ceruri, pentru că în
curînd scăzu vîntul şi se potoli marea, spre marele nostru
noroc, profitîndu-ne să ne reîncepem voioşi călătoria şi
să ne-o ducem la capăt. Văzînd noi asta, îi dezlegarăm pe
mauri si-i lăsarăm unul cîte unul la ţărm, lucru de care
ei se mirară foarte ; dar cînd dădurăm să-l debarcăm şi
pe tatăl Zoraidei, care era acum pe de-a-ntregul readus
în simţiri, el rosti :
„De ce socotiţi voi, ghiaurilor, că se bucură femeiuşcă
asta păcătoasă atunci cînd e vorba să mă sloboziţi ? Credeţi
cumva că de mila mea ? Aş, de unde, nici prin gînd !
O face pentru că ar tulbura-o să fiu eu de faţă cînd ar
avea chef să dea curs poftelor ei ticăloase ! Şi să nu vă
închipuiţi cumva că a împins-o să-şi schimbe credinţa
gîndul că a voastră ar fi mai bună decît a noastră, ci a
împins-o doar ideea că te poţi destrăbăla prin ţările
voastre mult mai lesne decît într-a noastră !"
Şi întorcîndu-se spre Zoraida, cum eu şi alt creştin
îl ţineam de amîndouă braţele, nu care cumva să facă
vreo faptă nelegiuită, îi strigă :
„— O, fiică nemernică şi fată lipsită de cap ! Unde
te duci, oarbă si nesimţitoare, în puterea cîinilor ăstora,
vrăjmaşii noştri fireşti dintotdeauna ? Blestemat fie ceasul
în care te-am zămislit şi blestemate fie îngrijirile şi
darurile scumpe cu care te-am crescut !"
215
Văzînd eu însă că, aşa cum apucase, n-avea s-o sfîrşească
prea curînd, dădui zor să-l lăsăm pe ţărm, şi de-acolo,
cit îl ţinea gura, urmă cu afuriselile şi jelania lui,
invocîndu-l pe Mahomed ca să se roage de Allah să ne
nimicească, să ne scufunde şi să ne trăsnească ; iar cînd
depărtaţi de ţărm, cu vîntul în pînze, nu-i mai puturăm
auzi cuvintele, văzurăm încă bine ce isprăvi făcea, smulgîndu-
şi barba şi părul din cap şi rostogolindu-se pe jos ;
ba o dată chiar ridică atît de tare glasul, încît îl mai'auzirăm
spunînd :
„— Intoarce-te, fiica mea, iubită, întoarce-te la ţărm,
că ţi le iert toate ; lasă oamenilor acelora toţi banii, şi ai
lor să fie pe veci, iar tu întoarce-te, să-ţi mîngîi amărîtul
de tată, că-n nisipurile pustietăţii acesteia au să i se
sfîrşească zilele dacă-l părăseşti !"
Toate, acestea le asculta Zoraida, şi toate o loveau în
inimă şi-i smulgeau hohote de plîns, aşa că nu-i putu
spune altceva drept răspuns decît :
„— Fie voia lui Allah, tată iubit, ca lela Marien, care
a fost pricina creştinării mele, să te mîngîie în amărăciunea
.ta ! Allah ştie bine că nu puteam face altceva
decît am făcut şi că aceşti creştini nu au făcut nimic împotriva
voinţei mele, căci chiar de-aş fi vrut eu să nu
plec cu ei şi să rămîn acasă cu tine, nu mi-ar mai fi fost
cu putinţă, pe cît îmi da inima ghes de avan să fac ceea
ce mie mi se pare o faptă la fel de bună pe cît o judeci
tu de rău, iubitul meu părinte !".
Aşa vorbi, pînă cînd nici tatăl ei n-o mai auzi, şi nici
noi nu-l mai văzurăm ; şi astfel, izbutind eu s-o mai
mîngîi de necazul ei, ne aţintirăm luarea-aminte doar la
călătoria pe care ne-o uşura vîntul prielnic, în aşa chip
încît socotirăm mai mult ca sigură sosirea noastră a doua
zi, în zori, la ţărmurile Spaniei. Dar cum arareori, sau
mai curînd niciodată nu vine binele singur, neîntovărăşit
sau neurmat de nici un rău care să-l tulbure şi să-i dea
omului fiori, vru soarta noastră, sau poate blestemele
216
aruncate de maur asupra fiicei sale, căci blestemele sînt
de temut totdeauna, din partea oricărui părinte ar veni,
vru, cum spuneam, ca, pe cînd eram noi de mult în largul
golfului, după trei ore trecute din noapte, plutind cu
pînzele întinse în plin şi cu vîslele trase pe punte, deoarece
vîntul prielnic ne scutea de cazna de a le mai folosi,
să vedem, la lumina lunii care sclipea în ape, foarte
aproape de noi, un vas cu pînzele .pătrate, care, minat din
plin de vînt şi cu timona răsucită puţintel spre babord,
trecea prin faţa noastră, ba încă atît de aproape, încît trebuirăm
să strîngem iute pînzele ca să nu ne ciocnim, iar
cei de pe vas de asemenea învîrtiră cîrma cît putură, ca să
ne dea nouă drumul să trecem, începură cei de pe bordul
vasului să strige spre noi, întrebîndu-ne cine eram, încotro
pluteam şi de unde veneam. Dar cum toate aceste întrebări
ne erau puse pe franţuzeşte renegatul nostru zise :
„— Să nu răspundă nimeni, fiindcă nu mai încape
nici o îndoială, avem de-a face cu nişte corsari francezi,
care pradă tot ce întîlnesc."
La înştiinţarea asta,. nici unul nu răspunse o vorbă.
Şi după ce trecurăm ceva mai departe, cum vasul rămăsese
într-un loc cu vîntul mai slab, deodată scoaseră două
tunuri pe punte şi auzirăm zburînd către noi două ghiulele
cu mare vîjîit şi, după cîtfe părea, amîndouă erau
dintre - cele cu lanţl, căci cu una izbutiră să ne taie în
două' catargul, prăvălindu-ni-l cu tot cu pînze în mare,
iar cea de-a doua, trasă îndată după prima, răbufni în
mijlocul corăbiei noastre, spărgînd-o, fără să facă alt rău
nimănui ; dar noi, cum ne vedeam în primejdie de a ne .
scufunda, pornirăm a cere ajutor în gura mare şi a ne
ruga de cei de pe vas să ne culeagă, fiindcă ne înecam.
1 Adică ghiulele duble, compuse din două piese explozibile
unite între ele printr-un lănţişor, metodă de a prepara proiectilele
,de artilerie marină foarte folosită la începuturile pirotehnicii de
război, cu scopul de a spori pagubele produse de fiecare lovitură
ajunsă la ţintă.
217
Lăsară atunci pînzele şi azvîrlind eschiful, sau barca de
salvare, în mare, se urcară în ea vreo doi francezi, bine
înarmaţi, cu archebuze şi cu torţe, şi ajunseră lîngă vasul
nostru ; şi văzînd eît de puţini eram, ne culeseră, pentru
că ni se scufunda corabia, dojenindu-ne că fusesem nepoliticoşi
şi nu le răspunsesem, fapt care .ne atrăsese pe
cap necazul acesta. Renegatul nostru luă cufărul cu bogăţiile
Zoraidei şi-l azvârli în mare, fără să-l vadă cineva
ce făcuse, într-un cuvînt, trecurăm cu toţii pe vasul francezilor,
care, după ce aflară de la noi ce voiseră să ştie,
ne despuiară de tot ce aveam, ca şi cum ne-ar fi fost vrăjmaşi
de moarte, iar Zoraidei îi luară pînă şi brăţările de
la picioare ; dar nu mă necăjea lucrul acast atît cît o necăjea
pe Zoraida, ci mă chinuia temerea că aveau să treacă
de la răpirea bogatelor şi preţioaselor giuvaeruri la furtul
giuvaerului ei celui mai de preţ şi cel la care ţinea
ea mai mult. Numai că dorinţele unor oameni ca aceştia
nu trec mai departe de bani şi niciodată nu se satură de
de ei, pînă într-atîta sînt de hulpavi ; în lăcomia lor ne
luară atunci pînă şi ţoalele de robi, de le vor fi fost cumva
bune la ceva. Şi se vîntură printre ei părerea că n-ar fi
rău să ne arunce pe toţi în mare, înfăşuraţi într-o pînză,
pentru că aveau de gînd să facă negoţ în unele porturi ale
Spaniei, dîndu-se drept bretoni, aşa că, de ne-ar fi dus
vii, şi-ar fi atras asupră-le cine ştie ce pedepse, descoperindu-
li-se furtul, însă căpitanul, care era cel ce-o jefuise
pe iubita mea Zoraida, spuse că el se mulţumeşte
cu prada luată, căci n-avea de gînd să intre în nici un
port spaniol, ci voia să treacă dincolo de strîmtoarea Gibraltar
în timpul nopţii, sau în orice alt fel s-o putea, şi
să se întoarcă în portul La Rochelle, de unde plecase ; aşa
că se înţeleseseră între ei să ne dea nouă barca de pe
vas şi tot ce mai era nevoie pentru calea scurtă ce ne
rămînea de străbătut, aşa cum şi făcură a doua zi, cînd
începuseră să se zărească ţărmurile Spaniei, pe care văzîndu-
le noi, ni se şterseră din minte pe de-a-ntregul nenorocirile
şi sărăcia noastră, ca şi cum nici n-ar fi trecut
cu duiumul peste noi, pînă într-atît de mare e fericirea
de a-ţi redobîndi libertatea pierdută !
Să fi fost pe la amiază cînd ne-au dat drumul cu barca,
punînd în ea două butoaie de apă şi ceva pesmeţi ; iar
căpitanul, dintr-o mărinimie pe care nu mi-am lămurit-o,
cînd fu să se coboare în barcă şi preafrumoasa Zoraida,
îi dădu vreo patruzeci de scuzi de aur şi nu îngădui soldaţilor
s-o jefuiască de hainele acestea, pe care le-a păstrat
pînă azi. Ne înghesuirăm cu toţii în barcă, le mulţumirăm
pentru binele pe care ni-l făceau, arătînd că le
purtam mai curînd recunoştinţă decît pică, şi ei se îndepărtară
în larg, urmîndu-şi drumul spre strîmtoarea Gibraltar,
în timp ce noi, călăuzindu-ne după ţărmul ce ni
se arăta în faţa ochilor, că de altă stea polară nu mai
aveam nevoie, vîslirăm cu atîta nădejde, încît la asfinţitul
soarelui ne văzurăm foarte aproape de ţărm şi ni se
păru că l-am putea ajunge chiar pînă a nu se înnopta
de-a binelea ; dar cum în noaptea aceea nu ieşi luna şi
cerul rămase întunecat, iar noi nu cunoşteam locul unde
ne aflam, nu ni se păru cuminte lucru să tragem la mal,
aşa cum îşi dădeau cu părerea mulţi dintre ai noştri, spunînd
că ar fi mai bine să coborîm pe uscat, chiar de-ar
fi să nimerim printre stînci goale, departe de orice aşezare
omenească, pentru că, ziceau ei, în felul acesta ne-am
'pune la adăpost de cei de prin partea locului şi de urmările
fricii pe care cu drept cuvînt trebuie să le-o fi
băgat în oase vasele corsarilor din Tetuân, care îşi petrec
noaptea în Berberia, şi dimineaţa calcă prădalnic
coastele Spaniei, unde se dedau de obicei la jaf, ca să se
întoarcă apoi să doarmă liniştiţi acasă la ei. Iar dintre
părerile acestea, care se băteau cap în cap, aleserăm planul
de-a ne apropia treptat, puţin cîte puţin, şi de-avea
să rămînă marea liniştită tot timpul şi să ne îngăduie a
debarca, să şi debarcăm acolo unde ne-ar fi mai uşor. Aşa
făcurăm, şi puţin timp înainte de miezul nopţii ajunserăm
218
219
la poalele unui munte, înalt şi ciudat ca înfăţişare, nu
chiar atît de aproape de mare încît să nu avem oarecare
loc pentru o debarcare fără primejdii. Traserăm barca pe
nisip, sărirăm pe uscat, sărutarăm pămîntul şi, vărsînd
lacrimi de fericire, mulţumirăm cu toţii lui Dumnezeu,
stăpînul nostru, pentru binele neţărmurit pe care ni-l făcuse.
Scoaserăm din barcă merindea ce era în a şi o
traserăm pe mal, apoi urcarăm o bucată bună în susul
muntelui, căci,,chiar, ajunşi acolo unde eram, tot mai
trăiam cu frica în sîn şi nu ne venea să credem că era
pămînt creştinesc cel pe care călcam.
Mie mi se păru că se lumina de ziuă mult prea tîrziu
faţă de nerăbdarea noastră, dar, în sfîrşit, se lumină, şi
noi începurăm să urcăm iarăşi coasta muntelui, ca să vedem
dacă de-acolo, de sus, nu descoperim vreun sat sau
barem vreo colibă de păstori ; dar oricît cercetarăm depărtările,
nu deterăm cu ochii nici de vreun sat, nici de
drum ori cărare şi nu văzurăm picior de om. Cu toate
acestea, hotărîrăm să pătrundem cît puteam mai adînc
pe uscat, căci nu se putea să nu dăm fără întîrziere peste
cineva care să ne spună încotro s-o apucăm. Şi ceea ce
mă chinuia mai mult era faptul c-o vedeam pe Zoraida umblînd
pe jos prin locurile acelea stîncoase, pentru că, deşi
din cînd în cînd o mai luam şi în spinare, pe ea o obosea
mai mult oboseala mea decît o putea odihni odihna ei ;
aşa că nu se învoi să mă mai vadă încărcat şi cu greutatea
ei şi, cu răbdare de înger, dînd semne de voioşie,
în timp ce eu o ţineam mereu de mînă, trebuie să fi bătut
aproape un sfert de leghe împreună, cînd ne ajunse
în urechi un zgomot de talangă, semn limpede că pe acolo
pe-aproape, se afla o turmă. Şi uitîndu-ne toţi cu luareaminte
dacă nu se ivea undeva turma, văzurăm, lîngă
trunchiul unui stejar, un păstor tînăr, care stătea fără
grijă şi-şi trecea vremea în chip plăcut, crestîndu-şi cu
briceagul o bîtă. îl strigarăm, şi el, ridicînd capul, sări
numaidecît în picioare ca ars, căci, aşa cum aflarăm pe
220
urmă, cei dintîi oameni de care dădu cu ochii tură Zoraida
şi renegatul, şi pentru că îi văzuse îmbrăcaţi în veşminte
arăbeşti, îşi închipuise că toţi maurii din Berberia
veniseră să-i cadă în spinare, aşa, că, rupînd-o la fugă cît
îl ţineau picioarele prin codru înainte, începu să strige în
- gura mare :
„— Maurii, maurii !- Au intrat maurii în ţară ! Maurii,
maurii ! Puneţi mîna pe arme !"
La strigătele acestea ramaserăm cu toţii înmărmuriţi,
nemaiştiind ce să ne facem ; dar dîndu-ne seama că păstorul
avea să ridice ţara întreagă cu urletele lui şi că s-ar
fi putut întîmpla să ne pomenim cu cavaleria de coastă l
venind să vadă-ce se petrece, crezurăm mai nimerit jsă-şi
scoată renegatul hainele turceşti şi să pună pe el un laibăr
sau o ipingea de rob, pe' care unul dintre noi i-o dădu,
' rămînînd numai în camăşă_; şi aşa. încredinţîndu-ne cerului,,
o luarăm pe drumul pe care văzusem că fugise
păstorul,- aşteptîndu-ne tot timpul să ne vedem împrejmuiţi
de patrulele cavaleriei de coastă. Şi nu proaste
ne-au fost -aşteptările şi temerile, pentru că nici două
ceasuri n-apucaseră să treacă, şi ieşind noi din stîncăria
aceea la loc mai neted, descoperirărri pe podiş ca la vreo
cincizeci de călăreţi, care cu mare iuţeală, gonind în trap
săltat, se îndreptau spre noi ; şi cum îi văzurăm, ne oprirăm
locului, aşteptîndu-i ; dar cînd ajunseră.lîngă noi şi
văzură, în loc de maurii pe care îi căutau, nişte bieţi creştini,
rămaseră încurcaţi, şi unul dintre ei ne întrebă dacă
nu cumva noi fuseserăm cei ce prilejuisem păstorului să
dea şfară în ţară că năvăliseră maurii.
„— Ba da", îi spusei eu.
Şi dînd să încep a-i povesti tot ce ni se întîmplase,
de unde veneam şi cine eram, unul dintre creştinii ce fu-
1 Cavaleria de coastă făcea paza graniţelor Spaniei aproape
pe întreg litoral. Devenise necesară datorită stării continue de
război cu maurii şi mai tîrziu cu puterea otomană, după extinderea
acesteia în întreaga Mediterana.
221
giseră împreună cu noi îl recunoscu" pe călăreţul ce ne
pusese întrebarea şi, fără să-mi dea timp să mai rostesc
o vorbă, zise :
.,— Slavă cerului în vecii vecilor că ne-a îndrumat
atît de bine paşii, domnilor ! Pentru că, de nu mă-nşel
cumva, călcăm pe pămîntul ţinutului Velez Malaga, afară
doar dacă anii de robie nu mi-au luat minţile, fiindcă,
altfel, mi-aduc aminte că domnia-ta, senare, care ne întrebi
cine sînlem, nu eşti altul decît Pedro de Bustamante,
unchiul meu."
Nici nu apucase robul creştin să rostească aceste cuvinte,
că pe loc sări cavalerul de pe cal şi veni să-l îmbrăţişeze
pe tînăr, spunînd :
„-— Nepoate, pe sufletul şi viaţa mea, acuma te recunosc,
că atîta vreme te-am plîns, crezîndu-te mort, şi
eu şi biata soră-mea, care te-a născut, şi toţi ai tăi, care
trăiesc toţi încă, fiindcă a vrut Dumnezeu să le lungească
zilele, să se .poată şi ei bucura văzîndu-te întors ! Aflasem
noi că erai în Alger de la o vreme, şi după cît te arată
îmbrăcămintea pe care o porţi, dimpreună cu îmbrăcămintea
tuturor celor ce te întovărăşesc, îmi dau seama că
v-aţi recăpătat libertatea ca prin minune."
— Aşa este, răspunse tînărul, şi-om avea noi vreme
destulă ca să-ţi putem povesti de-a fir-a-păr cum s-au
petrecut toate !4'
De îndată ce auziră călăreţii că eram robi creştini eliberaţi,
descălecară de pe cai, şi fiecare ne îmbia să ne
suim pe-al său, ca să ajungem la cetatea Velez Malaga,
care se afla la o leghe şi jumătate de acolo. Cîţiva dintre
ei se duseră să care şi barca în oraş, după ce le spuserăm
noi unde o lăsasem ; alţii ne luară în crupa cailor, şi Zoraida
fu urcată pe calul unchiului acelui creştin. Ieşi să ne
primească tot poporul din cetate, care aflase de la unul din
călăreţi, ce ne-o luase înainte, vestea sosirii noastre. Nu se
prea mirau ei să vadă robi eliberaţi, şi nici de mauri robiţi
nu s-ar fi mirat, pentru că oamenii de pe coasta aceea
erau deprinşi şi cu unii, şi cu ceilaţi ; dar se minunau de
222
frumuseţea Zoraidei, care era atunci în culmea strălucirii
ei, cît de oboseala drumului, cît de bucuria de a se
vedea în ţara creştinească, fără teama că-şi va pierde
viaţa, şi asta-i scosese în obraji bujorii, încît, de n-ar i'i
să mă tem că m-aş înşela în preţuirea frumuseţii ei de
multă dragoste ce-i port, as îndrăzni să spun că mai frumoasă
făptură în toată lumea nu se afla, sau cel puţin
. nu văzusem eu.
Ne duserăm la biserică de-a dreptul, ca să-i mulţumim
lui Dumnezeu de bunătatea cu care ne dăduse ocrotire

şi de îndată ce intră Zoraida acolo zise că vedea

chipuri car-e semănau la faţă cu lela Marien. Ii spuserăm
că erau icoane de-ale ei, si renegatul făcu tot ce putu ca
să înţeleagă ea ce tîlc aveau si să li se închine întocmai
ca şi cum fiecare dintre ele ar fi fost chiar lela Marien
cea care-i vorbise. Iar ea, -care are mintea ageră şi înţelege
lesne şi limpede, pricepu numaidecît tot ce i se spuse
în privinţa icoanelor. De aici ne duseră şi ne împărţiră
pe la casele oamenilor, prin tot oraşul, iar pe renegat, pe
Zoraida şi pe mine ne luă creştinul cel tînăr care venise
cu noi, şi în casa părinţilor săi, cămin înlesnit şi oarecum
îmbelşugat, asupra căruia veghease întrucîtva norocul,
cu tot atîta dragoste furăm găzduiţi şi ospătaţi ca
şi fiul lor.
Şase zile ramaserăm la Velez, şi la capătul lor, renegatul,
care aflase tot ce voise să ştie, se duse în cetatea
Granadei, ca să se poată întoarce prin mijlocirea Sfintei
Inchiziţii în sînul maicii noastre biserica ; ceilalţi creştini
eliberaţi plecară care încotro, şi ramaserăm singuri eu şi
Zoraida, doar cu banii pe care francezul i-i dăduse1 Zoraidei
din curtenie, şi din aceşti patruzeci de scuzi cumpărai
dobitocul pe care călăreşte ea, slujindu-i eu pînă
aici de ţaţă şi de scutier, nu de soţ ; ne ducem în tîrgul
unde m-am născut, cu gîndul să vedem dacă mai trăieşte
tatăl meu, sau dacă vreunul dintre fraţii mei a avut
cumva mai mult noroc decît mine ; cu toate că, de vreme
223
ce a vrut cerul să mă însoţesc cu Zoraida, nici un noroc
ce mi-ar mai putea surîde pe lumea asta, oricît de mare
ar fi el, nu mi s-ar putea părea mai de preţ !
Răbdarea cu care Zoraida îndură toate strîmtorile cîte
vin dimpreună cu sărăcia şi dorinţa vie pe care o arată ea
a se vedea creştinată sînt atît de mari, încît mă umplu
de uimire şi-mi dau imbold să o slujesc cîte zile oi avea,
cu toate că fericirea de-a mă vedea al ei şi de-a o şti
făgăduită mie mi-o tulbură faptul că mă îndoiesc dacă
voi mai găsi acasă vreun colţ unde s-o pot duce, ori dacă
nu cumva trecerea timpului şi moartea neiertătoare vor
fi săvîrşit atâtea schimbări în viaţa şi în avutul părintelui
şi fraţilor mei, încît să nu mai aibă cine mă recunoaşte,
de-or fi să lipsească ei !
N-am ce vă mai spune, domnilor, din povestea mea,
care, dacă v-a putut desfăta sau nu cu ciudăţeniile ei,
alesele domniilor-voastre gusturi pot s-o judece, pentru
că, dinspre partea mea, vă pot spune că aş fi dorit să mă
pricep a v-o povesti mai pe scurt, cu toate că teama de-a
nu vă plictisi m-a făcut să tai mai bine de patru împrejurări,
ce mi-au rămas pe limbă, nepovestite.
CAPITOLUL XLII
Care povesteşte ceea ee s-a mai întîmplat Ia han dimpreună
cu multe alte lucruri vrednice a fi ştiute
Tăcu, după ce spuse asta, captivul, iar don Fernando
zise
— Drept să-ţi spun, domnule căpitan, chipul cum ai
povestit domnia-ta această ciudată întîmplare a fost atît
de măiestrit, încît doar noutatea şi ciudăţenia întîmplării
224
înseşi dacă-l mai pot egala ; totul în ea este nemaiauzit
şi fermecător, plin de episoade care minunează şi-l fac
să stea cu sufletul la gură pe cel ce le ascultă ; şi aşa de
tare ne-a plăcut s-o auzim, încît, chiar de-ar fi să ne găsească
ziua de mîine zăbovind asupra povestirii, ne-ar '
bucura s-o mai iei o dată de la capăt.
Şi după ce-i vorbiră aşa, Cardenio şi toţi ceilalţi se
oferiră să facă tot ce le stătea în putinţă spre a-l sluji,
şi-i înşirară atîtea cuvinte pline de frăţească şi sinceră
dragoste, încît căpitanul avu de ce să se socotească mulţumit
de bunăvoinţa lor„ mai cu seamă de a lui don Fernando,
care-l înştiinţa că, de-ar voi cumva să se întoarcă
acasă întovărăşit de dînsul, ar face el în aşa fel încît să -i
fie fratele lui, marchizul, naş la botezul Zoraidei, -orînduindu-
le el, despre parte-i, în aşa chip pe toate, îneît să
poată reveni captivul la el acasă cu toată pompa, si cinstirea
datorată unui om ca dînsul.
Pentru toate îi mulţumi cum nu se poate mai cuviincios
captivul, dar nu vru să primească nimic din ce-i propusese
cu atîta mărinimie.
In vremea asta începuse a se însera, şi cînd înnopta
de-a binelea, sosi la han o caretă, însoţită de cîţiva călăreţi.
Cereau să mîie peste noapte acolo, dar la asta hangiţa
răspunse că- nu se afla în tot hanul palmă de loc.
liber.
— Chiar de-ar fi să fie aşa, zise unul dintre cei ce.
.veniseră călări, n-are să lipsească un pat pentru senor
oîdor pe care-l vedeţi.
Auzind că-l numise astfel, hangiţa se tulbură şi zise :
— Senor, greul e că nu-s paturi, dar de-o fi să aibă
măria-sa senor oidor unul. şi de bună seamă că-l poartă
1 Oidor (de la oir — a auzi) — magistrat superior, consilier de
curte. Existau oidores de las canchillerias (ai cancelariilor) şi
oidores fiscales (procurori) ; ambele categorii aveau un rol Important
în consiliile regelui.
15 - Don Quijote de la Mancha voi. II
225
cu sine, să poftească, într-un ceas bun, că ne-om da noi,
eu şi bărbatul meu, iatacul nostru, ca să-i facem loc rnăriei-
sale.
— Să fie într-un ceas bun ! zise scutierul.
In vremea asta, din caretă coborîse un om care, după
felul cum era îmbrăcat, arăta numaidecît ce înaltă slujbă
şi sarcină avea, fiindcă roba lungă cu mîneci largi1 pe
care o purta îl arătau a fi într-adevăr oidor, aşa cum
spusese sluga lui. Ducea de braţ o fată ce părea de vreo
16 ani, îmbrăcată de drum, şi atît de fermecătoare, de
frumoasă şi de mîndră, că pe toţi îi umplu de mirare cînd
0 văzură, şi de n-ar fi fost s-a ştie ei pe Dorotea, ori pe
Luscinda şi pe Zoraida, care erau la han, ar fi crezut că
altă frumuseţe mai mare decît a copilei acesteia greu s-ar
mai putea afla pe lume.
Era şi don Quijote de faţă cînd veni oidor-ul cu fata
şi, cum îl văzu, zise :
— Domnia-voastră poate, în toată siguranţa, păşi pragul
castelului acestuia, simţindu-se în el la largul său,
pentru că, oricîţ de strîmt şi de sărăcăcios înzestrat este,
nu se află pe lume strîmtorare ori trai prost care să. nu
îngăduie fiinţarea laolaltă a armelor şi literelor, cu atît
mai mult atunci cînd armele şi literele au drept călăuză
şi căpetenie frumuseţea, cum văd că o are ştiinţa de cărturar
a măriei-tale în persoana acestei frumoase domniţe,
căreia nu numai castelele trebuie să-i deschidă porţile şi
să-i facă primire, ci chiar şi stîncile s-ar cuveni să-i facă
drum, dîndu-se la o parte, iar munţii să se despartă şi să
1 se plece, spre a-i da bun venitul ! Să intre măria-ta, zic,
în paradisul acesta, unde va găsi constelaţii şi sori care să
ţină tovărăşie'cerurilor aduse de mâria-ta cu sine, căci va
afla aici armele în toată strălucirea lor, şi frumuseţea, în
culmea splendorii ei !
"--'•1 Un fel-de togă, numită garnacha, pe.care Filip al II-lea
impusese .în 1579 membrilor consiliilor sale şi oidor-ilor, spre i,
4eoeeţ>i de restul cetăfenilor. "l
Rămase năucit oidor-ul la auzul vorbelor lui don
Quijote, pe care prinse a-l măsura din cap pînă-n picioare
cu multă luare-aminte, şi nu-l miră mai puţin
chipul cum arăta decît îl miraseră cuvintele lui ; la care
negăsind nici o vorbă de răspuns, prinse din nou să-l privească
uimit, cînd le văzu dintr-o dată dinaintea ochilor
pe Luscinda, Dorotea şi Zoraida, care, la vestea sosirii
unor oaspeţi noi şi la ştirile aduse de hangiţă despre frumuseţea
fetei, se înfiinţaseră ca s-o vadă şi s-o primească;
iar don Fernando, Cardenio şi preotul îl salutară şi ei,
cu multă simpatie şi ţinută curteană.
într-^adevăr, dregătorul iotră neştiind ce să mai creadă,
nici de ceea ce vedea şi nici de ceea ce auzea, iar frumoasele
de la han dădură bun venit mîndrei domniţe.
Pînă în cele din urmă îşi dete seama acest seiîor oidor
că erau oameni de neam toţi cei ce se aflau de faţă ; dar
boiul, chipul şi ţinuta lui don Quijote îl puneau în
încurcătură. Şi după ce-şi făcură unii altora cuvenitele
temeneli curtenitoare, discutînd despre felul dulce de
viaţă care se putea duce la han şi despre ceea ce era
strîmtoare acolo, orînduiră întocmai aşa cum fusese hotărît
şi mai înainte, să doarmă adică toate femeile în
încăperea din pod, cum s-a spus, iar bărbaţii să rămînă
afară, ca şi cum le-ar sta de strajă ; şi fu foarte mulţumit
senor oidor-ul ca fiica lui — căci asta îi era fata de care
s-a vorbit — să se dueă la culcare laolaltă cu doamnele
acelea, ceea ce ea făcu foarte bucuroasă ; şi mai cu patul
strîmt al hangiului, mai prin mijlocirea celui adus de dregător,
îşi făcură cum putură mai bine culcuşul ca să
doarmă în noaptea aceea, mai .bine chiar decît cu gîndul
nu gîndiseră.
Captivul, căruia din chiar clipa cînd îl văzuse pe oidor
îi tresărise inima, şoptindu-i că era fratele lui, întrebă pe
una dintre slugile venite cu dînsul cum îl chema şi dacă
• ştia cumva din ce loc era. Sluga îi răspunse că se numea
licenţiatul Joan Perez de Viedma şi că auzise spunîndu-se
227
că ar fi fost dintr-un sat de prin munţii provinciei Leon;
Aflînd acestea după ceea ce văzuse el singur, ajunse sa
se încredinţeze că omul acela era chiar fratele său, care,
după sfatul părintesc, urmase literele ; aşa că, tulburat
cu totul şi în culmea fericirii, chemîndu-i deoparte pe don
Fernando, pe Cardenio şi pe preot, le spuse ce se petrecea,
îneredinţîndu-i şi pe ei că senor oidor-ul nu era altul decît
.fratele său. Fiindcă-i spusese tot sluga că tocmai fusese
numit oidor în Indii, la tribunalul ţinutului Mexico ; mai
aflase, de asemenea, că fata era fiica lui, şi că la naşterea
ei, maică-sa murise, lăsîndu-l pe dînsul foarte bogat, mulţumită
zestrei care îi rămăsese lui, dimpreună cu fata. Le
ceru sfaturi, cum ar fi mai cu cale să facă pentru a. se da
pe faţă, sau măcar pentru a-şi putea da seama întîi daeă
nu. cumva fratele său, de îndată ce el i s-ar descoperi, s-ar
simţi umilit să-l vadă sărac, ori dacă, dimpotrivă, l-ar
primi cu inimă deschisă.
— Fie-mi lăsată mie sarcina de a face această încercare,,
zise preotul, cu atît mai mult cu cît nici nu încape
alt gînd decît că dumitale, domnule căpitan, ţi se va face
primirea cea mai caldă, fiindcă virtutea si înţelepciunea
care se văd pe faţa fratelui domniei-tale nu lasă loc bănuielii
că ar putea fi trufaş şi nerecunoscător, şi nici că
n-ar şti să priceapă ce putere are soarta într-o viaţă de
om. "
— Cu toate astea, zise căpitanul, aş dori să nu-i arăt
cine sînt, aşa, pe nepusă masă, ci mai pe ocolite !
— Am mai spus-o, răspunse preotul, şi mai spun o
dată că voi face eu în aşa chip încît să rămînem cu toţii
mulţumiţi. • - -
In vremea asta cina fu gata şi se aşezară toţi la masă,
afară de captiv şi de doamne, care cinară singure în odaia
lor. Pe la mijlocul mesei, preotul spuse :
1 în cazul de fată, nu filologia sau literatura, ci teologia şi
dreptul canonic, în primul rînd, apoi celelalte studii umaniste,
anexe ale teologiei în concepţia medievală, care domnea încă în
universităţile spaniole ale secolului al XVI-îea.
— Tot cu un nume ca al măriei-tale, senor oidor, am
avut eu un tovarăş la Constantinopole, unde am fost rob
mai mulţi ani în şir, şi era tovarăşul ăsta al meu unul dintre
cei mai viteji soldaţi şi căpitani de oaste cîţi sînt în
toată pedestrimea spaniolă, însă, pe cît de vrednic şi de
viteaz, pe-atîta de fără de noroc era.
. — Şi cum îi zicea căpitanului ăstuia, domnul meu ?
întrebă dregătorul.
— îi zicea, răspunse preotul, Ruy Perez de Viedma, şi
era de fel dintr-un sat de prin munţii Leonului. Şi chiar
mi-a povestit o întîmplare ciudată cu tatăl şi cu fraţii
lui, că de nu mi-ar fi spus-o un om dintr-o bucată ca el,
aş fi luat-o drept snoavă, din cele pe care le ticluiesc
babele iarna la gura sobei ; fiindcă mi-a spus că tată-său
îşi împărţise averea între cei trei fii pe care-i avea, întovărăşind
împărţeala asta cu sfaturi mai bune decît ar
fi putut să le dea Caton însuşi. Tot ce pot spune este că
sfatul pe care-l urmase el, anume de a alege calea armelor,
se dovedise a fi atît de bun, încît doar în cîţiva
ani, priţi virtutea si vrednicia lui şi fără alt sprijin decît
al marilor sale însuşiri, ajunse căpitan de infanterie şi se -
văzu pe, cale de a fi înaintat foarte curînd în slujba de
ofiţer superior ; dar norocul îi fu potrivnic, căci chiar
atunci cînd putea să se aştepte pe drept la o soartă mai
bună, ~ i ss scufundă dintr~o dată pămîntul de sub picioare,
pierzîndu-şi libertatea, în preafericita zi în care
atîţia alţii şi-o regăsiră, şi anume în bătălia de la "Lepanto.
Eu am căzut rob în bătălia din La Goleta. şi mai
pe urmă, după fel de fel de peripeţii, ajunserăm să fim
tovarăşi de captivitate la Constantinopole. De aici fu adus
în Alger, unde i-a fost dat să pătimească una dintre cele
mai ciudate aventuri ce se pot pătimi oe lume,
De aici încoace preotul urmă povestindu-i cît putu
mai pe scurt ceea ce i se întîmplase fratelui său cu Zoraida,
şi pe toate le ascultă oidor-ul cu atîta luare-aminte,
229
229
că niciodată în viaţa lui nu mai fusese mai oidor ca
atuncea. N-ajunse însă preotul decît pînă la punctul din
povestire unde francezii îi despuiaseră pe creştinii din
barcă şi la sărăcia lucie şi la nevoia în care tovarăşul său,
dimpreună cu frumoasa lui maură, se văzuseră azvîrliţi
dintr-o dată, adăugind că nu mai putuse afla ce se va fi
petrecut cu ei după aceea, nici dacă ajunseseră să pupă
piciorul pe ţărmul Spaniei ori dacă fuseseră duşi cumva
de francezi în Franţa.
Tot ce spunea preotul sta să asculte, la cîţiva paşi
de-acolo, căpitanul, care sorbea din ochi cea mai mică
mişcare a fratelui său ; şi acesta, după ce văzu că preotul
ajunsese la capătul povestirii, scoase un oftat din rărunchi
şi i se umplură ochii de lacrimi cînd spuse :
— Vai, domnule, dac-ai şti ce veşti mi-ai adus şi cît
de adine mă mişcă fiecare din ele în parte ! Că nici nu mă
mai pot ţine să nu-mi dau pe faţă tulburarea prin lacrimile
astea, care îmi năpădesc ochii şi-mi curg pe obraji,
oricît de mare mi-ar fi stăpînirea de sine ! Căpitanul acela
atît de viteaz, despre care vorbeşti, e fratele meu mai
" mare, care, fiind şi mai puternic la trup şi ţintind şi mai
sus în cugetul lui decît mine şi celălalt frate, mai mic,
îşi alesese slujba asta vrednică şi aducătoare de atîta
onoare, făcîndu-se războinic, una dintre cele trei căi spre
care ne îndemnase părintele nostru, aşa cum ţi-a povestit
dumitale tovarăşul de captivitate, spunîndu-ţi lucrurile ce
ţi s-au părut că erau scorneli de snoavă băbească ! Eu am
urmat drumul literelor, şi a vrut Dumnezeu să-mi învrednicească
şîrguinţa, înălţîndu-mă la rangul la care mă vezi
ajuns. Fratele meu mai mic este în Peru, atît de.bogat,
încît ceea ce ne-a trimis tatălui meu şi mie a întrecut
partea de avere ce-i fusese dată, ba chiar a pus la înde -
mîna tatii cu c'e să-şi îndestuleze dărnicia firească, putîn î
şi eu, de asemenea, să-mi urme2 studiile în mai mar
belşug şi cu mai mult: temei şi .să ajung la treapta la car.
230
mă văd ajuns. Trăieşte încă tata ; doar că moare de dorul
de a şti ce s-a ales din fiul lui mai mare, rugîndu-se Domnului
zi şi noapte să nu apuce moartea a-i închide ochii
pînă ce nu-i va vedea strălucitori de viaţă pe cei ai feciorului
său ; de care mult mă mir, ştiindu-l om cu scaun
la cap, cum de-a putut el, trecînd printr-atîtea felurite
necazuri şi năpăşti, după ce avusese parte şi de zile bune,
să se dovedească a fi pînă într-atîta de lăsător încît să
nu se îngrijească a da veşti despre sine tatii ; că de-ar fi
ştiut-o el, sau unul dintre noi, n-ar mai fi avut, bietul,
nevoie să aştepte pînă o face pomul mere, ca să primească
preţul răscumpărării. Dar lucrul care mă frămîntă acuma
mai mult e întrebarea dacă francezii aceia i-or fi dat libertatea,
sau l-or fi ucis cumva, ca să-şi ascundă furtul. Şi
treaba asta are să mă facă să-mi urmez călătoria cu totul
lipsit de plăcerea cu care am purces la drum, ba, dimpo-
'trivă, covîrşit de tristeţe şi de jale. Oh, frate al meu bun,
cine ar şti să-mi spună acuma pe unde vei fi fiind ? C-aş
umbla să te caut şi să te slobozesc din chinuri chiar de-ar
fi să mă chinuiesc oricît pentru asta ! Oh, cine să poarte
pînă în urechea bătrînului nostru tată vestea că trăieşti,
chiar de te-i fi aflînd în beciurile cele mai tăinuite sub
pămîntul Berberiei ! Că te-ar scoate de acolo bogăţia lui,
sau averile fratelui meu şi ale mele ! Oh, Zoraida, frumoasă
şi mărinimoasă femeie, cine ţi-ar putea plăti binele
făcut fratelui meu ! De ce nu mă pot afla şi eu de faţă
la naşterea din nou a sufletului tău, şi la nunta voastră,
care ne-ar bucura atîta pe toţi !
Cuvinte ca acestea şi altele de acelaşi fel rostea oidor-
ul, covîrşit de tulburarea la veştile ce-i fuseseră aduse
despre fratele său, şi toţi cei ce-l auzeau nu se puteau opri
să nu dea şi ei semne de durerea ce simţeau văzîndu-l atît
de îndurerat. Şi băgînd, aşadar, de seamă preotul, cît de
bine o nimerise cu ce-şi pusese în gînd să facă spre a fi
pe placul căpitanului, nu vru să-i mai ţină pe toţi în întristare
prea mult, aşa că se ridică de la masă şi, intrând în
231
odaia unde era Zoraida, o luă de mînă, iar după dînsa veniră
şi Luscinda şi Dorotea, dimpreună cu fiica dregătorului.
Căpitanul stătea şi aştepta să vadă ce are de
gînd preotul, iar acesta, luîndu-l şi pe el de mînă, veni cu
ei amîndoi acolo unde erau oidor-ul şi ceilalţi cavaleri
şi zise :
— înceteze o dată, senor oidor, lacrimile acestea, căci
dorinţele ţi-au fost împlinite cu vîrf şi îndesat, fiindcă
dinainte-ţi îl ai pe fratele domniei-tale şi pe buna-dommei-
tale cumnată. Cel pe care-l vezi aici este căpitanul
Viedma, şi aceasta este frumoasa maură care i-a făcut
atîta bine. Francezii despre care ţi-am vorbit i-au împins
în ghearele sărăciei pentru ca să-ţi poţi arăta acum domnia-
ta mărinimia şi sufletul bun.
Se apropie căpitanul să-şi îmbrăţişeze fratele, dar el
îi puse amîndouă mîinile în piept, ca să-l privească ceva
mai de departe, şi cînd îl cunoscu, în cele din urmă, îl
strînse cu atîta foc în braţe, vărsînd lacrimi fierbinţi de
bucurie, că mai-mai să-i ţină hangul şi să plîngă mulţi
dintre cei care erau, de faţă. Ce vorbe şi-au spus fraţii
între ei, ce simţăminte şi-au dat ei pe faţă, cred că ane-,
voie i-ar putea trece cuiva prin minte, darmite să le mai
şi scrie ! Ba începeau să-şi înşire unul altuia, pe scurt, prin
cîte trecuseră ; ba arătau ca doi fraţi iubitori, aşa cum se
cuvine, ba o îmbrăţişa oidor-ul pe Zoraida şi-i punea la
picioare toată averea lui, ba o punea pe fiică-sa s-o îmbrăţişeze,
iar frumoasa creştină şi nespus de frumoasa
maură făceau să li se umple tuturor din nou ochii de lacrimi.
Don Quijote era tot numai ochi şi urechi şi nu scotea
o vorbă, rostogolind în capul lui toate întîmplările astea
ciudate şi punîndu-le pe seama himerelor cavaleriei rătăcitoare.
Hotărîră ca Zoraida şi căpitanul să se întoarcă dimpreună
cu fratele lui la Sevilla, de unde să dea tatălui lor
de ştire despre regăsirea şi eliberarea lui, pentru ca să
vină el cum o putea şi să fie de faţă la nuntă, ca şi la
botezul Zoraidei, nefiindu-i cu putinţă oidor-urui să-şi în- |
trerupă călătoria, din pricină că veştile pe care le avea
spuneau că peste o lună pleca din Sevilla o flotă în Noua
Spanie i şi i-ar fi fost foarte peste mînă să piardă prilejul.
Ce mai vorbă multă, rămaseră cu toţii mulţumiţi şi bucuroşi
de norocul captivului ; şi cum noaptea străbătuse mai
bine de două treimi din drumul ei obişnuit, găsiră cu cale
să se retragă şi să se odihnească atîta cît le mai rămînea
din ea. __
Don Quijote se oferi să facă de strajă castelului, ca
să nu fie cumva atacaţi de vreun uriaş, sau de vreun răufăcător
cu cine ştie ce gînduri blestemate, din cîţi vor fi
rîvnit la comoara de nuri şi frumuseţi zăvorite între zidurile
acelei fortăreţe, li dădură mare mulţămită toţi cei
care-l cunoşteau, făcîndu-i şi oidor-ului parte de vestea
ciudatei sminteli a firii lui don Quijote, care nu-i displăcu
de lo-c. Doar Sancho Pânza nu-şi mai venea în fire de
ciudă că se culcau aşa de tîrziu, şi numai el se cuibări
mai bine ca oricare dintre ceilalţi, trîntindu-se peste samarele
asinului său, care aveau să-l coste aşa de scump, cum
se va vedea mai departe. Şi după ce se închiseră femeile
în odaia lor, iar ceilalţi se aciuară care cum putu mai puţin
rău, don Quijote ieşi pe poarta hanului afară, ca să facă
de strajă castelului, aşa cum făgăduise.
Se întîmplă deci ca, pînă să nu apuce a se,lumina bine
de ziuă, să ajungă în auzul doamnelor un glas atît de dulce
şi de melodios, încît fură cu toate silite să-l asculte cu
luare-aminte, mai cu seamă Dorotea, care era trează şi
lîngă care dormea dona Clara de Viedma, căci aşa se numea
fiica dregătorului. Nu-i dădea nimănui prin cap cine
să fie cel care cînta atît de frumos, şi era doar o voce
singură, neîntovărăşită de nici un instrument. Cîteodată
li se părea că venea din curte cîntecul, alteori că venea
1 In original „...Nueva Espana" : numele dat iniţial de conchistadori
Mexicului. Şi din conţinutul capitolului reiese că oidorul
urma să plece în Mexico.
232
333
dinspre grajduri ; şi fiind ele toate numai urechi şi peste
măsură de nedumerite, îl auziră la uşa încăperii pe Cardenio,
care le spuse :
— Cine nu doarme, să asculte, fiindcă veţi auzi glasul
unui argat de la catîri care, de frumos ce cîntă, te
încîntă !
— L-am şi auzit, senor, răspunse Dorotea.
După asta Cardenio plecă, şi Dorotea aţintindu-şi cît
putu mai bine auzul, pricepu ce cînta catîrgiul.
CAPITOLUL XLIII
Care povesteşte istoria plăcută a argatului de la catîri
şi alte întîmplări ciudate de la han
Corăbier sînt, de-al iubirii,
Şi pe marea ei adîncă
Tot plutesc, fără nădejdea
C-am s-ajung vreodată-n port.
Urmăresc o stea, pe care
De departe o descopăr
Mai lucioasă şi mai mîndră
Decît Pâlinur l văzut-a.
Nu ştiu încotro mă duce
Şi plutesc aşa-n neştire.
Altă grijă n-am în suflet
Decît s-o privesc cu grijă.
1 Numele pilotului principal al flotei lui Eneas. Prezenţa Iul
într-o romanţă demonstrează, după Clemencin, pedanteria unui
studios al literaturii clasice şi al lui Vergiliu în special, aşa că
poezia este rezultatul „artei culte", nu populară, cum ne-ar lăsa
să credem persoana cîntăreţului.
234
Cinstea prea nemăsurată .,......•
Şi fereala peste fire ..:••.,..-.
Mi^o acopăr ca ţi norii
Cînd fac tot ce pot s-o văd.
Stea curată, luminoasă, -
Mă topesc în strălucirea-ţi,
Dac-ai să-mi -apui vreodată,
Viala-mi însăşi va apune! . . • ,
Cînd ajunse aici cel care cînta, Doroteii i se păru că
n-ar fi rău să audă şi Clara o voce atît de frumoasă. Aşa
că, scuturînd-o uşurel, o deşteptă, spunîndu-i :
— lartă-mă, copilă dragă, că te deştept, dar n-o fac
decît ca să poţi avea plăcerea de-a auzi cea mai frumoasă
voce din cîte vei fi auzit poate de cînd trăieşti.
Clara se deşteptă, somnoroasă, şi nu pricepu de la început
ce-i spunea Dorotea ; aşa că, întrebînd-o ce zice, ea
îi mai spuse o dată, şi Clara începu să fie cu luare-aminte
la ceea ce auzea ; dar nu apucă să asculte două din versurile
cu care îşi urmă cîntecul cel ce cînta, că o şi apucă
un tremur atît de ciudat, de parcă ar fi zgîlţîit-o un atac,
de friguri ; şi lipindu-se strîns de Dorotea, o îmbrăţişa
şi zise :
— Vai, doamnă dragă inimii şi sufletului meu, pentru
ce m-ai deşteptat ? Că nu mi-ar fi putut soarta face mai
mare bine acuma decît să-mi ţină ochii închişi şi urechile
zăvorite, ca să nu-l aud şi să nu-l văd pe cîntăreţul acesta
nefericit.
•— Ce tot spui tu acolo, fetiţo ? Bagă de seamă că, pe
cît se spune, cîntăreţul nu-i decît un argat de la catîri.
— Ba-i stăpîn pe multe locuri şi sălaşe, răspunse Clara,
şi, pe deasupra, stăpînul locului pe care-l ţine-în. inirna
mea cu atîta trăinicie,-eă de nu s-o întîmpla să. vreM.'1^!
să-l lase, n-are să-i f ie'luat în vecii vecilor ^in.s,tâp.î:m,i!F>e I.
233;:
Uluită rămase Dorotea de pătimaşele cuvinte ale fetei,
părîndu-i-se că întreceau cu mult judecata pe care fragezii
ei ani o puteau făgădui ; aşa că-i spuse :
— Vorbeşti în aşa fel, senoră Clara, încît nu te pot
pricepe ; spune mai de-a dreptul ce tot înşiri acolo de
inimă şi de locuri şi de cîntăreţul ăsta, care te-a tulburat
atîta cu glasul lui ! Dar mai bine nu-mi spune nimic pînă
una-alta, căci nu vreau să pierd, căutînd să-ţi spulber
spaima, prilejul plăcut de a-l auzi pe el cum cîntă, fiindcă,
după cîte mi se pare, a început din nou, cu alte stihuri
şi pe alt glas.
— Să-i fie de bine ! răspunse Clara.
Şi, ca să nu-lmai audă, şi-astupă urechile cu palmele,
lucru de care grozav se minună iarăşi Dorotea, care, fiind
cu luare-aminte la cîntec, văzu că suna cum urmează :
Speranţa mea-ndrăgită,
^ Ce treci ca-n zbor obstacole, sfarmi piedici,
Urmîndu-ţi neclintită
Un drum ce singură ţi-l tiureţl şl deretici •
Nu te-ntrista că-mparte
Cu tine pasul nenduraia-ţi moarte.
Cei lăsători din fire
N-au drept izbînzi să ceară de la viaţă;
Nu-s pentru fericire
Acei ce soartci nu-i pot face faţă,
Şi simţurile toate
Doar de plăceri le lasă dezmierdate !
E drept- Amor să-şi vîndă
Scump desfătările, si-i dau dreptate,
Căci prada e plăpîndă
Cînd preţul nu din preţul el ţi-l scoate,
Şi-i ştim cu toţii rostul:
Nu preţui lucrul neplătindu-i costul!
336
T
In dragoste, adese,
Poate-ndrăzneala ce-i cu neputinţă ;
Aşa c-a mea-şi alese
Ce-i în iubire mai cu-anevoinţă.
Deci n-am nici un cuvînt
Să nu gust raiul cit calc pe pămînt.
Aici glasul puse capăt cîntecului, iar Clara porni să
suspine iarăşi, şi toate acestea aprindeau dorinţa Doroteii
de a afla cauza unui atât de duios cînt şi a unui atît de
jalnic plîns ; aşa că prinse a o întreba ce voise să spună
cu vorbele pe care le rostise mai adineauri. Iar Clara, temîndu-
se să n-o audă cumva Luscinda, o luă strîns în
braţe pe Dorotea, şi numai cît nu-şi lipi gura de urechea
ei, vorbindu-i atît de aproape, încît putea de bună seamă
cuvînta fără grija c-ar mai putea fi auzită şi de urechi
străine, aşa că spuse :
— Cel care cîntă, senorâ, este fiul unui cavaler stăpîn
pe două moşii, de fel din regatul Aragonului, care.trăia la
Madrid, peste drum de casa tatălui meu ; şi cu toate că
tata astupa ferestrele casei cu perdele. grele iarna şi cu
obloane vara. nu ştiu ce s-a întîmplat. ce nu s-a întîmplat,
că acest cavaler, care era student, apucă să mă, vadă,
nu-mi dau seama dacă la biserică sau în altă parte ; şi,
ce mai vorbă multă, se, îndrăgosti de mine şi mi-o mărturisi
de la ferestrele casei lui, cu atîtea semne de netăgăduit,
întovărăşite de atîtea lacrimi, că n-avui încotro şi
trebuii să-l cred, ba chiar să-l şi îndrăgesc, fără să ştiu ce
voia de la mine. Printre semnele pe care mi le făcea, unul
era să-şi apuce o mînă cu cealaltă, dîndu-mi să înţeleg
că se va căsători cu mine ; şi cu toate că m-aş fi bucurat
mult să se întîmple aşa, cum eram singură la părinţi şi
fără mamă, nu ştiam cu cine să mă sfătuiesc, aşa că-l
lăsai să facă ce vrea, fără să-i îngădui alte favoruri decît,
atunci cînd se întîmpla să fie tatăl meu plecat de acasă
şi al lui de asemenea, să ridic puţintel perdeaua, ori oblonul,
lăsîndu-mă văzută pe de-a-ntregul, lucru care pe el
237
îl umplea de atîta bucurie, că da semne a fi înnebunit, nu
alta ! In vremea asta se apropia ziua cînd tatăl meu urma
să plece, şi. el o află, dar nu de la mine, pentru că niciodată
n-am avut cum să i-o spun. Căzu la pat — după cîte
îmi închipui, de inimă rea — aşa că în ziua cînd plecarăm
nu-l putui vedea de fel, ca să-mi iau rămas bun de la
dînsul măcar din ochi ; dar după două zile de drum, intrînd
pe poarta hanului dintr-un sat, ce se află departe
de-aici ca la o zi de umblat, îl văzui chiar în uşa casei,
în straie de argat tocmit la catîri, şi-i cădeau atît de firesc
veşmintele pe trup, că dacă nu L-aş fi purtat eu chipul
atît de bine întipărit în inima mea, mi-ar fi fost cu neputinţă
să-l recunosc. Dar îl cunoscui, umplîndu-mă mirarea
şi bucuria, iar el îmi aruncă o privire furişă, să nu
vadă tata, de care se ascunde întotdeauna, ori de cîte ori
trece prin faţa mea pe drumurile şi pe la hanurile unde
tragem ; şi cum eu ştiu cine este, şi-mi dau seama că de
dragul meu vine el atîta drum pe jos, şi cu atîta trudă,
mă omoară părerea de rău, şi toată calea pe unde-i calcă
lui piciorul o stropesc-cu lacrimile ochilor mei ! Nu ştiu
cu ce gînd vine, şi nici cum de-a putut fugi de la tatăl
lui, care-l iubeşte, ca pe ochii din cap, fiindcă alt moştenitor
n-are şi fiindcă el o merită din plin, aşa cum vei
vedea şi domnia-ta cînd îl vei cunoaşte. Ba încă îţi pot
spune şi mai mult : că tot ceea ce cîntă e din capul lui,
fiindcă am auzit spunîndu-se despre dînsul că-i nu numai
student desăvîrşit, ci şi poet. Şi mai e un lucru : de cîte
ori îl văd sau îl aud cîntînd, tremur toată şi mă tem să
nu-l recunoască tata şi să-şi dea cumva seama că ne iubim.
Nu i-am spus o vorbă de cînd sînt, şi cu toate astea,
îl iubesc cu atîta patimă, că nu pot trăi fără el. Asta este,
senora, tot ce pot să-ţi spun despre cîntăreţul alfcărui glas
ţi-a făcut atîta plăcere ; căci, fie şi numai după glas, ţi-ai
putea da seama că nu e grăjdar la catîri, cum zici, ci stăpîn
pe suflete şi pe sălaşe de oameni, aşa cum ţi-am
spus eu,
238
l
__Nu mai povesti nimic, dona Clara, spuse, la vorbele
acestea, Dorotea, sărutînd-o, nu mai povesti nimic' şî "aşteaptă
să se facă ziuă, căci trag nădejde întru Domnul
că are să îndrume el pe căile cele bune necazurile voastre,
încît să-şi afle sfîrşitul fericit, meritat de nişte începuturi
atît de cinstite ! .
— Vai, senora, oftă dona Clara, la ce sfîrşit fericit
mă pot eu aştepta, cînd tatăl lui e atît de bogat şi de neam
atît de mare, încît i s-ar părea că eu nu-i pot fi nici măcar
slugă fiului său, n'ecum soţie ! Iar să mă căsătoresc pe
furiş, împotriva voinţei tatălui meu, n-aş putea-o face
nici să-mi dai lumea şi pămîntul ! N-aş vrea decît să se
întoarcă tînărul acesta acasă şi să mă lase ; poate că, nemaivăzîndu-
l şi plecînd la atîta depărtare de el, cîtă vom
pune între noi prin călătoria ce avem de făcut, are să mi
se mai aline durerea care-mi sfîşie acuma inima, deşi ştiu
că n-are să-mi slujească.la mare lucru leacul acesta de
care îţi vorbesc ! Nu ştiu ce diavol şi-a vîrît coada aici
şi nici pe unde s-a strecurat în inima mea atîta dragoste
cîtă îi port, fiind eu atît de copilă şi el atît de copil, pentru
că, într-adevăr, cred că sîntem. de aceeaşi vîrstă, iar
eu n-am împlinit încă şaisprezece ani, că de la tata ştiu
că-i împlinesc de Sfîntul Mihail !
Dorotea nu se putea împiedica să rîdă auzind cît de
copilăreşte vorbea dona Clara şi-i zise :
— Să ne mai şi odihnim puţin, senora, în cele cîteva
ore cît cred că ne-a mai rămas din noapte, că dă el Dumnezeu
să se facă iar ziuă şi s-or întoarce toate spre bine ;
sau, de nu, ştiu eu ce am de făcut ! •
. Cu asta îşi aflară liniştea, şi în toate încăperile hanu- '
lui domnea o tăcere adîncă ; singurele care nu dormeau
erau fiica hangiului şi Maritornes, slujnica ei; şi ştiindu-
l acestea pe don Quijote trăsnit, şi mai ştiind că dădea:
acuma tîrcoale hanului, armat şi de-a călare, în chip de.
străjer, hotărîră ele între ele să-i joace o festă, ori: ceîn
puţin să petreacă un pic, ascultîndu-i aiurelile. . ..' -.... -
239,
.
întîmplarea voi ca în tot hanul să nu fi fost nici o
fereastră care să dea în cîmp, în afară de bageaca de la
pod, pe unde vîrau de-afară finul şi paiele. La bageaca
aceasta se aţinură cele două fete pe jumătate mari1 şi-l
văzură pe don Quijote călare, sprijinit în lance, scoţînd
din cînd în cînd suspine atît de jalnice, încît părea că-şi va
da suiletul cu fiecare din ele. Mai auziră de asemenea că
rostea, cu voce duice, duioasă şi iubitoare :
, — Oh, stăpînă Dulcinea din Toboso, culme a frumuseţii
omeneşti, pisc al înţelepciunii, arhivă a tuturor nurilor,
bisactea a virtuţilor toate şi, la urma urmei, ideal a
tot ce este prielnic, cinstit şi desfătător pe. lumea asta !
Ce vei fi făcînd acuma, înălţimea-ta ? O, dacă te va fi
dus din.întîmplare gîndul la cavalerul tău robit, care, doar
din dorinţa de-a te sluji, a vrut să se supună de bunăvoie
atîtor primejdii ! Dă-mi tu veşti despre ea, o, luminătoareo
cu trei feţea, care, cine ştie, poate că stai s-o
priveşti acuma, pizmuindu-i-o pe-a ei, fie că-şi preumblă
paşii .printr-una din galeriile .somptuoaselor sale palate,
fie că, rezemată în coate pe vreun balcon, stă şi se gîndeşte
cum ar face să poată potoli, păstrîndu-şi întregi cinstea şi
rangul, viforniţa ce îndură pentru dînsa această întristată
inimă din pieptu-mi, ce răsplată să dea chinurilor mele,
ce împăcare grijii care mă bîntuie, şi, în sfîrşit, ce viaţă
să dea agoniei mele, ca preţ pentru cît am slujit-o. Iar
tu, soare, care te vei fi. şi grăbind să-ţi înhami telegarii
ca sar te scoli de dimineaţă şi să ieşi să-mi vezi stăpînă,
1 în original : „semidoncellas", deci „semifecioare", poate
aluzie la faptul că, din două, una singură mai putea fi socotită
„fată", după cele spuse despre Maritomes. Este posibil ca autorul
să fi intenţionat însă a arunca oprobriul şi asupra fiicei hangiului,
numindu-le pe amîndouă, „semivirgine".
2 După Rodriguez Man'n, singurul care a găsit o explicaţie
acestui apelativ, Cervantes îl pune pe don Quijote să dea lunii denumirea
de „luminaria de las tres caras" (lună plină, crescîndă şi
descrescîndă), datorită amintirii invocaţiilor horaţiene la adresa
acestei „diva triformis".
240
salut-o, rogu-te, din parte-mi de îndată ce-i zări-o, dar
fereste-te ca nu cumva, văzînd-o şi salutînd-o, să-i dai o
sărutare pe obraz, căci eu te-aş gel zi mai mult decît ai
putea fi tu gelos pe acea uşuratică nerecunoscătoare 1 ce
te-a făcut să alergi atîta, asudînd, pe cîrnpiile Tesa]iei şi
pe malurile Peneului (că nu prea-mi mai aduc aminte bine
pe unde-ai alergat atuncea), aprins de dragoste şi gelozie !
Aici ajunsese don Quijote cu plîngătoarea lui invocaţie,
cînd fata hangiţei începu a-l ţistui şi a-i spune }
— Pst ! Pst ! Sefior, dă-te mai încoace, măria-ta, dacă
binevoieşti !
La aceste semne şi cuvinte, don Quijote întoarse capul
şi văzu la lumina lunii, care strălucea în toată splendoarea
ei, :că era chemat de la bageaca podului, care lui i se păru
balcon, ba încă din cele cu zăbrele aurite, aşa cum se
cuvine să aibă castelele bogate printre care îşi închipuia
el că se numără şi hanul acela. Şi pe loc, într-o clipită,
minţii lui înfierbîntate i se năluci că din nou, întocmai ca
şi data trecută, frumoasa domniţă, fiica stăpînei castelane,
răpusă de dragoste pentru el, venea să-l ispitească ; cu
gîndul .aeesta, nevrînd să se arate, lipsit de curtenie şi de
recunoştinţă, strînse frîul lui Rocinante şi se apropie. de
bageaca, unde, de îndată ce le văzu pe cele două fete,
începu să spună :
— Vă plîng, domniţă, că v-aţi pus gîndul cu temei de
dragoste acolo unde nu-i putinţă să găsiţi răspuns, aşa
cum ar merita frumuseţea si nobleţă domniei-voastre.;
dar nu trebuie să-l socotiţi vinovat pentru asta pe acest
nefericit cavaler rătăcitor, pe care zeul Amor îl face neputincios
de a-şi depune inima la picioarele alteia decît aceea
pe care, chiar din clipa în care ochii lui o văzură pentru
întîia dată, şi-a făcut-o doamnă şi stăpînă absolută a inimii
saie ! Iertaţi-mă, mărită doamnă, şi retrageţi-vă în
apartamentul domniei-voastre dacă voiţi să nu mă mai
1 Aluzie la Daphne, după care, în arhicunoscuta .legendă mitologică,
a alergat Apolo.
241
arăt ingrat văzîndu-vă că-mi daţi mai departe a înţelege
ce doriţi ; iar dacă, din dragostea pe care mi-o purta'ţi, găsiţi
în mine altceva vrednic să vă satisfacă şi care să nu
fie dragostea însăşi, cereţi-mi, căci jur pe lipsa acelei dulci
vrăjmaşe a sufletului meu să vă dăruiesc fără să preget
orice mi-aţi cere, chiar dac-ar fi să fie o şuviţă din pletele
Meduzei, care se ştie că erau numai vipere, sau pînă
şi razele înseşi ale soarelui, închise într-un şip !
— Nu de astea îi arde stăpînei mele, senor cavaler,
zise atunci Maritornes.
— Atunci, ce lucru-i face trebuinţă stăpînei tale, înţeleaptă
mijlocitoare ? întrebă don Quijote.
— Daţi-i doar una din frumoasele înălţimii-voastre
mîini, zise Maritornes, ca să-şi mai verse asupra ei înfocata
dorinţă care a adus-o aici la bageaca, cu primejdia onoaorei
sale, că :dac-ar fi mirosit-o tatăl şi stăpânul ,său, ar fi tăia
t-o bucăţele, de nu i-ar mai fi rămas întregi nici urechile.
— Mare chef aş avea s-o mai văd şi pe asta ! răspunse
don Quijote. Mai bine să-şi vadă de treabă tatăl ei, dacă
nu care cumva i-a venit pofta să-şi găsească sfîrşitul cel
mai nenorocit de care a avut vreodată parte pe lume
vreun tată, drept plată de-a fi îndrăznit să se atingă.de
gingaşele mădulare ale fiicei sale îndrăgostite.
Maritornes aşi dădu cu socoteala că, fără nici o îndoială,
don Quijote avea să dea mîna cerută şi; rumegând
în mintea ei ce-avea de făcut, plecă de la bageaca şi dădu
fuga pînă-n grajd, de unde luă căpăstrul măgarului lui
Sancho Pânza, întorcîndu-se într-un suflet la locul ei tocmai
când don Quijote izbutise să se ridice în picioare pe
şaua lui Rocinante, ca să ajungă la fereastra zăbrelită,
unde îşi închipuia că se aţine domniţa rănită de săgeţile
dragostei, căreia, întinzîndu-i mîna, îi spuse :
—• Primeşte, doamnă, mîna aceasta, sau, mai 'bine zis.
pe călăul acesta al răufăcătorilor de pe faţa întregului
pămînt Primeşte mîna aceasta, zic, pe care n-a atins-c
242
T
nici o altă femeie, nici chiar aceea care e stăpîna deplină
a întregului meu trup. Şi nu ţi-o dau ca s-o săruţi, ci ca
să-i vezi ţesătura nervilor, lucrătura muşchilor, să vezi
ce mult loc ţin pe ea arterele, şi din toate acestea să pricepi
ce vajnică trebuie să fie şi puterea braţului unei asemenea
mîini. . .
— Vedem noi îndată ! zise Maritornes.
Şi făcînd un nod de laţ frîului, i-l petrecu pe după încheietura
mîinii şi, coborîndu-se apoi de la bageaca, legă
capătul celălalt de zăvorul uşii podului cit putu mai strîns.
Don Quijote, simţind asprimea frînghiei pe la încheietura
mîinii; zise :
— îmi pare că înălţimea-ta mă răşluieşti mai curînd
decît mă mîngîi pe mîna. Nu te purta aşa de aspru cu ea,
că nu e ea vinovată de răul pe care ţi-l face voinţa mea,
nici nu se cuvine să-ţi verşi pe-o părticică atît de măruntă
din mine tot necazul pe care vrei să ţi-l răzbuni.
Ia seama, că cine iubeşte nu se răzbună.
Dar toate aceste judecăţi ale lui don Quijote nu mai
stătea nimeni să le asculte, căci, de îndată ce apucă Maritornes
să-l lege, fugiră şi ea şi cealaltă, murind de rîs,
,şi-l lăsară legat frumos şi bine, fără putinţă de scăpare.
Se afla, aşadar, cum s-a spus mai sus, în picioare pe
spinarea lui Rocinante, cu tot braţul vîrît în bageaca, legat
de încheietura mîinii şi priponit de zăvorul uşii, şi-i
tremura inima de grijă că, dacă s-ar urni cumva Rocinante
într-o parte sau în cealaltă, el ar rămîne spînzurat
de mîna, aşa că nu îndrăznea să facă nici o mişcare, căci
dinspre partea lui Rocinante, cu răbdarea şi cu calmul lui,
se putea aştepta pe drept cuvînt să rămînă aşa, fără să
se clintească, o vecie întreagă !
în cele din urmă, don Quijote, văzînd că era legat şi
că doamnele dispăruseră, începu să-şi închipuie că tot ce
se petrecea erau numai vrăjitorii, ca şi data trecută, cînd
în acelaşi castel îi muiase oasele maurul acela de cărăuş
solomonit ; şi-şi blestema în sinea lui lipsa de cap şi de
213
prevedere, pentru că, după ce ieşise ca. vai de el data trecută
din castel, se mai aventurase să-i calce pragul şi a
doua oară, cînd ştiut este că un cavaler rătăcitor, dacă a
avut o aventură şi n-a ieşit bine din ea, e semn că aventura
aceea nu-i e hărăzită lui, ci altora, aşa că nu mai este
cu nici un chip ţinut să-şi mai încerce în ea, şi-a doua
oară, norocul. Cu toate astea, trăgea cît putea de braţ, ca
să vadă dacă s-ar putea slobozi, dar braţul îi era atît de
bine legat, încît toate încercările lui fură zadarnice.E drept
că trăgea cam cu fereală, nu care cumva să se mişte Rocinante.
Şi, oricît chef ar fi avut să stea jos şi să se aşeze
în şa, n-avea cum sta altfel decît în picioare, afară doar
xdacă şi-ar fi smuls braţul din umăr. Atunci începu el să
rîvnească la spada lui Amadis, împotriva căreia nici o
vrajă nu mai avea putere ; atunci începu să-şi blesteme
soarta ; atunci începu să se umfle, în închipuirea lui, lipsa
pe care avea să i-o simtă lumea cît timp va fi să stea el
aicea, fermecat, căci nu mai avea nici o îndoială că fermecat
era ; atunci prinse a-şi aminti din nou de preaiubita
lui Dulcinea din Toboso ; atunci începu a-l striga pe bunul
său scutier Sancho Pânza, care dormea dus cu morţii, trîntit
peste samarele măgarului său, şi nu-şi mai aducea
aminte în clipa aceea nici de mama care-l născuse. Aci îi
invocă el pe înţelepţii Lirgandeo şi Alquife să-i vină întru
ajutor, aci pe buna sa amică Urgânda să-l scoată din strîmtoare.
Şi, în sfîrşit, aici îl găsiră zorile, atît de deznădăjduit
şi de tulburat, încît mugea ca un buhai, fiindcă n-avea ^
nici o speranţă să i se poată lecui o dată cu faptul dimineţii
durerea, de vreme ce o credea veşnică şi se socotea
vrăjit, îl făcea mai cu seamă să creadă lucrul acesta faptul
că Rocinante nu se urnea de loc, şi socotea deci c-avea.
să stea în felul acela, fără să mănînce, fără să bea şi fără
să doarmă, şi el şi calul său, pînă ce înrîurirea neprielnică
a constelaţiilor avea să treacă, sau pînă ce un alt mag
mai înţelept, avea să-l dezlege de vrajă.
Dar se înşela amarnic crezînd una ca asta, fiindcă nici
nu se făcuse de-a binelea ziuă, cînd sosiră la han patru
oameni călări, foarte bine îmbrăcaţi şi cu flinte la oblînc.
începură să strige la poarta hanului, care era încă zăvo-
' rîtă, lovind cît putea în ea ; ceea ce văzînd don Quijote
de-acolo de unde tot mai făcea încă de strajă, ridică glasul
şi le spuse cu ton sfidător :
•— Cavaleri, ori scutieri, ori ce-ţi fi fiind, n-aveţi de
ce striga la porţile acestui castel, fiindcă-i limpede lucru
că, la o oră ca asta, cei ce sînt înăuntru ori nu s-au trezit
încă, ori n-au obiceiul să deschidă fortăreţele pînă ce lumina
soarelui nu se va fi răspîndit pe toată suprafaţa pămîntului

faceţi un ocol pe-afară şi mai aşteptaţi pînă ce

se luminează bine de ziuă, c-om vedea noi atuncea dacă se
cuvine sau nu să vi se deschidă.
— Care fortăreaţă, ori ce dracului castel .vezi tu aici,
zise unul dintre ei, de ne vîri pe gît acuma păzirea unor
asemenea ceremonii ? Dacă eşti hangiul, zi să ne deschidă,
că noi sîntem drumeţi şi n-avem altă dorinţă decît să dăm
ceva ovăz cailor şi să ne vedem de drum, că n-avem vreme
de pierdut !
— Vi se va fi părînd cumva, cavaleri, că am eu mutră
de hangiu ? se răsti don Quijote.
— Nu ştiu ce fel de mutră ai, îi întoarse celălalt vorba,
dar ştiu că aiurezi cînd numeşti castel hanul ăsta.
— Castel e, răspunse don Quijote, ba încă din cele mai
vestite din tot ţinutul acesta, şi sînt înăuntrul lui oameni
care-au purtat în mîini sceptru şi pe cap coroană !
—, Mai binerar fi fost de-a-ndoaselea, zise drumeţul,
să-şi fi pus adică sceptrul în cap şi coroana într-o mînă ;
o fi, la -o adică, vreo trupă de comedianţi care-au mas aici
peste noapte, căci ei au obicei să poarte câteodată coroane
şi sceptre cum zici ; fiindcă într-un hănuleţ ca ăsta, unde
domneşte atîta linişte cum aud, nu-mi prea vine a crede
să fi mas vreun cap încoronat ori vreun ins vrednic a
purta sceptru.
244
245
— Habar n-ai ce-i pe lumea asta, îi întoarse don Quijote
vorba, fiindcă nu ştii nimic de întîmplările care le pot
ieşi în cale cavalerilor rătăcitori !
Se cam plictisiseră tovarăşii celui ce vorbea de dialogul
acestuia cu don Quijote, aşa că prinseră a striga cit îi
ţinea gura şi într-un asemenea hal, că se deşteptă nu numai
hangiul, ci toată lumea cîtă era în han, şi stăpîriul
casei se sculă din pat să întrebe cine striga. Se întâmplă,
în vremea asta, ca unul dintre caii pe care veniseră cei
patru, care strigau, să se apropie, adulmecîndu-l pe Rocinante,
care, trist şi melancolic, cu urechile pleoştite, îşi
susţinea, fără să se urnească, stăpînul cel atîrnat ; şi cum,
la urma urmei, era şi el făptură vie, de carne şi de sînge,:
cu toate că părea de lemn, nu se putu împiedica să nu se
simtă mişcat şi să nu caute a mirosi şi el, la rîndul lui,
pe cel care se apropiase să-i dea bineţe ; şi aşa, nici n^-apucase
să se urnească de-o palmă, că se şi dezlipiră de şa
tălpile, alăturate una de alta, ale lui don Quijote, care,
alunecînd, ar fi căzut, de bună seamă, la pămînt de n-ar
fi rămas spînzurat de-un braţ, lucru care îi pricinui atîta
durere, încît crezu că îi tăia cineva mîna de la încheietură,
sau că i se smulsese braţul din umăr, căci rămase atît de
aproape de pămînt, încît cu vîrful degetelor de la picioare
atingea ţarina, ceea ce era spre răul lui ; fiindcă, -de îndată
ce simţi cît de puţin îi mai trebuia ca să pună tălpile
pe pămînt, începu a se căzni şi a se întinde cit putea, ca
să ajungă a pune piciorul jos, întocmai aşa cum cei ce sînt
supuşi la cazna scripeţilor 1 şi lăsaţi aşa, nici atârnaţi de-a
binelea, nici pe pămînt, devin ei singuri pricină a sporului
durerii lor, tot căutînd să se întindă şi mai mult, înşelaţi
de nădejdea că, de se vor mai lungi puţin, vor putea
atinge pământul.
In original El tormento del carillo : cazna căruciorului, folosita
în interogatoriile luate arestaţilor de către Inchiziţia \ din
Toiedo, este .tortura descrisă aici. Cervaiites greşeşte cînd' o ' numeşte•
„el tormento ăe la garrucha" (cazna' scrip'etelu'i); aceasta
Iimd b rriult mâi "grayă tortură, folosită, de altfel, şî: de tribuna^
246
CAPITOLUL XLIV
Unde urmează povestirea nemaiauzitelor întâmplări
de la han
într-adevăr, aşa urlete scotea don Quijote, încît hangiul,
descuind cît putu mai repede porţile hanului, ieşi
înspăimîntat să vadă cine striga în halul acela, iar cei care
erau dincolo de poartă făcură şi ei la fel. Maritornes, care
se deşteptase din pricina aceloraşi strigăte, închipuindu-şi
pe loc despre ce putea fi vorba, dădu fuga în pod şi dezlegă,
fără s-o vadă nimeni, frîul ce-l susţinea pe don Quijote,
aşa că el căzu pe loc la pămînt, sub ochii hangiului
şi ai drumeţilor, care, apropiindu-se numaidecît de dînsul,
îl întrebară ce avea de răcnea aşa, ca din gură de şarpe.
Fără să răspundă nici un cuvînt, el îşi azvârli frânghia de
la încheietura mîinii şi, sărind în picioare, se aruncă în
spinarea lui Rocinante, îşi trecu scutul pe după braţ, întinse
lancea pe lîngă oblînc şi, după ce bătu o postată bună
de loc, se întoarse de pe cîmp în trap săltat, spunând :
— Oricine-ar fi să spună că pe drept cuvînt am fost
vrăjit şi că am meritat-o, de îndată cfi doamna mea,-principesa
Micornicona, mi-ar da îngăduinţa s-o fac, l-aş dezminţi,
l-aş sfida şi l-aş provoca la luptă dreaptă, piept la
piept !
Rămaseră cu gurile căscate drumeţii cei nou veniţi la
vorbele lui don Quijote ; dar hangiul puse capăt uluirii
lor, spunîndu-le ce era cu don Quijote şi sfătuindu-i să
nu-l prea ia an seamă, căci era sărit din minţi.
îl întrebară pe hangiu dacă nu cumva trăsese la hanul
acela un băiat, în vîrstă ca de vreo 15 ani, care umbla îmlele
ordinare, nu numai în Inchiziţie, şi constînd în ridicarea celui
bănuit de un delict nemărturisit pînă la înălţimea unui stat da
om, cu o sută de livre de fier legate de picioare, pentru ca durerile
de necrezut, să-i smulgă mărturisirea şi să poată fi condamnat,
în lipsă de alte probe pe baza propriei declaraţii.
5
247
brăcat în straie de argat la catîrî, avînd cutare şi cutare
trăsături ; şi i le dădură chiar pe cele pe care le avea iubitul
donei Clara. Hangiul răspunse că atîta lume era la el
în han, încît n-apucase să bage încă de seamă vreunul ca
acela de care-l întrebau ; dar văzînd unul dintre drumeţi
careta cu care venise dregătorul, zise :
— Aici trebuie să fie, nu mai încape îndoială, fiindcă
asta e careta pe care, cică, ar urmări-o el. Să rămînă
unul de-ai noştri la poartă şi să intre ceilalţi să-l caute ;
ba n-ar fi rău să dea vreunul dintr-ai noştri tîrcoale hanului,
de jur împrejur, ca să nu spele cumva putina pe
porţile de din dos ale ogrăzii.
— Aşa vom face ! răspunse unul dintre ei.
Şi, intrînd cei doi înăuntru, rămaseră unul la poartă
şi celălalt să dea ocol zidurilor ce îngrădeau hanul. Toate
acestea le vedea hangiul şi nu se pricepea de ce făceau cu
atîta sîrg tot ceea ce făceau, deşi îşi dădu seama că-l căutau
pe băiatul acela de care spuseseră că arăta aşa şi pe
dincolo.
în vremea asta se luminase de-a binelea de ziuă, aşa
că, mai din pricina luminii, mai din pricina zgomotului pe
care-l făcuse don Quijote cu strigătele lui, se treziră toţi
şi se sculară din pat, şi mai curînd decît toţi dona Clara şi
Dorotea, care abia dacă putuseră aţipi toată noaptea, una
din pricină că era tulburată să-şi ştie atît de aproape iubitul,
cealaltă pentru că ardea de nerăbdare să-l vadă.
Don Quijote, cînd prinse de veste că nici unul dintre cei
patru drumeţi nu-l lua în seamă şi nici nu-i răspundea la
întrebări, începu să turbeze de necaz şi să se dea de ceasul
morţii de atîta fiere ; iar de-ar fi aflat el cumva scris în
rînduielile cavaleriei că în chip legiuit se putea vîrî un
cavaler rătăcitor în altă aventură, după ce-şi dăduse cuvîntul
de cinste să nu-şi mai ia nici una pe cap pînă ce nu
duce la bun sfîrşit ceea ce făgăduise, i-ar fi luat din scurt
pe toţi şi i-ar fi tras la răspundere, cum nu le-ar fi fost de .
fel pe plac ; dar fiindcă se părea că nu se cuvenea, şi nici
248
bine nu i-ar sta, să înceapă o ispravă pînă ce n-avea' să
ajungă a o pune pe Micomicona la loe pe tronul regatului
ei, n-avu încotro şi trebui să tacă şi să stea liniştit, aşteptând
să vadă încotro- băteau planurile şi zelul drumeţilor
acelora ; iar unul dintre ei îl găsi pe tînărul căutat, care
dormea lîngă un argat de la catîri şi nici nu visa că I-ar
fi căutat careva, necum că-l şi găsise. Omul îl trase de
braţ şi-i zise :
— Frumoasă treabă, senor don Luis, şi bine-ţi sade în
zdrenţele astea, pe care le porţi fiind cine eşti !. Şi zău că
se potriveşte,, n-am ce zice, patul de paie pe care te-am
găsit culcat, cu puful în care te-a crescut mama domniei
tale !
Se frecă băiatul la ochi să-şi îndepărteze somnul şi se
uită lung la cel care îl apucase de mînă, cunoscînd pe dată
că era o slugă de-a tatălui său, ceea ce-l vîrî atît de tare
în sperieţi, că nu mai putu să crîcnească, sau -nu mai
voi să scoată nici un cuvînt o bună bucată de vreme, aşa
că sluga urmă, zicînd :
— Nu se mai încape să faci altceva, senor don Luis,
decît să te arăţi supus şi să te întorci acasă, de nu cumva
ţi-o plăcea mai bine' luminăţiei-tale să se întoarcă stăpînul,
tatăl domniei-tale,, pe lumea cealaltă, că la asta trebuie
să te aştepţi, după necazul ce i-ai făcut fugind
de-acasă !
— Dar cum de-a aflat tata, întrebă don Luis, pe ce
drum şi în ce fel de straie umblu eu ?
— Un student, răspunse lacheul, căruia îi spuseseşi
domnia-ta tot ce aveai pe suflet, a venit şi i~a destănuit
totul, .împins la asta de mila pe care i-o stîrnea durerea
tatălui domniei-tale în clipa cînd te-a găsit lipsă ; aşa că
îţi puse patru servitori de-ai lui pe urme, şi iată-ne, sîntem
cu toţii aici spre a te sluji, mai bucuroşi decît îşi poate
cineva închipui de fericitul capăt la care am ajuns, de
vreme ce ne putem întoarce aducîndu-te teafăr sub ochii
celui care te iubeşte atît.
249
— Va fi cum doresc eu să fie, sau cum va orîndui-o
cerul, răspunse don Luis.
— Ce mai poţi dori sau ce mai poate orîndui cerul alta
decît să consimţi a te întoarce acasă ? Pentru că nici nu-i
cu putinţă altceva.
Toate cîte şi le spuseră cei doi unul altuia le auzi argatul
de la catîri, lingă care se lungise don Luis ; şi sculîndu-
se el de jos, dădu fuga să spună ce se petrecea lui
don Fernando, lui Cardenio şi celorlalţi care apucaseră să
se îmbrace ; şi le spuse cum omul acela îl numise pe băietan
don, înşirîndu-le tot ce-i mai spusese, şi cum stăruia
să-l ia înapoi, acasă la tatăl lui, iar băiatul nu se învoia.
Şi aflînd toate acestea, pe deasupra celor ce mai ştiau
despre acela pe care cerul îl dăruise cu glas atît de dulce
la auz, le spori tuturor dorinţa de a şti mai cu de-amănuntul
cine era, ba cniar de a-i da vreun sprijin, de-ar fi vrut
cumva oamenii aceia să-i facă silnicie în vreun chip ; aşa
că se îndreptară cu toţii înspre partea unde el încă mai
stătea de vorbă, tainuind cu slujitorul său. Tocmai atuncea
ieşea Dorotea din odaia ei, iar după dînsa, dona Clara, tulburată
cum nu se mai poate ; şi chemîndu-l Dorotea pe
Cardenio mai la o parte, îi împărtăşi în puţine cuvinte istoria
cîntăreţului şi a dofiei Clara ; iar el, la rîndul lui, îi
povesti ceea ce se petrecuse după venirea slujitorilor părinteşti
trimişi să-l caute, dar nu-i spuse totul chiar atît de
încet încît să n-audă şi dona Clara, care aşa de straşnic se
sperie de ceea ce auzi, că dacă n-ar fi apucat Dorotea s-o
ţină, pe loc ar fi căzut grămadă la pămînt. Cardenio îi zise
Doroteii să se întoarcă amîndouă în odaie, că are el grijă să
le orînduiască pe toate ; şi aşa şi făcură.
Apucaseră să intre în han toţi cei patru care veniseră
în căutarea lui don Luis, şi făceau acum roată în jurul
lui, căutînd să-l convingă să se întoarcă numaidecît acasă
şi, fără să mai zăbovească o clipă, să-şi mîngîie părintele.
El răspunse că nu putea face cu nici un preţ una ca asta
pînă ce nu va vedea dusă la capăt ,o treabă în care îşi pu-
250
şese în joc viaţa, onoarea şi sufletul, îl strînseră atunci
slujitorii mai tare în chingi, spunîndu-i că n-au să se întoarcă
fără el în ruptul capului şi că-l vor duce acasă de-o
vrea ori de n-o vrea el.
— N-aveţi să faceţi una ca asta, le întoarse don Luis
vorba, decît de-ar fi să mă luaţi mort; măcar că, ori în ce
chip ar fi să mă luaţi, ar însemna să-mi las viaţa aici.
în vremea asta veniseră atraşi de gîlceavă toţi cei ce
se mai aflau în han, în primul rînd Cardenio, don Fernando
şi tovarăşii lui, apoi oidor-ul, preotul, bărbierul şi
chiar şi don Quijote, care-si luase de seamă să mai facă
de strajă castelului, socotind că nu mai era nevoie. Car-
. denio, ca unul care şi aflase povestea băiatului, îi întrebă
pe cei ce voiau să-l ducă pe sus ce-i împingea să-l ia pe
băiatul acela împotriva voinţei lui.
— Ne împinge la asta, răspunse unul dintre cei patru,
dorinţa de a da viaţă tatălui său, care de cînd i-a plecat
din casă cavalerul acesta, e în mare primejdie să şi-.o
piardă.
La aceasta, don Luis zise : ,. • :.
— Ce să mai stăm să dăm socoteală aici de lucruri
care mă privesc numai pe mine ?... Sînt om liber şi.m-oi
întoarce de mi-o plăcea mie să ;mă întorc ; iar de nu, n-are
să mă poată face cu de-a sila să mă întorc nici unul dintre
voi ! . .
— Are să te facă-să te întorci mintea domniei-tale
răspunse omul, iar dacă n-ai avea domnia-ta destulă, om
avea destulă noi ca isă facem ceea ce am venit să facem
şi ceea ce ne împinge nevoia.
—- Să auzim despre ce e vorba din capul locului, spuse
atunci oidor-ul.
Dar omul, care-l recunoscu numaidecît, ca pe un vecin
al casei ce era, răspunse :
— Nu-l cunoşti, luminăţia-ta, senor oidor, pe cavalerul
acesta, care e feciorul vecinului măriei-tale şi-i fugit
din casa părintească în straie atît de ruşinoase pentru ,
rangul lui, cum poate şi măria-te vedea prea bine ?
251
Se uită atuncea dregătorul mai cu luare-aniinte şi, cunoscîndu-
l, îl îmbrăţişa zicînd :
— Ce copilării sînt astea, senor don Luis, ori ce pricini
au putut fi atît de puternice încît să te împingă a
umbla în halul în care eşti îmbrăcat, care se potriveşte
atît de puţin rangului domniei-tale ?
Tînărului îi dădură lacrimile şi nu-i putu răspunde
oicîor-ului o vorbă ; iar acesta le zise celor patru să fie pe
pace, ca toate au să se sfîrşească bine ; şi luîndu-l de mînă
pe don Luis, îl trase mai la o parte si-l întrebă ce însemna
venirea lui acolo. Şi în vreme ce el îl luase la descusut,
punîndu-i întrebare după întrebare, se auziră la poarta
hanului răcnete, a căror pricină era că doi dintre oaspeţii
care dormiseră în noaptea aceea la han, văzînd că toată
lumea nu se mai gîndea la altceva decît să afle ce căutau
cei patru, încercaseră să spele putina fără să plătească
ceea ce datorau ; dar hangiul, care, cînd era vorba de interesele
lui, şi nu de ale altuia, avea ochii-n patru, îi prinsese
tocmai cînd dau să treacă pragul porţii şi le ceruse
plata, beştelindu-i pentru planurile lor necinstite cu aşa
cuvinte de ocară, încît îi făcuse să-i răspundă cu pumnii ;
şi-asa începuseră a-i număra la ghionti, că bietul hangiu
n-avusese încotro şi trebuise să dea glas şi să strige după
ajutor. Hangiţa şi fiica ei nu găsiră pe altcineva mai puţin
prins de treburi ca să-i poată veni într-ajutor decît pe don
Quijote, căruia fiica hangiţei îi zise :
— Ajută-l, măria-ta, senor cavaler, te conjur pe vitejia
ce ţi-a dat-o Cel-de-Sus, ajută-mi tatăl, căci doi răufăcători
îl îmblătesc, bietul, ca pe-un sac de fasole. f
La asta don Quijote răspunse, foarte tacticos şi cu
toată nepăsarea :
— Frumoasă domniţă, cererea domniei-voastre nu
poate avea deocamdată leac, pentru că sînt împiedicat să
mă amestec în altă aventură pînă ce nu voi duce la capăt
una în care m^a vîrît cuvîntul meu de cinste. Dar ceea ce
pot face pentru a vă sluji este să vă dau un sfat ; daţi fuga
252
şi spuneţi tatălui domniei-voastre să se ţină cît o putea
mai bine în bătălia asta şi să nu se dea bătut cu nici un
chip pînă ce nu apuc să Cer prinţesei Micomicona îngăduinţa
de a-l ajuta în nenorocirea lui, căci de mi-o da-o,
puteţi fi încredinţată că-l scot eu negreşit de-acolo !
•— Păcatele mele ! strigă Maritornes auzind asta, căci
era şi ea de faţă. Dar pînă s-apuci măria-ta a cere îngăduinţa
de care vorbeşti, stăpînul meu are să se şi vadă
ajuns pe ceea lume !
— Fă dumneata, doamnă, să am eu la mina îngăduinţa
de care vorbesc, răspunse don Quijote, că de îndată ce-oi
avea-o, nu mai are nici o însemnătate dac-a ajuns ori mi
pe ceea lume, că-l scot eu de-acolo, n-ai grijă, chiar de
mi-ar sta împotrivă lumea întreagă ! Sau, cel puţin, vă voi
răzbuna asupra celor ce-l vor fi trimis acolo în aşa chip,
încît să rămîneţi mulţumite mai bine de jumătate, dacă nu
pe de-a-ntregul.
Şi, fără să rostească mai multe, se duse să îngenunche
dinaintea Doroteii, cerîndu-i, în cuvinte cavalereşti şi rătăcite,
să binevoiască înălţimea-sa, şi să-i dea îngăduinţa
de-a veni într-ajutorul şi sprijinul stăpînului acelui castel,
ce se afla la mare ananghie. Prinţesa i-o dădu cu multă
mărinimie, iar el, trecîndu-si numaidecît scutul pe după
braţ şi punînd mîna pe minerul spadei, se îndreptă spre
poarta hanului, unde încă îl mai ghigoseau cei doi oaspeţi
pe hangiu ; dar cum ajunse acolo, se opri şi rămase
nemişcat, oricît îl întrebau Maritornes şi hangiţa de ce
stătuse locului şi nu da ajutor stăpînului şi soţului lor.
— M-am oprit, zise don Quijote, fiindcă mie nu mi-e
îngăduit să trag spada împotriva unor oameni de teapa
scutierilor ; totuşi, chemaţi-l aici pe scutierul meu Sancho,
căci lui îi revine şi pe el îl priveşte atît apărarea, cît şi răzbunarea
cazului de faţă.
Asta se petrecea la poarta hanului, şi sub ea pumnii
şi buşelile plouau cu nemiluita, foarte spre paguba hangiului
şi spre marea ciudă a slujnicei Moritornes, a hangi-
253
tei şi a fiicei sale, care se dădeau de ceasul morţii văzînd
mişelia lui don Quijote şi cumpăna în care li se afla soţul,
stăpînul şi tatăl. Dar să-l lăsăm pe hangiu acolo, căci nu-i
va lipsi cine să-l ajute, iar de-i va lipsi, treaba lui, să tacă
şi să înghită, ca unul ce se încumetă la mai mult decît îl
ţin puterile ; iar noi să ne întoarcem cu cincizeci de paşi
îndărăt, ca să vedem ce i-a răspuns don Luis oidor-ului,
pe care l-am lăsat mai la o parte, descusîndu-l pe băiat
asupra pricinii pentru care venise acolo, pe jos şi în atît
de grosolane straie. La care tînăr.ul, apucîndu-l cu putere
de amîndouă mîinile, ca pentru a-i da semn de durerea
ce-i sfîşia inima, şi vărsînd şiroaie îmbelşugate de lacrimi,
îi zise :
— Seiîor, n-aş şti să-ţi spun altceva decît că din clipa
în care cerul a voit şi casele noastre învecinate au îngăduit
s-o văd eu pe dona Clara, fiica domniei-tale şi stăpîna
mea, chiar din clipa aceea mi-am făcut-o suverană a
voinţei mele ; iar dacă a domniei-tale, care-mi eşti adevăratul
senor şi tată, nu-mi este potrivnică, îmi va fi soaţă
"chiar astăzi. Pentru ea am părăsit casa tatălui meu şi pentru
ea am îmbrăcat straiele acestea, ca s-o urmez pînă la
capătul pămîntului, aşa cum îşi urmează ţinta o săgeată,
sau cum caută din ochi marinarul steaua polară. Ea nu
ştie" despre dorinţele mele mai mult decît ce-a putut pricepe
în cele cîteva daţi cînd mi-a văzut de departe ochii
lăcrămînd. Cunoşti, de bună seamă, sefior, bogăţia şi nobleţea
părinţilor mei, şi ştii că sînt singurul lor moştenitor,
aşa că, cle-ţi pare cumva că ar putea fi acesta cuvînt
spre a te încumeta să mă faci fericit pe deplin, primeşte-
mă chiar acum drept fiu al domniei-tale ; pentru că,
de s-o întîmpla ca tatăl meu, mînat de alte gînduri ascunse
mie, să nu se bucure de binele pe care m-am priceput
a mi-l afla, mai mare putere are timpul care desface
şi schimbă orice decît au vrerile oamenilor !
Tăcu, după ce spuse vorbele acestea, tînărul îndrăgostit

iar dregătorul, auzindu-l, rămase încremenit, tulburat

şi mirat cum nu se mai poate, atît de chipul înţe-
254
lept în care don Luis îşi dăduse cugetul pe faţă, cît şi de
încurcătura în care se vedea pus ; şi nu se pricepea ce
cale să apuce într-aşa neaşteptată şi năprasnică întîmplare

aşa că nu-i răspunse altceva decît să se liniştească

pînă una-alta şi să stăruie pe lîngă slujitorii lui să nu-l
ia pe sus o singură zi doar, ca să aibă el timp de gîndit '
cum să facă ceea ce era mai bine de făcut pentru toată
lumea. Don Luis îi sărută mîinile cu de-a sila, ba i le mai
şi scaldă în lacrimi, lucru care ar fi putut înmuia şi o
inimă de marmură, nu numai pe a oidor-ului, care, fiind
om mintos, pricepuse îndată cît de bine i-ar sta fiicei lui
să se mărite ^cu cavalerul ; cu toate că, de-ar fi fost cu putinţă,
i-ar fi plăcut să-i însoare şi cu consimţămîntul tatălui
lui don Luis, de care ştia că năzuieşte să facă din fiul
său moştenitor al tuturor titlurilor părinteşti.
în vremea asta, oaspeţii căzuseră la pace cu -hangiul,
căci, răzbiţi mai curînd de vorbele înţelepte ale lui don
Quijote decît de ameninţări, îi plătiseră tot ce voise, iar
slugile lui don Luis aşteptau sfîrşitul convorbirii acestuia
cu oidor-ul şi hotărîrea stăpînului lor ; cînd Diavolul,
care nu doarme niciodată, porunci ca tocmai în clipa aceea
să intre pe poarta hanului bărbierul pe care don Quijote
îl prădase de coiful lui Mambrino, iar Sancho Pânza, de
podoabele măgarului, pe care le schimbase cu sculele măgarului
său. Şi bărbierul acesta, ducîndu-şi măgarul la
grajd, dete cu ochii de Sancho Pânza, care sta şi trebăluia
nu-ştiu ce la tarniţă, şi cum îl văzu pe loc îl şi cunoscu,
aşa că, punînd mîna în gîtul lui Sancho, zise : '
— Aha, don Lotru, hoţomane, te-am prins ! Scoate numaidecît
lighenaşul şi samarele, cu toate sculele pe care
mi le-ai, şterpelit !
Sancho, dacă se văzu luat din scurt atît de pe nepusă
masă, şi mai auzind şi ocările cu care-l împroşca, se apucă
pe Ioc cu o mînă de tarniţă, iar cu cealaltă îi trase bărbierului
un pumn, de-i scaldă toată-gura în sînge.,,Dar asta
nu-l făcu pe bărbier să dea drumul prăzii, adică tarniţeL,
855
măgarului, ci, dimpotrivă, ridică glasul în aşa chip, încît
toţi cei din han» deferă fuga la zgomotul zurbalei.
—- Aici, aici, ajutor, oameni ai regelui !l Chemaţi iute
arcaşii, că vrea să mă şi ucidă tîlharul ăsta de drumul
mare, după ce m-a prădat !
— Minţi ! răspunse Sancho. Eu nu-s tîlhar de drumul
mare, că prada asta a cîştigat-o stăpînul meu, dqn Quijote,
în luptă dreaptă !
Don Quijote se şi înfiinţase, foarte mulţumit să vadă
cît de bine para şi ataca squtierul său, şi-l socoti, începînd
din ziua aceea, drept om de nădejde, hotărînd în inima
lui să-l armeze cavaler la primul prilej ce-i va ieşi în cale,
părîndu-i-se că prin el tagma cavaleriei avea să fie bine
reprezentată, între alte lucruri pe care le rosti bărbierul
în cursul certei, se întîmplă să spună şi'următoarele :
— Domnilor, samarul ăsta e al meu, aşa cum e a mea
moartea cu care sînt dator lui Dumnezeu, şi-l cunosc de
parcă eu l-aş fi fătat ; măgarul e de faţă, în staul, şi vă
poate mărturisi dacă mint ; dacă nu mă credeţi, n-aveţi
decît să i-l încercaţi, şi de nu i-o veni ca pictat, să fiu eu
afurisit ! Şi nu numai atîta :. că în aceeaşi zi cînd mi-au
luat samarul, mi-au luat şi un lighenaş de aramă ndunouţ,
nenuntit, că era fată mare, de-alea de un scund deargint
bucata !
Cînd ajunse aici, don Quijote nu se mai putu ţine să
nu-i răspundă şi, punîndu-se între ei doi şi despărţindu-i,
după ce rîndui jos la pămînt samarul, ca să-l aibă sub
ochi pînă ce-avea să iasă adevărul la lumină, zise :
— Ca să vedeţi domniile-voastre limpede şi fără nici
o îndoială cît de mult se înşală acest brav scutier, numind
lighenaş ceea ce întotdeauna a fost, este şi va fi coiful lui
Mambrino, pe care i l-am luat eu cîştigîndu-i-l în luptă
dreaptă şi făcîndu-mă stăpînul lui legiuit prin posesie
1 în original „Aqui del Rey y de la justicia !" : formula curentă
prin care era chemată în ajutor poşta publică în cazul unui
atac al răufăcătorilor.
256
licită ! în privinţa samarului, nu mă amestec, că tot ce-aş
şti spune despre el este că scutierul meu, Sancho, mi-a
cerut îngăduinţa să ia harnaşamentul calului acestui mişel
biruit şi să-şi împodobească cu el calul său ; iar eu i-o
dădui, şi atunci el îl luă, şi dacă s-a preschimbat din harnasament
în samar, n-am ce altă explicaţie da decît cea
obişnuită, că asemenea preschimbări se pot vedea la tot
pasul în faptele cavalerilor rătăcitori ! Iar ca să se întărească
ceea ce spun; dă fuga, Sancho băiete, .şi adu aicea
coiful de care acest om cumsecade zice c-ar fi lighenaş !
— Să mă ia dracu, stăpîne, zise Sancho, dacă n-avem
altă dovadă de adevărul celor spuse decît aia de care vorveşti
măria-ta, află despre coiful lui Malino l că e lighean
toată ziua, tot aşa cum harnaşamentul omului ăstuia e
samar curat !
— Fă ce-ţi zic, răspunde don Quijote, că n-or fi fiind
vrăjite toate în castelul ăsta !
Sancho dete fuga pînă-n locul unde ţinea ligheanul şi
i-l aduse ; şi, de îndată ce-l văzu don Quijote, îl luă în
mînă şi zise :
— Uitaţi-vă şi daţi-vă şi domniile-voastre cu părerea,
cu ce obraz ar mai putea spune scutierul acesta că e vorba
de-un lighean, şi nu de coiful de care v-am vorbit ? Şi jur
pe tagma cavaleriei în care slujesc că acesta-i coiful pe
care i l-am luat şi că nici n-am pus, nici n-am scos din el
nimica !
— Nu-ncape nici o îndoială în privinţa asta, zise
atunci Sancho, pentru că, din clipa în care l-a cîştigat stăpînul
meu şi pînă astăzi, n-a înfruntat cu el în cap mai
•mult de-o bătălie : atuncea cînd cu slobozirea nenorociţilor
acelora puşi în lanţuri ; şi de n-ar fi fost acest lighecoif,
nu i-ar fi mers p-rea bine atuncea, că n-am mai văzut
în viaţa mea aşa ploaie cu piatră !
1 în alt capitol, al lui Martino, apoi al lui Malandrino ; aici,
corupere hazlie a numelui lui Mambrino, prin asociere cu maligno
^ viclean (prin .cel viclean se înţelege Diavolul).
17 — Don Quijote de la Mancha voL II
257
CAPITOLUL XLV
Unde ajunge să se spulbere orice îndoială cu privire
Ia coiful lui Mambrino şi la samar, şi pe lingă asta se
povestesc o seamă de alte păţanii, aidoma cum s-au
pcircc-ut
T
— Ce părere aveţi măriile-voastre, -domnilor, zise bărbierul,
de spusele acestor boieri, care se încumetă a susţine
că acesta nu-i lighean, ci coif ?
— Cine-ar îndrăzni să spună astfel, rosti don Quijote,
l-aş face eu să-şi dea seama că minte, dacă-i cavaler ; iar
dacă-i scutier, l-aş face să-şi dea seama de-o mie de ori
mai vîrtos !
Bărbierul nostru, care era de fată la toate acestea şi
care cunoştea prea bine firea lui don Quijote. voi să-i
aţîţe şi mai mult sminteala şi să-mpingă şi mai departe
gluma, ca să facă haz cu toţii ; aşa că zise, vorbind cu
celălalt bărbier : .
— Jupîne bărbier, sau ce-i fi fiind, află că sînt şi eu
tot din breasla asta şi că am diplomă de 'meserie de mai
bine de douăzeci de ani. aşa că mă pricep ca nimeni altul
la toate uneltele de bărbier, pînă la cea mai măruntă ;
iar în tinereţile mele am fost o vreme şi eu soldat,' şi
ştiu ce-i aceea coif, ce-i aceea cască, ce-i aceea vizieră şi
alte multe lucruri privind milităria, vreau să spun, privind
tot soiul de arme soldăţeşti ; şi declar — afară doar
dacă nu s-o găsi altcineva mai priceput care să susţină
dimpotrivă, fiindcă eu mă supun întotdeauna unuia mai
cu scaun la cap — că scula asta pe care-o avem în faţă
nu numai că nu-i lighenaş de bărbierit, dar e la fel de
departe de-a fi aşa ceva pe cît de departe e albul de negru
şi adevărul de minciună ; declar de asemenea, că
ceea ce vedem aici, cu toate că e un coif, nu e un coif
întreg.
'" ~—~ Nu, bineînţeles, zise don Quijote, fiindcă-i lipseşte
jumătatea, adică viziera.
— Asa-i, întări şi preotul, care pricepuse unde bătea
prietenul său bărbierul.
Şi acelaşi lucru îl întăriră şi spusele lui Cardenio, ale
lui don Fernando şi ale tovarăşilor săi; ba chiar şi oidor-ul,
de nu l-ar fi pus pe jăratic încurcătura cu don Luis, ar
fi dat şi el o mînă de ajutor la renghiul ce i se juca bărbierului

însă gîndurile pe care le tot frămînta în cap îl

chinuiau în aşa chip, că nu pricepea nimica, sau aproape
nimica din tertipurile acelea.
— Să mă ia dracu ! zise atunci bărbierul, păcălit. Cum
e oare cu putinţă să susţină atîţia oameni suspuşi că ăsta
nu-i lighean, ci coif ? Uite un lucru de care s-ar putea
minuna toţi doctorii universităţii, cît or fi ei de înţelepţi !
Halal ! N-am ce mai zice, că dacă lighenaşul ăsta e coif,
atunci şi samarul ăsta e harnaşament de cal cavaleresc,
aşa cum a susţinut acest senor.
— Ba, drept să-ţi spun, mie mi se pare samar, zise
don Quijote ; dar cum am mai spus, eu în asta nu mă
vîr !
— Harnaşament sau samar, spuse preotul, senor don
Quijote n-are decît să hotărască, fiindcă în treburi de
astea, de-ale cavaleriei, toţi domnii de faţă. dimpreună cu
mine, nici măcar nu-i putem trece pe dinainte.
— Zău .aşa, domnilor, rosti don Quijote, atîtea lucruri
ciudate mi s-au întîmplat în castelul acesta de fiecare
dată cînd am mas în el, că nu m-aş mai încumeta să spun
cu tot dinadinsul nimic sigur cu privire la ceea ce se află
într-însul dac-ar fi să fiu întrebat, căci am început să cred
că tot ce se petrece aici e doar vrăjitorie curată. Prima
dată m-a canonit de mi-a scos sufletul un maur solomonit
care bîntuia castelul, şi nu i-a mers mai bine nici
lui Sancho cu ceilalţi din suita maurului, iar noaptea asta
am stat atîrnat de-un braţ mai bine de două ore, fără
să-mi dau seama nici cum, nici în ce chip am intrat în
258
21
259
asemenea belea ; aşa că să m-apuc eu acuma să-mi dau
cu părerea într-o afacere aşa de încurcată, ar însenina
să-mi fie judecata prea cutezătoare ! Cit despre ceea ce
s-a spus, anume că acesta-i lighean, şi nu coif, am mai
răspuns ; dar în privinţa declaraţiei dacă ăsta-i samar
sau harnaşament cavaleresc, nu mă încumet să dau un
verdict definitiv, ci-l las pe bunul-plac al domniilor-voastre

căci, cum nu sînteţi armaţi cavaleri, ca mine, cu

domniile-voastre poate n-or avea nici o putere vrăjile de
prin partea locului, şi vă veţi fi puţind păstra minţile
slobode şi judeca ce se petrece în castelul acesta, întocmai
după cum stau cu adevărat lucrurile, şi nu după cum
mi se par mie.
— Nu mai încape îndoială, răspunse la asta don Fernando,
că senor don Quijote are toată dreptatea cînd zice
că nouă ne revine să hotărîm asupra acestui caz ; şi pentru
ca lucrurile să fie făcute cît mai temeinic, eu voi lua
în taină voturile acestor domni, iar de ceea ce va ieşi la
vot vă voi da deplină şi limpede socoteală.
Pentru cei care ştiau firea lui don Quijote, toate acestea
erau prilej de mare veselie ; dar cei care nu i-o cunoşteau,
socoteau că nu se află pe lume mai mare aiureală.
Mai cu seamă cei patru slujitori ai lui don Luis
.credeau aşa. dimpreună cu don Luis însuşi şi cu alţi trei
drumeţi care sosiseră din întîmplare la han, şi păreau
a fi arcaşi, cum de fapt şi erau ; dar cel care deznădăjduia
mai mult decît.-toţi era bărbierul, al cărui lighean se
preschimbase chiar pe loc, sub ochii lui, în coiful lui
Mambrino, şi al cărui samar el nu mai avea nici o îndoială
c-avea să se preschimbe în harnaşament bogat de
buestraş. Şi unii şi ceilalţi rîdeau văzînd'u-l pe don Fernando
cum umbla de la unul la altul să le ia voturile,
vorbindu-i fiecăruia la ureche, ca să afle în taină dacă
socoteau că era samar sau harnaşament giuvaerul acela
pentru care se ciorovăiseră atîta. Şi după ce adună voturile
celor care-l cunoşteau pe don Quijote, zise cu glas
tare :
— Fapt este că m-am şi plictisit, om bun, să mai iau
voturile atîtora, căci văd că nici n-apuc bine să-ntreb ce
vreau să aflu, că-mi şi răspunde toată lumea să-mi văd
de treabă, c-ar fi aiureală să spună cineva că-i samar de
măgar ceea ce se vede aici, şi nu harnaşament de cal, şi
încă de cal pursînge, aşa că n-ai încotro şi trebuie să
rabzi, căci, în ciuda spuselor tale şi spre nenorocul măgarului
tău, e harnaşament, şi nu samar, şi n-ai dat dovadă
de prea multă cinste pretinzînd altfel.
— Să n-am parte de ceruri, zise bietul bărbier, dacă
nu vă înşelaţi cu toţii domniile-voastre, şi să-mi apară
mie sufletul dinaintea Domnului la fel de limpede cum
apare samar dinaintea ochilor mei, şi nu harnaşamenl,
lucrul ăsta ! Dar aşa-i cînd se-ntoarce roata legiil... mai
bine nu mai spun mai departe ! Şi zic zău lui Dumnezeu
că nu-s beat, că-s tot cu inima goală de dimineaţă şi n-am
avut pe limbă nimic, decît păcatele mele !
Neroziile pe care le rostea bărbierul nu stîrneau mai
puţin rîsul decît aiurelile lui don Quijote. care zise atunci:
— Tot ce avem mai bun de făcut este să ne luăm fiecare
ce-i al lui ; şi ceea ce ne-a dat -Dumnezeu, sfîntul
Petru să binecuvînteze !
Unul dintre cei patru zise :
— De nu cumva o fi vorba de un renghi pus la cale
dinainte, nu-mi poate intra în cap cum oameni cu atîta
ştiinţă de carte şi pricepere, cum sînt sau par a fi toţi cei
de faţă, pot să se încăpăţîneze a o ţine morţiş că nici
acesta de-aici nu-i lighean şi nici cel de colo samar. Dar
cum văd că stăruiesc s-o spună şi s-o întărească, îmi dau
cu socoteala că nu se poate să nu fie pe-aici vreo taină,
fiindcă altfel nu s-ar înverşuna să stăruie într-un lucru
aşa de potrivnic faţă de tot ce ne arată adevărul însuşi
şi viaţa zilnică, fiindcă jur pe... (şi dădu drumul unei
cumplite înjurături) că pe mine nu mă poate nimeni face
1 „Alia van leyes do quieren reyes" : „Se-ntoarce roata legii
încotro vor regii". Proverbul n-a fost rostit în întregime din
prudenţă.
să văd de-a-ndoaselea de-ar veni să mă bată la cap toţi
oamenii cîţi sînt pe lume şi să-mi tot spună că ăsta nu-i
lighean de bărbier şi nici ăsta samar de măgar !
— S-ar putea să fie de măgăriţă ! zise preotul.
— Tot un drac, îi întoarse servitorul vorba, ca nu-i
de asta sfada, ci-i vorba dacă este sau nu este samar, cum
ziceţi domnia-voastră.
Auzind aceasta, unul dintre străjerii ce intraseră în
han şi fuseseră de faţă la ceartă şi la judecată izbucni
mînios şi înciudat, zicînd :
— Mai samar nu era nici tata, şi ăl de-o zice altfel,
ori ăl de-a zis, trebuie să fie îmbibat de vin ca un ciorchine
de strugure !...
— Minţi ca un netrebnic şi-un ţopîrlan ! răspunse
don Quijote. Şi, ridicînd lancea, pe care n-o lăsa niciodată
din mînă, dădu să-i tragă una-n cap cu atîta putere, că de
nu s-ar fi ferit arcaşul, lat l-ar fi întins la pămînt. Lancea
se făcu bucăţi, lovindu-se de caldarîm, iar ceilalţi străjeri
din patrulă, văzîndu-şi tovarăşul în aşa fel cinstit, începură
să răcnească, dînd semnalul de alarmă al „Sfintei
Hermandad". Hangiul, care făcea şi el parte din „Frăţie"
\ dete fuga să-şi ia topuzul şi spada şi se alătură
tovarăşilor săi ; servitorii 'lui don Luis îl înconjurară
atunci pe băiat, ca nu cumva să le scape în învălmăşeală
şi să-şi ia tălpăşiţa ; iar bărbierul, cînd văzu că intră
zavera în casă, alergă să se asigure de samar şi să pună
mîna pe el ; şi tot aşa făcu şi Sancho. Don Quijote trase
spada din teacă şi se năpusti asupra străjerilor ; doa
Luis le striga cît putea slugilor sale să-l lase pe dînsul
şi să dea o mînă de ajutor lui don Quijote. lui Cardenio
1 Hangiii erau de obicei afiliaţi „Sfintei Hermandad", reprezentînd-
o în hanul lor cît timp lipseau de acolo străjerii. Dacă
este să dăm crezare autorilor de nuvele picareşti ai vremii, intenţiile
cu care aderau hangiii la această „Frăţie" erau departe de a
fi bune : ei căutau să aibă, prin obţinerea titlului de membru al
„Sfintei Hermandad", „un salvoconduto para robflr mas a plazer"
(„patalamaua la mînă, pentru a fura şi mai în voie").
262
şi lui don Fernando, care luaseră partea lui don Quijote ;
preotul striga cît îl ţinea gura, hangiţa ţipa, fiică-sa îşi
pierduse capul de deznădejde, Măritornes plîngea în hohote,
Dorotea nu ştia ce să mai facă, Luscinda rămăsese
înlemnită şi dona Clara leşinase. Bărbierul îi căra la
pumni lui Sancho, iar Sancho îl îmblatea cu de-amănuntul
pe bărbier. Don Luis, pe care unul dintre servitorii
săi se încumetase să-l apuce de braţ ca să nu fugă, îi
trase slugii un pumn, de-i scaldă toată' gura în sînge ;
oidor-ul îi luă apărarea, iar don Fernando izbutise
să culce la pămînt un arcaş, măsurîndu-i trupul cu tălpile
după placul inimii ; hangiul prinse iarăşi suflet şi
dădu glas, cerînd să fie respectată „Sfînta Hermandad",
astfel că hanul era numai văicăreli, strigăte, ameninţări,
tulburare, spaimă, alarmă, paloşe încrucişate, ghionti,
ciomăgeli, vînătăi şi sînge vărsat. Şi în toiul acestui haos,
al acestei învălmăşeli de labirint, lui don Quijote îi trăsni
prin cap că se vedea, nici una, nici două, dus pe sus în
mijlocul încăierării de pe cîmpul lui Agramante \ aşa că
strigă cu glas tunător, mai-mai să dărîme hanul :
—• Staaaaţi ! Opriţi-vă cu toţii ! Băgaţi toţi spadele în
teacă ! Potoliţi-vă şi ascultaţi-mă cu toţii dacă vreţi să
mai rămînă vreunul din voi cu viaţă !
La aşa tunet rămaseră cu toţii locului, şi el urmă :
— Nu v-am spus eu, domnilor, că-i vrăjit castelul
ăsta şi că e bîntuit de bună seamă de-o legiune întreagă
de demoni ? Ca probă că-i aşa, vreau să vedeţi şi domniile-
voastre cum s-a strecurat printre noi, mutîndu-se
aicea, încăierarea de pe cîmpul lui Agramante ! Uitaţi-vă:
aici unii se luptă pentru spadă, alţii — pentru cal, dincoace
se luptă pentru acvile, mai încolo — pentru coif,
şi ne-am încăierat cu toţii, şi nu ne mai putem înţelege
între noi. Dar dă-te măria-ta mai încoace, şeilor oidor, şi
1 In Orlando furioso, Cîntul XXVII, Ariosto descrie încăierarea
unor călăreţi- armaţi de pe acest cîmp, care a rămas proverbială.
263
dumneata, domnule părinte, ca să facă unul pe regele
Agramante, şi celălalt pe regele Sobrino, şi să punem
pace între noi, fiindcă, pe Dumnezeul cel atotputernic,
mare ticăloşie este ca atîţia oameni de viţă, tot unul şi
unul, cîţi sîntem aici, să ne omorîm între noi din asemenea
fleac de pricină !
Arcaşii, care nu pricepeau boabă din retorica lui don
Quijote şi nu vedeau altceva decît că don Fernando,
Cardenio şi tovarăşii lor îi cam altoiseră, nu se învoiau
de fel să se potolească, în vreme ce bărbierul se învoi,
căci în focul bătăliei se făcuseră harcea-parcea şi samarul
şi barba lui ! Sancho, ca un bun servitor ce era, dete
ascultare, de la întîiul cuvînt, stăpînului său. Cei patru
valeţi ai lui don Luis rămaseră şi ei liniştiţi văzînd cît
de puţin aveau de cîştigat de n-ar fi stat aşa ; numai
hangiul, cu o falcă-n cer şi cu una-n pămînt, p ţinea
morţiş că trebuiau pedepsite necuviinţele zărghitului aceluia,
care la fiecare pas îi întorcea hanul cu susul în jos,
în cele din urmă, zarva se mai domoli, samarul rămase
pînă-n ziua judecăţii de apoi tot harnaşament, lighenaşul
—• coif, iar hanul, în închinuirea lui don Quijote, tot
castel. După ce făcură aşadar pace şi deveniră cu toţii
iarăşi buni prieteni, la îndemnurile oidor-ului şi ale preotului,
numai slugile lui don Luis începură a-şi certa
stăpînul, zicînd că venise vremea să plece cu dînşii ; şi cît
timp stătu el să se ciondănească cu lacheii, oidor-ul se
sfătui cu don Fernando, cu Cardenio şi cu preotul ce avea
de făcut într-o împrejurare ea aceea, dîndu-le şi lor seamă
de tot ceea ce-i spusese don Luis. în cele din urmă hotăcîră
să spună don Fernando slujitorilor lui don Luis cine
era el, arătîndu-le că voia lui era să vină don Luis cu
dînsul în Andaluzia, unde avea să fie preţuit de fratele
său, marchizul, după meritul rangului lui don Luis, căci,
după cîte ştiau ei ce gînduri are don Luis, el n-^ar fi primit
să se întoarcă atuncea spre a da ochi cu tatăl său
chiar de-ar fi fost să-l facă fărîmiţe,
264 .
Cînd aflară cei patru ce hram ţinea don Fernnado şi
ce-l bătea gîndul pe don Luis să facă, hotărîră între dînşii
ca trei dintre ei să se întoarcă acasă ca să dea socoteală
părintelui acestuia de ceea ce se petrecea, iar al patrulea
să rămînă pe lîngă don Luis ca slujitor şi să nu-l slăbească
pînă ce nu s-or întoarce ei, fie ca să-l ridice, fie
ca să facă ceea ce va fi să le poruncească în vremea asta
tatăl cavalerului, în chipul acesta se potoli halimaua aceea
de gîlcevi, prin autoritatea lui Agramante şi înţelepciunea
regelui Sobrino ; dar văzîndu-se duşmanul bunei înţelegeri
dintre oameni şi al păcii dispreţuit de data asta
şi păcălit, după cît de puţine roade îi fusese dat să
culeagă din osteneala de a-i fi vîrît pe toţi în aşajţulbure
labirint de încurcături, îşi puse în gînd să-si mai încerce
o dată puterea, stîrnind noi certuri şi neînţelegeri. , -
Se întîmplă deci ca străjerii să nu se fi învoit a se
potoli decît pentru că le ajunsese la urechi zvon despre
cine erau cei ce ridicaseră mîna asupra lor ; şi nu se re-
Irăseseră din luptă decît pentru că-şi închipuiau că, în
orice chip va fi fost să se termine, tot aceştia aveau să
iasă biruitori din bătălie. Dar unul dintre dînşii, anume
cel călcat în picioare şi ghigosit de don Fernando, şi-aduse
aminte că printre alte cîteva mandate ce avea asupra sa,
de aducere a cîtorva oameni certaţi cu legile, avea şi unul
împotriva lui don Quijote, pe care „Sfînta Hermandad"
dăduse poruncă să-l ia prins pentru slobozirea ocnaşilor,
aşa cum Sancho avusese dreptate să se teamă. Venindu-i
deci în minte lucrul acesta, vru să se încredinţeze dacă
semnalmentele ce i se dăduseră asupra lui don Quijote
se potrix'eau şi, scoţînd din sîn un pergament, găsi ceea
ce căuta, aşa că se apucă să-l citească pe îndelete, cu
multă încetineală, căci nu prea se avea bine cu cititul,
iar la fiecare cuvînt pe care-l buchisea ridica ochii şi se
uita la .gîon Quijote, tot confruntînd semnalmentele tre- ,
cute în mandat cu chipul cavalerului. La urmă găsi că, ;
fără nici o îndoială, el era cel cerut în mandat, si nici nu ,
2(55
se încredinţase bine, că pe loc, împăturindu-şi pergamentul,
cu mandatul în mîna stingă, îl apucă cu dreapta de
gît pe don Quijote atît de voiniceşte, că nici să răsufle
nu-i mai dădea răgaz, tot strigînd cit îl ţinea gura :
— In numele „Sfintei Hermandad" ! Şi ca să se vadă
că e drept ceea ce cer, n-aveţi decît să citiţi mandatul
acesta, unde stă scris să fie luat prins acest bandit de
drumul mare !
Luă preotul mandatul şi văzu că era adevărat tot ce
spunea arcaşul şi că se potrivea cu semnalmentele lui don
Quijote ; acesta, văzîndu-se în aşa chip cinstit de un nemernic
de ţopîrlan, îşi ieşi din sărite, căci furia lui nu
mai cunoştea margini şi plesnea fiere-ntr-însul. 11 apucă
şi el cît putu mai bine pe arcaş, cu amîndouă mîinile, de
gît, că de n-ar fi fost să-i sară tovarăşii într-ajutor, acolo
şi-ar fi dat duhul, mai curînd decît să-i fi dat don Quijote
drumul. Hangiul, care n-avea încotro şi trebuia să-i sprijine
pe cei din aceeaşi frăţie cu el, îi sări arcaşului numaidecît
într-ajutor. Hangiţa, văzîndu-şi din nou soţul încăierat,
din nou începu să ţipe, şi-i ţinură ca la poruncă
hangul Maritornes şi fiică-sa, -care cereau cerului şi tuturor
cîţi erau de faţă să le ajute.
Sancho, văzînd ce se petrecea, zise :
— Doamne-Dumnezeule, uite că se-adevereşte ce spunea
stăpînu-meu despre farmecele ce bîntuie castelul ăsta,
că n-âi chip în el să trăieşti o clipă în pace !
Don Fernnado se puse între arcaş şi don Quijote, şi,
spre marea fericire a amîndurora, le descleştă mîinile,
căci unul şi le înfipse în gulerul celuilalt, care-l strîngea
cît putea pe cel dintîi de gîtlej ; dar asta nu înseamnă că
arcaşii încetară de a-şi mai cere prinsul, pretinzînd să fie
ajutaţi a-l lega şi a-l supune întru totul voinţei lor, căci
aşa se cuvenea cînd era vorba de cele datorate regelui
"şi „Sfintei Hermandad", din partea căreia le cereau tot
ajutorul şi respectul, ca să poată pune mîna pe tîlharul
acesta de drumul mare şi de potecă,
265
Don Quijote începu să rida auzind asemenea vorbe,'
şi, cu multă gravitate, zise :
— Veniţi încoace, oameni josnici şi ticăloşi ! Tîlhărie
la drumul mare vreţi voi să spuneţi că înseamnă să slobozi
pe cei încătuşaţi în lanţuri, să dai drumul celor robiţi,
să vii în sprijinul nenorociţilor, să ridici pe cel căzut,
să-l scoţi din nevoie pe nevoiaş ? Ah, oameni de nimica,
care nu v-aţi făcut vrednici, de mârşav şi de grosolan ce
vă este sufletul, să vă împărtăşească cerul cît preţ închide
în ea cavaleria rătăcitoare, nici să pricepeţi păcatul şi neştiinţa
în care orbecăiţi atunci cînd nu vă închinaţi pînă
şi la umbra oricărui cavaler rătăcitor, darmite avîndu-l în
faţă ? Veniţi încoa, patrulă de tîlhari mai curînd decît de
arcaşi, jefuitori de drumul mare, cu patalama de la
„Sfînta Hermandad" , şi spuneţi-mi : cine-a putut ii atît
de ageamiu să iscălească un mandat de aducere împotriva
unui cavaler ca mine de vestit ? Cine-a fost cel care-a
putut să n-aibă habar că toţi cavalerii rătăcitori stau mai
presus de orişice stăpînire, şi că lor legile li-e doar spada,
privilegii le sînt isprăvile viteze, şi pravilă — voinţa proprie
? Cine-a fost — vă întreb încă o dată guşatul care să
nu ştie că nu se află pe lume diplomă de hidalgo în stare
.să confere atîtea scuteli şi imunităţi ca diploma pe care-o
dobîndeşte un cavaler rătăcitor în ziua în care e armat
. cavaler şi se dedică pe de-a-ntregul dîrzului ordin al cavaleriei
? Ce cavaler rătăcitor a plătit vreodată gloabă, corvezi
şi clacă, nart, boieresc şi dijmă, vămi de rohatcă şî
ruşfet ? - Unde s-a pomenit croitor care să-i fi luat bani
1 In original „Salteadores de caminos con licencia de la «Santa
Hermandad», „ladrones en cuadrilla" : apelative ce concordă cu
interpretarea dată în Guzmân de Alfarache, Cartea I, cap. VII ;
Mateo Alemân susţine textual acelaşi lucru despre străjerii „Sfintei
Hermandad". Vezi Isprăvile unor vîntură-lurne, proză picarescă
spaniolă, E.P.L., Biblioteca pentru toţi", 1961, p. 91 ; „Sfinţii
poteraşi... sînt cu toţii o liotă de ticăloşi şi nelegiuiţi".
3 Birurile enumerate aici cu numele lor vechi românesc sînt
echivalente (cu aproximaţie) celor enumerate de Cervantes, proprii
sistemului de exploatare feudal.
267
pe hainele cusute, castelan care să-l fi pus să-şi plătească
întreţinerea pe timpul cît i-a îngăduit să mîie la castelul
său ? Ce rege nu l-a ospătat cu el la masă ? Ce domniţă
nu l-a îndrăgit şi nu i s-a dat, lăsîndu-se întru totul voii
şi bunului său plac ? Şi, la urma urmei, unde s-a mai văzut,
se vede sau se va vedea vreodată pe lumea asta cavaler
rătăcitor care să n-aibă atîta cutezanţă încît el singur,
fără alt ajutor, să se încumete a le trage patru sute
de ciomege la patru sute de patrule care ar îndrăzni să-i
ţină calea ?!
CAPITOLUL XLVI
Despre vrednica de pomenit aventură cu patrula de
arcaşi şi despre înfricoşătoarea mînie a bunului nostru
cavaler don Quijote
Cîtă vreme vorbea aşa don Quijote, preotul se apucase
să-i convinsă pe arcaşi că don Quijote avea minţile spulberate
cum puteau prea bine vedea din isprăvile şi dm
vorbele sale, şi că n-avea nici o noimă sa împingă mai
departe povestea asta, căci chiar de-ar fi fost sa pună
mîna pe el şi să-l ridice, tot ar fi trebuit sa-l lase numaidecît,
ca pe un nebun ce era. La aceasta îi răspunse cel
care scosese mandatul că nu era treaba lui sa judece daca
era sau nu nebun don Quijote, ci să facă ceea ce-i poruncise
mai-marele său, şi, o dată prins, n-aveau decit sa-l
slobozească pe urmă de trei sute de ori !
— Cu toate astea, zise preotul, n-aveţi să-l ridicaţi de
data aceasta, şi nici el nu s-ar lăsa ridicat, pe aţe pricep
eu !
într-adevăr, atâtea se pricepu să spună preotul, şi atitea
nebunii făcu don Quijote, încît mai nebuni ar fi fost stră-
2C3
jerii dacă nu şi-ar fi dat seama că era sărit din minţi, aşa
că găsiră cu cale să se domolească mai bine, ba încă să
mai fie şi mijlocitori ca să-i împăciuie pe Sancho Pânza
şi pe bărbier, care încă stăruiau, înciudaţi cuţn nu se mai
poate, să se ciorovăiască ! în cele din urmă, ca nişte mădulare
ale Stăpînirii ce erau, ştiură să mijlocească în
această price şi să fie judecători ai ei în aşa chip, încît
amîndouă părţile rămaseră dacă nu pe de-a-ntregul mulţumite,
cel puţin într-o oarecare măsură, căci schimbară
doar samarul, dar chingile şi căpăstrul, nu. Iar. în ceea ce
privea coiful lui Mambrino, preotul îl dădu bărbierului,
pe sub mînă şi fără să prindă don Quijote de veste, opt
reali pe lighenaş, pentru care bani bărbierul îi iscăli ţidula
de primire şi de renunţare la orice fel de plîngere oii
jalbă, atunci şi pururea şi în vecii vecilor, amin !
0 dată stinse deci amîndouă gîlcevile acestea, care erau
mai de căpetenie şi mai de seamă, mai rămînea'şi să se
învoiască slugile lui don Luis a se, socoti mulţumite dacă
aveau să se întoarcă acasă doar în trei, unul dintre slujitori
rămînînd adică să-l întovărăşească pe cavaler acolo
unde avea chef don Fernando să-l ducă ; şi cum soarta cea
bună şi mîna norocului apucaseră a da bun început împăciuirii
şi frîngerii lăncilor, înlăturând piedicile din calea
celor ce se iubeau şi scoţînd din nevoi hanul şi pe vitejii
ce-l locuiau, vrură ele să se milostivească a duce totul cu
bine la capăt, căci lacheii se resemnară i să facă ceea ce
dorea don Luis, lucru care aduse atîta mulţumire în sufletul
donei Clara, că, în clipa aceea,' oricine i-ar fi văzut faţa
ar fi înţeles fericirea ce-i umplea inima. Zoraida, cu toate
că- nu pricepea bine tot ce văzuse că se întîmplă, cînd se
întrista, cînd se lumina la faţă, cam la nimereală, după
cum vedea şi ea că se schimbă obrazul fiecăruia, şi mai
1 Inadvertenţă : Cervanles uita că în capitolul anterior servi- .
torii lui don Luis se hotărîseră singuri ca trei dintre ei să se întoarcă
pentru a povesti tatălui cele întîmplate, iar al patrulea să
rămînă pentru a-şi sluji stăpînul.
26£
cu seama chipul spaniolului ei, pe care nu-l slăbea nici
0 clipă din ochi, fiindu-i inima robită lui. Hangiul, căruia
1 se păruse din cale-afară de generos darul şi răscumpărarea
în bani peşin oferită de preot bărbierului, îşi ceru
şi el plata pentru găzduirea lui don Quijote, dimpreună
cu despăgubirea pentru burdufurile de vin vărsat, jurîndu-
se că nici Rocinante şi nici măgarul lui Sancho n-aveau
să iasă din han pînă ce nu i se va fi plătit totul, pînă într-
o para. Pe toate le împăciui preotul şi le plăti don Fernando,
deşi oidor-ul se oferise cu dragă inimă să le plătească
el, şi în felul acesta avură cu toţii parte de pace
şi de linişte, încît acum nu mai părea hanul cîmpul de
luptă al lui Agramante, cum spusese don Quijote, ci pacea
secolului lui Octavian l, iar pentru toate acestea fură cu
toţii de părere că trebuiau să mulţumească atît gîndurilor
bune şi alesei elocinţe a domnului părinte, cît şi neasemuitei
dărnicii a lui don Fernando.
Văzîndu-se deci don Quijote slobod şi scăpat de toate
angaralele, atît de ale scutierului, cît şi de ale sale, îşi dete
cu socoteală că s-ar cuveni să-şi urmeze călătoria începută
şi să ducă la capăt aventura aceea măreaţă pentru care se
simţea chemat şi ales. Şi aşa, cu o hotărîre nestrămutată,
se duse de-i căzu în genunchi Doroteii, care nu consimţi
să asculte o vorbă din gura lui pînă ce nu-l va vedea sculat
de jos, şi el, ca să nu-i iasă din cuvînt, se ridică în .picioare
şi rosti :
— E o zicală cunoscută, prea frumoasă doamnă, că
sîrguinţa e mama norocului, şi-n multe şi grave împrejurări
a dovedit experienţa că zelul unui ambasador poate
scoate la bun capăt o cauză îndoelnică ; dar în nici un fel
de treburi nu se dovedeşte mai bine adevărul zicalei decît
în cele ale războiului, unde repeziciunea şi agerimea o iau
1 în timpul domniei lui Octavian August, templul zeului
lanus, care se închidea numai în timp de pace, a fost închis de
trei ori. „Paz octaviuna" a rămas în limba spaniolă o locuţiune curentă,
însemnînd pacea universală.
270
înaintea iţelor trase de vrăjmaş şi dobîndesc izbînda pînă
să n-apuce duşmanul a se apăra. Toate acestea le spun,
slăvită şi înaltă doamnă, pentru că mi se pare şederea
asta a noastră la acest castel lipsită de orice folos ; ba,
dimpotrivă, ne-ar putea li într-atît de păgubitoare cît să
ne plîngem în pumni într-o bună zi. Căci cine ştie dacă,
prin iscoade ascunse şi iscusite, n-o fi apucat să afle vrăjmaşul
.măLţimii-tale, uriaşul, ică -eu am purces să-l nimicesc,
şi dacă nu cumva, dîndu-i răgaz timpul pierdut de
noi, n-a prins să se întărească in vreun castel cu neputinţă
de cueeriit, sau într-o fortăreaţă împotriva căreia prea puţin
preţ ar putea avea tot zelul meu şi toată forţa neostenitului
meu braţ ! Aşa că, stăpână, să i-o luăm înainte,
cum .am,spus, si,să-i dejuicăm prin sîrgul nostru planurile,
purcezînd numaidecât la drum într-un ceas bun, că, în ce
te priveşte, înălţimea-ta vei ajunge curînd să-ţi vezi cu
ochii ceasul cel bun şi nu vei întîrzia mai mult decît timpul
cît îmi va trebui mie ca să dau piept cu vrăjmaşul.
Tăcu şi nu spuse nimic mai mult don Quijote, aşteptând
cu multă răbdare răspunsul frumoasei infante, care,
cu o -ţinută domnească şi foarte potrivită cu stilul lui don
Quijote,- îi răspunse în chipul următor :
— îţi mulţumesc, senor cavaler, c-arăţi atîta zel în
dorinţa de a-mi fi sprijin la vreme de grea cumpănă, întocmai
ca un cavaler ce eşti, in sarcina căruia intră nemijlocit
ocrotirea .orfanilor şi a celor nevoiaşi ; dea cerul să
se împlinească dorinţa luminăţiei-tale .şi .a mea, ca să poţi
vedea că mai sînt pe lume şi femei recunoscătoare ; iar în
- ceea ce priveşte plecarea, să purcedem numaidecît, că voinţa
măriei tale este şi voinţa mea. Poţi face ce vrei cu
'mine, după cum ţi-o fi placul şi vrerea, căci cea care-a
încredinţat o dată luminăţiei-tale apărarea persoanei sale,,
bizuindu-se pe braţul acesta viteaz pentru reîntoarcerea
ei în domnie, n-are de ce voi să .se pună împotriva celor
poruncite de înţelepciunea rnăriei-tale !
271
— Voia lui Dumnezeu ! zise don Quijote. Dar dacă e
•aşa, şi dacă o înaltă doamnă se smereşte dinainte-mi, nu
vreau să pierd prilejul de a o ridica şi de a o pune pe
tronul părintesc. Să plecăm numaidecît, căci îmi dă pinteni
dorinţa de-a mă aşterne la drum, fiindcă vorba băîrmească
bine zice cînd zice că cine porneşte de dimineaţă
departe ajunge, şi că cine zăboveşte se primejduieşte. Şi
pentru că n-a crescut pe cer pînă azi şi n-a văzut nici
iadul ins care să mă înfricoşeze şi să mă facă pe mine să
dau îndărăt, pune şaua, Sancho, pe Rocinante şi pregăteşte-
ţi de drum măgarul, ca şi bidiviul reginei, şi să ne
luăm rămas bun de la castelan şi de la domnii aceştia, ca
s-o pornim la drum fără zăbavă !...
Sancho, care fusese de faţă la toate, zise, clătinîndu-şi
capul cînd într-o parte, cînd în cealaltă :
—-.Stăpîne, stăpîne l Cîte ştie satul şi nici nu le visează
bărbatul, să nu fie cu bănat preacinstitelor obraze
aicea de faţă ! ' .
.— Ce s-o mai fi putînd adică şti în vreun sat, ori în
toate oraşele lumii, care.să-mi fie mie mai spre pagubă,
mîrlane ?
— Dacă măria-ta te superi, răspunse Sancho, iaca, tac,
şi mă feresc să-ţi spun ceea ce sînt ţinut să-ţi spun ca
orice bun scutier, aşa cum orice slugă credincioasă are
datoria să-şi înştiinţeze stăpînul.
— Spune ce ai de spus,, zise don Quijote, numai să
n-aibă vorbele tale drept ţintă să-mi vîre cumva frica-n
«ase, că dacă ţi-e frică, înseamnă că te porţi aşa cum ţi-e
firea, la fel cum şi eu, nefiindu-mi frică, mă port după
.cum mi-este mie firea !
— Nu-i vorba de asta, păcatele mele cele multe şi
grele, răspunse Sancho, ci-i vorba că eu sînt încredinţat
şi nu mă îndoiesc de fel că cucoana asta, care zice că-i
regina slăvitului regat Micomicon, nu-i mai regină decît
mumă-mea, că de-ar fi ce zice că este. nu s-ar tot giugiuli
272
cu unul dintre cei care-s în cîrd cu noi, şi în văzul lumii,
şi pe furiş, prin toate ungherele.
Roşi toată Dorotea la x'orbele acestea ale lui Sancho,
căci foarte adevărat era că soţul ei, don Fernando, de mai
multe ori, pe furiş de ochi străini, apucase a culege cu
buzele cîte-o părticică din răsplata pe care-o meritau dorinţele
lui, iar Sancho prinsese de veste şi i se păruse că
asemenea purtare era mai curînd de curtezană decît de
regină, ba încă de regină a unui atît de slăvit regat ! Şi ea
hu avu cum, şi nici nu se gîndi, să-l înfrunte pe Sancho
cu vreun cuvînt, ci-l lăsă să vorbească mai departe. Iar
el spuse :
— Ţi-am spus toate astea, stăpîne, fiindcă dacă la
capăt, după ce-am bătut atîtea drumuri şi poteci şi-am
petrecut atîtea nopţi negre şi zile şi mai şi, rodul muncii
noastre are să-l culeagă unul care-a stat şi-a huzurit aici
la han, aţuncea n-am de ce mă grăbi să pun nici şaua pe
Rocinante, nici samarul pe măgar şi nici să-i pregătesc
ei bidiviul, că mai nimerit ar fi să stăm liniştiţi ca să-şi
vadă fiştecare curvă de torsul cai'erului ei \ şi hai mai
bine să-mbucăm ceva !
Doamne-Dumnezeule, cît se mînie don Quijote auzind
vorbele neobrăzate ale scutierului său ! Atît de năprasnică
îi era furia, încît, azvîrlind flăcări dintr-amîndoi ochii '
şi încurcîndu-i-se limba-n gură d ciudă, rosti cu voce
tunătoare : -
— Ticălosule, netrebnicule, bădăranule, neruşinatule,
pîclişit la minte ce eşti, gîngăvitule, neobrăzatule, necuviinciosule,
bîrfitorule şi clevetitorule, astea-s cuvinte pe
care să cutezi a le rosti în faţa mea şi-n faţa acestor slăvite
doamne ? Asemenea necuviinţe şi-asemenea obrăznicii
cutezi să hrăneşti în tulburea ta închipuire ? Piei din
1 In original „...y cada pută Mie..." : aluzie la mai multe proverbe
care atribuie- acestei categorii de femei delasate o muncă
cinstită numai cînd le merge rău. Expresia are sensul : „Să-şi vadă
i'iecare de ale sale".
273
ochii mei, dihanie scîrnavă, zaraf de minciuni, hazna de
ticăloşii, hambar de intrigi, născbcitor de strîmbătăţi, crainic
de măscări, puţ de nemernicii, vrăjmaş de moarte al
cinstei cuvenite feţelor domneşti ! Cară-te şi să nu mi te
mai arăţi în faţa ochilor, sub opreliştea dezlănţuirii mîniei
mele !
Şi, spunînd acestea, îşi arcui sprîncenele, îşi umflă
bucile obrajilor, îşi roti ochii de jur împrejur şi bătu din
piciorul drept cît putu mai voiniceşte în duşumea, semnef
toate, ale furiei pe care-o zăvora în măruntaie. La aceste
vorbe şi purtări furioase, Sancho rămase atît de înfricoşat
şi de lipsit de grai, că mai bucuros ar fi fost să i se
deschidă pămîhtul sub picioare şi să-l înghită ! Nu se
pricepu să facă altceva decît să se răsucească pe călcâie
şi să piară din ochii mînioşi ai stăpînului său.
Dar înţeleaptă Dorotea, care cunoştea acum atît de
bine firea lui don Quijote, ca să-i mai domolească furia,
zise :
— Nu te necăji, domnule Cavaler al Tristei Figuri, de
obrăzniciile pe care le-a rostit bravul domniei-tale scutier,
fiindcă s^ar prea putea întîmpla să nu le fi spus chiar aşa
din senin, şi mintea lui întreagă, întocmai ca si cugetul lui
creştinesc nu pot fi bănuite de mărturie mincinoasă adusă
împotriva cuiva, aşa că trebuie să credem, fără să ne
mai îndoim nici o clipă, că de vreme ce în acest castel
toate sînt, după cum însuţi ai spus, senor cavaler, iscate
şi întîmplate pe cale de vrăjitorie, s-ar prea putea, cum
zic, să fi văzut şi Sancho, pe aceeaşi cale diabolică, ceea
ce zice el că a văzut atît de jignitor pentru onoarea mea !
— Pe Dumnezeu cel atotputernic, răspunse la vorbele
acestea don Quijote, că înălţimea-ta ai nimerit-o cum nu
se poate mai bine şi că păcătosul de Sancho trebuie să fi
avut vreo nălucire, care să-i fi adus înaintea ochilor şi să-l
fi făcut sa vadă lucruri ce nu erau cu putinţă de văzut
altfel decît prin vrăji de solomonar, că-i cunosc eu prea
bine neprihănirea şi blîndeţea nenorocitului acestuia, ce
274
n-ar fi în stare să aducă mărturie mincinoasă împotriva
nimănui.
— Aşa este şi aşa să rămînă, zise don Fernando, şi
din pricina asta măria-ta, senor don Quijote, trebuie să-l
ierţi şi să-l iei din nou sub aripa ocrotitoare a măriei-tale,
sicut erat in principia i, pînă să apuce a-l scoate din minţi
nălucirile acestea.
Don Quijote răspunse că-i va ierta greşeala, iar preotul
se duse după Sancho, care se înfăţişă smerit nevoiemare,
şi, aruncîndu-se în genunchi dinaintea stăpînului
său, dădu să-i ia mîna şi să i-o sărute, iar el i-o întinse şi,-
după ce i-o lăsă destulă vreme să-i fie sărutată, îi dete
binecuvântarea, zicînd :
— Acuma poţi să-ţi dai şi tu prea bine seama, Sancho
fiule, că drept spuneam eu ce-ţi spuneam de-atîtea ori,
şi anume că toate sînt în castelul ăsta numai vrăjitorii şi
farmece.
— Nu mă-ndoiesc ! zise Sancho. Afară doar de întîmplarea
cu tărbacă, care s-a petrecut, într-adevăr, pe calea
cea firească.
— Să nu crezi una ca asta, răspunse don Quijote, că
de-ar fi fost aşa, te-aş fi răzbunat pe loc, sau te-aş răzbuna
acuma ; dar nici atuncea şi nici acuma n-am fost în
stare, şi nici n-am văzut asupra cui aş putea să mă răzbun
pentru jignirea ce ţi-a fost adusă,
Voiră cu toţii să afle ce era cu tărbacă, şi hangiul le
povesti de-a fir-a-păr zborul lui Sancho Pânza, care-i făcu
pe toţi să rîdă, lucru ce nu puţin l-ar fi înfuriat pe Sancho
dacă stăpînul său nu l-ar fi încredinţat, din nou că era
vorba de farmece, căci naivitatea lui Sancho nu mersese
niciodată pînă acolo încît să poată crede că nu era ade-
1 „...aşa cum era la început" : Cervantes foloseşte aici formula
care se întrebuinţa atunci cînd se reprimeau excomunicaţii
în sînul bisericii, formulă luată din dreptul roman, din procedura
aşa-zisei „restitutio in totegrum" {repunere în starea de la început).
,275
vărul curat şi săritor în ochi, fără nici un dram de nălucire,
faptul că fusese dat în tărbacă de către oameni _ în
carne şi oase, şi nu de către fantome visate ori năzărite,
aşa cum credea şi spunea stăpînul său.
Trecuseră două zile de cînd. toată această ilustră societate
se afla la han ; şi părîndu-li-se că venise vremea
plecării, orînduiră în aşa chip încît, fără să-şi mai dea
osteneala Dorotea şi don Fernando să facă un ocol ca să
treacă prin satul lui don Quijote, ţinîndu-se de litera scornelii
cu dezrobirea, reginei Micomicona, să-l poată totuşi
lua cu ei preotul şi bărbierul, aşa cum le era voia, şi să-l
îngrijească preotul de scrînteală la dînsul la moşie. Şi
ceea ce orînduiră îi duse la o înţelegere cu un cărăuş,
care se întîmplă să treacă pe acolo cu carul lui cu boi,
şi se învoi să li-l ia în chipul următor : făcură un fel de
colivie de nuiele împletite,, în stare să-l încapă în toată
voia pe don Quijote, şi pe loc don Fernando şi tovarăşii
săi, cu servitorii lui don Luis şi cu arcaşiii, dimpreună cu
hangiul, toţi din porunca şi după gîndul preotului, se
mascara şi-şi preschimbară hainele, care într-un chip,
care într-altul, încît să-i pară lui don Quijote că nu-i
vorba de oamenii văzuţi de el în castelul acela, ci de alţii.
Şi după ce făcură asta, intrară tiptil, cît se poate mai^ pe
nesimţite, acolo unde dormea el, odihnindu-se de-atîtea
necazuri prin cîte trecuse,
Se apropiară de cavalerul care dormea fără grijă şi
nici nu visa una ca asta şi, apucîndu-l zdravăn, îi legară
fedeleş mîinile şi picioarele, încît atunci cînd se deşteptă,
înspăimântat, nu^fu în stare nici să se mişte şi nici să facă
altceva decît să se minuneze şi să rămînă încremenit văzîndu-
se faţă în faţă cu nişte obraze atît de ciudate, ceea
ce-l împinse să cadă numaidecît la bănuiala pe care închipuirea
lui rătăcită i-o aducea veşnic în minte : se încredinţa
singur că toate făpturile acelea nu erau decît năluci
ce bîntuiau castelul fermecat, şi că, fără doar şi poate,
apucaseră să-l şi vrăjească, căci nu se putea nici mişca,
276
nici apăra; adică totul se petrecu întocmai aşa cum socotise
că se vor petrece lucrurile preotul, care pusese la cale
această maşinaţie. Doar Sancho, dintre toţi cei de faţă,
era în toate minţile lui şi-n hainele lui de'totdeauna ; şi
lui, deşi nu mai avea mult pînă să dea în doaga stăpînului
său, nu-i trebui cine ştie cît timp ca să-şi dea seama cine
erau toate măgăoaiele acelea prefăcute. Dar nu îndrăzni
să sufle o vorbă pînă ce n-apucă să vadă unde băteau
asaltul acela şi întemniţarea stăpînului său, care nici el
nu zicea nimic, aşteptînd să vadă unde-l va duce nenorocirea
asta nouă. Şi deznodămîntul fu că, aducînd acolo
cuşca, îl închiseră în ea şi-i bătură stinghiile în cuie atît
de vîrtos, că nu s-ar mai fi putut desface cu una, cu două.
îl luară numaidecît pe umeri, iar cînd dădură să iasă din
încăpere, se auzi un glas înfricoşător, cît şi-l putu preface
mai bine bărbierul, nu cel cu samarul, ci celălalt,
care zicea :
— O, Cavaler al Tristei Figuri, să nu te necăjească
temniţa spre care te îndrepţi, pentru că aşa se cuvine ca
s-ajungi a da sfîrşit mai curînd aventurii în care te-a vîrît
inima ta vitează. Şi asta se va întîmplă atunci cînd leul
furios din La Mancha şi alba porumbiţă din Toboso se vor
uni, de îndată ce-şi vor încovoia cerbicea trufaşă sub blîndul
jug al căsniciei ; din care nemaiauzită convieţuire vor
vedea lumina doi viteji pui de lei care vor călca pe urmele
ghearelor hrăpitoare ale vajnicului lor părinte. Şi întîmpla-
se-va aceasta mai înainte încă decît s-apuce urmăritorul
nimfei celei fugare 1 să facă de două ori ocolul scăpărătoarelor
imagini din zodiac 2 cu repedele-i şi firescu-i
curs. Iar tu, o, cel mai nobil şi mai supus scutier din cîţi
au avut vreodată spada încinsă, barbă pe obraz şi simţ
al mirosului înăuntrul norilor, nu-ţi pierde minţile şi nu
1 Din nou aluziile la Apolo şi Daphne. •
2 în original „las lucientes imăgines" — chipurile cu figurile
strălucitoare... (ca în capitolul XLI), compuse din astre. E vorba
de constelaţiile fixe ce împart ecliptica în 12 sectoare.
277
deznădăjdui văzînd cum de sub ochii tăi chiar îţi este luată
floarea cavaleriei rătăcitoare ; căci în curînd, de-o vrea şi
marele plăsmuitor al lumii, te vei vedea atît de mărit şi
ridicat în asemenea slavă, că n-ai să te mai cunoşti pe
tine însuţi, şi nu vor rămîne în van făgăduielile ce ţi-a
făcut preabunul tău stăpîn, şi-ţi dau încredinţare din partea
înţelepte! Mentironiana1 că-ţi vei primi simbria
pînă-ntr-o para, aşa cum vei vedea aievea cu ochii tăi curînd

urmează paşii viteazului cavaler legat prin farmece,

căci se cuvine să-l însoţeşti pînă acolo unde vă veţi opri
amîndoi. Şi cum nu-mi este îngăduit să spun mai multe,
rămâneţi cu Dumnezeu, că eu mă-ntorc acolo unde ştiu !
Şi pe la sfîrşitul profeţiei prorocul ridică vocea, apoi
o lăsă din ce în ce mai jos, dîndu-i o mlădiere atît de
mişcătoare, încît pînă şi cei ce cunoşteau dinainte farsa
fură cît pe-aei să creadă că era adevărat ceea ce auziseră.
Don Quijote se mîngîie după ce ascultă prorocirea,
căci îi desluşi dintr-un capăt în altul tîlcul numaidecît
şi-şi dete seama că i se făgăduia curînda însoţire prin
sfîntă şi legiuită căsătorie cu iubita sa Dulcinea din Toboso,
din al cărei fericit pîntec aveau să iasă puii de lei,
adică fiii lui, spre slava veşnică a ţinutului La Mancha. Şi
încredinţat cu tot dinadinsul de aceasta, dete glas şi, suspinînd
adînc, zise :
—• O, tu, oricine-ai fi, care mi-ai menit atît de bine,
îndeamnă-l, rogu-te, şi cere-i din partea mea înţeleptului
mag ce şi-a luat asupră-şi treburile mele să nu mă lase
pieirii în temniţa unde sîrit dus acuma, fără să văd împlinindu-
se nişte făgăduieli neasemuit de fericite ca acelea
ce mi-au fost făcute aici. Căci de-o fi să fie aşa, îmi
voi socoti caznele încarcerării drept glorie, şi drept mîngîiere
aceste cătuşe care mă înlănţuie, iar patul acesta de
scînduri pe care sînt întins nu-l voi socoti drept aspru
cîmp de luptă, ci drept molatic aşternut de fericită nun-
1 Onomastica satirică a lui Cervantes găseşte întotdeauna
apropieri de felul acesta — mentira înseamnă minciună.
278
tire ; în ceea ce priveşte mîngîierea ce-mi poate veni prin
Sancho Pânza, scutierul meu, mă încred în bunătatea şi
lealitatea lui, căci ştiu că n-are să mă părăsească la vreme
de nevoie, cum nu m-a părăsit în timpuri bune, pentru
că de s-ar întîmpla, din pricina norocului său prost ori
din pricina mea, să nu-i pot da insula făgăduită, sau altceva
de acelaşi preţ, simbria lui nu va fi în nici un caz
pierdută, pentru că în testamentul meu, pe care l-am şi
scris, las cu limbă de moarte ceea ce trebuie să i -se dea,
nu după multele şi bunele lui servicii, ci după restrînsele
mele putinţe !
Sancho Pânza făcu o închinăciune de adînc respect şi-i
săruta mîînile, căci una singură nici n-ar fi putut, fiind
legate împreună. Şi pe loc nălucile înşfăcară cuşca, o luară
pe sus şi o puseră în carul cu boi.
CAPITOLUL XLVII
Despre chipul straniu în care se văzu legat de farmece
don Quijote de La Bîancha, dimpreună cu alte faimoase
întîmplări
Cînd don Quijote se văzu în aşa chip vîrît la cuşcă şi
aburcat în car, rosti :
— Multe şi întristătoare foarte istorisiri cu cavaleri
rătăcitori mi-a fost dat să citesc, dar niciodată n-am citit,
nici n-am văzut ori auzit să fi fost în felul acesta luaţi cavalerii
fermecaţi şi duşi cu încetineala făgăduită de aceste
leneşe şi zăbavnice dobitoace, căci se obişnuieşte să fie
purtaţi prin văzduhuri cu o iuţeală nemaipomenită, învăluiţi
în cîte-un nour plumburiu şi aducător de întunecime,
sau în vreun car de foc, ba chiar pe spinarea vreunui hipogrif
sau alte jivine asemănătoare. Dar să fiu dus acuma
273
eu într-un car cu boi, mă prinde, zău aşa, mirarea ! Cu
toate astea, se prea poate ca, în ziua de azi, şi cavaleria
şi farmecele să ia cu totul alte căi decît cele urmate'în
vechime ; şi s-ar mai putea de asemenea ca, fiind eu nou
pe lumea asta ca rătăcitor şi cavaler, şi cel dintâi care s-a
încumetat să reînvie uitatul ordin al -cavaleriei aventuriere,
să se fi scornit de asemenea noi soiuri de farmece,
şi cu totul alte chipuri de a-i duce pe sus pe cei vrăjiţi.
Ce zici tu de asta, Sancho fiule ?
— Nu prea ştiu ce să zic de asta, răspunse Sancho, că
eu n-am stat să buchisesc atîta ca măria-ta în scripturile
alea rătăcitoare. Cu toate astea, m-aş încumeta să spun,
ba să şi jur la nevoie, că stafiile astea, care bîntuie pe
aicea, hu-s de tot catolice l.
— Catolice ? Iracan de răposatul tata ! răspunse don
Quijote. Cum naiba să fie catolice, dacă nu-s toate decît
nişte draci împieliţaţi în trupuri de fantome, ca să poată
veni să facă treaba asta şi să mă aducă în aşa hal ? Şi de
vrei să te încredinţezi că-i aşa, atinge-i şi pipăie-i, şi-ai sa
vezi că n-au trup decît de vînt şi nu-s nimic altceva decît
năluci.
— Zău aşa, stăpîne, îi întoarse Sancho vorba, să mă
ia dracu dacă nu i-am şi pipăit ! Şi diavolul ăsta care se
tot fîţîie trebăluind pe Ungă noi e dolofan bine pe la buci
şi are şi alte însuşiri, foarte departe de cele ce-am auzii
spimîndu-se că le au dracii, care, pe cît se zice, put toţi
a pucioasă şi a alte miasme, în vreme ce ăsta te trăsneşte
de la o poştă cu mirosul lui de ambră !
Acestea le spunea Sancho despre don Fernando, care,
ca un domn mare ce era, n-avea cum mirosi decît a ceea
ce zicea Sancho.
— Să nu te miri de una ca asta, prietene Sancho, răspunse
don Quijote, căci trebuie să ştii că diavolii se pricep
la multe, şi cu toate că aduc cu ei miasme, ei nu miros
1 „...no estar catolico" însemna „a nu fi lucru curat", dar ş.
„a nu fi prea sănătos".
280
a nimic, fiindcă sînt duhuri, iar dacă miros, nu pot mirosi
a parfum, ci a duhori scîrnave şi dăunătoare ; pricina
este că, oriunde s-ar afla ei, duc după dînşii iadul,
şi n-au cum simţi cu nici un chip vreo uşurare a caznelor
ce îndură, iar mireasma îmbălsămată fiind lucru desfătător,
nu-i cu putinţă să împrăştie ei mirozne îmbietoare

iar dacă ţie ţi se pare că demonul acesta despre

care vorbeşti răspîndeşte miros de ambră, să ştii că ori
te înşeli tu, ori vrea el să te păcălească şi să te facă să
crezi că nu e demon.
Tot acest schimb de cuvinte se petrecu între stăpîn şi
slugă ; şi temîndu-se don Fernando şi Cardenio să nu
ajungă Sancho a da pe de-a-ntregul de rostul scornelii
lor, pe care-o cam dibuise, hotărîră să sfîrşească mai iute
cu pregătirile plecării, aşa că, luîndu-l deoparte pe hangiu;
îi deteră poruncă să pună şaua pe Rocinante şi sa-
VVTTV>1l1 -v+f\ »-v» X. , • ,-. «,— -l T--i f - ^
^ _ A ______ T-----.„ £, v —WJ VJ-i-l'i^. A l/\i, ipj. OC ~
mărul pe măgarul lui Sancho, ceea ce el făcu în toată
a. In vremea asta, preotul se şi înţelesese cu străjerii
graba.
_ . .j ±_ _ _ -,-------------y . y w J. v-u v-O ^ 1~ U. Ot-L dJCl 11
să-i întovărăşească pînă în satul lui, dîndu-le de fiecare
zi o anumită sumă. Cardenio agăţă de oblîncul şeii lui
Rocinante într-o parte scutul şi în cealaltă lighenaşul şi-i
porunci-prin semne lui Sancho să se urce pe măgar şi să-l
ia pe Rocinante de căpăstru, iar de amîndouă laturile carului
rîndui pe cei doi străjeri cu flintele lor ; dar pînă
s-apuce a se urni din loc carul, ieşiră în poartă hangiţa,'
fiica ei şi Maritornes, ca să-şi ia rămas bun de la don
Quijote, prefăcîndu-se că plîng de durerea nefericirii lui,
iar don Quijote le spuse :
•— Nu plîngeţj, bunele mele doamne, că toate nenorocirile
acestea sînt de neînlăturat pentru cei care îmbrăţişează
meşteşugul pe care l-am îmbrăţişat eu. Iar dacă
ar fi să nu mi se întîmple asemenea nenorociri, nu
m-aş mai socoti un cavaler rătăcitor faimos, căci cavalerilor
lipsiţi de faimă şi fără nume slăvit nicicînd
nu li se întîmplă asemenea păţanii, pentru că nu
se află nimeni pe lume care să-şi aducă aminte de ei ;
281
pe cînd celor viteji de bună seamă li se întâmplă, căci
mulţi principi şi mulţi alţi cavaleri le pizmuiesc virtuţile
şi vitejia, căutînd pe căi piezişe să-i nimicească pentru
că sînt vrednici. Cu toate astea, virtutea are prin ea
însăşi atîta putere, în dauna tuturor necromanţilor şi a
întregii arte a magiei cită a ştiut-o întîiul ei născocitor
Zoroastru 1, incit fiţi sigure că va ieşi biruitoare din orice
încercare şi va .lumina lumea din sinul ei cu o strălucire
ca aceea a soarelui ceresc. Iertaţi-mă, frumoase
doamne, dacă din nebăgare de seamă vă voi fi făcut
vreun neajuns, căci cu dinadinsul şi cu-buna mea ştiinţă
n-am jignit nicicînd pe cineva ; şi rugaţi-vă Domnului să
mă scoată din temniţa asta, unde m^a vîrît cine ştie ce
vrăjitor hain la suflet, căci de mă voi vedea slobozit
dintr-asta, nu voi uita niciodată binefacerile cu care
m-aţi învrednicit în acest castel şi că voi fi recunoscător,
slujindu-vă şi răsplătindu-vă aşa cum o merită facerile de
bine ale domniilor-voastre.
Cită vreme femeile de la castel îşi petreceau în chipul
acesta cu don Quijote, preotul şi bărbierul îşi luau rămas
bun de la don Fernando şi de la tovarăşii lui, de la căpitan
şi de la fratele său, de la toate doamnele acelea cum
nu se poate mai fericite, şi mai cu seamă de la Dorotea
şi Luscinda. Se îmbrăţişară cu toţii, rămînînd să-şi dea
de ştire de ceea ce avea să li se mai întîmple, iar don
Fernando îi spuse preotului unde trebuia să-i scrie ca să-]
înştiinţeze ce mai era cu don Quijote, încredinţîndu-l că
nu se aflau pe lume lucruri care să-i facă mai multă plăcere
dedt veşti ca acestea, şi că el însuşi îi va da, de asemenea,
de ştire despre tot ceea ce ar vedea el că s-ar
putea să facă preotului plăcere, mai cu seamă despre
căsătoria lui, ca şi despre botezul Zoraidei şi despre ceea
ce se va petrece cu don Luis, ori de întoarcerea Luscindei
în casa părintească. Preotul făgădui să facă pînă
1 Fondatorul legendar al religiei vechilor perşi, reputat a fi
fest mare magician, cunoscut şi sub numele de Zaratustra.
282
intr-un cuvmt tot ce-i cerea. Se mai îmbrăţişară încă o
oaia, şi mea o dată îşi mai făcură făgăduinţe unul altuia
Hangiul .se .apropie de preot şi-i dădu nişte hîrtii, spunînd
ca le găsise m căptuşeala cufăraşului unde aflaseră şi
nuvela Curiosului nestăpînit şi că, de vreme ce stăpînul
laeriţei nu se mai abătuse pe acolo, să şi le ia preotul
pe toate, pentru că el, hangiul, cum nu ştia citi, n-avea
m,m»H "l -' «60tUl U mulţUmi ^' desfăşurîndu-le
numaidecit văzu că în fruntea manuscrisului stătea titlul

Nuvela lui Rinconete şi Cortadillo i ; din titlu pricepu

ca e vorba de o nuvelă şi-şi dădu cu socoteala că,
de vreme ce nuvela Curiosului nestăpînit fusese reuşită
putea fi şi cea de faţă la fel, căci s-ar fi putut întîmpla
,s? t6, 1 sens pe amîndouă acelaşi autor ; aşa că o păstră
tagadumdu-şi s-o citească odată, cînd va avea prilejul 2
Se urca pe cal, şi la fel făcu şi prietenul său, bărbierul
amindoi cu măşti, ca să nu-i dibuiască uşor don Quijote, şi
se aşternura la drum, în urma carului. Iar rînduiala pe
care o ţineau era următoarea : dintîi venea carul, mînat
de stăpînul boilor, iar pe de lături mergeau, aşa cum-, am
mai spus^ arcaşii, cu flintele lor ; venea numaidecît la rînd
bancho Pânza, pe măgar, ducîndu-l pe Rocinante de frî«i
iar ia urma de tot mergeau preotul şi bărbierul cu cătini
lor de nădejde, avînd, cum s-a mai spus, feţele acoperite
şi ţmindu-se majestuos şi grav în şa. fără să dea catîrilor
pas a merge mai iute decît o îngăduia încetineala boilor
uon Quijote călătorea şezînd în cuşcă, cu mîinile leeate cu
picioarele întinse, cu spinarea sprijinită de parii pereţilor
cuştii, răbdător şi tăcut, de parcă n-ar fi fost om în carne
şi oase,_ ci statuie de piatră ; şi-aşa, cu încetineala aceea
lacura m tacere ca ^ vreo două leghe, pînă ajunseră într-o
?Ui Cervantes- Publicată mai tîrziu decît
A rn Ar 7 , Qul^e- de« a«ată pe atunci în manuscris.
A apărut in Nuvelele exemplare în 1613
trod,]f.ăSll proba
t
b.U că la început Cervantes avusese de gînd să Innuntet
Inf nUVe^a în V0lum' ca pe celelalte, dar că a renunţat,
dmdu-şi seama de marea nepotrivire de stil.
vale unde i se păru bouarului loc numai bun de odihnă
şi păşune pentru boi ; şi spunînd-o asta preotului, îşi dădu
bărbierul cu părerea să mai facă vreo cîţiva paşi, căci
ştia el, dincolo de un dîmb ce se vedea din locul acela, o
luncă şi mai potrivită decît cea în care voiau să se oprească
şi cu iarba mai deasă. Făcură după spusele bărbierului şi
• se urniră iarăşi din loc.
între timp preotul întoarse capul şi băgă de seamă că
din spatele lor veneau ca la vreo şase ori şapte oameni
călări, foarte bine îmbrăcaţi, de care se văzură ajunşi nu
peste multă vreme, căci ei nu umblau cu încetineala şi
cu nepăsarea boilor, ci ca nişte oameni care călăreau pe
catîri popeşti şi băteau drumul cu dorinţa să ajungă mai
repede pentru a-şi face siesta la hanul ce se arăta la mai
puţin de-o leghe de-acolo. Sîrguincioşii îi ajunseră pe leneşi
şi-şi dădură bineţe unii altora cu toată cuviinţa ; iar
unul dintre cei nou veniţi, care fără doar şi poate era un
canonic din Toledo, mai-marele celor care-l întovărăşeau,
văzînd procesiunea înşirată pe cale, cu carul, arcaşii,
Sancho, Rocinante, preotul şi bărbierul, şi mai cu seamă
văzîndu-l pe don Quijote vîrît la cuşcă şi luat prins, nu
se putu ţine să nu întrebe care era tîlcul ducerii acelui
om în aşa chip ;.cu toate că îl cam bătuse pe el gîndul,
văzînd însemnele străjerilor, că trebuie să fie vreun
primejdios tjandit de drumul mare, sau alt făptaş, a cărui
pedepsire cădea în sarcina „Sfintei Hermandad".
Unul dintre arcaşi, căruia el îi făcuse întrebare, răspunse
în felul următor :
1 Străjerii „Sfintei Hermandad" purtau, pe lingă armele specifice
(de obicei archebuze), o media vara (topuzul scurt) şi caseta
în care-şi ţineau titlurile, legată de o curea la şold. Aici se spune că
erau înarmaţi cu flinte (escopetas), iar mai sus, în capitolul XLII,
e vorba de arbalete, arme care sînt incompatibile unele cu celeialte
şi imposibil să fi fost purtate de aceeaşi persoană, neputîndu-
se combina tirul armelor de foc cu tirul de săgeată. Inadvertenţa
merge şi mai departe, căci ceva mai sus se spune că- erau
doi străjeri, iar în capitolul XLV, că erau trei,

— Sefior, ce rost are să călătorească în aşa chip acest

cavaler mai bine să ţi-o spună el singur, căci noi habar
n-avem.
, Don Quijote auzi ce vorbeau şi rosti :
— Se poate întâmpla ca domniile-voastre, domnilor
cavaleri, să fiţi pricepuţi şi învăţaţi în treburile cavaleriei
rătăcitoare. Fiindcă, de s-ar întâmpla să fiţi, v-aş împărtăşi
pricinile nenorocirii mele ; pe cînd de nu, la ce să
mă mai obosesc bătîndu-mi gura ?
în vremea asta, preotul şi bărbierul, prinzînd de veste
că intraseră în vorbă cu don Quijote călăreţii aceia, se
apropiaseră şi ei ca să răspundă într-un chip ce nu le-ar
fi dat tertipurile de gol. Canonicul cu care vorbea don
Quijote răspunse :
— Bine s-a nimerit fiule, căci mă pricep mai vîrtos
în bucoavne de cavalerie decît în cărţi ca Sumele i lui
Villalpando; aşa că dacă numai de-atîtea ţi-era, poţi fi
încredinţat că te-ai putea înţelege cu mine, spunîndu-rhi
tot ce-i avea poftă să-mi spui.
— Slavă Domnului ! răspunse don Quijote. Dacă-i aşa;
sefior cavaler, află că umblu aşa, în cuşca asta, legat prin
vrăji, din pizmă, d nişte vraci răuvoitori, căci virtutea
e cu mult mai prigonită de oamenii rai decît e iubită de
oamenii buni : sînt cavaler rătăcitor, şi nu dintre aceia
al căror nume l-a dat pe veci uitării faima, nevrînd să-l
nemurească prin aducerea ei aminte, ci dintre aceia care;
în ciuda şi în pofida pizmei înseşi şi a tuturor magilor
cîţi i-a zămislit Persia, a tuturor brahmanilor din India
şi a ghimnosofiştilor2 din toată Etiopia, îşi vor înscrie
1 Summa Summularum, carte scrisă de teologul segovian
Gaspar Cardillo de Villalpando, profesor la Universitatea din Alcalâ,
şî apărută în 1557. Era textul obligatoriu pentru studiul
„dialecticii" la acea universitate, prin care trecuse şi Cervantes. în
alte universităţi se citeau Sumele lui Domingo Soto.
2 Grecii îi numeau pe brahmanii indieni „gimnosofişti", adică
filozofi goi, dezbrăcaţi. Aceştia n-aveau nimic de-a face cu Etiopia,
introdusă aici pentru un plus de exotism.
234
285
numele în templul nemuririi, ca să slujească drept pildă
şi drept model veacurilor viitoare şi ca să poată vedea din
ele viitorii cavaleri rătăcitori pe ce cale să apuce de-ar
voi cumva să ajungă la culmea şi la piscul cel mai de
onoare al faptelor de arme.
— Adevăr grăieşte senor don Quijote de La Mancha,
zise la vorbele astea preotul, cînd spune că el călătoreşte
în carul acesta fiind fermecat nu pentru greşelile şi păcatele
sale, ci din reaua-voinţă a acelora pe care virtutea
îi supără şi vitejia îi necăjeşte. Acesta este, senor, Cavalerul
Tristei Figuri, de care de bună seamă veţi fi auzit
vreodată, ale cărui vitejeşti isprăvi şi fapte mari vor fi
încrustate în, bronz nepieritor şi-n marmură durată pe
vecie, chiar de-ar fi să se istovească pizma căutînd să i le
întunece, şi răutatea căutînd' să le ascundă lumii.
Cînd îi auzi canonicul, şi pe cel legat, şi pe cel slobod,
glăsuind într-aşa chip, numai cît nu începu să se crucească
de mirat ce era şi nu-şi mai venea în fire, nepricepînd
pe ce lume se află ; şi la fel de miraţi rămaseră
toţi cei care veneau cu el. în vremea asta, Sancho Pânza,
care se dăduse mai aproape ca să audă ce vorbeau, începu
a spune, ca să le pună vîrf la toate :
— Acuma, domnii mei, de-o fi să mă ţineţi de bine
ori de-o fi să mă ţineţi de rău, pentru ce v-oi spune,
treaba e că don Quijote, stăpînul meu, e fermecat aşa
cum e fermecată muma care m-a născut ! Are mintea
întreagă, de mîncat mănîncă şi de băut bea şi-şi face
nevoile ca toţi oamenii, la fel cum şi le făcea ieri, pînă
a nu-l băga în cuşcă. Şi dacă aşa stau lucrurile, cum naiba
vreţi să mă faceţi pe mine să cred că-i fermecat ? Că doar
am auzit şi eu de la atîţia că oamenii fermecaţi nici nu
mănîncă, nici nu dorm, nici nu vorbesc : pe cînd stăpînul
meu, dacă nu-l ţii din. scurt, ar vorbi cît treizeci de advocaţi
laolaltă, ba încă şi mai abitir. Şi uitîndu-se la preot,
urmă zicînd : Ah, domnule părinte, domnule părinte !
Crezi dumneata că nu ştiu cine-mi eşti ? Crezi că nu-mi
286
dau eu cu socoteala şi nu ghicesc unde bat vrăjile astea
noi ? Ei, află că te-am dibuit eu, oricît te-ai ascunde după
deget, şi să ştii că te pricep oricît ai încerca să-ţi acoperi
sforăria ! Că, la urma urmei, acolo unde domneşte pizma,
virtutea n-are cum trăi, şi nici mărinimia acolo unde este
stăpînă zgîrcenia ! Fir-ar dracu-al dracului, ierte-mă
cinstita dumitale faţă bisericească, că fără el şi fără domnia-
ta, la ceasul ăsta stăpînul meu s-ar afla gata însurat
cu infanta Micomicona, si eu aş fi cel puţin conte, că
altceva mai puţin nu se poate nădăjdui din partea bunătăţii
stăpînului meu, Cavalerul Tristei Figuri, ca şi din
partea marilor servicii pe care i le-am făcut. Dar acum
văd şi eu că drept zice vorba de prin partea locului că
roata norocului se învîrte mai grăbită decît roata morii, şi
că cei care ieri erau sus, azi sînt la părnînt. De copiii mei
şi de nevastă îmi pare rău, căci tocmai cînd puteau şi ei
nădăjdui, aşa cum şi trebuie, să-şi vadă tatăl intrînd pe
poartă făcut guvernator ori vicerege al vreunei insule
sau al vreunui regat... o să-l vadă întorcîndu-se înălţat
la rangul de grăjdar ! Tot ce ţi-am spus, domnule părinte,
ţi-am spus doar ca să te înduri, euvioşia-ta, să-ţi dai seama
în ce hal te porţi cu stăpînul meu şi să te fereşti să nu te
bată Dumnezeu pe lumea cealaltă de întemniţarea stăpînului
meu şi să-ţi pună cumva în cîrcă lipsa tuturor
acelor binefaceri şi întrajutorări pe care stăpînul meu,
don Quijote, nu le poate îndeplini tot timpul cît va fi ţinut
închis !
— Ai vorbit de te-ai prăpădit ! se băgă în vorbă şi
bărbierul, cînd ajunse aici. Ce ? N-ăi fi dat cumva şi tu,
Sancho, în doaga lui stăpînu-tău ? Zău că-mi vine a crede
că nu ţi-ar sta rău să-i ţii şi tu de urît în cuşcă, şi că s-ar
cuvenii să fii şi tu la fel de fermecat ca şi el, că te-ai molipsit
de cavaleria şi de nebunia lui. Al dracului ţi-a
mai împuiat capul cu făgăduielile lui, şi-al dracului ţi-a
mai vîrît-o în sînge insula aceea, după care oftezi atîta !
287
T
•— Nu mi-a vîrît nicăîeri nimenea nimic, răspunse
Sancho, că nu-s eu omul să-mi vîre cineva undeva ceva,
de-o fi să fie el şi regele ! Căci chiar dacă-s om sărac,
sînt creştin din moşi-strămoşi şi nu-s dator nimănui un
capăt de aţă ! Ce-i dacă oftez după insule ? Sînt alţii care
oftează după naiba ştie ce alte lucruri şi mai rele ! Că
fiecare-i feciorul faptelor sale, şi sub cuvînt că-s şi eu.
om, s-ar putea s-ajung şi papă, darmite guvernator al
unei insule, mai cu seamă că stăpînul meu ar putea cîştiga
atîtea încît să nu mai aibă cui le dărui ! Ia seama
dumneata la ce spui, jupîn bărbierule, că aici nu mai e
vorba de bărbi pe care să le razi, că una-i Stan cînd era
golan şi alta-i Stan ajuns căpitan ; spun asta pentru cane
cunoaştem cu toţii şi nu face să-mi umbli mie cu doi
bani în trei pungi ; că dacă-i vorba de vrăjile ce l-au fermecat
pe stăpînu-meu, ştie el Dumnezeu care-i adevărul,
ce să mai scormonim treaba, că-ncepe să pută !
Nu-i mai veni la socoteală bărbierului să-i răspundă
lui Sancho, ca nu cumva să dea pe faţă, cu prostiile lui,
ceea ce el şi cu preotul se căzneau din greu să ascundă ;
şi tot de frica unei asemenea trebi preotul îi spusese canonicului
s-o ia ceva mai înainte, c-avea să-i împărtăşească
el taina celui din cuşcă şi alte lucruşoare care să-i
placă. Făcu întocmai canonicul, şi preotul se îndepărtă
puţin cu dînsul şi cu slugile lui. Fu cu luare-aminte la
tot ce-i spuse (despre nobleţea, felul de viaţă, nebunia
şi apucăturile lui don Quijote), preotul, care-i povesti pe
scurt cum începuse şi ce pricină avea sminteala, dimpreună
cu întreg cursul întâmplărilor, pînă în ziua cînd
îl vîrîseră la cuşcă cu scopul de a-l duce la moşia lui, ca
să vadă dacă nu cumva, prin vreun mijloc oarecare, îi
puteau da scrîntelii aceleia de leac. Din nou se minunară
slugile şi canonicul auzind ciudata poveste a lui don Quijote,
iar canonicul, după ce-o ascultă pînă la capăt, zise :
— într-adevăr, domnule părinte, socot şi eu, în ce
mă priveşte, că sînt o primejdie în viaţa statului astea
care se numesc cârti de cavalerie ; şi, cu toate că' am mai
citit şi eu începutul celor mai multe, îmboldeli de trîndăvie
şi de plăcerea mincinoasă pe care-o făgăduieşte începutul
aproape al tuturor cîte au fost tipărite, n-am fost
niciodată în stare să le străbat din scoarţă în scoarţă
vreuna, fiindcă toate-mi par mai mult sau mai puţin
acelaşi lucru, şi nu-i nici una mai de Doamne-ajută decît
cealaltă. Căci, după cîte mi se pare mie, soiul acesta de
scrieri şi compoziţia aceasta literară intră în aceeaşi categorie
cu fabulele ce se cheamă mileziene, povestiri fantastice
care nu ţintesc decît să desfete, şi nu să povăţuiască,
adică tocmai de-a-ndoaselea decît fac fabulele ce
se numesc apologuri, care desfată şi te învaţă totdeauna ;
şi cu toate că ţinta cea mai de căpetenie a unor cărţi ca
acestea este să desfete, nu pricep cum pot ele să şi-o
atingă, pline cum sînt de atîtea şi atît de gogonate prostii;
pentru că plăcerea pe care o simte sufletul trebuie să fie
izvorîtă din frumuseţea şi potriveala între ele a lucrurilor
pe care le vede şi contemplă, puse dinaintea minţii
fie de văz, fie de închipuire, şi tot ce cuprinde în sine
urîciune şi lipsă de armonie nu poate pricinui nici un fel
de mulţumire. Fiindcă despre ce frumuseţe sau despre ce
fel de proporţionare a părţilor cu întregul şi a întregului
cu părţile poate fi vorba într-o carte sau într-o poveste
în care un băiat de 16 ani2 spintecă un uriaş cît un turn
şi-l taie în două ca şi cum ar fi de alviţă, sau în care cată
să fie zugrăvită lupta lui, după ce s-a spus că tabăra vrăj-
1 în vremea lui Cervantes, Alejo Venegas scrisese, cu prilejul
apariţiei unui volum de fabule, o justificare teoretică a acestora,
împărţindu-le în trei : mitologie (cu ipostazieri simbolice), apologice
(în care autorul râmîne la personaje umane) şi mileziene
(după numele cetăţii Milet, unde au fost născocite), acestea din
urmă de tipul Măgarului de aur si lui Apuleius, fiind exact inversul
apologurilor.
2 Aluzie la don Belianis din Grecia, după cum a stabilit Clemencin.
Acesta, apărînd două fecioare, a tăiat în două un călăreţ
dintr-o singură lovitură de spadă data într-un umăr.
283
19 — Don Quijote de ia Mancîia -„ol. II
masă numără un milion de soldaţi, iar eroul romanului
e singur împotriva lor, şi noi n-avem încotro şi trebuie
să tragem încheierea că izbînda cavalerului e datorată
vitejiei braţului său puternic ? Dar ce să mai vorbim de
uşurinţa cu care cîte o regină sau cîte o moştenitoare de
împărăţie se azvîrle în braţele cine ştie cărui cavaler necunoscut,
călător prin părţile locului ? Şi 'ce soi de minte,
dacă nu-i cumva cu totul barbară şi incultă, s-ar putea
împăca să afle cum pluteşte cogeamite turnul plin de
cavaleri, dus pe valurile mării ca o corabie cu vînt în
pînze, şi cum astăzi îl apucă noaptea în Lombardia, iar
mîine dimineaţă vede răsărind soarele pe ţărmurile insulei
Preste Juan din Indii, ori pe alte coclauri, nedescoperite
de Ptolemeu l şi nici de Marco Polo văzute vreodată
? Iar dacă-mi veţi răspunde la asta că cei care
ticluiesc asemenea cărţi le scriu ca pe nişte scorneli şi
minciuni născocite, aşa că nu sînt ţinuţi să fie cu băgare
de seamă la toate mărunţişurile adevărului, vă voi întoarce
şi eu vorba spunînd că o minciună e cu atît mai
izbutită cu cît seamănă mai mult a adevăr şi ne place cu
atît mai mult cu cît Se apropie de ceea ce e cu putinţă,
fie chiar şi îndoielnic. Trebuie să se afle o potriveală între
povestirile acestea mincinoase şi mintea celor care le citesc,
şi,să fie aşa fel scrise, încît, făcînd să pară lesne de
îndeplinit lucrurile care-s cu. neputinţă, şi să pară fapte
de toate zilele isprăvile măreţe,, ţinîndu-te cu sufletul la
gură, să te uimească, să te tulbure şi să te farmece, desfătîndu-
te în aşa chip încît uimirea şi plăcerea să nu vină
una fără de alta. Toate astea n-ar şti să le stîrnească cel
care ar fugi de verosimilitate, adică de^'mitarea naturii,
în care şi stă desăvîrşirea tuturor lucrurilor scrise. N-am
1 Astronom grec, născut în Egipt în secolul al II-lea. autor al
unei celebre Compoziţii matematice şi al unei Geografii, luată
drept literă de evanghelie în evul mediu. Sistem1.:! lui cosmografie
geocentric a fost dovedit de Copernic ca fiind greşit şi înlocuit cu
sistemul heliocentric al ştiinţei de azi.
290
văzut nici o carte de cavalerie care să alcătuiască un corp
de povestiri întreg, cu toate mădularele lui, în aşa fel
încît miezul povestirii să se potrivească cu începutul lui,
iar sfîrşitul cu începutul şi cu miezul, fiindcă cele mai
multe sînt alcătuite dintr-atîtea mădulare, încît parc-ar
vrea mai curînd să alcătuiască o himeră monstruoasă
decît să închipuie o figură proporţionată. In afară de
asta, sînt grosolane ca stil şi de necrezut ca năzdrăvănie
a isprăvilor, neruşinate cînd e vorba de dragoste şi
prostcrescute cînd încearcă să fie curtenitoare, prea lungi
în povestirea bătăliilor ,şi stupide cînd filozofează, absurde
dacă descriu călătorii şi, într-un cuvînt, lipsite de orice
iscusinţă şi măiestrie ; şi, pentru asta, vrednice de a fi
surghiunite din comunitatea statelor creştineşti, ca nişte
fiinţe fără căpătâi şi nefolositoare pe lume i1
Preotul stătu 'să-l asculte cu multă luare-aminte şi i
se păru om cu glagore la cap, care spunea bine tot ce
spunea ; aşa că-i răspunse că era şi el întru totul de
aceeaşi părere, mare pică purtînd tuturor cărţilor de cavalerie
şi arzîndu-le pe toate cîte le avusese don Quijote,
care avusese o grămadă ; şi-i povesti cum le cercetase,
atunci cînd cu judecata lor de apoi, pe care din ele le
osîndise la rug şi pe care Ie mai lăsase cu zile, lucruri
care de mare haz i se părură canonicului,-silindu-l să declare
la rîndul lui că, împotriva tuturor vorbelor rele pe
care le spusese pe socoteala unor asemenea cărţi, găsea
în ele şi ceva bun, şi anume, prilejul pe care-l ofereau
unui spirit deosebit de a se da pe faţă între scoarţele lor ;
căci cărţile de cavalerie dădeau condeiului cîmp
larg, pe care să poată goni fără piedici, descriind naufragii,
furtuni, ciocniri, piept la piept şi bătălii, zugrăvind
cîte un căpitan viteaz, cu toate însuşirile cerute ca să
poată fi cineva aşa, adică arătîndu-l ca pe un înţelept,
1 Filipică împotriva literaturii curtene şi cavalereşti care este,
de fapt, concluzia cărţii acesteia, scrisă, cel puţin în intenţie, ca o
ilustrare a tezelor cuprinse în argumentaţie.
«ai
ce prevede şi întîmpină tertipurile viclene ale vrăjmaşilor,
şi ca pe un vorbitor plin de elocinţă, în stare să-şi
înflăcăreze-ori să-şi ţină în frîu soldaţii, matur în sfaturile
măsurate pe care le dă şi luînd hotărâri 'cu repeziciune,
la fel de cutezător atunci cînd e vorba să aştepte,
punîndu-şi Mu avântului inimii, ca şi atunci cînd e vorba
să treacă la atac ; zugrăvind, alte daţi, mai o jalnică întimplare
tragică, mai o păţanie hazlie şi surprinzătoare,
in care apare ici o femeie cum nu se poate mai frumoasă,
mai cinstită, mai înţeleaptă şi mai cuviincioasă în purtări,
colo un cavaler cu adevărat creştin, viteaz şi măsurat,
ici un fanfaron peste măsură de necioplit, colea un
principe curtenitor, plin de virtuţi şi binecunoscut ; înfăţişînd,
apoi, vrednicia şi credinţa vasalilor, măreţia de
suflet şi mărinimia seniorilor, şi putînd să se arate cînd
bun astrolog, cînd iscusit cosmograf, cînd priceput în
muzică, cînd meşter în orânduirea treburilor statului, ba
chiar. cîteodată găsind şi prilejul de a se lăuda, de-i face
plăcere, pînă şi cu virtuţi de mag necromant. Poate descrie
mintea ascuţită a lui Ulise, evlavia lui Enea, cutezanţa
lui Ahile, nensrocul lui Rector, sufletul mişel al lui
Sinon, inima plină de prietenie a lui Euryalos, mărinimia
Iui Alexandru, vitejia lui Cezar, dreptatea şi îngăduinţa lui
Traian, devotamentul lui Zopyr1, prudenţa lui Cato şi,
în sfîrşit, toate acele însuşiri care-l pot face desăvîrşit
pe un bărbat ilustru, cînd atribuindu-i-le toate unuia
singur, cînd împărţindu-le între mai mulţi. Şi dacă mai
este şi scris într-un stil curgător, vădind ingeniozitate în
născocire şi scoţînd tot ce se poate scoate mai mult din
viaţa adevărată, romanul cavaleresc poate alcătui, fără
îndoială, o ţesătură de felurite şi strălucitoare iţe, care,
1 Satrap persan, devenit celebru prin devotamentul său fanatic
faţă de regele Darius I. Şi-a tăiat singur nasul şi urechile pentru
a putea fi socotit de inamici printre cei pedepsiţi de monarh, şi
fiind primii astfel în cetatea pe care Darius a asedia de mult, fără
sa o poată învinge, Zopyr a deschis apoi asediatorilor porţile,
293
o dată înjghebată, să dezvăluie aţi ta frumuseţe şi desăvîrşire,
încît să atingă ţinta cea mai nobilă pe care o poate
rîvni scrisul, şi anume, de a povăţui şi a desfăta totodată,
aşa cum am mai spus ; pentru că structura fărîmiţată a
acestor cărţi îngăduie ca autorul să se poată arăta şi epic,
şi liric, şi tragic, şi comic, întrunind în sine toate însuşirile
pe care le cuprind desfătătoarele şi dulcile discipline
ale poeziei şi retoricii, pentru că epica poate fi scrisă
foarte bine şi î,n proză, ca şi în vers.1
CAPITOLUL XLVIII
Unde canonicul vorbeşte mai departe despre cărţile do
cavalerie şi despre alte lucruri vrednice de mintea lui
ascuţită
— Aşa-i cum zici domnia-ta, domnule canonic, spuse
preotul, şi din pricina asta merită şi mai vîrtos să fie ţinuţi
de rău cei ce au scris pînă astăzi asemenea cărţi, fără
să aibă de fel în vedere frumuseţea chipului de a povesti,
ori să respecte arta şi regulile prin care ar putea,
luîndu-şi-le drept călăuză, să ajungă la fel de vestiţi, în
proză, cum sînt în versuri cei doi principi ai poeziei greceşti
şi latine 2.
•— în ceea ce mă priveşte, răspunse canonicul, pot
spune că m-a bătut şi pe mine gîndul să scriu cîndva un
roman cavaleresc, păzind în cuprinsul lui toate regulile
înşirate mai sus ; iar dacă este să mărturisesc adevărul,
1 Cervantes alcătuieşte aici o pledoarie pentru restabilitarea
genului literar, ale cărui manifestări decăzute le satiriza ; căci, în
fond, el ţine să-şi exprime admiraţia faţă de romanul fantastic de
bună calitate. • . ...
2 Homer şi, Vergiliu.
293
am şi scris mai bine de o sută de file ; şi ca să încerc dacă.
sînt într-adevăr atît de bune cît mi se. par mie, le-am citit
mai multor oameni, pătimaşi după asemenea lecturi,
învăţaţi -şî înţelepţi, ca şi altora, inculţi, care nu doresc
altceva decît plăcerea de a asculta bazaconii după bazaconii.
Şi la toţi am aflat o încuviinţare, ce mi-a mers la
inimă ; cu toate astea, nu mi-am dus mai departe jocul ,
pe de o parte pentru că mi s-a părut că aş. face un lucru
străin de chemarea mea preoţească, pe de alta pentru că
mai mare este numărul celor săraci cu duhul decît al
înţelepţilor ; şi cu toate că e mai bine să fii lăudat de cei
puţini şi cuminţi decît batjocorit de cei mulţi şi proşti,
nu vreau să mă supun judecăţii tulburi a vulgului 2, care
n-are nimic în cap. Căci lui, cel mai adesea, îi revine citirea
unor asemenea cărţi ! Dar ceea ce mai vîrtos m-a
făcut să las, şi din mîini şi din gînd, treaba asta, şi să n-o
mai duc la capăt, a fost o judecată, chibzuită în cugetul
meu, pe temeiul comediilor ce se joacă astăzi ; „fiindcă
mi-am zis : Dacă astea care se obişnuieşte să fie jucate
acuma, atît cele cu subiect fictiv, cît şi cele istorice, sînt
toate, sau cele mai multe, proaste şi recunoscute ca atare,
şi cu toate că n-au nici cap, nici coadă, vulgul le ascultă
cu plăcere şi le socoteşte reuşite, aplaudîndu-le, cînd ele
sînt atît de departe de a fi bune, iar autorii, care le ticluiesc,
şi-actorii, care le joacă, spun că aşa şi trebuie să fie, pentru
că aşa. şi nu în alt chip, le vrea vulgul, mai adăugind că
acelea care au un plan şi urmăresc acţiunea aşa cum o
cere arta nu-s bune decît pentru patru-cinci rafinaţi care
le pricep, pe cînd tot restul publicului rămîne nedumerit
1 In ultimele luni ale vieţii, Cervantes a lucrat însă la Persiles
şi Sigismunda, romanul fantastic-cavaleresc alcătuit după regulile
enunţate aici.
2 In original ,,...el milgo necio" : „vulgul ignar", cum erau de- -
numiţi de poeţii aşa-zis „culţi", adică de cei ce urmau moda literară
a Renaşterii italiene, oamenii din popor care gustau literatura
de tipul cunoscutelor romances şi al snoavelor vechi (cuentos
-vie jos).
,şi nu ştie în ce ar consta arta lor, şi că lor le vine mai
bine la socoteală să-şi câştige pîinea fiind pe placul celor
mulţi, .decît merite în ochii celor puţini, atunci tot aşa se
va întîmpla şi cu cartea mea după ce-mi voi fi spart capul
şi ars vederea căutînd să păzesc regulile pomenite, şi am
să fiu şi eu aşa cum se zice că era croitorul din colţ i. Şi
cu toate că m-am încumetat de mai multe ori să-i conving
pe actori că se înşală crezînd ceea ce cred, şi să le arăt
că ar putea atrage mai multă lume şi cîştiga mai mare
faimă jucând comedii scrise artistic, mai curînd decît din
astea neroade 2, sînt cu toţii atît de încăpăţînaţi şi de înverşunaţi
să rămînă la părerea lor, încît nu se află pe
lume argument, nici fapt vădit care să le-o scoată din
cap. Mi-aduc aminte că într-o zi i-am spus unuia dintre
catîrii ăştia : „Spune-mi, nu-ţi aduci aminte că acum
cîţiva ani s-au jucat, pe undeva prin Spania, trei tragedii,
compuse de un vestit poet3 al regatelor acestora, tragedii
atît de reuşite încît uimiră, bucurară şi ţinură cu sufletul
la gură pe toţi cîţi le auziră, fie ei din prostime ori învăţaţi,
atît oameni de rînd cît şi aleşi, aducînd mai mulţi
bani actorilor, ele- trei singure, decît treizeci dintre cele
mai bune ce s-au jucat de atunci încoace ?" „Fără îndoială,
răspunse directorul de teatru de care spun, fără îndoială
că domnia-ta vrei să vorbeşti de La Isabela, La
Filis şi La Alejandra." „De ele vorbesc, i-am răspuns eu,
1 Aluzie la un proverb în care este luat în derîdere legendarul
„sastre del cantillo, que cosîa de balde y ponia el hilo", adică
„croitorul din colţul străzii, care cosea de pomană, mai punînd de
la el şi aţa".
2 Atacul la adresa teatrului epocii şi a felului în care acesta îşi
alcătuia repertoriul a fost considerat ca o aluzie la Lope de Vega,
care cu sutele sale de piese (peste l 500) acaparase scenele Spaniei,
fiind foarte gustat de „vulg".
3 E vorba de trei piese ale poetului Lupercio Leonardo de Argensola,
unul dintre cei doi scriitori cu acest nume de familie din
secolul de aur spaniol. Două din tragedii au fost publicate pentru
prima dată in 1772 în volumul VI din Parnasul spaniol, alcătuit de
L6pez de Sedano.
şi gîndeşte-te dacă nu păzeau cu străşnicie regulile artei
şi dacă, păstrîndu-'le, încetau să mai pară ce erau şi să
placă la toată lumea. Aşa că vina nu-i a vulgului, care
cere nerozii, ci a celor care nu se pricep să pună în scenă
altceva. De bună seamă, n-a fost nerozie Nerecunoştinţa
răzbunată i şi nu erau nerozi nici în Numancia2, şi nici
în Negustorul ibovnic3 nu le puteai afla, şi cu atît mai
puţin în Duşmanca binevoitoare 4, ori în alte cîteva, compuse
de poeţi pricepuţi, spre faima şi numele lor bun şi
spre folosul celor ce le-au jucat !" Şi altele mai adăugai,
peste toate acestea, cu care, după părerea mea, îl cam
pusei în încurcătură, dar nu-l lăsai nici mulţumit şi nici
convins, cît de cit, aşa că tot nu l-am scos din judecăţile
lui greşite.
— Ai atins, vorbind, domnule canonic, spuse atunci
preotul, o chestiune care a deşteptat în 'mine străvechea
pică ce le-o port pieselor de teatru de astăzi, pe care mi-e
tot atîta ciudă ca şi pe cărţile 'de cavalerie ; pentru că, de
unde o piesă de teatru trebuie să fie, după cum crede
Tulliusf', oglindă a vieţii umane, pildă de moravuri şi
icoană a adevărului, cele ce se joacă în ziua de azi sînt
oglindă a neroziilor, pildă de spirit vulgar şi icoană a
neruşinării. Căci ce neghiobie mai mare se poate închipui,
în treaba asta de care vorbim, decît să aduci în prima
scenă a primului act un copil înfăşat în scutece, şi în
actul al doilea să-l vezi om mare şi cu barbă pe obraz ?
Şi ce nerozie mai mare decît să-ţi zugrăvească un bătrîn
viteaz şi un tînăr laş, un lacheu care vorbeşte ca un ora-
1 La îngratitud venegada de Lope de Vega.
2 La Numancia, tragedie de Cervantes, publicată abia în anul
1784, , .
.8 El mercader amante, comedie de valencianul Gaspar de
Aguilar.
4 La Enemiga favorable, comedie de canonicul Târrega,'
5 Marcus Tullius Cicero spusese despre comedie că este „imitatio
vitae, speculum consuetudinis, imago veritatis" („imitaţia
vieţii, oglinda obiceiurilor, icoana adevărului").
296
tor, un paj care să fie bun sfetnic, un rege hamal şi o
principesă spălătoare de vase l ? Ce să mai zic de felul
cum se păstrează unitatea timpului — cînd pot sau ar
putea să se petreacă, acţiunile reprezentate .— altceva
decît că am văzut o comedie începînd, la primul act, în
Europa, urmînd cu al doilea în Asia şi sfîrşindu-se cu
al treilea în Africa ? Ba încă, poate că, de-ar fi fost să
aibă patru acte, şi-ar fi tras cortina în America, petrecîndu-
se astfel în toate cele patru vînturi ale lumii ! - Şi
dacă-i adevărat că imitarea naturii e cel dintâi lucru ce
trebuie ţinut în seamă într-o comedie, cum e cu putinţă
să se mulţumească o. minte, fie mediocră, cu faptul că
într-o acţiune care, chipurile, s-ar fi petrecînd pe vremea
regelui -Pepin şi a lui Carol cel Mare, personajul
principal poate fi împăratul Heraclie, cel care a intrat cu
crucea în Ierusalim, punîndu-i-se pe seamă şi cucerirea
sfîntului mormînt, isprava lui Godefroy de Bouillon, cînd
sînt o groază de ani de la unul şi pînă la celălalt ? Şi
cum e cu putinţă ca o comedie care se întemeiază pe
închipuiri să le atribuie un caracter de adevăr istoric,
amestecînd faptele petrecute unor persoane diferite în
epoci diferite, «şi toate astea nu după vreun plan, care să
1 La ilustre fregona (Ilustra spălătoare de vase) este o nuvelă
picarescă a lui Cervantes, publicată în 1613 între nuvelele exemplare,
din al cărei subiect se pare că făcuse şi o piesă, azi pierdută.
Pasajul conţine, prin urmare, o notă autocritică.
2 E vorba de faimoasele unităţi de timp şi de loc, reguli aristotelice

mai tîrziu, aceste reguli au fost impuse oricărei acţiuni

de operă dramatică de către estetica clasicismului, codificată de
Academia Franceză în a doua jumătate a veacului al XVII-lea. La
începutul acestui veac, cînd îşi publică Cervantes romanul, adeziunea
la estetica aristotelică a unităţilor era numai un deziderat.
Nici piesele'lui Cervantes, de fapt, n-o respectă, avînd şi ele „defectele"
pe care le critică aici. Comedia spaniolă, de inspiraţie în
parte populară, fiind destinată a fi jucată în faţa unui public
foarte amestecat, îşi afirma prin nerespectarea acestor deziderate
independenţa faţă de spiritul de convenienţă clasică care domnea
la curte. In Spania, dealtfel, clasicismul francez n-a avut decîi
mult mai tîrziu influenţă.
297
poată părea adevărat, ci cu erori vădite şi cu totul de
neiertat ? Şi ceea ce-i mai rău este că se află ignoranţi
care spun că asta este desăvîrşirea, şi că orice altceva
înseamnă să cauţi cu luminarea efecte rare ! Ce să mai
vorbim de comediile sacre ? Ce de miracole false vezi închipuite
în ele, ce de fapte apocrife şi prost înţelese ale
cîte unui sfînt care uzurpă minunile altuia ! Ba încă şi
în comediile cu subiect laic se încumetă să vîre autorii
cîte o minune acolo, fără altă nevoie şi fără alt gînd decît
că li se pare lor că n-ar sta rău aici cutare fapt miraculos
ori cerească „apariţie", cum îi spun ei, ca să se minuneze
publicul neştiutor şi să vină la teatru ; fiindcă' toate
acestea sînt spre paguba adevărului şi în prejudiciul istoriei,
pe lîngă că stîrnesc oprobriul talentelor spaniole ;
căci străinii, care păzesc cu multă luare-aminte regulile
comediei, ne socotesc barbari şi ignoranţi văzînd absurditatea
şi nerozia comediilor pe care le ticluim. Şi
n-ajunge, spre a ne putea dezvinovăţi, să spunem că ţinta
principală a statelor bine orînduite, atunci cînd îngăduie
să se dea publicului piese de teatru, este să ofere acestuia'
zăbava desfătătoare a unui răstimp de cuviincioasă
destindere, distrăgînd-o în acelaşi timp de la plictisul şi
proasta stare ce ia naştere din trîndăvie ; nici că, de vreme
ce la asta duce orice comedie, bună sau rea, nu mai e de
ce pune îngrădiri prin reguli, strîngîndu-i în chingi pe
cei care le compun ori joacă, ca să le facă aşa cum ar
trebui făcute, căci, aşa cum am mai spus, prin oricare
din ele poţi atinge ţinta la care năzuieşti. La asta eu aş
răspunde că scopul urmărit poate fi atins mult mai bine,
fără să încapă măcar comparaţie, prin comediile de bună
calitate decît prin cele proaste ; pentru că, după ce ai
văzut o piesă artistic compusă şi bine gîndită, pleci de la
teatru înveselit de glume, instruit de adevăruri, uimit de
întîmplări, înţelepţit de vorbele cu şart, ştiind să întâmpini
intrigile şi înnobilat la suflet de pilde, urînd viciul
şi îndrăgind virtutea, pentru ea toate aceste simţăminte
298
trebuie să le deştepte o bună piesă de teatru în sufletul
celui ce ia parte la spectacol, oricît de bădăran şi de necioplit
ar fi ; şi este peste orice putinţă ca o comedie, care
ar avea toate aceste însuşiri, să nu te destindă, înveselească,
mulţumească şi îndestuleze cu mult mai mult
decît aceea care ar fi lipsită de ele, aşa cum sînt lipsite
cea mai mare parte din cele ce se joacă de obicei în zilele
noastre. Şi asta nu-i din vina poeţilor care le scriu,
pentru că sînt unii dintre ei care ştiu foarte bine prin ce'
greşesc, după cum ştiu mai mult decît bine ce ar trebui
să facă ; dar cum piesele de teatru au devenit marfă ce
se poate vinde, ei îşi spun, şi bine-şi spun, că teatrele nu -
le-ar da doi bani pe ele de n-ar fi croite după tiparul la
modă ; aşa că încearcă şi poetul să facă si el cît mai pe
placul proprietarului de teatru care urmează să-i plătească
lucrarea ! Că e adevărat ceea ce spun, se poate vedea din
nenumăratele comedii pe care le-a scris un talent mai
mult decît fericit din cîte a născut ţara noastră l, cu atîta
duh _ şi cu atîta har, cu un vers atît de. elegant şi cu
sentinţe atît de grave, pe lîngă că sînt lucruri bine spuse,
în sfîrşit,. cu atîta elocvenţă şi cu un stil atît de nobil, <
încît s-a umplut lumea de faima numelui său. Totuşi,
vrînd să facă pe gustul comedianţilor, nu toate au ajuns,
cum au ajuns unele, la gradul de desăvîrşire ce li s-ar
cere. Alţii scriu piese cu atîta lipsă de luare-aminte la
ceea ce fac, încît, după ce le sînt jucate, bieţii comedianţi
se văd nevoiţi să fugă şi să se surghiunească singuri, de
frică să nu fie pedepsiţi, aşa cum li s-a întîmplat adeseori,
pentru că au adus pe scenă lucruri ce ştirbesc numele
vreunor regi, sau cinstea cine ştie căror familii ilustre.
La toate aceste neajunsuri s-ar pune capăt dimpreună
1 Talentul „mai mult decît fericit" ce i se recunoaşte lui Lope
de Vega aici nu-l scuteşte pe acest rival al lui Cervantes de critică,
precum se vede, cea mai importantă referindu-se la concesm
pe care o făcea într-adevăr gustului antreprenorilor de spectacole
teatrale şi actorilor înşişi, deprinşi să-şi afirme măiestria în chipurile
care le asigurau un mare succes de public, chiar şi ieftin.
299
OT aftele multe de care nici nu mai vorbesc, dacă ar fi să
fie adus la curte un om priceput şi înţelept, care să cerceteze
toate-piesele de teatru pînă a nu apuca să fie jucate

şi nu numai cele ce ar fi făcute la Madrid, ci toate

cele ce ar năzui să apară pe oricare din scenele Spaniei ;
şi fără această aprobare, pecete şi iscălitură, nici un dregător
să nu lase, în ţinutul lui, să se joace vreo piesă ;
în felul acesta, comedianţii vor avea grijă să trimită mai
întîi piesele la curte, spre a le putea juca în toată siguranţa,
iar cei care le compun vor fi mai cu băgare de
seamă şi mai cu sîrguinţă la ceea ce fac, căci le va inspira
teamă faptul că operele lor urmează să fie supuse cercetării
amănunţite a cuiva care-se pricepe ; şi în felul acesta
s-ar scrie piese bune şi s-ar atinge în chip fericit ţinta
urmărită prin ele : atît desfătarea poporului, cît şi buna
părere a oamenilor de litere din Spania, folosul şi siguranţa
actorilor şi scutirea dregătorilor de grija de a-i mai
pedepsi. Iar de-ar fi să se dea sarcină altuia, sau chiar
aceluiaşi ins, să cerceteze şi cărţile de cavalerie ce ar
urma să se scrie de aici înainte, nu mai încape îndoială
că ar putea să iasă. şi undele atît de desăvîrşite cum spuneai
domnia-ta, îmbogăţindu-ne limba prin desfătătorul
şi nepreţuitul tezaur al elocvenţei şi dînd prilej ca vechile
bucoavne să fie eclipsate de lumina celor noi, ce
ar ieşi spre cinstita zăbavă nu numai a celor trîndavi, ci
şi a celor mai încărcaţi de treburi, căci nu e cu putinţă
să stea arcul încordat tot timpul, fiindcă slăbiciunea făpturii
umane te împiedică să-ţi duci viaţa lipsit de orice
destindere îngăduită.
La punctul acesta al convorbirii lor ajunseseră canonicul
şi parohul cînd bărbierul, dezlipindu-se de convoi,
veni la el şi-i zise preotului : .
— Aici este, domnule licenţiat, locul de care spuneam
eu că-i bun de mas, pentru ca, pînă ce ne-om face noi
siesta, să aibă şi boii parte de păşune răcoroasă şi îmbelşugată.
300
— Aşa mi se pare şi Inie, __v __
Şi spunîndu-i canon»tduiBeg5ajŢeade gînd să facă, îi
veni şi acestuia poftă să rămână cu ei, irnt33t"tte™ţ>eflerea
unei lunci de toată frumuseţea ce li se aşternea înaintea
ochilor ; aşa că, mai ca să se poată bucura de ea, mai de
dorul de-a schimba o vorbă cu preotul, de care prinsese
mare dragi vrînd apoi şi să afle în amănunt isprăvile lui
don Quijote, îşi trimise cîteva dintre slugi pînă la hanul
care nu era departe, ca să aducă de-acolo ce s-o găsi de
mîncare, pentru toţi, căci el avea de gînd să-şi facă aici
siesta în după-amiaza aceea. La acestea, unul dintre slu-
. jitorii lui răspunse că samarele cu merinde, care trebuiau
să fi şi ajuns la han în spinarea unui catîr al lor, aveau
într-însele destulă hrană ca să nu mai fie nevoie să ia
de la hangiu altceva decît ovăz.
— Dacă-i aşa, zise canonicul, duceţi toţi catîrii acolo
şi întoarceţi-l aici pe cel cu merindea.
în vremea asta, băgînd de seamă Sancho că putea
vorbi cu slăpînul său fără să fie de faţă, cum erau veşnic,
preotul şi bărbierul, pe care îi privea cu bănuială, se
apropie de cuşca în care era cărat stăpînul său şi-i zise :
— Stăpîne, ca să nu-mi încarc sufletul c-un păcat, aş
vrea să-ţi spun ce-i cu solomonirea asta a măriei-tale ;
află că ăştia doi care umblă cu mutrele acoperite nu sînt
alţii decît.popa din satul nostru, împreună cu bărbierul,
şi-mi închipui c-au născocit renghiul ăsta, ducîndu-te pe
sus în felul în care te duc, numai de pizmaşi ce sînt, că
le-ai luat măria-ta înainte făcînd isprăvi 'de care s-a dus
vestea. Dacă se adevereşte bănuiala asta, înseamnă că nu
eşti fermecat de loc, ci îmbrobodit ca un papă-lapte ! Şi
ca dovadă, aş vrea să te întreb un lucru, iar dacă o fi .
să-mi răspunzi, ai să pipăi cu degetul înşelătoria şi-ai să
vezi că nu eşti vrăjit, ci eşti doar cu minţile învălmăşite.
— Poţi să mă întrebi tot ce ai poftă, Sancho băiete,
răspunse don Quijote, că eu ţi-oi răspunde şi te-oi mul-
30!
ţumi cum ăi vrea ; dar dacă zici că ăştia care umblă pe
aicea şi vin cu noi sînt popa şi bărbierul, consătenii şi
cunoscuţii noştri, s-ar prea p.utea să pară că sînt chiar ei ;
însă că ar fi cu adevărat şi cu tot dinadinsul, asta să n-o
crezi cu nici un. chip ; ceea ce trebuie să crezi şi să pricepi
este că dacă ei par aşa cum zici, trebuie să fie din pricină
că cei care m-au vrăjit îşi vor fi luat chipul şi asemănarea
asta, fiindcă nu-i nimic mai uşor pentru vrăjitori
decît să se schimbe la faţă cum le vine poftă, aşa că şi-o
fi luat şi ei mutrele ăstor doi amici ai noştri ca să-ţi dea
ţie prilej să gîndeşti ceea ce gîndeşti şi să te vîre într-un
labirint de închipuiri încît să nu te mai poţi descurca
dintr-însul chiar de-ar fi să ai la tine sfoara lui Teseu.
Vor mai fi făcut-o şi ca să mă împingă să şovăi eu, şi
să mă îndoiesc dacă sînt ori nu în toate minţile, nemaidîndu-
mi cu socoteala dincotro mi se trage pacostea asta ;
pentru că dacă, pe de o parte, vii tu şi-mi spui că cei
care mă-ntovărăşesc nu-s alţii decît bărbierul şi preotul
din satul nostru, iar, pe de altă parte, mă văd pus la
cuşcă, şi ştiu-bine că doar puteri omeneşti, afară doar
dacă ar fi suprafireşti, n-ar fi îndeajuns ca să mă poată
închide, ce vrei să zic şi să gîndesc alta decît ca vrăjirea .
mea e de un soi care le întrece pe toate cîte le-am citit
eU în istoriile ce vqrbesc de cavaleri rătăcitori supuşi vrăjitoriilor.
Aşa că poţi fi pe pace şi te poţi linişti în privinţa
asta, şi să^-ţi iasă din cap că ăştia sînt cine zici că
sînt, că dacă ei sînt aceia, sînt şi eu turc. Dar în ceea ce
priveşte dorinţa de-a mă întreba ceva, n-ai decît să vorbeşti,
că ţi-oi răspunde, chiar de-ar fi să mă tot întrebi
pînă mîine dimineaţă.
— Bată-mă Dumnezeu să mă bată ! răspunse Sancho,
strigînd ca un apucat. Cum se poate să fii măria-ta aşa
de tare de cap şi de sărac cu duhul încît să nu-ţi poţi da
seama că-i adevărul adevărat_ce-ţi spun eu, şi că în întemniţarea
şi pacostea asta intră mai nralt în joc viele-
302
nia decît farmecele ? Şi de vreme ce-i aşa, vreau să-ţi
dovedesc limpede ca lumina zilei că nu eşti fermecat. De
nu te învoieşti, aşa să te scoată Dumnezeu din chinurile
astea şi aşa să te vezi, cînd nici n-ai prinde de veste, în
braţele senorei Dulcinea !
— Sfîrşeşte cu blestemele, zise don Quijote, şi întreabă-
mă o dată ce voiai să mă întrebi, că ţi-am mai
spus că am să-ţi răspund la tanc !
— Asta vreau să te întreb, îi întoarse Sancho vorba,'
şi asta aş vrea să ştiu, anume : să-mi spui, fără să adaugi
si fără să scoţi vreun cuvinţel, ci adevărul gol goluţ, aşa
cum e de aşteptat să-l spună şi cum îl spun toţi cei ce-au
îmbrăţişat cariera armelor, cum ai îmbrăţişat-o măria-ta,
luîndu-ţi numele de cavaler rătăcitor.
— Ţi-am spus că n-am sa te mint întru nimic, răspunse
don Quijote, dar du-ţi o dată pînă la capăt întrebarea,
fiindcă zău că m-ai plictisit cu-atîtea ocolişuri, cu
atîtea tîrcoale si cuvinte piezişe, Sancho !
— Spun de la obraz, că n-am nici'o îndoială în privinţa
cuvîntului drept şi a cinstei stăpînului meu ; deci,
fiindcă numai aşa putem da de rostul istoriei noastre, te
întreb, vorbindu-ţi cu toată cuviinţa, dacă nu cumva, din
întîmplare, după ce măria-ta te-ai văzut pus la cuşcă, şi,
după cîte crezi, vrăjit, nu ţi-a venit chef şi nu ţi-a dat
prin gînd să-ţi faci treaba, mare sau mică, cum se zice ?
• — Nu mă pricep cum vine asta, să faci treabă,
Sancho. Spune mai lămurit dacă vrei să-ţi răspund de-a
dreptul.
— Se poate să nu te pricepi măria-ta cînd e vorba să _
faci treabă mare sau mică ? Doar şi pe copiii de şcoală
îi chinuie cu asta ! Află atunci că vreau să întreb dacă nu
ţi-a venit să faci ce nu poate face altcineva în locifl tău ?


Da," da, acuma te înţeleg, răspunse grăbit don

Quijote. Ba încă de cîte ori ! Chiar şi acum îmi dă ghes !
Scapă^mă de primejdia .asta, să nu dau cinstea pe ruşine.-
303
CAPITOLUL XLIX
Unde se povesteşte înţeleaptă convorbire dusă de
Sancho Pânza cu stăpîrtul său, don Quijoto
— Aha, zise Sancho, atîta mi-a trebuit ! Asta este ce
voiam să aflu şi asta-mi rodea mie sufletul şi viaţa. Te am
]a mînă, stăpîhe ! Mai poţi tăgădui ceea ce se spune de
obicei în popor cînd nu-i cineva în apele lui : „Nu ştiu ce
are cutare, că nici nu mănîncă, nici nu doarme, nici nu
bea, nici nu răspunde cu rost la ce-l întrebi, de parcă i-ar
îi făcut vreunul farmece !" ? De unde poţi trage încheierea
că ăi de nu mănîncă, nu dorm, nici nu fac lucrurile fireşti
de care spuneam, ăia-s vrăjiţi, dar nu şi ăi la care
le vine chef să facă ce zici măria-ta că-ţi vine, şi care
beau cînd li se dă, şi mănîncă dacă au ce, şi răspund la
tot ee-i întrebi !
— Ai dreptate, Sancho ! răspunse don Quijote., Dar
ţî-am mai spus că sînt multe soiuri de farmece, şi s-ar
putea întîmpla să se fi schimbat şi farmecele cu timpul,
şi să fie acuma obiceiul să facă cei vrăjiţi tot ce fac şi
eu, chiar dacă înainte nu făceau ; aşa că împotriva obiceiului
vremii nu mai ai ce spune şi nici cum trage încheieri.
Eu ştiu şi sînt încredinţat că mi s-au făcut farmece,
şi asta mi-ajunge ca să fiu împăcat în cugetul meu,
căci nu mi-aş ierta-o niciodată dacă aş crede .cumva că
nu sînt vrăjit şi că m-am lăsat dus în cuşca asta, trîndav
şi mişel, lipsindu-i de ajutorul ce li-l puteam da pe mulţi
nevoiaşi şi pricăjiţi, ce vor fi avînd nevoie cum nu se
poate mai avan de ocrotirea şi sprijinul meu în ziua de
astăzi.
— Păi, cu toate astea, răspunse Sancho, spun.încă o
dată că, pentru mai mult belşug şi mai multă mulţumire,
n-aîr fi rău să încerci măria-ta să ieşi din închisoarea asta,
304
fiindcă eu mă leg să-ţi uşurez din toate puterile ieşirea;1
ba încă să te şi scap de ea, ca să încerci din nou să încaleei
pe cumintele domniei-tale Rocinante, care, după cît de
galeş şi întristat umblă, pare că e şi el fermecat; şi după
ce-om face-o şi pe asta, să ne mai încercăm încă o dată
norocul căutînd aventurile cu luminarea ! Iar de-o fi să
nu ne iasă bine, nu-i timpul pierdut să ne întoarcem iar
la cuşcă, în care fjgăduiesc, pe legea mea de bun şi credincios
scutier, să mă închid laolaltă cu măria-ta, dacă
._ ăi fi fiind cumva măria-ta, din întîmplare, atît de nenorocos
sau eu atît de prost încît să nu izbutim să facem
ce zic !
— Eu fac bucuros ce zici, frate Sancho, răspunse don
Quijote, şi cînd o fi să vezi c-a venit timpul să dai o mînă
de ajutor pentru ca să mă slobozeşti, te voi asculta .întru
totul şi întru toate ; numai că vei vedea şi tu, Sancho,
cît de mult te înşeli cînd e vorba să-ţi faci o idee despre
nefericirea mea.
în convorbiri ca acestea îşi trecură •timpul cavalerul
rătăcitor şi rătăcitul său de scutier, pînă ce ajunseră acolo
unde, gata descălecaţi, îi aşteptau preotul, canonicul şî
bărbierul. Bouarul dejugă numaidecât boii de la car şi-i
lăsă să pască în voie prin lunca aceea verde şi odihnitoare,
a cărei răcoreală plăcută îmbia s-o guste nu numai pe
fiinţele atît de vrăjite cum era don Quijote, ci şi pe cele
înţelepte, şi cu minţile întregi cum era scutierul său, care
îl rugă pe preot să-i îngăduie stăpînului său să iasă o
clipă din cuşcă, căci de n-avea să-l lase afară, carcera
aceea era în primejdie să nu mai rămînă la fel de curată
cum o cerea cuviinţa unui om atît de nobil ca stăpînul
său. Preotul pricepu despre ce era vorba şi declară că ar
face cu dragă inimă ceea ce-i cerea de nu s-ar teme ca nu
cumva stăpînului său, o dată ce s-ar vedea slobod, să-i
vină poftă să se-apuce iar de isprăvi de-ale lui şi să-şi
ia tălpăşiţa, ducîndu-se de-a dreptul acolo de unde n-avea
să se mai arate niciodată privirilor omeneşti.
305
' •— Mă pun eu chezaş că nu fuge, răspunse Sancho.
•— Mă pun şi eu, zise canonicul, mai cu seamă dacă-mi
dă cuvîntul lui de cavaler că nu se depărtează de noi decît
atîta cît i-om îngădui.
— Bine, mi-l dau ! se grăbi să răspundă don Quijote,
care stătea şi asculta tot ce se vorbea. Cu atît mai mult
ca cît cel căruia i s-au făcut farmece, «um sînt eu, nu se
mai simte slobod să dispună de persoana sa după voie, căci
cel care l-a legat prin vrăji îl poate face să nu se mai
mişte dintr-un loc trei veacuri de-a rândul, si de s-ar în-
' tîmpla să fugă, l-ar face să se întoarcă zburînd.
Mai spuse că, de vreme ce aşa stăteau lucrurile, puteau
să-i dea drumul fără de nici o grijă, mai cu seamă
cînd era vorba de un lucru aşa de folositor pentru toată
lumea, căci de-ar fi fost să nu~l scoată de-acolo, să nu
le fie cu supărare, dar nu stătea în puterea lui să nu le
mute din loc nasurile cînd. s-or afla prin preajmă. Canonicul
dădu mina cu el, cu toate că era cu mîinile legate,
şi-l scoaseră pe cuvînt de cinste din cuşcă, lucru de care
el se bucură cum nu se mai poate şi într-un chip zgomotos,
cînd se văzu afară, slobod. Şi cel dintâi lucru pe
care-l săvîrşi fu să se întindă, dezmorţindu-şi toate mădularele,
apoi numaidecît îşi făcu drum pînă unde era
Rocinante, căruia, trăgîndu-i două palme pe crupă, îi vorbi
aşa :
— încă mai nădăjudiesc întru Dumnezeu şi întrtr binecuvîntata
Itii mumă c-avem să ne vedem în curînd noi
doi aşa cum dorim, floare şi .oglindă a tuturor cailor, tu
cu stăpînul tău în spinare şi eu călare pe tine, făcîndu-ne
împreună slujba pentru care m-a lăsat Dumnezeu pe
lume !
Şi spunînd don Quijote asta, se dădu, însoţit de
Sancho, ceva mai depărtişor şi se întoarse de-acolo mai
uşurat şi mai dornic să aducă în fapt ceea ce ar pune la
cale scutierul său.
306
Se uita canonicul la el şi mult se minuna văzînd ciudăţenia
nemaiauzitei lui sminteli, mai ales că atunci cînd
vorbea şi răspundea, dădea semne că era cu mintea mai
mult decît întreagă şi n-ajungea s-o ia razna, aşa cum s-a
mai spus de-atîtea ori în cartea aceasta, decît atunci cînd
i se vorbea de treburi cavalereşti. Aşa că, împins de milă,
după ce se aşezaseră toţi pe iarbă verde ca să aştepte
merindea canonicului, acesta îi vorbi aşa :
— E oare cu putinţă, senor hidalgo să fi avut aşa
mare putere asupra domniei-tale trîndava şi amara citanie
a cărţilor de cavalerie, încît să-ţi fi luat minţile
pînă într-atîta şi să te fi făcut să crezi cu tot dinadinsul
că eşti legat prin farmece şi cîte alte năzbîtii toate, la fel
de departe de vreun sîmbure de adevăr pe cît e de departe
adevărul de minciună ? Şi cum e cu putinţă să se
mai afle minte omenească care să ajungă a crede c-au
fost pe lume aievea atîta amar de Amadişi şi atîta puz-
"derie de" cavaleri faimoşi, atîţia împăraţi de Trabizonda
şi Felixmarţi de Hircania, atîţia armăsari năzdrăvani,
atîtea domniţe rătăcitoare, atîţia balauri şi zmei, atîţia
uriaşi, atîtea aventuri nemaiauzite, atîtea soiuri de farmece,
atîtea bătălii, atîtea dueluri nemaipomenite, atîta -
bogăţie de porturi şi atîtea principese îndrăgostite, atîţia
scutieri ajunşi conţi şi atîţia pitici hîtri, atîtea răvaşele
dulci, atîtea vorbe galante, atîtea femei virtuoase şi,' în
sfîrşit, atîtea şi atîtea năzdrăvănii cîte se pot găsi între
scoarţele cărţilor de cavalerie ? Dinspre partea mea, ţi-aş
putea spune că, ori de cîte ori le citesc, o bucată de vreme,
cît nu stau să-mi dau cu socoteala că toate n-ar fi decît
minciuni şi scrînteli, simt oarecare mulţumire ; dar de îndată
ce-mi dau seama de ceea ce sînt ele cu adevărat,
le-azvîrl cît colo de pereţi, ba le-aş mai da şi focului de
s-ar .întâmpla să-mi fie la îndemînă ori prin preajmă focul,
ca pe nişte nărăvaşi ce-au meritat asemenea osîndă după
eît de prefăcuţi şi de necinstiţi sînt, cu totul în afară de
307
legea bunului-simţ, întocmai ca nişte născocitori de secte
noi şi de noi feluri de viaţă , care dau gloatei neştiutoare
prilej să creadă şi să ia de bune aîta noian de neghiobii
cîte cuprind ! Ba încă îndrăzneală au, nu glumă, de se încumetă
să tulbure minţile înţelepţilor şi nobililor hidalgi,
cum se poate vedea bine din ceea ce-au făcut cu dumneata,
aducîndu-te într-aşa hal, că, neavînd încotro, au
trebuit prietenii să te închidă într-o cuşcă şi să te care cu
carul ăsta cu boi, ca pe vreun leu ori pe vreun tigru,
purtat din sat în sat de cei ce vor să cîştige cu ei bani,
arătîndu-i altora. Haide, senor don Quijote, îndură-te de
dumneata însuţi şi vino-ţi în minţi, folosindu-te de marea
înţelepciune cu care a voit cerul să te înzestreze şi întrebuinţîndu-
ţi prea-fericitele înclinări ale spiritului în.
alte lecturi, care să se întoarcă înspre folosul cugetului
şi înspre sporul onoarei domniei-tale i Iar dacă totuşi,
împins de aplecarea domniei-tale firească, ţi-ar veni chef
să citeşti cărţi despre fapte mari şi cavalereşti, citeşte în
Sflnta scriptură cartea judecătorilor, căci în ea vei găsi
adevăruri măreţe şi fapte pe cît de adevărate, • pe atît de
vitejeşti ! Luzitania l-a avut pe Viriatus 2, Roma pe Cezar,
Cartagina pe Hanibal, Grecia pe Alexandru, Castilia
pe contele Fernân Gonzâlez, Valencia a dat naştere Cidului,
Andaluzia — lui Gonzalo Fernandez, Estremadura —
lui don Diego Garda de Paredes, Xeres — lui Garci
Perez de Vargas, Toledo — lui Garcilaso ", Sevilla — lui
1 Aluzie la „primejdia ereziilor", ce se înteţise o dată cu avîntul
luat de Reformă, şi care îngrijora cercurile conducătoare catolice
ale Europei.
2 Şef al luzitanilor revoltaţi, asasinat de romani în anul 140
î.e.n. pentru că intenţiona să-şi dezrobească patria de sub stăpînirea
lor,
8 Garcilaso de la Vega (1503—1536), cel dintâi poet liric important
de limbă spaniolă, mort de tînăr într-o bătălie, căci era
militar şi a participat la mai multe campanii, în Italia în special,
şi în Provenţa, care i-a şi fost mormîntul. A avut, .începînd din
302
don Manuel de Leon , tot oameni a căror pildă de. mari
fapte poate desfăta, instrui, încînta şi minuna pe cele mai
multe spirite ce-ar fi să Ie citească. Asta, da, ar fi lectură
vrednică de judecata sănătoasă a domniei-tale, iubitul
meu senor don Quijote, din care să poţi ieşi erudit în
ce priveşte istoria, îndrăgostit de virtute, instruit în ce
priveşte bunătatea, înnobilat în ce priveşte moravurile,
viteaz fără deşartă cutezanţă şi prudent fără să fii laş,
şi toate acestea întru slava lui Dumnezeu, spre folosul
domniei-tale şi bunul nume al provinciei La Mancha,
unde, după cum am aflat, îţi ai domnia-ta obîrşia.
Don Quijote stătu cum nu se poate mai atent s-asculte
ce spunea canonicul. Şi cînd îşi dădu seama că sfîrşise,
după ce rămase 6 bună bucată de vreme tăcut, ţintindu-l
din ochi, spuse :
— După cîte mi se pare mie, senor hidalgo, toată vorbirea
domniei-tale n-avea alt ţel decît să mă facă pe mine
să pricep că nu s-au aflat nicicînd pe lume cavaleri rătăcitori
şi că toate cărţile de cavalerie sînt false, mincinoase
şi păgubitoare, ba încă şi dăunătoare treburilor statului,
aşa că eu n-am făcut bine citindu-le şi rău am făcut
dîndu-le crezare, ba încă şi mai rău apucîndu-mă să le
1529, legături cu cei mai iluştri scriitori contemporani, capii Renaşterii
italiene în literatură. Influenţa lor, în special a lui Sannazaro,
Bernardo Tasso şi Tansillo, se recunoaşte în eglogele, elegiile,
epistolele, sonetele, odele şi canţonetele sale, care împrumută atît
conţinutul pastoraîismului languros al literaturii acestora, cît şi
metrica, formele prozodice şi mijloacele metaforelor tipice, care.
disimulează în chip gingaş o anumită banalitate, proprie pastoraîismului
în general. Reprezenta însă o inovaţie introducerea modelelor
literare italieneşti în poezia cotidiană spaniolă.
1 Unul dintre căpitanii de oşti din epoca Isabelei de Castilia,
eroul care a dat naştere legendei reluate în Mănuşa lui Schiller. •
Se pare că, fiind Ia curtea lui Ferdinand de Aragon, a cules, dintre
leii primiţi de rege drept dar din Africa, o mănuşă scăpată de iubita
sa una dintre curtenele reginei. Faptul, pe care-l celebrează
cîteva romanţe populare, a intrat prin culegerea lui Timoneda în
circulaţia universală şi a fost reluat de romantici, la noi de Eminescu
şi Şt. O. losif.
imit, atunci cînd am purces să urmez meşteşugul aspru
al cavaleriei rătăcitoare, pe care-l predică ele ; şi ai tăgăduit
să fi fost pe lume Amadişii, nici cel de Gaula, nici
cel de Grecia, nici toţi ceilalţi cavaleri de care-s pline
scrierile.
— Toate-s întocmai aşa, pînă într-o iotă, cum ai spus
dumneata acuma, zise atunci canonicul.
Iar don Quijote răspunse :
— Ai mai adăugat domnia-ta că mult rău mi-au făcut
asemenea cărţi, fiindcă m-au scos din minţi şi m-au vîrît
la cuşcă, aşa că mai bine-ar fi pentru mine să fac pocăinţă
şi să-mi schimb lecturile, citind alte cărţi, mai adevărate,
şi care desfată şi instruiesc mai bine.
— Aşa este, zise canonicul.
— Atunci eu, îi întoarse don Quijote vorba, dinspre
partea mea socot că cel sărit din minţi şi orbit de vrăji
eşti domnia-ta, ca unul ce te-apuci să rosteşti atîta hulă
împotriva unor lucruri pe care-o lume întreagă le primeşte
şi le ţine drept adevărate, pînă într-atîta încît cel care
le-ar tăgădui, aşa cum le tăgăduieşti domnia-ta, ar merita
chiar pedeapsa aceea la care dumneata spui că le
osîndeşti atunci cînd te supără citirea lor ! Căci a voi să
dai de înţeles cuiva că nu s-au aflat nicicînd pe lume
nici Amadis, nici toţi ceilalţi cavaleri aventurieri de care~s
înţesate istoriile, e totuna cu a dori să încredinţezi pe cineva
că soarele nu te luminează, nici gerul nu te degeră,
nici pămîntul nu ne stă sub picioare ! Căci se poate oare
afla pe lume minte care să fie în stare a convinge pe
cineva că n-a fost adevărată povestea infantei Floripes şi
a lui Guy de Burgundia, ori povestea lui Fierabras cu podul
din Mantible ', care s-a petrecut pe vremea lui Carol
1 Podul din Mantible consta din trei arcade de marmură şi
două turnuri pătrate, din acelaşi material, şi despre el se vorbeşte
în Historia de Carlomagno, publicată în spanioleşte în versiunea
lui Nicolâs de Piamonte. Calderon şi-a intitulat cu acest nume o
comedie ; a intrat şi în proverbe : „E cu putinţa să fie de lemn
podul din Mantible ?"
310
cel Mare, şi despre care aş putea jura că e tot atît de
adevărată cum e acuma ziuă şi nu noapte ? Iar dacă e
minciună, minciună trebuie să fie şi că s-ar fi aflat vreodată
pe lume Hector, ori Abile, ori • războiul Troiei, precum
şi cei doisprezece pairi ai Franţei, dimpreună cu
regele Arthur al Engliterei, care umblă şi astăzi preschimbat
în cerb şi-l aşteaptă supuşii regatului său să se
întoarcă dintr-o clipă într-alta ! Tot aşa, s-ar putea încumeta
cineva să spună că e mincinoasă povestea lui Guarino
Mezquino, si cea a căutării sfîntului Graal , ori că
sînt apocrife dragostea dintre don Tristân şi regina Iseult,
ori cea dintre Ginevra şi Lanzarote, cînd se află pe lume
inşi care aproape că-si amintesc c-au văzut-o pe doica
Quintanona, care a fost cea mai pricepută femeie paharnic
din cîte a avut Marea Britanie ! Şi află că,aşa este,
pînă într-un cuvînt, fiindcă mi-aduc eu aminte ce-mi
spunea o bunică de-a mea dinspre partea mamei cînd vedea
vreo bătrînică îmbrobodită şi cu camilafcă : „Aia de
colo, nepoate, parcă ar fi doica Quintanona !"... De unde
trag eu încheierea că trebuie s-o fi cunoscut ea, sau cel
puţin trebuie să fi izbutit a ajunge să-i vadă vreun chip
zugrăvit. Şi pe urmă, cine ar putea spune că nu-i adevărată
povestea lui Pierres şi a frumoasei Magalona, căci
pînă-n ziua de astăzi se vede în sala de arme a regilor
noştri cuiul care servea drept cîrmă pentru calul de lemn
călărit de viteazul Pierres prin văzduhuri, unealtă ceva
mai măricică decît o oişte de căruţă ? Şi alături de acest
cui este şaua bidiviului Babieca, iar la Roncesvalles se află
1 Amestecul legendelor grave cu semnificaţie esoterică medievală,
ca aceea a căutării Graalului, cu povestiri de altă natură,
mai apropiate de snoavele populare, cum e povestea lui Guarino,
Mezquino, grotescă şi prin numele personajului, ori cu personajele
romanelor de dragoste ce urmează — luate tot din materialul
ciclului breton — este aici intenţionat. Procedeul acesta literar defineşte
încurcătura din capul vorbitorului, îmbibat de lecturile lui
fantastice.
311
cornul lui Roldân, lung cît o grindă din ceje mari, de unde
patern trage încheierea c-au existat cei doisprezece pairi,
că a existat Pierres, că au existat oameni ca Cidul şi alţi
cavaleri de soiul lui, despre care lumea zice că umblau
să-nfrunte soarta. Iar de nu, să mai nege dumnealor dacă
le dă mîna, şi adevărul că a fost cavaler rătăcitor viteazul
iuzitan Juan de Merlo, care s-a dus în Burgundia şi s-a
luptat în cetatea Ras cu faimosul senior De Charny, numii
Pierres, si pe urmă, în cetatea Basileei, cu mosen 1 Enrique
de Romestan, ieşind din amîndouă luptele învingător şi
covîrşit de glorie ; ce să mai vorbim despre aventurile şi
provocările la luptă în care s-au avîntat tot în Burgundia
vitejii spanioli Pedro Barba şi Gutierre Quijada2 (căruia
îi sînt rudă coborîtoare în linie dreaptă bărbătească), învingîndu-
i pe fiii contelui De Saint Paul ! Să mi se tăgăduiască
în faţă, de asemenea că n-a fost în Germania să
caute aventuri don Fernando de Guevara, cel care s-a
măsurat cu meser Jorge, cavaler din casa ducelui de Austria,
şi să mi se spună că au fost farsă turnirele de la Suero
de Quinones, vreau să zic din Paso ", ca şi duelurile
1 Mosen este titlul care se dă în Aragon anumitor nobili ; cuvîntul
vine din sudul Franţei, din limbajul lemosin, unde mosen
înseamnă exact monsieur.
2 Cavaleri castilieni din secolul al XV-lea, au săvîrşit în anul
1435 faptele la care don Quijote face aici referinţă, conform cronicilor
vremii. De remarcat faptul că Cervantes îi găseşte eroului
său o ascendenţă atît de ilustră, cu strămoşi ca aceştia neputîndu-
se lăuda mulţi din nobilii cu pretenţii ai secolului de aur. Este
încă una din genealogiile care demonstrează că scriitorul îşi preţuieşte
eroul.
3 Turnirele las justas, care s-au ţirjut acasă la Suero de Quinones,
faimosul manlenedor, şi s-au numit Paso honroso, l-au
avut drept arbitru pe Pedro Barba, iar printre participanţii intraţi
în competiţii au fost Gutierre, Quijada, cavaler citat aici. ca şi
Fernando de Guevara. In unele ediţii pare că „del Paso" ar fi
supranumele lui Suero de Quinones, dar e numai o lecţiune greşită

corect este „las justas de Suero de Quinones, del Paso" (turnirele

de acasă de la S. de Q,, sau ale lui S. de Q., cele denumite
„del Pato honroso").
%
3 U
dintre Luis de Falces şi Gonzalo de Guzmân, cavaler castilian,
şi atîtea multe şi nenumărate isprăvi săvîrşite de
cavalerii creştini ai acestor regate ale noastre-şi ai regatelor
de dincolo de hotare, atît de adevărate şi de cu neputinţă
de dezminţit, încât mai spun o dată, cel care s-ar încumeta
să le tăgăduiască ar însemna să fie lipsit de minte
şi de raţiune !
Rămase canonicul năucit de învălmăşeala adevărurilor
şi minciunilor din capul lui don Quijote şi uimit de cîte
ştia şi ţinea minte cînd era vorba de ceva care privea, sau
avea măcar atingere cu faptele cavaleriei rătăcitoare, aşa
că-i răspunse i
— Nu pot tăgădui, senor don Quijote, că n-ar fi si ceva
adevăr în ceea ce ai spus domnia-ta, mai cu seamă în
privinţa cavalerilor rătăcitori spanioli ; şi tot aşa, vreau
să-ţi fac pe plac şi să zic şi eu ca domnia-ta, c-au fost cei ,
doisprezece pairi ai Franţei, dar nu-mi vine să cred c-or
fi făcut ei toate cîte le scrie pe socoteala lor arhiepiscopul
Turpin, fiindcă adevărul poveştii acesteia e că au fost
nişte cavaleri aleşi de regii Franciei, şi li s-a spus pairi,
pentru că erau toţi deopotrivă ca vitejie, rang şi virtute ;
sau cel puţin, de nu erau, aveau toate motivele să fie, şt
era ca o tagmă ori vreun ordin duhovnicesc, aşa cum se
pomenesc şi în zilele noastre unele, ca Ordinul de Santiago
sau de Calatrava, în care cei ce au mărturisit asemenea
crez poţi pres'upune că trebuie să fie, sau nu se
poate să nu fie, cavaleri viteji, nobili şi virtuoşi ; şi întocmai
aşa cum astăzi se spune cavaler de Sân Juan sau de
Alcântara, pe vremea aceea se spunea cavaler din tagma
celor doisprezece, egali între dînşii, cei care au fost aleşi
spre a face parte din acest ordin militar. Că a existat
Cidul, nu mai încape nici o îndoială, şi cu atît mai puţin
încape cînd e vorba de Bernârdo del Carpio ; dar că au
făcut toate isprăvile care le sînt puse pe seamă, cred că
prea e gogonată ! în privinţa „cuiului" de care vorbeşti
domnia-ta, al contelui Pierres, care s-ar fi aflînd alături
313
de şaua bidiviului Babieca în sala de arme a regilor, mărturisesc
că am păcătuit, căci sînt atît de ignorant ori atît
de scurt la vedere, încît, cu toate că ani văzut bine şaua,
n-am fost în stare să văd alături şi cuiul, mai cu seamă că
era atît de mare cît ai spus domnia-ta !
— Păi acolo este, nu încape nici o îndoială, răspunse
don Quijote, şi nu numai atîta : se zice că l-au vîrît într-
o teacă de piele, ca nu cumva să prindă mucegai ori
să ruginească !
— S-ar prea putea întâmpla, răspunse canonicul. Insă,
pe sfîntul har cu care am fost hirotonisit, nu-mi aduc
aminte să-l fi văzut ! Şi chiar dacă ţi-aş face pe plac şi aş
lăsa să treacă de la mine, admiţînd că este acolo, asta
nu m-ar sili să cred poveştile atîtor Amadişi, sau ale puzderiei
de cavaleri pe socoteala cărora se spun verzi şi
uscate, şi nici nu-i cuvînt ca un om ca domnia-ta, atît de
onorat şi cu atîtea însuşiri, înzestrat cu o minte atît de
ascuţită, să ajungă a crede că sînt adevărate atîtea şi
atît de ciudate sminteli ca acelea ce stau scrise în deşucheatele
acelea de cărţi cavalereşti.
CAPITOLUL L
Despre înţeleaptă gilceavă dintre don Quijote şi canonic,
dimpreună cu alte întîmplări
i
— Asta-i bună ! răspunse don Quijote. Vra să zică,
nişte cărţi care s-au tipărit cu voia regilor şi cu încuviinţarea
celor cărora le-a fost dată sarcina cenzurii, cărţi
citite cu plăcere de o lume întreagă şi lăudate de mari şi
mici, de săraci şi de bogaţi, de învăţaţi şi de neştiutori,
de poporul de rînd, ca şi de nobili, în sfîrsit, de tot soiul de
oameni, oricare le ar fi starea şi avutul, -ar însenina că
314
sînt minciuni ? Mai cu seamă că par cu atît mai adevărate
cu cît ne povestesc despre tatăl, mama, patria, rudele,
vârsta, locul şi isprăvile cavalerilor, punct cu punct şi zi
cu zi, aşa cum le-a săvîrşit sau cum le-au săvârşit cutare
cavaler sau cutare cavaleri ! Nu mai spune dumneata una
ca asta ; taci şi nu huli, şi crede-mă mai bine, că-ţi dau
sfat ce trebuie să faci în privinţa asta, ca un om înţelept
ce te afli. Iar de nu mă iei în seamă, n-ai decît să le citeşti,
şi-ai să vezi cîtă plăcere ţi-o face cititul lor ! Spune-
mi, se poate plăcere mai mare decît să vezi, cum s-ar
zice, că numai ce ţi se arată dinaintea ochilor un lac întins
de smoală fierbînd cu bulbuci, în care mişună de-a-notul,
încrucişîndu-se o mulţime de şerpi, de vipere, de sălămîzdre
şi de sopîrle, şi fel de fel 'de alte multe soiuri de
jivine vătămătoare şi înfricoşătoare, iar din fundul lacului
iese un glas cum nu se poate mai jalnic, rostind : „Tu,
cavalere, oricine-ai fi, care stai şi te uiţi la acest înfricoşat
iezer, de vrei să dobândeşti comoara ascunsă sub
aceste negre ape, arată-ţi tăria vrednicei tale inimi şi
aruncă-te în mijlocul întunecatei şi aprinsei lui mocirle,
căci de n-ăi face-asa, eşti nedemn să vezi înaltele minuni
pe care le închid şi le cuprind în sine cele şapte castele ale
celor şapte zîne ce zac sub această întunecime" !? Şi să
vezi că, nici n-a apucat bine cavalerul să asculte tot ce
spune glasul acela înfricoşat, că, fără să mai stea în cumpănă
şi fără să ţină seamă de primejdia în care se aruncă,
ba chiar şi fără să se lepede de greutatea armelor sale
ţepene, îşi încredinţează sufletul lui Dumnezeu şi doamnei
sale şi. se azvîrle în mijlocul lacului clocotind, iar cînd
nici cu gîndul nu gândeşte şi nici nu ştie cum are s-o
scoată la capăt, se trezeşte în mijlocul unor cîmpii înflorite,
cu care Cîmpiile Elizee nici n-au măcar de-a face în
nici o privinţă ! Acolo i se pare că cerul e mai limpede
şi că soarele .luceşte cu o lumină mai proaspătă, înaintea
ochilor i se înfăţişează o pădure tihnită, cu arbori stufoşi
şi atît de verzi, că verdeaţa lor îţi bucură văzul, în vreme
315
ce urechile-ţi sînt dezmierdate de cîntecul dulce şi neînvăţat
de la nimeni al micilor şi nenumăratelor păsăruici
pestriţe ce-şi încrucişează zborul prin împletitura rămurişului.
Aci descoperă un rîuleţ ale cărui ape, răcoroase ca
un cristal lichid, aleargă pe nisipuri mărunte şi pe albe
pietricele, ce par aur cernut prin sită şi perle curate. Dincolo
vede o fîntînă meşteşugită de jasp felurit colorat
şi de marmură netedă, mai departe vede alta, în stil grotesc
l, unde scoicile mărunte, care alcătuiesc roca, dimpreună
cu casele albe şi galbene ale culbecilor răsuciţi, orînduite
într-o neorînduială cu tîlc, avînd printre ele, amestecate,
frînturi de cristal strălucitor de stîncă şi smaralde
false, formează un întreg foarte variat, în care arta, imitînd
natura, pare să o fi învins, în altă parte i se descoperă
pe neaşteptate un castel întărit sau un palat arătos,
ale cărui ziduri sînt cu totul şi cu totul de aur, meterezele
de diamante, porţile de hiacint şi, ce mai încolo-n~
coace, totul e atît de minunat alcătuit, încît, oricît ar fi
materialul din care este clădit de preţios, căci nu e mai
puţin decît diamante, cărbunele, rubine, perle, aur şi smarald,
ancă şi mai de preţ e felul în care e lucrat. Poate fi
eeva mai desfătător pentru ochi, după ce-ai văzut una ca
asta, decît să vezi cum ies pe poarta castelului nenumărate
domniţe, în veşminte atît de strălucite şi de mîndre,
încît, de m-aş pune acuma să le descriu aşa cum ni le
povesteşte istoria, ar însemna să nu mai sfîrşesc niciodată
?! Sau să vezi cum deodată cea care pare mai de viţă
dintre toate îl ia de mînă pe cutezătorul cavaler ce n-a
pregetat să se arunce în clocotele lacului şi-l duce fără
să spună o vorbă înăuntrul bogatului palat sau castel, apoi
îl pune să se dezbrace şi să rămînă gol cum l-a născut
maică-sa şi-l scaldă în ape nici calde, nici reci, îl unge tot
cu alifii îmbălsămate şi-l îmbracă cu o cămaşă de borangic
subţire, îmbibată de parfum şi răspîndind miresme
1 Stilul grotesc (sau al grotelor) era, la începuturile barocului,
adică tocmai în vremea lui Cervantes, la mare preţ.
319
îmbătătoare ; apoi să vezi o altă domniţă cum vine şi-i
aruncă pe umeri o mantie ce preţuieşte, judecind pe puţin,
cît un oraş întreg, ba chiar mai bine ? Şi ce mai poţi
dori cînd ţi se povesteşte că, după toate astea, e dus în
altă sală, unde găseşte mesele întinse cu atîta dichis încît
rămîne încremenit de mirare, cînd vezi că i se toarnă să
se spele pe mîini apă distilată din flori mirositoare, toată
numai ambră, cînd e pus să stea pe un jilţ de fildeş, cînd
îl slujesc toate domniţele, păstrînd o miraculoasă tăcere,
cînd i se puri dinainte atîtea feluri de felurite mîncări, şi
aşa de gustos gătite, încît nu mai ştie nici pofta lui către
care să-l facă să întindă mai întîi mina ; cînd se aude o
muzică răsunînd tot timpul cît mănâncă el, fără să se ştie
nici cine o cîntă şi nici dincotro vine sunetul ? Şi cînd,
după ce-a sfîrşit de mîncat şi s-au strîns mesele, iar cavalerul,
înfundat în jilţul lui, se va fi scobind poate în
dinţi, aşa cum e obiceiul, intră pe nepusă masă pe uşa
sălii o altă domniţă, cu mult mai frumoasă decît oricare
dintre celelalte de la început, şi, aşezîndu-se alături de
cavaler, începe să-i povestească ce castel e acela şi cum e
ea vrăjită să stea în el, dimpreună cu o grămadă de alte
lucruri care-l lasă încremenit pe cavaler şi-i minunează
pe cititorii care îi citesc istoria ?! Nu vreau să mă mai
întind vorbindu-vă despre asta, dar din tot ce-am spus
se poate trage încheierea că, în orice parte te-ai apuca să
citeşti oricare dintre istoriile cavalerilor rătăcitori, nu se
poate să nu simtă plăcere ori să nu se minuneze oricine-
ar fi s-o citească. Aşa că domnia-ta crede-mă şi citeşte
aceste cărţi, aşa cum ţi-am mai spus o dată, şi-ai
să vezi cum îţi alungă pe dată melancolia, dacă cumva
suferi de ea, şi te aduce în apele tale dacă nu eşti în apele
tale. în ceea ce mă priveşte, pot spune că de.cînd sînt
cavaler rătăcitor, sînt viteaz, măsurat, mărinimos, binecrescut,
generos, prevenitor, cutezător, blînd, răbdător, în
stare să sufăr chinuri, întemniţări, farmece, şi cu toate că
mai ieri-alaltăieri m-am pomenit vîrît într-o cuşcă de
8Î7
parc-aş fi nebun, socotesc să mă pot vedea, prin vrednicia
-braţului meu, de mi-o fi cerul prielnic şi nu m-o vitregi
norocul, ajuns peste cîteva zile regele vreunui regat unde
să pot dovedi cîtă recunoştinţă şi mărinimie încape în
inima mea. Căci, pe cinstea mea, senor, cel sărac n-are
cum să-şi arate cuiva mărinimia, chiar de-ar avea-o în
cel mai înalt grad. Iar recunoştinţa care nu stă decît în
dorinţa de-a fi recunoscător e moartă, cum moartă este
credinţa fără de fapte. Din pricina asta mi-ar plăcea să mă
dăruiască în curînd norocul cu vreun prilej de-a ajunge
împărat, ca să-mi arăt inima, făcînd bine prietenilor şi
mai cu seamă scutierului meu Sancho Pânza, bietul, căci
e omul cel mai bun de pe lume, şi mult aş vrea să-i hărăzesc
un comitat pe care de-atîta vreme i l-am tot făgăduit,
măcar că mi-e frică într-o privinţă, şi anume că n-o să fie
în stare să-şi cîrmuiască statul.
Sancho îl auzi pe stăpînul său rostind aproape numai
aceste din urmă cuvinte şi-i zise :
—• Caută, măria-ta, senor don Quijote, de-mi-dă o dată
comitatul ăsta, făgăduit de măria-ta cu tot atîta tărie cu
cîtă îl tot aştept eu ; şi de-o fi să mi-l dai, fac jurămînt
că n^are să-mi lipsească priceperea de a-l cîrmui ; şi chiar
de mi-o lipsi, am auzit spunîndu-se că sînt pe lume oameni
care iau cu arendă statele, dînd seniorilor lor atîta pe an,
şi duc ei greul cârmuirii, iar seniorul stă cu dosul pe cămaşă
şi se bucură de venitul pe care i-l serveşte arendaşul,
fără să-şi bată capul cu alte alea, şi-aşa am de gînd
să fac şi eu, ce mai tura-vura ! Că mai bine le las pe toate
în plata Domnului, şi-mi văd de veniturile mele ca un
paşă, că ce-am avut şi ,ce-am pierdut !
— Asta, Sancho fiule, zise canonicul, priveşte numai
dreptul de-a te bucura de venituri, în vreme ce împărţirea
dreptăţii cade tot în sarcina seniorului unui stat, şi aici
este nevoie de iscusinţă şi judecată sănătoasă, şi mai cu
seamă de buna intenţie de a-i da rost, că dacă lipseşte asta
dintru început, mijloacele şi scopurile se înţelege de la
318
sine că vor fi întotdeauna anapoda ; iar Dumnezeu îl ajută
pe omul simplu dacă are cugetul curat şi rîvnă spre bine,
tot aşa cum îl lipseşte de harul său pe deşteptul care are
gînduri rele.
— Nu mă pricep la filozofii de astea, răspunse Sancho
Pânza, dar ştiu că, de îndată ce m-aş vedea în fruntea
unui comitat, m-aş şi pricepe să-l cîrmuiesc, căci am şi
eu suflet, ca oricare altul, iar cît despre trup, îi întrec pe
mulţi, şi-as putea fi la fel de bine rege în statul meu ca
oricare altul în al său ; şi o dată rege aş face ce-aş pofti
iar făcînd ce-aş pofti, ar fi toate pe placul meu ; fiind toate
pe placul meu, m-aş simţi mulţumit, iar cînd, se simte
omul mulţumit, nu mai doreşte nimic ; şi nemaiavînd
nimic de dorit, gata-i treaba ; aşa că, numai de-ar veni
comitatul, şi pe „urmă, adio, să ne vedem sănătoşi, cum
cic-a zis un orb altuia !
— Acestea nu-s filozofii de doi bani perechea, cum
zici tu Sancho, îi întoarse canonicul vorba ; deşi nu puţine
sînt de spus cînd e vorba de comitate !
La acestea don Quijote răspunse :
— Nu ştiu ce-ar mai fi de spus, dar eu nu mă călăuzesc
după altceva decît după pilda marelui Amadis de
Gaula, care si-a făcut scutierul conte al Insulei Statornice,
aşa că pot şi eu, fără mustrare de cuget, să-l fac conte pe
Sancho Pânza, care este unul dintre scutierii cei mai buni
pe care i-a avut vreodată un cavaler rătăcitor !
Canonicul rămase cu totul mirat de ciudăţeniile cuminţi
(dacă poate încăpea cuminţenie acolo unde e vorba
de ciudăţenii) pe care le rostise don Quijote, cum se minună
şi de chipul în care zugrăvise aventura cu Cavalerul
Lacului, si de pecetea adîncă pe care o puseseră în sufletul
lui minciunile ticluite din cărţile pe care le tot buchisise,
îl mai uimea, în sfârşit, şi prostia lui Sancho, care se
arăta atît de dornic să pună mîna pe comitatul făgăduit
de stăpînul său. • • -
319
• Cit stătuseră ei de vorbă, apucaseră să se întoarcă slugile
canonicului, care fuseseră la han după catîrul cu merindea,
şi, făcînd masă dintr-uri covor şi din iarba verde
a pajiştii, se aşezară la umba unor copaci şi se ospătară
acolo, ca să se poată şi bouarul folosi de păşunea locului
aceluia, pentru boii lui, cum s-a mai spus. Şi cum mîncau
ei aşa, dintr-o dată auziră un zbierat răguşit si un clinchet
de clopoţel care suna pe aproape, de prin nişte bălării şi
arbuşti, şi tot în clipa aceea văzură ieşind din tufe o capră
drăgălaşă, cu blana bălţată toată cu negru, alb şi galben.
După ea venea un păstor de capre, tot strigînd ceva
şi tot vorbindu-i caprei în felul lui, chip s-o oprească sau
s-o întoarcă la turmă. Capra fugară, înspăimîntată şi tremurînd
varga, veni spre oameni ca şi cînd le-ar fi cerut
ajutor, şi, o dată ajunsă lîngă ei, se ogri. O ajunse din
urmă păstorul şi, apucînd-o de coarne, îi zise, ca şi cum
ar fi fost în stare să priceapă ca oamenii :
— Of, uşărnico, Bălţată taichii Bălţată, că tare ai mai
început să calci pe de lături de vreo cîteva zile ! De lupi
îi fi tremurînd aşa, fetiţo ? Hai ? Nu vrei să-mi spui şi
eiie ce te doare, frumoaso ? Da' ce stau eu să mai întreb,
că doar eşti şi tu muieruşcă şi nu-ţi găseşti locul, fire-aţi
ale dracului cu felul vostru de a fi, tu şi toate alea cu care
vrei să sameni ! întoarce-te, întoarce-te înapoi, drăguţo,
că, măcar de n-ăi fi mulţumită cu mine, barem ăi fi mai
la adăpost la stînă, cu tovarăşele tale laolaltă ; că dacă tu,
care trebuia să le fii lor călăuză şi să le deschizi drumul,
umbli aşa, brambura şi huş-marginea, ce să mai vorbim
de ele ?
Mare haz făcură de cuvintele păstorului de capre cei
ce le auziră, şi mai cu seamă canonicul, care zise :
— Pentru Dumnezeu, frate, mai stai locului puţintel
şi-ţi mai trage sufletul ! Ce te dai atîta de ceasul morţii
să-ţi aduci capra înapoi la turmă ? Că dacă e parte feme-
320
iască, aşa cum zici, n-are încotro şi trebuie să-şi urmeze
instinctul firesc, oricît te-ai da dumneata peste cap s-o
împiedici ! Hai, ia de-aici o îmbucătură şi mai trage şi-o
duşcă, să-ţi mai treacă năduful, şi în vremea asta mai răsuflă
şi capra !
Şi spunînd asta, îi şi întinse în vîrful cuţitului o pulpă
rece de iepure, pe care păstorul de capre o luă mulţumind,
apoi bău un gît de vin şi-şi mai potoli focul, după care
spuse:
— N-aş vrea să mă socotiţi domniile-voastre om prost
doar fiindcă m-aţi auzit vorbind aşa de serios cu animalul
ăsta, că zău, este un rost tainic şi-n vorbuliţele pe care
le rostesc. Sînt ţăran, ce-i drept, da nu chiar atît de ţăran
încît să nu-mi dau şi eu cu socoteala cum trebuie vorbit
cu oamenii şi cum cu dobitoacele !
— Nu-mi vine greu să te cred, zise preotul, fiindcă
ştiu din experienţă că se ascund prin văgăunile munţilor
poeţi, şi prin stînile de ciobani, filozofi.
— Dacă nu chiar aşa, îi întoarse păstorul de capre
vorba, să ştii domnia-ta, domnule, că stîna adăposteşte
oameni cu scaun la cap ; şi ca să mă credeţi că spun adevărul
şi să-l vedeţi cu ochii (cu toate că s-ar putea să vă
pară că mă înfiinţez şi eu la masa pusă ca musafirul nepoftit),
dacă nu vă plictiseşte şi aveţi bunăvoinţă să fiţi
cu luare-aminte cîtăva vreme, vă voi povesti, boieri dumneavoastră,
un adevăr care să îndreptăţească ce-a spus
domnia-lui, şi arătă spre preot, ca şi ce-am spus eu.
La asta, don Quijote răspunse :
— Cum văd eu, întîmplarea asta aduce, parcă, nu.ştiu
cum, a aventură de cavaler rătăcitor ; aşa că, din partea
mea, te ascult, prietene, cu dragă inimă, şi tot aşa vor
face toţi domnii aceştia, fiindcă sînt oameni cu multă doxă
şi lacomi foarte de ciudăţeniile şi noutăţile care te ţin cu
sufletul la gură, te desfată şi-ţi destind fruntea, aşa cum
21 — Don Quijote de la Mancha voi. II
321
nu mă îndoiesc că are să poată face şi povestea pe care
ai de gînd să ne-o spui. începe, aşadar, prietene, că te-om
asculta cu toţii.
— Eu ies din joc şi-mi iau banii de pe carte, zise Sancho,
că am de gînd să mă trag colea, mai spre pîrîiaş,
între patru Ochi cu caltaboşul ăsta, şi cred că m-oi îndestula
pentru trei zile, pe ghiftuite ; pentru că l-am auzit
pe stăpînul meu don Quijote spunînd că scutierul unui
cavaler rătăcitor trebuie să mănînce atunci cînd i se iveşte
prilejul, pînă ce nu mai încape nimic în el, din pricină că
i se poate întîmpla să intre prin cine ştie ce pădure, atît de
deasă şi de îneîlcită, eît să nu mai izbutească a-i da de
capăt preţ de şase zile ; şi dacă nu şi-a pus omul burta
la cale de cu vreme,, ori de n-are desagii burduşiţi bine,
acolo-i rămîn oasele, cum de multe ori îi şi rămîn, şi-n
pastrama de mumie se preface.
— Tu eşti întotdeauna cu picioarele pe pămînt, zise
don Quijote. Ai dreptate ! Du-te unde vrei şi mănîncă
pînă n,-ăi mai putea, fiindcă eu mă simt sătul şi nu-mi
mai lipseşte decît să dau şi sufletului hrană, aşa cum nădăjduiesc
să dau ascultînd povestirea omului ăstuia de
omenie.
— La fel om da cu toţii hrană sufletelor noastre, zise
canonicul.
Şi-l rugă pe păstorul de capre să înceapă a povesti
ceea ce făgăduise. Păstorul trase două pălmuţe pe şolduri
caprei, pe care o ţinea de coarne, şi-i zise :
— Cuibăreşte-te şi tu lîngă mine, Bălţato, că avem
vreme pe urmă să ne întoarcem şi la bordeiul
nostru.
Parcă l-^ar fi priceput capra, fiindcă de îndată ce şezu
la pămînt stăpînul ei, se întinse şi ea lîngă dînsul, foarte
liniştită ; şi uitîndu-i^se în faţă, pare că voia să dea de înţeles
ea e cu luare-aminte la ceea ce începuse a povesti
păstorul; care spuse cele ce urmează :
322
CAPITOLUL LI
Care cuprinde cele povestite de păstorul de capre
tuturor celor care-I însoţeau pe don Quijote
— Cale de trei leghe de aici din valea asta este un
cătun care, deşi prea puţin întins, e dintre satele cele mai
bogate de prin meleagurile astea ; şi aici trăia un plugar,
ţinut de toţi la mare cinste, ba chiar într-aşa măsură, în-
„cît, chiar dacă este a bogăţiei să fie cinstită de toată lumea,
el era preţuit pentru virtuţile lui şi mai mult decît
pentru avuţii. Dar ce-l făcea să se simtă într-al nouălea
cer, cum spunea el, era că avea o fată atît de nemaipomenit
de frumoasă, de înţeleaptă, de plină de duh şi de
înzestrată cu toate virtuţile, încît cel care o vedea şi o
cunoştea se minuna de cîte însuşiri nestemate îi făcuseră
parte cerurile şi firea. De pe cînd era copilă părea frumoasă,
şi crescînd, tot spori în frumuseţe, aşa că la vîrsta
de şaisprezece ani la soare te puteai uita, dar la dînsa,
ba ! Faima frumuseţii ei începu a se lăţi prin toate satele
de primprejur ; dar ce spun eu, doar prin satele de primprejur
? Nicidecum ! Se lăţi pînă hăt, la cetăţile de la
marginea împărăţiei, ba încă pătrunse şi prin palatele regilor,
ajungînd la urechile a tot soiul de oameni, care veneau
din cele patru vînturi s-o vadă ca pe un lucru rar,
cum vine lumea la cîte vreo icoană făcătoare de minuni l
O păzea tatăl ei ca pe ochii din cap şi se păzea şi ea sin-
, gură, căci nu se află pe lume lacăte, paznici şi zăvoare
care să păzească mai bine o fată decît o peate face însăşi
grija ei.
Avutul tatălui şi frumuseţea fiicei deteră multora, atît
dintre cei din sat,, cît şi dintre străini, îndemaul să o ceară
de nevastă ; el, însă, ca unul în seama căruia era soarta
unui atît de băgat giuvaer, rămînea încurcat şi nu se putea
hotărî cai s-o dea dintre cîţi îi dădeau ghes cu peţitul, că
323
erau puzderie. Şi printre atîţia flăcăi care'nutreau dorinţa
asta, fui şi eu, avînd multe şi mari nădejdi de izbîndă şi
ştiind că tatăl ei mă cunoştea, fiind de fel din acelaşi sat
cu el, de sînge creştinesc curat şi în floarea vîrstei, iar
dinspre partea averii stînd nu se poate mai bine, cum şi,
nu mai puţin, dinspre partea mintoşeniei. Avînd întocmai
aceleaşi cărţi în mînă, îşi mai juca şi alt băiat norocul,
unul tot de la noi din sat, şi el a fost pricina cumpenei
în care s-a văzut pusă voinţa tatălui, care s-a oprit locului,
părîndu-i-se că fiică-sa, cu oricare dintre noi s-ar mărita,
ar nimeri-o la fel de bine ; şi, ca să iasă din încurcătura
asta. se hotărî să-i spună Leandrei, căci aşa se numea
bogătaşa care m-a sărăcit, aducîndu-mă în halul în
care sînt, bătîndu-l pe el gîndul că, de vreme ce noi doi
eram deopotrivă, mai bine făcea dacă-i lăsa fetei lui celei
dragi grija de a alege după gustul şi voinţa ei, lucru vrednic
de a fi luat drept pildă de către toţi taţii care vor
să-si vadă fiii căpătuiţi. Nu zic chiar să-i lase să aleagă
ei, de capul lor, cine ştie ce otrăvuri şi pramatii de soaţe,
dar zic să ]e propună taţii mirese potrivite, şi dintre astea
potrivite să şi-o poată alege ei pe care le-o fi placul s-o ia,
N-aş şti spune cum i-a fost Leandrei-placul : tot ce ştiu e
că tatăl ei ne-a probozit pe amîndoi peţitorii, luîndu-ne
pe departe, cu tinereţea fiică-si şi cu tot soiul de vorbe
ce nu ştiai unde băteau, nelăsîndu-se legat nici într-un
fel prin ele, dar necăutînd nici să se dezlege lămurit. Potrivnicul
meu se numeşte Anselmo, iar eu, Eugenio, ca să
aveţi şi dumneavoastră ştire de numele feţelor ce vor juca
tragedia asta, al cărei capăt încă n-a fost hotărît, da! poţi
foarte lesne să-ţi dai seama că n-are cum fi altfel decît
prăpădenie l
Cam pe atunci sosi în sătucul nostru unul Vicente de
la Roca, fiu de ţăran sărac de prin partea locului, care
Vicente venea din Italia şi din multe alte părţi unde fusese
soldat, li luase din sat de la noi pe cînd era băietan
de vreo doisprezece ani un căpitan care s-a întâmplat să
324
treacă pe acolo cu compania lui, şi de atunci în alţi doisprezece
ani se întorcea flăcău, îmbrăcat soldăţeşte, ca
pictat în mii de culori şi înzorzonat cu o mie de podoabe
de sticlă colorată şi cu fel de fel de lănţuge subţirele de
oţel. Azi se împodobea într-un fel, mîine într-alt fel, da'
totdeauna cu podoabe uşurele şi bătătoare la ochi, care
nu trăgeau mult la cîntar şi costau nimica toată. Oamenii
de prin sat, cum sînt de felul lor ţăranii, ai dracului, mai
cu seamă cînd au prea mult răgaz ca să-l ia pe cîte unul
în colţi, îi socotiră şi-şi însemnară unul cîte unul toate
zorzoanele şi ceaprazurile lui, ieşind la iveală că n-avea
decît trei rînduri de haine, de felurite culori, dimpreună
cu ciorapii şi cu calţavetele lor. Da' el atîta le tot sucea
şi răsucea, atîta le tot amesteca şi împărechea, că de i
le-ar fi numărat oamenii, s-ar fi găsit care să jure că se
arătase în mai bine de zece costume de haine şi cu mai
mult de douăzeci de panaşe. Şi să nu vă pară cumva că
le umflu eu şi fac din ţînţar armăsar şi din ac baros cînd
vă spun treaba cu hainele, fiindcă în povestea asta podoabele
au ţinut loc mare.
Se aşeza pe o lespede care e în piaţă la noi, sub un
plop bătrîn, şi ne ţinea pe toţi cu gurile căscate şi cu
sufletul la gură povestindu-ne isprăvi peste isprăvi, cîte
săvîrşise. Nu era pe tot.pămîntul ţară să n-o fi văzut, nici
bătălie unde să nu fi fost dte faţă ; ucisese mai mulţi mauri
decît au la un loc Marocul şi Tunisia, şi se vîrîse în mai
multe lupte corp la corp, pe cît zicea el, decît Gante şi
Luna, ori Diego Garcia de Paredes şi alţi o mie pe care
îi înşira, şi din toate ieşise biruitor, fără să-i fi picurat
măcar un strop de sînge ! Pe de altă parte, ne arăta urme
de răni, care, cu toate că nu se vedeau de loc, erau, pe
cîte spunea el, împuşcături de archebuză, trase în felurite
încăierări şi ciocniri, în sfârşit, cu o nemaiauzită neobrăzare,
îi tutuia pe toţi cei deopotrivă cu el, şi chiar
pe cei care abia îl cunoscuseră, spunînd tot timpul că
n^avea alt tată decît braţul său viteaz şi nici altă spiţă
325
ilustră decît faptele sale, mai adăugind şi că, deşi era doar
soldat, nici regelui nu-i stătea mai prejos, îi mai dădea
nas să fie în aşa hal de obrăznicie şi muzica pe care o
cunoştea puţintel, fiindcă mai zgrepţăna uneori şi ghitara,
făcîndu-i pe unii chiar să spună că scotea din ea glas de
om vorbitor, nu alta ! Dar asta nu punea capăt harurilor
lui, fiindcă avea şi darul poeziei, şi aşa, orice fleac s-ar fi
petrecut în sat, îi dădea prilej să compună o romanţă de
mai bine de o poştă de hîrtie mîzgălită.
Care va să zică, oşteanul pe care vi l-am zugrăvit eu
aicea, Vieente de la Roca ăsta de care vă vorbesc, voinicosul
şi fustangiul ăsta, lăutarul şi poetul, i^a bătut la
ochi de mai multe ori Leandrei, care l-a văzut şi urmărit
de la fereastra casei lor, ce dădea în piaţă. Ii căzură ca
tronc zorzoanele hainelor lui săritoare în ochi, o fermecară
romanţele lui, fiindcă din fiecare romanţă ce compunea
îi-dădea ei cîte douăzeci de bucăţi, trecute pe alte hîrtii ;
îi ajunseră în urechi zvonuri despre isprăvile cu care se
lăudase singur şi, în cele din urmă, că de bună seamă
aşa trebuie să fi orînduit Diavolul, se trezi îndrăgostită
lulea de dînsul, mai înainte de a se fi născut în sufletul
lui măcar gîndul de a o cere. Şi cum dintre poveştile
astea de dragoste nici una nu se împlineşte mai lesne
decît cea în care intră în joc dorinţa femeii, nu le fu greu
Leandrei şi lui Vieente să se "înţeleagă, aşa că, pînă să
apuce vreunul din nenumăraţii ei peţitori a prinde de
veste ce dor o paşte, ea şi-l şi îndestulase, fugind din casa
iubitului şi iubitorului ei părinte, că mamă n-are, şi făcîndu-
se nevăzută din sat cu soldatul, care ieşi din lupta
asta piept la piept mai plin de glorie decît din toate nenumăratele
dueluri cu care se fălea, întâmplarea asta lăsă
tot satul uluit, ba încă zăpăci pe toţi cei ce aflară despre
ea ; dinspre parte-mi, rămăsei cu gura căscată, Anselmo
— prostit, tatăl — plin de jale, rudele — ruşinate, autorităţile
satului — puse pe jăratic, şi străjerii „Sfintei
Hermandad" — vîrîţi în draci să răscolească crîngurile, să
326
bată drumurile şi cîmpii jur împrejur, iar după trei zile
de hrintuială, s-o găsească pe Leandra cea năzuroasă şi
plină de toane într-o peşteră din munţi, numai în cămaşă
şd prădată de o grămadă de bani şi de giuvaeruri mai mult
decît preţioase, pe care le scosese pe furiş din casa părintească.
O aduseră dinaintea bietului ei tată ; o descu -
sură asupra nenorocirii ei, şi ea mărturisi, fără s-o strîngă
nimeni cu uşa, că Vieente de la Roca o păcălise, făgădUindu-
i pe cuvîntul lui de cinste că o ia de nevastă
dâcă-şi lasă casa părintească, fiindcă are s-o ducă el în
cel mai bogat şi mai plin de vicii oraş din tot universul,
la Napoli ; şi că ea, neştiutoare de nimic şi crezînd că tot
ce zboară se mănîneă, luase de bună ce-i spusese el şi,
jefuindu-şi tatăl, i se dăduse pe mînă în chiar noaptea în
care fugise de acasă, cînd el o dusese într-o văgăună de
munte, prin pustietăţi, şi o închisese în peştera aceea unde
fusese găsită. Mai povesti cum soldatul, fără s-o necinstească,
îi furase tot ce avea la ea, şi fugind, o lăsase singură
în peştera aceea, întîmplare care umplu din nou de
mirare pe toată lumea.
Greu ne venea la toţi să credem, domnilor, că se abţinuse
băiatul ; da'.ea o ţinu morţiş că aşa era, cu atîtea
jurăminte, că pînă în cele din urmă nemîngîiatul tată se
mîngîie cu ele, nemaipunînd la socoteală bogăţiile care
i se duceau pe apa sîmbetei, de vreme ce îi fusese dat
să-i rămîna fata cu giuvaerul care, o dată pierdut, degeaba
ar mai trage cineva nădejde să şi-l recapete, cît
îi lumea şi pămîntul ! Şi chiar în ziua în care ne apăru
din nou Leandra, tatăl ei o făcu să ne piară din ochi şi.
plecă într-un oraş de prin împrejurimi, ca s-o închidă
într-o mănăstire de acolo, nădăjduind că se va mai ştergecu
timpul barem o parte din părerea proastă ce-şi făcuse
lumea despre fiică-sa. Nevîrstnioia Leandrei îi sluji drept
dezvinovăţire pentru greşeala în care căzuse, cel puţin în
ochii celor cărora puţin le păsa de era ea uşă de biserică
sau. trecută, prin ciur, şiş prin dîrmoii ; dar cei care o cu^
327
noşteau, şi ştiau cît de mintoasă şi de trează Ia cap este;
nu mai puseră pe seama neştiinţei copilăreşti păcatul ei,
oi pe seama uşurinţei şi înclinării fireşti a femeilor, care-s,
cele mai multe, cap de sticlete şi minte fluşturatică !
Şi după ce o văzurăm pe Leandra închisă în mănăstire,
Anselmo rămase orb, ori cel puţin ochii lui nu mai
găsiră pe lume nimic ce le-ar fi putut aduce cît de puţină
mulţămire ; iar ai mei se pomeniră în beznele cele mai
adînci, fără vreo lumină care să-i îndrume spre viaţă. Cu
lipsa Leandrei sporea şi jalea noastră, împuţinîndu-ni-se
totodată răbdarea : blestemam zorzoanele soldatului aceluia
şi înjuram lipsa de grijă a tatălui Leandrei. In cele
din urmă, Anselmo şi cu mine căzurăm la învoială să lăsăm
în plata Domnului satul şi să ne statornicim în văioaga
asta, unde el, păscîndu-şi o grămadă de oi din
turmele lui, şi eu o numeroasă turmă de capre, de asemeni
dintr-ale mele, ne trecem viaţa printre copacii pa-.
durii, cîntînd alinare patimilor ce ne mistuie, sau cîntînd
împreună -laude şi mustrări frumoasei Leandra, ori suspinînd
însinguraţi şi împărtăsindu-ne cerului plînsetele,
fiecare de unul singur, pe socoteala lui.
Şi luînd pildă de la noi, o mulţime de alţi peţitori de-ai
Leandrei şi-au luat lumea-n cap, venind în văgăunile
munţilor, aicea, ca să se dedea la acelaşi fel de viaţă ; şi
atîta de mulţi sînt, încît s-ar zice că pe meleagurile astea
s-a strămutat Arcadia pastorală, după cît de pline de stîni
şi de păstori sînt plaiurile ce vezi, şi nu-i ungher şi cotlon
pe aici prin, munţi unde să n-auzi numele frumoasei
Leandra. Unul o blestemă şi o ţine de rău pentru toanele
ei, numind-o năzuroasă, nestatornică -şi necinstită ; celălalt
o osîndeşte ca pe o uşuratică şi-o fîşneaţă ; cutare o
iartă şi o absolvă de toate greşelile, pe cînd cutărică o
judecă şi o mustră ; unul îi cîntă frumuseţea, celălalt îi
blestemă purtarea uşuratică, şi, în sfîrşit toţi îi veştejesc
cinstea şi toţi o adoră, şi din toţi flutură atîta nebunie,
că sînt şi unii care se plîng de dispreţul cu care i-ar fi
328
întâmpinat ea, cu toate că nu i-au vorbit niciodată, ba
încă se mai şi jeluie cîte unul că-l sfîşie în măruntaie turbarea
geloziei, deşi ea n-a dat niciodată prilej s-o zulipsească
cineva, pentru că, aşa cum. am mâi spus, păcatul
i-a fost cunoscut mai înainte de a se fi ştiut pe cine
iubea. Nu-i colţ de stâncă, nici mal de pîrîu, nici umbră
de copac unde să nu se afle vreun păstor ce-şi povesteşte
văzduhului nefericirea : ecoul — oriunde poate lua naştere
— repetă numele Leandrei. „Leandra !" răsună în
toţi munţii. „Leandra !" murmură pîraiele. Şi Leandra
ne ţine pe toţi fermecaţi şi aiuriţi, nădăjduind fără de
nici o nădejde şi temîndu-ne fără să ştim de ce ne temem,
între toţi năucii ăştia, cel care arată a fi avînd cea
mai puţină.şi cea mai multă judecată totodată e rivalul
meu, Anselmo, care, atunci cînd are atîtea lucruri de care
să se poată plînge, nu se vaită decît că-i departe de ea :
şi în sunetul unei alăute, la care cîntă dumnezeieşte, punînd
pe muzica ei stihuri unde-şi arată priceperea şi
mintea cea isteaţă, se văicăreşte cîntînd.
Eu urmez alt drum, mai lesnicios, şi, după cîte mi se
pare mie, mai înţelept, spunînd tot soiul de lucruri rele
pe socoteala femeilor şi învinuindu-le de uşurinţă, de
nestatornicie, de făţărnicie, de felul cum îşi uită făgăduiala
şi cum îşi calcă cuvîntul, în sfîrşit, de puţina lor
mintoşenie cînd e vorba să-şi aleagă pe cel căruia să-i
dăruiască gîndurile şi simţămintele lor ; aşa că vedeţi
domniile-voastre, domnilor, cu ce prilej am rostit eu vorbele
şi mustrările pe care le strigam căpriţei ăsteia cînd
fugea încoace ; fiindcă, de vreme ce-i parte femeiască, nu
dau doi bani pe ea, cu toate că-i cea mai bună capră din
toată turma ! Asta-i povestea pe care am făgăduit să v-o
spun. Dacă am povestit-o încîlcit şi"lung, nu voi fi de fel.
scurt în dorinţa de a vă sluji ; căci stîna mea nu-i departe
de aici şi am acolo lapte proaspăt şi caş dulce, foarte gustos,
ca şi fructe şi pometuri de tot soiul şi pentru toate
gusturile, nu mai puţin plăcute limbii decît văzului !
329
CAPITOLUL LII
Despre încăierarea Iui don Quijote cu păstorul de capre
şi despre aventura nemaiauzită cu autoflagelanţii,
pe care o duse Ia boa sfârşit cu sudoarea frunţii lui
Mare plăcere le făcu tuturor celor cîţi îl ascultaseră
pe păstorul de capre povestea lui. Mai cu seamă canonicului
îi plăcu, şi el îşi însemnă în minte, cu iscoditoare
curiozitate, chipul cum fusese spusă povestea de cel care
era atît de departe de a părea un cioban necioplit, şi atît
de aproape de ceea ce se cheamă un curtean înţelept;
aşa că întări şi el că bine vorbise preotul cînd spusese că
munţii nasc cărturari. Se întrecură care mai de care în
cuvinte curtenitoare faţă de Eugenio, dar cel care se
arătă mai inimos decît toţi în privinţa asta fu don Quijote,
care îi spuse :
— Poţi să fii sigur, frate ciobane, că de m-aş afla eu în
stare să pot începe o aventură nouă, n-aş mai aştepta, şi
pe loc aş purcede la drum, pentru a te ajuta, scoţîndu-ţi-o
din mănăstire (unde, fără pic de îndoială, trebuie să fi
fost închisă împotriva voinţei ei) pe Leandra, chiar de-ar
fi să crape stareţa şi toţi cei care ar vrea s-o împiedice !
Apoi ţi-aş da-o în braţe, ca să faci cu ea ceea ce te îndeamnă
inima şi vrerea, păstrînd totuşi legile cavaleriei,
care poruncesc să nu-i fie făcut vreunei fete nici un neajuns.
Cu toate că am nădejde în Domnul-Dumnezeul
nostru că n^are cum fi atît de straşnică puterea unui vrăjitor
viclean incit să nu poată mai mult decît ea puterea
altui vrăjitor, cu gînduri mai bune, şi-ţi făgăduiesc de
pe-acum pentru atunci ajutorul şi bună-voinţa mea, aşa
•cum sînt legat prin profesia de credinţă pe care am făcut-o,
eare nu-mi cere altceva decît să vin într-ajutorul celor
aflaţi în nevoie şi neajutoraţi'.
Se uită păstorul de capre la don Quijote şi, văzîndu-l
aşa dte ciudat îmbrăcat şi atît de jalnic la înfăţişare, mult
339
se minună şi-l întrebă pe bărbier, care-i era mai
ne-aproape :
— Cine-i omul ăsta, senor, de arată aşa şi vorbeşte
cum vorbeşte ?
— Cine să fie, răspunse bărbierul, decît faimosul don
Quijote de la Mancha, tămăduitorul nedreptăţilor şi răscumpărătorul
obidelor, sprijinul fetelor mari, spaima de
moarte a uriaşilor, biruitorul în toate bătăliile ?
— Asta cam seamănă, răspunse păstorul de capre, cu
ceea ce stă scris în cărţi despre cavalerii rătăcitori, ca
ei le fac pe toate cîte zici domnia-ta că le face omul ăsta,
deşi, după cîte cred eu, ori domnia-ta îţi rîzi de mine, ori
boierului ăstuia îi suflă vîntul prin şcăfîrlie.
— Eşti ticălosul ticăloşilor, zise la vorbele astea don
Quijote, şi să ştii că tu eşti cap-secul şi secătura, fiindcă
eu sînt mai cu miez decît ţi-a fost vreodată, chiar cînd
era a făta, paciaura care te-a făcut, fecior de curvă ce-mi
eşti ! >
Şi, nici una, nici două, puse mîna pe o roată de pită
pe care o găsi la îndemînă şi-i trase una cu ea păstorului
de capre drept în obraz, cu atîta furie, că-i turti nasul ;
dar ciobanul, care nu prea ştia de glumă, văzînd că se
întrece boierul cu şagă în purtările faţă de el, fără să mai
ia seama nici la covor, nici la feţele de masă întinse pe '
iarbă, nici la toţi cîţi prînzeau, aşezaţi în jurul lor, sări
pe don Quijote şi, prinzîndu-l de gît cu amîndouă mîinile,.
nu s-ar fi lăsat pînă ce nu l-ar fi sugrumat, dacă n-ar fi:
dat fuga Sancho Pânza, văzînd una ca asta, şi nu l-ar fi
prins de umeri, doborîndu-l în mijlocul mesei întinse,
spărgînd blidele, fărîmînd ulcelele, făcînd zob ceştile şi
vărsînd şi împrăştiind tot ce mai era pe ea.
Don Quijote, cînd se văzu scăpat, se repezi să încalece
pe cioban, care, cu obrazul plin de sînge şi ghigosit de
Sancho ca vai de el, căuta să apuce pe furiş şi pe pipăitele
vreun cuţit de masă, cu gîndul să se răzbune sîngeros

dar nu-i dădură răgaz preotul şi canonicul ; iar

331
bărbierul făcu ce făcu încît ciobanul ajunse să-l prindă
sub el pe don Quijote, asupra căruia începu să ploaie o
grindină de pumni, că nu după multă vreme îl buşise pe
bietul cavaler sîngele pe nas, întocmai ca pe cioban. Se
ţineau de burtă de atîta rîs canonicul şi parohul, săreau
în sus de bucurie arcaşii, asmuţindu-i şi unii şi ceilalţi
cu cîte un „şo-şo", aşa cum se asmut cîinii tind se în-
• caieră. Dar Sancho Pânza se dădea de ceasul morţii, fiindcă
nu putea scăpa din mîinile unei slugi de-a canonicului,
care-l împiedica să vină într-ajutorul stăpînului
său. Pînă în cele din urmă, cînd era mai mare petrecerea
şi hazul tuturor, afară de cei doi ce-şi -cărau la ghionti,
înfipţi unul cu ghearele în chica celuilalt, auziră deodatăun
sunet de trîmbiţă latît de jalnic, încît se întoarseră cu
toţii înspre partea de unde li se părea că răsună. Dar cel
care se tulbură mai tare auzind-o fu don Quijote, care, cu
toate că era încălecat de păstor, întocmai aşa cum n-ar fi
vrut, şi cu toate că fusese binişor pisăgit, îi spuse :
•— Frate Diavole, fiindcă nu-i cu putinţă să nu fii
drac, de vreme ce ai avut cutezanţa şi puterea de a mă
supune, rogu-te să facem pace. nu mai mult decît un ceas
de vreme, căci tînguiosul plînset al cornului aceluia, al
cărui sunet mi-a ajuns la ureche, îmi dă de gîndit că m-ar
chema spx e o nouă aventură.
Păstorul de capre, care era şi el cam obosit de atîţia
ghionti cîţi primise şi trăsese, îl lăsă numaidecît, iar don
Quijote sări în picioare, întorcîndu-se şi el ca toţi ceilalţi
înspre partea de unde se auzea sunetul, şi văzu dintr-o
dată că pe-o costişă coborau o mulţime de oameni, îmbrăcaţi
în alb, ca acei ce se duc în pelerinaj. Se întîmplase
ea, nedîndu-şi nourii în anul acela cu nici un preţ pămîntului
stropii, în toate satele ţinutului se făceau pro-
, cesiuni, molitve şi canoneli, să se îndure Dumnezeu, în
mare mila sa, şl să descuie nourii ca să ploaie, în scopul
aceste, toată lumea dintr-un sat din partea locului, foarte
aproape de acolo, se înşirase pe drum, făcînd pelerinaj
332
la peştera unui sihastru evlavios, de pe una din costişele
văioagei.
Don Quijote, de,îndată ce văzu costumele ciudate ale
pelerinilor, fără să-şi mai aducă aminte de cîte ori le
mai văzuse, de bună seamă, îşi închipui că era iarăşi
vreun prilej de aventură şi că lui singur îi revenea, ca
unuia care era cavaler rătăcitor, sarcina de a o duce la
capăt, îl întări şi mai mult în credinţa aceasta gîndul că
un chip cioplit, purtat p'e sus în zăbranic negru, era vreo
domniţă de sînge regesc pe care-o duceau cu de-a sila ticăloşii
şi nemernicii aceia lipsiţi de curtenie. Şi cum i se
năzări asta, nici una, nici două, puse mina pe P^ocinante,
care păştea liniştit, îi luă de la oblînc scutul şi zăbalele,
şi cît ai clipi din ochi îi trecu căpăstrul peste cap, apoi,
cerîndu-şi de la Sancho spada, sări în spinarea calului,
îşi trecu braţul pe după cureaua scutului şi strigă cu glas
tare către toţi cei ce erau de faţă :
— Veţi vedea numaidecît, vitejii mei tovarăşi, ce mult
înseamnă să se afle pe lume cavaleri care să fi îmbrăţişat
rînduiala cavaleriei rătăcitoare ! Veţi vedea numaidecît,
repet, din slobozirea doamnei aceleia pe.care-o duc ei
roabă, dacă trebuie sau nu ţinuţi în mare cinste cavalerii
rătăcitori ! .
Şi zicînd acestea, dădu pulpe lui Rocinante, căci pinteni
nu mai avea, şi-n trap săltat (căci galop în toată puterea
cuvîntului n-ai să citeşti în toată această istorie
adevărată c-a putut el vreodată scoate de la Rocinante)
dădu fuga să le taie pelerinilor calea. Degeaba încercară
parohul, canonicul şi bărbierul să-l ţină pe loc, că nu le
fu cu putinţă, şi cu atît mai puţin îl putură opri strigătele
lui Sancho, care zicea :
— Unde-ai pornit-o, senor don Quijote ? Ce diavol
ie-mpinge să te iei la harţă cu sfînta noastră credinţă
catolică ? Bagă de seamă, păcatele mele, că toată asta
nu-i decît o procesiune de pelerini care merg canonindu-
se, şi că doamna aia pe oare-o duc pe sus nu-i decît
333
chipul binecuvîntat al Preacuratei Fecioare. Ia seama,
stăpîne, la ce faci, că de data asta se poate spune pe drept
cuvînt că nu prea îţi dai seama !
Dar zadarnic se ostenea Sancho, căci stăpîruil său îşi
vîrîse în cap cu atîta tărie să-i ajungă pe cei înfăşuraţi
în giulgiuri albe şi să dea slobozenie doamnei cernite,
încît nici măcar nu auzi vreun cuvînt, şi chiar de-ar fi
auzit, n-ar fi făcut cale-ntoarsă de-ar fi fost să i-o ceară
chiar regele. Ajunse aşadar la şiragul pelerinilor, îl opri
pe Rocinante, care şi aşa avea mare chef să se mai odihnească
puţin, şi cu voce răguşită şi tulburată strigă:
— Voi, care umblaţi cu feţele acoperite, poate ca să
nu se vadă cit de răi sînteţi, opriţi-vă şi daţi ascultare
celor ce vreau să vă spun !
Primii care se opriră fură cei care duceau chipul Fecioarei,
iar unul dintre cei patru clerici care cântau litaniile,
văzînd cît de ciudat arăta don Quijote şi ce vlăguit
era Rocinante, şi mai descoperind şi alte pricini de
rîs la don Quijote, îi răspunse :
— Senore, şi frate, dacă vrei să ne spui ceva, spune-
ne cît poţi mai repede, căci fraţii pe care-i vezi umblă
sfîrteeîndu-şi carnea, şi nici putem, nici e cu dreptate să
stăm locului a asculta vreun lucru, de nu-i cumva âtît
de scurt încît să se poată spune în două vorbe.
— într-o vorbă ! răspunse don Quijote. Şi anume :
să daţi drumul numaidecât, fără nici o întîrziere, acestei
frumoase doamne, ale cărei lacrimi şi al cărui chip trist
sî-nt. dovezi limpezi c-o duceţi împotriva voinţei ei şi că-i
veţi- fi adus şi cine s-tie ce altă gravă jignire ! Aşa că eu,
care m-am născut pe lume ca să îndrept asemenea nedreptăţi,
nu voi consimţi să mai faceţi un pas fără să-i
daţi dorita libertate, pe care-o merită.
La aceste vorbe ghiciră toţi cei ce le auziră că don
Quijote trebuie să fie vreun nebun şi se porniră a rîde
cu poftă, rîs care turnă praf de puşcă peste focul mîniei
lui don Quijote, pentru că, fără să mai rostească o vorbă,
trăgînd spada din teacă, se năpusti asupra năsăîier. Unul
334-
dintre cei care o duceau, lăsînd toată greutatea pe umerii
tovarăşilor săi, îi ţinu piept lui don Quijote, punînd mîraa
pe un soi de furcă sau de ciomag cu care sprijinea năsălia
de cîte ori voiau să se mai odihnească, şi, apărîndu-se
cu ea de lovitura spadei lui don Quijote, care i-o reteză
în două, cu jumătatea ce-i mai rămăsese în mînă îi trase
o lovitură lui don Quijote peste umăr, chiar pe partea
spadei, că nu mai sluji la nimic pavăza împotriva unei
asemenea forţe mitocăneşti, şi bietul don Quijote se rostogoli
la pămînt ca vai de capul lui. Sancho Pânza, care
alerga gîfîind pe urmele lui, începu să-i strige bătăuşului
să nu-i mai tragă şi alte ciomege, că nu era decît un biet
cavaler vrăjit, care nu făcuse nimănui rău de cînd trăia
pe lume. Dar ceea ce-l opri pe ţăran nu fură strigătele
lui Sancho, ci faptul că-l văzu pe don Quijote ţeapăn, nemaimişcînd
nici mînă, nici picior, aşa că, închipuindu-şi
că-l omorîse, îşi suflecă grăbit poalele în brîu şi-o luă
la fugă pe cîmp, ca o sălbăticiune, în vremea asta se apropiară
de locul unde rămăsese cavalerul nostru toţi cei
ce-l întovărăşeau. Dar pelerinii, cînd îi văzură venind aşa
în fuga mare, şi-o dată cu ei, şi pe arcaşii cu arbaletele
în mîini, se temură de vreo nenorocire şi făcură cu toţii
roată în jurul chipului Fecioarei ; îşi traseră glugile şi
puseră mînă pe bicele cu care-şi sfîrtecau carnea,.iar clericii
pe sfeşnice, aşteptînd asaltul, hotărîţi să se apere,
ba chiar să-i şi atace, dac-ar fi fost cu putinţă, pe atacatori.
Dar soarta orîndui lucrurile mai bine decît puteau
ei gîndi, căci Sancho nu făcu altceva decît să se arunce
deasupra trupului stăpînului său şi să cînte, aşa azvîrlit
peste el, cel mai dureros şi mai hazliu bocet din lume, în
credinţa că era mort. Pe preot îl recunoscu alt preot ce
venea cu şiragul pelerinilor, şi cum se cunoscură ei, se şi
potoli teama ce intrase în amîndouă taberele. Preotul cel
dintîi îi dădu seamă celui de-al doilea în două cuvinte
despre ceea ce era cu don Quijote, aşa că şi el şi toată
gloata flagelanţilor se duseră să vadă dacă bietul cavaler
335
e mort, şi-l auziră pe Sancho Pânza cum se văicărea cu
lacrimile-n ochi, zicînd :
— O, floare a cavaleriei, căruia c-o singură măciucă
ţi s-a închis cărarea anilor tăi, atît de bine folosiţi ! Tu,
cel ce-ai făcut cinste neamului tău, glorie a întregii La
Mancha, ba chiar a lumii întregi, care, văduvită de tine,
va rămîne plină de răufăcători, ce nu se vor mai teme că-i
va mai pedepsi de-aci-nainte cineva pentru fărădelegile
lor ! O, tu, mai darnic decît toţi Alexandrii din lume, căci
pentru numai opt luni de slujbă mi-ai fi dăruit cea mai
bună insulă din cîte încinge şi scaldă marea ! O, tu, cel
umil cu trufaşii şi cel obraznic cu umiliţiil, tu, ce-nfruntai
orice primejdii şi sufereai toate jignirile, îndrăgostit
fără temei, urmaş al pildei celor buni, bici pentru cei răi,
vrăjmaş neîmpăcat al cîinoşilor la inimă, cavaler rătăcitor,
într-un cuvînt, că asta le cuprinde pe toate L.
La strigătele şi gemetele lui Sancho îşi veni în simţiri
don Quijote, şi cele dintîi cuvinte pe care le rosti fură :
— Cel ce trăieşte departe de tine, prea dulce Duleinea,
e la mai mari nenorociri decît aceasta oricînd supus
! Ajută-mă, Sancho prietene, să mă urc în carul
fermecat, fiindcă nu mai sînt bun să împovărez şaua lui
Rocinante, căci mi-e umărul făcut zob.
— Cu dragă inimă, stăpîne, te-ajut, răspunse Sancho,
şi hai să ne-ntoarcem la noi în sat, dimpreună cu domnii
aceştia care-ţi vor binele ; şi-ajunşi acolo, vom pune
la cale pregătirea altei plecări, care să ne fie de mult
mai mare folos şi mult mai spre faimă.
— Bine zici, Sancho, şi de mare înţelepciune am da
dovadă lăsînd să treacă înrîurirea asta neprielnică a stelelor,
pe care-o simţim acuma.
Parohul, canonicul şi bărbierul îl încredinţară că
foarte bine i-ar şedea dacă ar face întocmai ce zice ;
şi-aşa, după ce se desfătaseră pe pofta inimii de nero-
1 Efectul comic e scontat de autor cînd inversează fraza
curentă : „Obraznic cu trufaşii şi smerit cu umiliţii".
336
ziile lui Sancho Pânza, îl, urcară pe dori Quijote în car,
cum călătorise şi pînă acolo ; procesiunea se orîndui din
nou în şirag şi-şi urmă calea, ciobanul îşi luă rămas bun
de la toţi, arcaşii nu mai voiră să meargă mai departe şi
parohul le plăti ce li se cuvenea, iar canonicul îi ceru
parohului să-i dea de ştire despre ce-avea să se mai întâmple
cu don Quijote, dacă avea să se însănătoşească de
trăsneală, ori dacă tot va mai stărui în ea, şi cu asta ceru
îngăduinţa să-şi vadă de drum. în sfîrşit, se răzleţiră şi
apucară toţi care-ncotro, nemairămînînd decît preotul şi
bărbierul, don Quijote, Sancho Pânza şi bunul Rocinante,
care, la tot ce-i văzuseră ochii, rămăsese la fel de răbdător
ca şi stăpînul său. Boarul îşi înjugă boii şi-l întinse
pe don Quijote pe-o pală de fîn, apoi, cu nepăsarea
lui de totdeauna, luă drumul ales de preot, şi după şase
zile, ajunseră în satul cavalerului nostru, unde-şi făcură
intrarea ziua-n amiaza mare. Se întîmplă să fie chiar într-
o duminică, aşa că lumea era strînsă toată-n piaţă, şi
carul lui don Quijote îşi tăie drum prin mijlocul mulţimii.
Se îngrămădiră cu toţii să vadă ce era în car, şi cînd îşi
recunoscură consăteanul, rămaseră miraţi cum nu se mai
poate, şi-un băieţaş alergă cît îl ţineau picioarele să dea
de veste chelăresei şi nepoatei lui don Quijote că unchiul
şi stăpînul l'or se întorcea slăbit şi galben, întins pe-o mînă
de fîn, într-un car cu boi.
Ţi-era mai mare mila să auzi ce strigăte scoteau cele
două cucoane cumsecade, cum se băteau cu pumnii în
cap şi cîte afurisenii azvîrliră din nou asupra blestematelor
acelora de cărţi de cavalerie, şi cum o luară de la
capăt cu toate cînd îl văzură pe don Quijote intrînd pe
porţile casei lui. La vestea sosirii cavalerului, se înfiinţa
şi nevasta lui Sancho Pânza, care aflase că bărbatul ei
plecase cu dînsul ca să-i slujească de scutier, şi-aşa, cum
dădu cu ochii de Sancho, cel dintîi lucru de care-l întrebă
fu dacă măgarul era sănătos. Sancho răspunse că-i mergea
mai bine decît stăpînului său.
337
— Slavă Domnului ăe-o mie de ori, îi răspunse ea,
slavă Domnului că s-a îndurat de mine ! Dar spune-mi
acuma, bărbate, cu ce te-ai ales din scuternicia asta a ta ?
Adusu-mi-ai cumva vreo fustă de Savoia ? Ceva săndăluţe
poate pentru copilaşii noştri ?
— N^am adus nimic de soiul ăsta, femeie, zise Sancho,
cu toate că aduc alte lucruri, de mult mai multă greutate
şi de mare preţ.
— Asta-mi vine foarte la socoteală, răspunse femeia.
Fă-te-ncoa şi arată-mi lucrurile astea mai grele şi mai
de preţ, bărbate, că vreau să le văd ca să-mi mai bucur
şi eu inima, că jalnică şi nemîngîiată a mai fost atîta amar
de vreme cit ai lipsit !
— Ţi le-arăt eu în casă, femeie, zise Sancho. Şi pînă
una-alta, mulţumeşte-te să afli că, de-o vrea Dumnezeu
s-o mai pornim o dată la drum în căutare de aventuri,
nu trece mult şi-ai să mă vezi conte sau guvernator al
vreunei insule, şi nu dintr-astea de pe-aici, ci al celei mai
mănoase insule de pe lume !
— Să te-audă Dumnezeu, bărbate, că tare bine ne-ar
prinde ! Dar spune-mi, cum vine asta cu insula, că nu
pricep ?
— Ce ştie ţiganul ce-i şofranul, şi măgarul ce-i nectarul
! răspunse Sancho. Ai să le vezi "tu, femeie, pe toate
la vremea lor, şi ce-ai să te mai minunezi cînd ăi auzi că
ţi-or spune toţi vasalii „înălţimea ta" !
— Ce tot îndrugi acolo, Sancho, de insule, şi de vasali,
şi de înălţimi ? întîmpină Juana Pânza l, căci aşa se
numea nevasta lui Sancho, cu toate că nu erau rude, din
pricină că e obiceiul în La Mancha să ia femeile numele
bărbaţilor lor. 2
— De ce eşti aşa grăbită, Juana, să le afli toate pe
nepusă masă ? Ajungă-ţi că nu-ţi torn moşi pe groşi, şi
1 încă o inadvertenţă a lui Cervantes.
2 Obiceiul femeilor de a-şi lua numele soţilor nu era generalizat
în Spania timpului, de aceea a fost nevoie să precizeze aici
autorul că e o particularitate a provinciei La Mancha.
338
pune-ţi lacăt la gură ! Tot ce pot să-ţi spun, pînă unaalta,
e că nu se află pe lume lucru mai plăcut decît să fie
omul scutier, cinstit de toată lumea, al unui cavaler rătăcitor
pornit în căutare de aventuri. E foarte adevărat că
cele mai multe peste care dai nu-ţi ies chiar aşa cum ai
vrea, căci dintr-o sută cîte-ntîmpini, nouăzeci şi nouă îţi
ies de-andoaselea şi-n chip sucit. Eu sînt Stan păţitul,
căci dintr-unele am ieşit dat în tărbacă şi dintr-altele îmblătit

cu toate astea, grozav de bine mai e s-aştepţi să

vezi ce ţi se mai întîmplă, tăindu-ţi drum prin munţi,
răscolind pădurile, căţărîndu-te pe stînci, dînd raite pe la
casteluri şi mîind prin hanuri cum îţi place, fără să plăteşti
para chioară, de-ar fi să ţi-o ceară şi dracu !
Vorbe de acestea schimbau între ei Sancho Pânza şi
Juana Pânza, nevasta lui, în vreme ce chelăreasa şi nepoata
lui don Quijote îl primeau, îl dezbrăcau şi-l culcau
în străvechiul lui pat. El se uita la dînsele cu ochii rătăciţi
şi nu ajungea să-şi dea seama unde se află. Parohul
îi dete în grijă nepoatei să bage bine de seamă şi să-şi
îngrijească unchiul, fiind amîndouă cu ochii în patru să
nu le mai scape şi altă dată de sub rnînă, şi le povesti tot
ce fusese nevoit să facă pentru a-l aduce acasă. Din nou
înălţară cele două femei strigăte pînă la ceruri, reînnoind
afurisenia cărţilor de cavalerie şi cerînd tăriilor să scufunde
în adîncul hăului Gheenei pe autorii atîtor minciuni
şi nerozii, într-un cuvînt, rămaseră amîndouă tulburate
şi înspăimîntate c-aveau să se vadă din nou fără
stăpîn şi unchi din chiar clipa în care se va fi însănătoşit
întrucîtva. Şi întocmai aşa se şi întîmplâ, cum îşi închipuiseră
ele.
Dar autorul acestei istorii, cu toate că a căutat cu
multă sîrguinţă şi a tot iscodit să afle faptele săvîrşite de
don Quijote în cea de a treia plecare a luî de acasă, n-a
mai putut da de urma lor, cel puţin din scrieri neîndoielnice

doar în amintirea oamenilor din La Mancha a

rămas faima că în cea de a treia plecare a lui de acasă
don Quijote s-a îndreptat spre Zaragoza, unde a luat
' 339
parte la nişte turnire vestite, ce s-au ţinut în cetatea aceea
şi unde i s-au întîmplat lucruri vrednice de vitejia şi în-
'ţelepciuriea lui.
Şi nici despre sfîrşitul care a pus capăt zilelor lui n-a
putut autorul descoperi vreo ştire, şi nici n-ar fi descoperit-
o, rămînînd fără s-o afle vreodată, dacă soarta cea
bună nu i-ar fi scos înainte un medic bătrîn, care avea
în stăpînirea lui o lăcriţă de plumb, ce fusese găsită, după
cum povestea el, printre dărîmăturile temeliei unei vechi
sihăstrii care se clădea din nou, şi-n lăcriţă aceea dăduseră
peste nişte pergamente scrise cu litere gotice, dar în
vers castilian, ce cuprindeau multe din isprăvile sale şi
vorbeau despre frumuseţea Dulcineii del Toboso, despre
deşirată arătare a lui Rocinante, despre credinţa lui
Sancho faţă de stăpînul său şi despre înmormîntarea lui
don Quijote însuşi, dimpreună cu - feluritele epitafuri şi
elogii ale vieţii şi faptelor sale ; iar tot ce putu fi citit şi
lămurit fu ceea ce scrie mai jos vrednicul de crezare
plăsmuitor al acestei noi şi nemaivăzută istorii. .Care autor
nu cere celor ce ar citi-o, drept răsplată a uriaşei
munci, cîtă l-a costat răscolirea şi cercetarea tuturor arhivelor
din La Mancha pentru aducerea ei la lumină, decât
să-i dea aceeaşi crezare pe care oamenii cuminţi o
dau de obicei cărţilor de cavalerie, ce află pe lumea asta,
oriunde s-ar găsi, atâta izbîndă ; căci cu asta s-ar socoti
el plătit de toate şi foarte mulţumit, şi l-ar îndemna inima
să scoată la lumină şi să caute altele, de nu la fel de adevărate,
cel puţin la fel de iscusit aduse din condei, pentru
desfătătoarea zăbavă a cititului.
întîile cuvinte iscrise în fruntea pergamentului ce a
fost găsit în racla de plumb erau următoarele :
ACADEMICIENII DIN ARGAMASILLA , LOCALITATE DIN
LA MANCHA, ÎNTRU VIAŢA ŞI MOARTEA VITEAZULUI DON
QUIJOTE DE LA MANCHA, HOC SCRIPSERUNT :
1 Argamasilla de Alba, satul mancheg unde Cervantes a fost
închis o vreme (din pricina aceasta nu-i place să-şi amintească de
340
De hanicongo, academician din Argamasilla, pe mormîntul
lui Don Quijote :
EPITAF
Zăludul cel ce Manchei dăruit-a
Mai m-ari în preţ isprăvi ca lâson Cretei,
Cel cuget cu tăiş de brici, ce-ncetei
Dar fermei minţi i-a preferat grăbita,
Cel braţ ce forţa lui, neţărmurita
Şi-o exersa din China la Gaet-a
Cea muză, mult temută şi discreta,
Ce-n plăci de bronz gravatu-i-a ursita,
Cel ce-a rămas în faimă Amadişii
Şi n-a pus preţ pe ce fac Galaorii
Scutieri avlndu pe-Amor şi Nehodină,
Cel ce lăsat-a muţi Belianişii
CU Rocinante l-a purtat spre glorii,
Sub Iqspezi reci, aicea doarme-n tină !
De Paniagudo, academician de Argamasilla. „In laudem
Dulcineae del Toboso"
numele lui,'vezi prima fraza a primului capitol) şi unde-şî plasează
eroul şi o parte din acţiunea romanului, de care s-a dedus
că ar fi fost conceput în timpul detenţiei scriitorului aici. Ideea
că ar exista academicieni într-un asemenea cătun adaugă la ridicolul,
povestirii.
341
SONET
Cea ce-o vedeţi, cu-obrazul lat, smolită,
Rotundă-n sini. cu -mersul maiestuos, o
Regină, cum ş; fu, pe-ntreg Toboso
E Dulcinea, de Quijote-iubită.
Bătu în cinstea-i munţi, cu pocăită
Figură-n Sierra. si la cap a scos-o !
Bătu şi cîmpii-n Mantiei, doar de-o s-o
Mai vadă-n Aranjuez, pe şes, venită,
Cînd Rocinante-l doborî ! O, soarte
Nefastă-a cavalerului ! Domnita
Mancegă-şi dele, tînără, sfîrsitul.
Şi nu mai fu frumoasă după moarte.
Iar el, ce-i are-nscrisâ-n marmori spiţa,. .
De coarne n-a scăpat, ca tot iubitul !
De Caprichoso, plinul-de-bîzdîcuri, înţelepfisim academician
al Argamasillei, întru slai-a lui Rocinante, cal al
lui Don Quijote de la Mancha
SONET
Pe strălucitul tron diamantin
Călcat de Marş cu talpa-i sîngerîndă, •
Frenetic a~i stindardul si-l a vini ă
Mancegul cavaler şi spadasin.
Mănunchi i-s armele ! Oţelul lin .
Distruge, taie,-mpunge şi se-mptintă.
Isprăvi mereu tot altele. Te-ncintă
Cu nou-i stil, ăst proaspăt palatin l
342
CM Amadis de se minarete G«w(s,
Ai cărui bravi scoborîtori Elada
O re-nviară-n slăvi, luptînd cu lancea,
Azi pe Quiţote-l încunună aula
Belonei însăşi, ce-a urcat, cu spada,
De Gaula. eu mult mai sus, la Mancha.
Nicicînd uitată slava n-o să-şi vadă
Căci chiar şi Rocinante-i, în humori,
Mai sus decît Bayarzi şi Brilladori.
De Burlador cel plin de haz academician argamasilesc.
Lui Sancho Pânza
SONET
Acesta-i Sancho Pânza, mic de stat
Dar mare-n vitejii. Curat minune !
Scutier mai blînd şi mai cinstit pe lume,
Vă jur şi dau în scris, nu s-a aflat.
S-ajungă conte, cit pe aci! Un stat
Ocîrmuia, de nu-l păşteau anume
Tertipuri ale veacului cu nume
Şi pentru-un biet măgar, tot rău /ornat .'
Căci pe-un măgar (iertat să fiu) umblat-a
Scutierul blînd, pe Rocinante-urmîndu-l
Şi pe stăpîn, atît amar de drum !
O, seci nădejdi ce-nşeală lumea, btete .'
Cum treceţi, promiţînd ea vine rîndul
Odihnei, care-i umbră, vis, şi fum l
De Cachidiablo, academician argamasiUt pe mormlntul
lui Don Quijote
EPlTA F
Aicea şi-a găsit pe veci mormîntul
Un cavaler ce rău a rătăcii :
De Rocinante dus, bine-mblătit.
Cutreiera în lung şi-n lat pămintul.
Alături, Sancho Pânza zdce-n lutul
Ce puse neroziei lui un ţel,
l-a fost scutierul bun, cel mai fidel
Din citi scutieri în moarte-i duse scutul.
De Tiquitoc, academic al Argamasillei, pe
Dulcineei del Toboso
E PITA F
Aicea Dulcinea, cea
Cu carnea tare,-n groapă doarme.
Nu s-ar fi zis că moartea-n carne
Cenuşa ei i-o 'strecura.
De viţă nobilă, putea
Blazoane mîndre să răstoarne
Lui Don Quijote-i ăete arme.
Şi-a fost vestită-n sat la ea.
344
mormlntul
. Acestea au fost, dintre stihuri, cele ce s-au putut citi :
fiindcă restul, cum litera era peste măsură de roasă, au
fost încredinţate unui academician, pentru a le reconstitui
pe bază de conjecturi.
Se zvoneşte că a izbutit, cu preţul multor nopţi nedormite
şi multor osteneli, şi că are de gînd să le publice,
aşteptînd cea de-a treia plecare a lui Don Quijote.
Forse aîtri canteră con rniglior plettro .
(Sfîrşitul părţii întîia)
„Cînta-va altul poate, pe-o liră mai sonoră. (în îîalfeneşîei
iginal.)
în original.)
CUPRINS
1 PARTEA 1NT1I
(CAPITOLELE XXVIII—LII)
Capitolul XXVIII — Care povesteşte despre noua şi
plăcuta aventură a preotului şi bărbierului în Sierra Morena 7
Capitolul XXIX — Care povesteşte despre hazliul
tertip ce-l găsiră, dimpreună cu rînduiala cuvenită, pentru
a-l scoate pe îndrăgostitul nostru cavaler din aspra pocăinţă
cu care îi plăcuse să se canonească......; 25
Capitolul XXX — Care povesteşte despre înţelepciunea
frumoasei Dorotea şi altele multe dătătoare de mari
desfătări şi de plăcută zăbavă......... 41
Capitolul XXXI — Despre convorbirea plină de haz
dintre don Quijote şi Sancho Pânza, scutierul său, dimpreună
cu alte întîmplări ". ,.........
Capitolul XXXII— Care povesteşte tot ce i s-a întîmplat
la han întregii trupe a lui don Quijote . . . ;
Capitolul XXXIII — In care se .povesteşte nuvela
curiosului nestăpînit............
55
67
76
347
Capitolul XXXIV — Unde continuă nuvela curiosului
nestăpînit .....,'.".',".••'• Î02
C a p i t o l u l XXXV — în care se vorbeşte de vitejia
şi nemaiauzita bătălie a lui don Quijote cu nişte burdufuri de
vin roşu ţi ia sfîrşit nuvela curiosului nestăpînit '. V ". > 128
Capitolul XXVI — Care vorbeşte de alte întîmplări
neobişnuite petrecute la han ...'.',"••'>' 139
Capitolul XXXVII — In care se povesteşte mai departe
istoria slăvitei in/ante Micomicona, dimpreună cu alte
vesele păţăranii ......I"" I««151
Capitolul XXXVIII — In care e vorba de ciudata
cuvîntare a lui don Quijote despre arme şi litere ",",', . 164
Capitolul XXXIX — Unde robul îşi povesteşte întîmplările
vieţii ". '. l ~. I î : : i " 169
C a p i t o l u l XL — Unde continuă povestea robului. ". 182
Capitolul XLI — Unde tot despre întîmplările robului
se povesteşte . : , . , l l ", ". "> ~. ". 198
Capitolul XLII — Care povesteşte ceea ce s-a mai
întîmplat la han, dimpreună cu multe alte lucruri vrednice
a fi ştiute . .... ~. .',"•' l l l t 224
Capitolul XLIII — Care povesteşte istoria plăcută a
argatului de la catîri şi alte întîmplări ciudate de la
han......;;::;: ::;
234
Capitolul XLIV — Unde urmează povestirea nemaiauzitelor
întîmplări de la han ...'.'.»••'•
348
247
Capitolul XLV — Unde ajunge să se spulbere orice
îndoială cu privire la coiful lui Mambrino şi la samar, şi pe
Ungă asta se povestesc o seamă de alte păţanii, aidoma cum
ş-au petrecut............•
Capitolul XLVI — Despre vrednica de pomenit
aventură cu patrula de arcaşi si de,: - ,'.....oşatoarea mînie
a bunului nostru cavaler don QuijV ,
C a p i t o î uf XLVII — Despre
văzu legat de farmece dosi Qwij.iv
preună cu alte faimoase întîmplăr,
Capitolul XLVIII — . Un<x
departe despre cărţile de cavaler
vrednice de mintea lui ascuţită ,
Capitolul XLIX — Unde ,
convorbire dusă de Sanchu Pan:
Quijote .' •. .' ;' ; ...
Craniu în care se
La Mancha, dimi.
cul vorbeşte mai
'spre aîte lucruri
•?şte de înţeleaptă
'tăpînul său, don
Capitolul L — Despre înţeleaptă gîlceavă dintre don
Quijote fi canonic, dimpreună cu alte întîmplări . ~, '
Capitolul LI — Care cuprinde cele povestite de păstorul
de capre tuturor celor care-l însoţeau pe don Quijote
Capitolul LII — Despre încăierarea h« don Quijote
cu păstorul de capre si despre aventura nemaiauzită cu autoflagelanţii,
pe care o duse la'bun sfîrşît cu- sudoarea jrunţu
lui .:;;;;'..;;:::;••"
Verswri de încheiere
258
268
279
293
304
314
323
330
341
Lector : SUZANA CARMEN DUMITRESCO
Tehnoredactor : VASILE CIUCA
Bun de tipar : 23.03.1987. Colt tipo 11.
Corn. nr. 50 529
Combinatul poligrafic „Casa Setatei!".
Piaţa Scînteii nr. l — Bucureşti,
Republica Socialistă România
1 4 OCT 20$
cervantes
Voi. l-IV, Lei
(îPrintr-un miraculos efect de adaptare, viaţa ţi
aventurile nenorocosulu? nostru cavaler continuă
să intereseze una după alta generaţiile, şi nu numai
pe cele spaniole,fiindcă e poate cartea cea mai mult
tradusă în lume. Sînt încă vii graţia, vraja, iubire»
de poporul pe care îl reflectă şi de unde a răsărit
cu uşurinţa cu care se iscă din vîna de apă izvorul !
Această carte va însemna mereu, pentru oricej
cititor, triumful raţiunii asupra forţei, al justiţie^
asupra injustiţiei, al dreptului asupra a t f
arbitrar, şt deşi s-ar părea că don Quîjote iese^
biruit, fiindcă scriitorul rîde de el. în cugetul
nostru cavalerul cel înfrînt triumfă. N-are nici og
importanţă ca totul pare travestit în nebunie»?
fiindcă sub masca ei se afirmă un adevăr lipsit dej
orice ambiguitate; viaţa poporului spaniol, care'
are nevoie de cavaleri rătăcitori şi de dreptateîn
toate clipele istoriei sale. i
Aceasta este cartea cea mai plină de bunătate';
de pe pămtnt, învăţătura cea fără de fiere, gramatica
din care s-a născut idiomul spaniol, pe ':
care-f vorbesc astăzi douăzeci de naţiuni, cu infi-'j
niţele sale variante. Da, acest soldat fără avere estej
părintele romanului spaniol; acest strîngător dej
biruri, care a sfîrsit în temniţă pentru datorii,'1
ne-a lăsat un cod de onoare; acest îndrăgostit j
fără noroc ne-a dărui t-o pe Oulcinea dtn Toboso.» 3
MARÎA TERESA LE6N /