FANDOM


CAPITOLUL XVIII
In care se povestesc convorbirile lui Sancho Pânza
cu siăpînul său, don Quijote, şi alte aventuri, vrednice
de-a fi pomenite
Sancho îşi ajunse din urmă stăpînul, şi era pleoştit şi cu inima-n cizme pînă într-atîta, încît nici nuşi
mai putea îmboldi măgarul. Cînd îl văzu don Quijote aşa, îi zise :
— Acuma m-am încredinţat şi mai vîrtos, bunul meu Sancho, că, fără nici o îndoială, castelul
acela, sau hanul, ce-o fi el, este fermecat ; fiindcă cei care şi-au făcut atît de crud de şagă cu tine
ce puteau fi alt decît duhuri şi vedenii de pe ceea lume ? Şi spun asta cu atît mai hotărît cu cît am
văzut că, atunci cînd stăteam lîngă zidurile curţii, privind desfăşurarea jalnicei tale tragedii, nu
mi-a fost cu putinţă nici să mă urc pe ele, nici cel puţin să rnă dau jos de pe Rocinante, fiindcă de
bună seamă că m-au vrăjit ; căci altfel, ţi-o jur pe credinţa celei căreia-i aparţin, că de-aş fi
putut să mă cocoţ pe zid sau să descalec, m-aş fi răzbunat în aşa fel, încît să-şi aducă aminte
mişeii şi derbedeii aceia pînă-n vecii vecilor de gluma lor, chiar dacă făcînd asta aş fi încălcat cu
bună-ştiinţă legile cavaleriei, care, cum ţi-am mai spus-o de-atîtea ori, nu îngăduie unui
cavaler să ridice mîna împotriva cui 'nu e cavaler, afară doar dacă o face întru apărarea vieţii şi
persoanei sale, în caz de grabnică şi'mare nevoie. — Păi. m-aş fi răzbunat şi eu dac-as fi putut,
armat sau nearmat cavaler, dar de unde să pot ? ! Cu toate astea, îmi dau cu socoteala că cei ce şiau
rîs de mine nu erau vedenii, nici inşi vrăjiţi, aşa cum zici luminăţia-ta, ci oameni în carne şi
oase, ca şi noi, şi toţi purtau nume omeneşti, după cîte i-am auzit eu strigîndu-se cînd mă dădeau
în tărbacă, fiindcă pe unul îl chema Pedro Martinez, altuia îi zicea Tenorio Hernândez, iar pe
hangiu auzii ea-l strigau Juan Palomeque Stîngaciul ; aşa că, stăpîne,
21
a j n-ai fi putut sări creasta zidului în curte, nici desc^M
i .-ca de pe cal, asta-ţi venea din alte alea, nu din farmecţM
f ceea ce trag eu ca încheiere din toate astea e că soiujB
de aventuri pe care le căutăm noi cu luminarea au să nw
re pînă în cele din urmă în atîtea buclucuri, că n-aveijH
mai ştim nici cum ne cheamă ! Aşa că mai bine şi maH

minte ar fi, după cît mă taie pe mine capul, să f acei»

cale-ntoarsă înspre satul nostru, mai cu seamă că acumi
e şi timpul secerişului, şi să ne vedem de treabă. lăsîrtH
d u-ne păgubaşi de-a tot umbla după potcoave de cai morraH
7i de-a da din lac în puţ şi de la moară la rîşniţijMJ
ba aia.
- Ce puţin priceput eşti, Sancho, răspunse don Qui-i iţe, in treburile cavalereşti ! Taci şi ai
răbdare, căci vaM
' -ni ziua cînd ai să vezi cu ochii tăi ce lucru de cinsttM ;ste să stărui pe drumul apucat de noi. Iar
de nu-i aşejjB ,-pune-mi tu, poate fi pe lume mai mare mulţumire, ori sjfll p >ate asemui vreo
plăcere cu aceea de-a fi biruitor într-^B ;jy(ăiie şi de a-ţi înfrînge vrăjmaşul ? Nici una, nu maM
încape îndoială !
- Aşa o fi, răspunse Sancho, dar de unde vrei să ştiu a ru '.' Tot ce ştiu este că, de cînd ne-am făcut
cavau-/! rătăcitori, sau, mai bine zis, de cînd te-ai făcut luminăţia-ta

ă eu n-am de ce mă număra în rîndurile dătătoare

atîta cinste ale unora ca ei), n-am eîştigat niciodat^B vreo bătălie, afară de aceea cu vizcainul. şi
chiar şi din l te-ai ales, măria-ta cu jumătate de ureche şi cu juma-.
de cască în pagubă ; fiindcă de-atunci încoace n-amj avut parte decit de bîte şi de ciomege, de
ghionti şi de pumni, mai răbdînd eu pe deasupra şi zborul cu păturaJB ..anie datorată unor făpturi
vrăjite, asupra cărora nicţB mă pot răzbuna, ca să ştiu şi eu cît de mare-i plăcerea a-U birui
vrăjmaşul, cum zici măria-ta. — Asta mă necăjeşte şi pe mine, aşa cum trebuie să | necăjească şi
pe tine, Sancho, răspunse don Quijote al de-aci înainte mă voi îngriji să pun mîna pe vreo

spadă, făcută cu atîta meşteşug, încît cel care-o poartă cu sine să se poată socoti la adăpost de
orice vrăji, şi s-ar putea întîmpla să mă dăruiască norocul cu spada lui Amadis, de pe vremea cînd
îşi luase numele de Cavaler al Spadei înflăcărate, care-a fost una din cele mai bune arme ţinute
vreodată în mînă de vreun cavaler pe lumea asta ; căci, pe lîngă virtuţile de care ţi-am vorbit, era
tăioasă ca briciul, şi nu se afla pe lume armură, oricît de tare şi de vrăjită, care să-i stea împotrivă.
— Apăi, după cît noroc am eu, zise Sancho, chiar de s-o întîmpla aşa şi de-ai ajunge măria-ta să
pui mîna pe asemenea spadă, ştiu că nu mi-ar sluji la nimic, căci n-ar fi de folos decît celor careau
fost armaţi cavaleri, ca şi balsamul, în vreme ce scutierii descurce-se cum or şti !
-r- Nu te teme, Sancho, răspunse don Quijote, că cerul va face cum e mai bine în privinţa ta.
In convorbiri de felul acesta o duceau don Quijote şi scutierul său mergînd, cînd don Quijote băgă
de seamă că pe-acelasi drum ca şi ei venea, dinspre partea dimpo-trivă-le, un nor mare şi des de
praf, şi văzîndu-l, se întoarse spre Sancho şi-i zise :
— A venit ziua, Sancho, în care se va vedea norocul pe care mi l-a pus deoparte soarta ; a venit
ziua, repet, în care se va vedea, mai mult decît în oricare alta, vrednicia'braţului meu, ziua în care
voi săvîrşi isprăvi ce-au . să rămînă scrise în cartea faimei pentru toate veacurile viitoare. Vezi,
Sancho, norul acela de praf care se ridică acolo ? Află că vîrtejul acesta e stîrnit de-o armată
uriaşă, alcătuită din felurite ginţi, cu neputinţă de numărat, care vine asupră-ne.
— Dacă-i vorba de-aşa, apoi trebuie să fie două, zise Sancho, pentru că dinspre partea cealaltă se
ridică, la fel, alt vîrtej de praf.
Don Quijote se întoarse să se uite, şi văzu că era adevărul adevărat. Bucurîndu-se el peste măsură,
îşi zise că, fără nici o îndoială, erau două armate care veneau să se
185
înfrunte şi să-şi măsoare puterile în mijlocul acelei cîmpii întinse, fiindcă în fiecare ceas din
zi şi-n fiece clipă mintea îi era plină de aiureli despre 'bătălii, vrăji, aventuri, drăgostiri şi
provocări la duel, aşa cum povestesc! cărţile de cavalerie, iar tot ce spunea, gîndea şi făcea erai
pornit înspre asemenea lucruri. Dar norul de praf pe J care-l văzuse îl stârneau două turme
mari de oi şi de berbeci, care veneau pe acelaşi drum din două părţi opuse,! şi care, de atâta praf
arie, nu erau de văzut decît ajunse lai doi paşi ; iar don Quijote o ţinea întruna, cu atîta d îi- i
zenie, că erau armate, încît lui Sancho mai că-i veni să j creadă şi zise :
— Stăpîne, păi' noi, în împrejurarea asta, ce-avem J de făcut ?
— Ce ? răspunse don Quijote. Să-i sprijinim şi să-i j ajutăm .pe cei slabi, care au mai multă
nevoie. Şi află|l Sancho, că armata asta cave vine drept spre noi o co-î mandă şi călăuzeşte
marele împărat Alffanfaron l, stăpîn j al marii insule Trapobana 2 ; iar astălaltă, care vine dinjl
spatele meu, e oastea vrăjmaşului său, regele garaman-ţilor, Pentapolin, cel cu mîneca
suflecată, numit aşafl pentru că se azvîrle în bătălii totdeauna cu braţul» drept gol.
— Dar pentru ce se au aşa de rău între ei aceşti dt domnitori ? întrebă Sancho.
— Se au rău, răspunse don Quijote. pentru că a Alîfanfaron e un păgîn furios, care s-a îndrăgostit
de fiica lui 'Pentapolin, una din cele mai frumoase şi mai pline de nuri domniţe din ziua de azi, şi
pentru că ea e creştină,; şi tatăl său nu vrea s-o dea după un rege păgîn
1 Nume născocit, contras din frecventul Alf, dat în genere de către spanioli maurilor al căror nume nu-l
cunoşteau, şi „fân Ca-ron", lăudăros, ca şi Caraculiambro, Pentapolin şi Malendrino, nume ridicole,
inventate de Cervantes pentru hazul episodului.
2 Trapobana, metateză pentru Taprobana, numele- an! c ai insulei Ceylon.
186
acesta nu se leapădă mai întîi de legea profetului său mincinos, Mahomed, şi nu se întoarce către
dreapta credinţă.
— Pe barba mea dacă nu face foarte bine Pentapolin, zise Sancho, şi jur c-am să-l ajut cît oi putea
!
— Făcînd aşa, nu faci decît ceea ce eşti dator, Sancho, răspunse don Quijote, căci, ca să iei parte
la asemenea bătălie, nu se cere să fi fost armat cavaler.
— Pricep şi asta, răspunse Sancho, dar unde am putea lăsa măgarul, ca să fim siguri că-l vom găsi
după ce-o trece viforul ? Fiindcă să te-nvălmăseşti în asemenea vî-jială călare pe aşa bidiviu, nu
cred să fie obiceiul pînă-n ziua de azi !
— Asta-i drept, zise don Quijote ; tot ce poţi face este să-l laşi la voia întîmplării, ori că s-o
pierde, ori că nu, fiindcă avem să ne alegem cu atâţia cai după ce-om ieşi biruitori, că şi Rocinante
s-ar prea- putea să se vadă schimbat cu altul ! Dar fii cu luare-aminte şi deschide ochii, căci am
de gând. să-ţi dau seamă de cavalerii cei mai vrednici care s-apropie cu cele două oştiri ; şi, ca să-i
vezi mai bine şi, să-i ai în minte, să ne retragem pe dîmbul de colo, de unde ne-om putea uita
ca-n palmă la cele armate.
Aşa şi făcură, şi se suiră pe o colină, de unde ar fi putut vedea bine cele două turme — care lui
don Quijote i se păreau oştiri — dacă norii de praf stîrniţi nu le-ar fi tulburat vederea, orbindu-i.
Dar, în ciuda acestui fapt, văzând în închipuire tot ce nu vedea şi nici nu era, don Quijote începu
să spună cu glas ridicat :
— Cavalerul pe care-l vezi aici, cu armură galbenă, care are pe scut un leu încoronat
închinîndu^se la picioarele unei domniţe, este viteazul Laurcalco, senior al Podului de Argint;
celălalt, cu armura înflorită de aur, care aro pe scut trei coroane argintii pe cimp de-azur, este
temutul Nicocolembo, mare duee de Quirocia ; celălalt, cu braţe gigantice, care stă de-a dreapta
lui, e neînfricatul Brandabarbarân de Boliche, senior al ceîor trei Ara-
18?
bii, care vine înzăuat în piele de şarpe si are drept scut o' poartă care, după cîte merge vorba, e un
canat de la uşa,, templului dărîmat de Samsori, atunci cînd, cu preţul vieţii sale, s-a răzbunat pe
vrăjmaşi. Intoaree-ţi acum ochi; în cealaltă parte şi vei vedea înaintea şi-n fruntea cestei-:i lalte
oştiri pe veşnic biruitorul şi nicicînd biruitul Ti-.' monel de Carcajona, principe al Noii
Viscaya, care vine. acoperit de arme împărţite în sferturi albastre, verzi, albe şi violete şi are
pe scut o pisică de aur, pe un cîmp 1 roşcat ca blana leilor, şi o deviză care sună : „Miau", ceea ce
este începutul numelui doamnei sale, neasemuita, pe cît se zise, Miaulina, fiica ducelui
Alfeniquen del Al-gârbe ; celălalt, care împovărează şi face să se îndoaie şalele acelei puternice
iepe, cel care poartă arme ca zăpada de albe şi scut alb fără de nici o stemă, e un cavaler nou,
francez de neam, numit Pierres Papin x, senior al baro-natului de Utrique. Celălalt, care bate cu
călcîiele împin-tenate coastele uşoarei şi parcă zugrăvite! lui zebre şi poartă armării cu clopoţei
de smalţ de azur -, e puternicul duce de Nerbia, Espartafilardo al Codrului '\ care are ca emblemă,
pe scut, un sparanghel, cu o deviză în limba spaniolă care sună : Rastrea mi suerte" 'l.
Şi stete în chipul acesta să înşire mulţime de cavaleri dintr-un escadron şi din celălalt, aşa cum şi-i
închipuia,
1 Numele unui francez care, în ultimele decenii ale veacului \ al XVI-lea, îşi deschisese la Sevilla o tarabă pentru
vînzarea cărţilor de joc.
2 Veros, în heraldică, înseamnă „smalţurile care acoperă scutul, j în formă de mici clopote, unele de argint şi
altele azurii, puse în aşa fel încît să vină gură la gură".
3 „Espartafilardo del Bosque" înseamnă, de fapt, „sparanghel de pădure" şi e o nouă dovadă de ingeniozitatea
invenţiei onomastice groteşti a lui Cervantes. Enumerarea amănunţită a luptătorilor, cu nume şi porecle
pompoase, s-ar putea să fie făcută aici de către Cervantes spre a-şi bate joc de Lope de Vega, care, în Cartea a
III-a a Arcadiei face uz de asemenea sonore şi sforăitoare prezentări de războinici.
Rastrea mi suerte", „Urmează-mi soarta". .;
188
focoase
e tuturor, pe loc arme, culori, embleme şi devize, din închipuirile nemaipomenitei lui sminteli. Şt,
^ să se oprească o clipă, zicea întruna :
Oştirea asta din faţa noastră e alcătuită din oameni de iate' neamurile ; uite-i pe cei care beau apele dulci ale
faimosului fluviu Xanthos ' ; colo sînt muntenii care bat .jjnpiile masiliene 2, apoi cei care cern pulberea
măruntă ,e aur din Arabia ferice ; dincolo, cei care se bucură de vestitele şi răcoroasele maluri ale limpedelui
Termodon :i, cei care fac să sîngere prin multe şi felurite căi Pactolul de aur4 ; numtzii, care făgăduiesc şi nu
se ţin de cuvînt ; perşii, vestiţi prin arcurile şi săgeţile lor ; părţii şi mezii, care se luptă din fugă ; arabii,
nomazi ; sciţii, pe cît de cruzi, pe atît de albi ; etiopienii, negri, cu buzele străpunse, şi alte nenumărate
neamuri, ale căror chipuri le ştiu şi le vad, cu toate că nu mi le-amintesc pe nume. In cealaltă oştire vin cei
care beau .undele de cleştar ale rîului Betis"', cel străjuit de măslini, dimpreună cu cei ce-şi curăţă şi-şi
limpezesc feţele în licoarea veşnic bogatului şi auritului Tajo G ; cei care se bucură de apele rodnice ale
Ttnezeiescului Genii' ; cei care bat timpurile tarte-cu păşunile lor îmbelşugate ; cei care se veselesc
1 Rîu care curgea prin Troia. cîntat de Homer în Iliada ş\ de Tgiliu în Eneida.
~ „...cîmpiile masiliene" (masilicos), de la măsilos. numele dat i pocă unor populaţii africane.
3 Rîu din Capadocia, pomenit de Vergiliu în Eneida, pe ma-ile căruia legenda situează ţara Amazoanelor.
Mic rîu în Lidia, bogat în nisipuri aurifere.
5 „...e! olivifero Betis" : epitet pe care îl dă Cervantes fluviuacesluia
din Betica (numele roman al Andaluziei) — Guadal-• ivirul ; scriitorul spaniol dovedeşte, prin aceasta, -că
citise epî-<ma lui Marţial, în care se află versul : „Betis olivijera".
(l Numit astfel din aceleaşi pricini ca şi Pactolul.
7 Rîu andaluz, cu malurile înflorite, care curge prin ţinuturi •-tite prin rodnicia lor,
s Pare -să fie o referire la cîmpiile din Tarifa, numită de locui-, ii anticei Betica ; Tarteso.
189
ca pe cîmpiile elizeene în luncile Xeresului l ; cei Mancha, bogaţi şi încoronaţi cu spice aurii ; cei
turj^S în fier, străvechi relicve ale sîngelui got 2 ; cei ce se -în Pisuerga3, rîu vestit prin blîndeţea
cursului care-şi pasc turmele pe întinsele păşuni ale întortoch^' tului Guadiana4, devenit faimos
prin cursul lui ~~ ' mîntean ; cei oare tremură de frig în pădurosul si sub nămeţii albi ai înaltului
Apenin ; în sfîrşit, toţi $,. îi cuprinde Europa în sînul ei.
Doamne-Dumnezeule, cîte provincii n-a înşirat, cfy naţii n-a numit, dînd fiecăreia, cu o
repeziciune vredni^ de uimire, atributele cuvenite, absorbit cu totul şi îmbib^ de ceea ce citise în
hârţoagele lui mincinoase ! Sancho r4 măsese cu gura căscată, sorbindu-i cuvintele, fără sj spună
nici „pîs", şi doar dacă din cînd în cînd mai în. torcea capul, ca să vadă dacă se zăresc cumva
cavalerii şi uriaşii de care tot vorbea stăpînul său ; şi cum putu descoperi pe nici unul, în cele din
urmă zise :
— Să mă ia mama dracului, stăpîne, că din cîţi înşirj luminăţi-ta, nu se iveşte om, uriaş ori
cavaler, cît vezi cu ochii, sau cel puţin nu-i văd eu, cine ştie ? O fi tot din pricina vrăjilor, poate,
ca şi nălucile de astă-noaptt
1 Aceste Campos eliseos se aflau, în credinţa populară, a niolilor, prin apropierea oraşului Jeres (Xeres), credinţă
care-şi are rădăcina în confuzia dintre numele unui rîu local,
rîul mitic al uitării, Lethe, ce înconjura cîmpiile elizee.
2 Veştidos de hierro {îmbrăcaţi în fier), aluzie la minele din Biscaya.
3 Rîu în Spania.
Rîu care formează la sfîrşitul cursului său graniţa Spania şi Portugalia ; despre albia lui subterană se va mai şi
în paginile următoare. Este, de fapt, un nume propriu, dintr-un substantiv comun arab ; guadiana înseamnă, în
rîu.
5 „... el silvoso Pirineo" (de la latinescul : silva ; în spaniolă: seiva) : adjectiv care a pus în încurcătură
comentatorii, unii dintre ei, ca, de pildă, Pellicer, socotind că e vorba de „şuierător™
L
Pirineu" munţi,
190
, ,
(de la silbar, a fluiera), aluzie la vînturile furtunoas^^B
Cum poţi spune una ca asta ? se minună don Qui-N-auzi nechezatul cailor, trîmbiţele,
răpăitul
p , 7
0 __ N-aud nimic alt, răspunse Sancho, decît o groază ,e Behăituri de oi şi de berbeci.
şi era, căci cele două turme ajunseseră aproape
— Frica te face, Sancho, să nu vezi şi să n-auzi ca amenii, zise don Quijote, căci una din urmările
fricii e
si tulburarea simţurilor, care face ca lucrurile să-ţi apară altfel de cum sînt ; dar dacă te temi pînă
într-atîta, tra-ge-te mai la o parte şi lasă-mă singur, căci singur eu, şi-s de ajuns să fac ca biruinţa
să fie de partea celui căruia i-aş da sprijinul meu !
'Zicînd acestea, îşi înfipse pintenii în coastele lui Ro-cinante şi, cu lancea lăsată pentru atac,
coborî dîmbul ca fulgerul. Degeaba strigă Sancho după el :
— Intoarce-te, măria ta, senor don Quijote, că mă jur pe toţi dumnezeii că nu-s decît vînzări şi
berbeci cei cu care vrei să te masori ! întoarce-te, păcatele mele şi-ale tatii care m-a făcut ! Ce ţi-a
căşunat ? Ia seama, că nu-s nici uriaşi şi nici cavaleri, nici pisici, nici armuri, nici scuturi
înjumătăţite ori întregi, nici smalţuri cu zurgălăi de azur, nici mama dracului ! Ce te-a apucat,
păcatelf mele, bată-mă Dumnezeu să mă bată ? !
Puţin îi păsa lui don Quijote de toate astea, aşa că nu se întoarse, ci alergă înainte, zbierînd cît îl
ţinea gura :
— Haide, cavaleri, voi, care slujiţi şi luptaţi sub steagul viteazului împărat Pentapolin, cel cu
mîneca suflecată, urmaţi-mă toţi, şi veţi vedea ce lesne vă dăruiesc biruinţă asupra vrăjmaşului
Alifanfaron din Trapobana !
Spunînd acestea, intră în mijlocul escadronului de oi
Şi începu să le ia în suliţă cu atîta foc şi furie, de parcă
Şi-ar fi tras cu adevărat vrăjmaşii de moarte în ţeapă.
Ciobanii şi bacii care veneau cu turma prinseră a striga
el să nu facă una ca asta. Dar văzînd că nu slujeşte la
191
nimic, începură să-şi descingă praştiile de brîu şi aB salute urechile cu bolovani cit pumnul. Pe
don QuijM nici capul nu-l durea de bolovani, ci, dimpotrivă, aleraM valvîrtej încoace şi-ncolo,
rostea :
— Unde eşti, trufaşule Alifanfaron ? Făte-ncoa. c nu-s decît eu, un cavaler singur, care vrea să-şi
înceH cu tine puterile în luptă dreaptă şi să-ţi pună capăl^BJ lelor pentru necazul pe care-l faci
viteazului Pentap Gai-amantull !
In vremea asta îl ajunse o piatră de rîu şi, izbin într-o rîlă, îi îngropa două coaste în trup. Văzîndus
lovit în aşa hal, nu mai avu nici o îndoială că era .sau măcar greu rănit şi, amintindu-şi de
balsam, sa plosca, o duse la gură şi începu a-şi turna licoarea pe dar pînă să apuce a înghiţi cît i se
părea lui că eraB ajuns, îl mai nimeri o nestemată 2, care-l lovi la mîniM izbi cu plosca în plin,
făcîndu-i-o zob şi zburîndu-i trei-^B tru dinţi şi măsele din gură, pe -lingă că-i ciocănise ea^B de
ele degetele de la mînă. Aşa grozave izbituri f useseaH cea dinţii şi cea de-a doua. încît îl doborîră
pe bietul^^B vaier de pe cal. Ciobanii se apropiară de el şi-şi închipijBl că-l omorîseră, aşa că îşi
adunară în graba mare tu^l luară în spinare oile moarte, care erau mai bine de şajfl şi, fără să mai
stea să se-ncurce,v porniră la drum.
Sancho rămăsese tot timpul pe dîmb, uitîndu-se la nebuniile pe care le săvîrşea stăpînul său, şi-şi
smu]M barba, blestemînd ceasul şi locul în care-i fusese ursi^BJ soartă să-l cunoască ; dar,
văzîndu-l căzut la pămînt, jBI ales că păstorii îşi luaseră tălpăşiţa, veni spre el,
După cometariul lui Clemencin, numele lui Pentapolir .ramantul este contras din două nume diferite, care apar
în c tele poetului castilian Juan de Mena, preţuit de Cervantes.
2 în original : „almendra", adică piesă de cristal şlefuit îr • tete, cu care se împodobeau candelabrele, şl orice alte
lămpi pentru tavane. Metafora scontează efectul hazliu, căci piet care-l loveau pe don Quijote numai fine
sau preţioase şi fri şlefuite nu puteau fi.
Î92
f . coastă în jos, şi-l găsi ca vai de capul lui, cu toate că Su-şi pierduse cunoştinţa, îi zise deci :
— Nu ţi-am spus eu, senor don Quijote, să te întorci jjn drum, fiindcă ce voiai măria-ta să ataci nu
erau oştiri,
!
cj turme de berbeci ? !
— Uite cum poate preschimba şi spulbera în vînt lucrurile hoţomanul acela de mag, vrăjmaşul
meu ! Află, gancho, că nu-i nimic mai uşor pentru de-alde ăştia decît să ne facă să părem ceea ce
vor ei ; iar vicleanul ăsta care ne persecută, pizmaş de gloria pe care vedea că o voi dobîndi în
bătălie, a preschimbat escadroanele vrăjmaşilor în turme de oi. De nu mă crezi, Sancho, fă şi tu
ceva, pe viaţa mea, ca să-ţi vii în fire şi să vezi cît adevăr e în ceea ce-ţi spun eu : încalecă pe
măgar şi urmăreşte-i binişor, şi numai ce-ai să vezi cum, de îndată ce s-or depărta niţeluş de-aici,
se vor întoarce în forma lor dintîi şi, încetînd să mai fie berbeci, se vor preface la loc în oameni ca
toţi oamenii aşa cum ţi i-am zugrăvit eu adineauri. Dar mai bine nu pleca acum, căci am nevoie
de sprijinul şi ajutorul tău. Dă-te mai lîngă mine şi uită-te : cîte măsele şi cîţi dinţi îmi lipsesc ? Că
mi se pare că nu mi-a mai rămas nici unul în gură !
Sancho se dădu atît de aproape, încît numai cît nu-şi vîrî ochii în gîtlejul lui, şi asta se întîmpla în
vreme ce balsamul îşi făcea lucrarea în stomacul lui don Quijote. Şi chiar în clipa cînd Sancho
prinse a-i cerceta măselele, •ţîşniră din rănit, mai vijelios decît dintr-o flintă, toate cîte le avea în
stomac, azvîrlite de-a valma în barba milostivului scutier.
— Maică Precistă Mărie ! strigă Sancho. Ce-o mai fi şi asta pe capul meu ? Nu mai încape nici o
îndoială, sărmanul păcătos e rănit de moarte dacă varsă sînge pe gură.
Dar cercetînd el mai cu de-amănuntul, băgă de seamă, după culoare, gust şi miros, că nu era sînge,
ci balsam din Plosca din care-l văzuse bînd ; şi aşa de mare-i fu scîrba, încît, întorcîndu-i-se şi lui
stomacul pe dos, îşi vărsă măţele
chiar în nasul stăpînului său, aşa că rămaseră am» doi împodobiţi cu toate comorile lumii.
Sancho dădu fuga la-măgar, să scoată din desagi ce-} trebuia ca să-l cureţe şi să-l oblojească pe
stăpînu-săujH cum nu şi-i află, numai cît ny-şi pierdu minţile, înce» din nou să blesteme şi hotărî,
în fundul inimii sale, să-8 lase în plata Domnului stăpînul si să se întoarcă la ogatM Iui, chiar dear
fi fost să-şi piardă simbria pentru cîtfl slujise _şi nădejdea de-a mai cîrmui vreodată insula fag
duită. în vremea asta, don Quijote se ridică şi, cu mî« stingă la gură,, pentru că tot îi mai cădea
cîte o mase» apucă cu cealaltă rnînă frîul lui Rocinante, care nu • clintise tot timpul de lingă
stăpînul său (atît era de erei dincios şi de bun servitor), şi se apropie de locul unde« era scutierul,
care stătea cu pieptul lipit de măgar şi <• capul rezemat de mină, ca un om dus pe gînduri.
Văzîndu-l don Quijote aşa cum era, amărît ca vai oB el, îi zise :
— Află, Sancho, că omul nu-i mai presus de alţi oM meni dacă nu face mai mult decît alţi oameni

toai viforele astea pe care le întîmpinăm nu-s decît sem: că nu-i mult pînă să se facă vreme

bună pentru noi şi să fl iasă bine toate, căci răul, ca si binele, n-are cum ţin^H veşnicie, şi de-aici
se poate trage încheierea că, dacă |H dus-o atîta vreme rău, binele nu-i departe ; aşa că fl trebuie
să-ţi faci inimă rea de cîte nefericiri cad pe cap™ meu, de vreme ce ţie nu ţi-e dat să ai parte de
ele.
— Cum aşa, nu mi-e dat ? sări Sancho. Dar cel dat în tărbacă, ieri, era cumva altul decît feciorul
lui takfl meu ? Iar desagii pe care-i găsesc astăzi lipsă, cu toajM lucrurile mele, ai altcuiva or fi
fiind, nu ai mei ?...
— Cum îţi lipsesc desagii, Sancho ? se miră dfl Quijote.
— Sigur că-mi lipsesc, răspunse Sancho.
— Păi, atuncea n-avera ce mînca pe ziua de astăjl zise don Quijote.
194
— Aşa ar fi, răspunse Sancho, dacă nu s-ar găsi pe cîmp ierburi pe care luminăţi-ta zici că le
cunoşti şi cu
are obişnuiesc să înlocuiască asemenea lipsuri nenoro-cjtii de cavaleri rătăcitori, cum eşti măria-ta.
.— Cu toate astea, spuse don Quijote, cred că acuma «ş pune mai bucuros în gură un codru de
pîine sau vreo jjpie şi două-trei cozi de scrumbie decît toate ierburile pe care le descrie
Dioscorides, chiar de-ar fi să fie el co-[uentat de doctorul Laguna ! Dar ce să-i faci, Sancho
bunule ! Urcă-te pe măgar şi vino după mine, căci Dumnezeu, care are grijă de toate, n-are să ne
uite, mai cu seamă pe noi, care-l slujim cît putem, căci el nu uită nici gîngăniile văzduhului, nici
viermişorii pămîntului, nici mormolocii apelor, şi-i atît de milostiv, îneît încălzeşte, cu soarele lui,
şi pe cei buni şi pe cei răi, şi trimite ploaie şi celor'drepţi şi celor nelegiuiţi.
— Ai fi fost mai bun măria-ta, continuă Sancho, dacă te făceai predicator, decît aşa, .cavaler
rătăcitor cum eşti.
— De toate ştiau şi de toate trebuie să ştie cavalerii rătăcitori, Sancho, zise don Quijote, fiindcă sau
aflat în trecutele veacuri cavaleri rătăcitori ce poposeau să ţină predici ori să propovăduiască în
plin cîmp, lîngă drumul mare, parcă ar fi fost licenţiaţi ai Universităţii din Paris ; de unde putem
trage încheierea că lancea n-a bontit niciodată peana, şi nici peana, lancea.
— Bine, dacă aşa stau lucrurile ! Fie aşa cum spui măria-ta, răspunse Sancho. Numai să
plecăm o dată de-aicea şi să ne găsim loc de mas peste noapte, dea Domnul să fie undeva
unde nu sînt nici cergi, nici de ăia de te dau în tărbacă, nici năluci, nici mauri fermecaţi, că dacă o
fi să dau iar de ei, zău las naibii şi bucceaua, şi ipingeaua !
1 Doctorul Andres de Laguna, traducătorul spaniol al tratatelor antice greceşti despre otrăvurile mortale, ca
tratatul lui Dioscorides, pe care îl şi adnotează cu competenţă.
195
— Roagă-te lui Dumnezeu, fiule, spuse don
şi călăuzeşte-ne tu, pe unde ţi-o plăcea, că de data asta vreau să las la alegerea ta masul peste
noapte. Dar ia 34 mîna încoace şi pipăie-mă cu degetul, ca să vezi cîţi dinţi şi cîte măsele-mi
lipsesc, aici, pe partea dreaptă, la falca de sus, căci acolo mă doare mai tare.
Sancho îi vîrî degetele în gură. şi, pipăindu-l, îi zise :
— Cîte măsele avea măria-ta în partea asta ?
— Patru, răspunse don Quijote, afara de măseaua de minte, toate întregi şi zdravene !
— Bagă de seamă bine, măria-ta, la ce spui. răspunse Sancho.
— Patru zic, dacă nu cumva chiar cinci, răspunse don Quijote. Pentru că, de cînd mă ştiu pe
lume, nu mi-a scos nimeni niciodată dinte ori măsea din gură, nici nu mi-a căzut vreuna, nici nu sa
stricat, mîncată de carii sau de troahnă.
— Apăi, în partea asta de jos, zise Sancho, măria-ta n-aî mai mult de două măsele şi jumătate ; iar
în cea de sus n-ai nici jumătate, nici măsea întreagă, că toată falca ţi-e rasă ca-n palmă.
— Nenorocitul de mine, spuse don Quijote, auzind jalnicele veşti pe care i le da scutierul, că
mai degrabă mi-ar fi smuls un braţ, dacă nu era cel ce mînuieste spada ! Fiindcă trebuie să
înţelegi, Sancho, că gura fără măsele e ca moara fără de pietre, şi un dinte e mult mai de preţ decît
un diamant ; dar la asta sîntem supuşi noi. cei care ţinem, la dreapta rînduială a cavaleriei,
încalecă, prietene, şi călăuzeşte-mă, că te voi urma cît ţi-o plăcea de repede.
198
Aşa făcu SanchOj şi-o porni înspre partea unde i se părea că poate găsi adăpost, 'fără să se
depărteze de drumul mare, care tăia drept pe-acolo. Şi mergînd ei. încet-încet, căci durerea din
falcă nu-i dădea -lui don Quijote răgaz, şi nici chef n-avea să meargă mai repede, vru Sancho să-l
mai înveselească, povestindu-i cîte ceva şi vorbind cu el, şi între altele multe cîte-i spuse, îi spuse
şi ceea ce se va vedea în capitolul următor.
CAPITOLUL XIX
Des})re înţeleptele gînduri pe care Sancho le-a împărtăşit stăpînului său despre aventura lor cu un răposat, împreună
eu alte neobişnuite întîmplări
— Pare-mi-se, stăpîne, că toate nenorocirile' care-au căzut pe capul nostru zilele astea au fost
fără îndoială pedeapsa păcatului săvîrşit de luminăţi-ta împotriva tagmei cavalereşti a măriei-taîe
atunci cînd nu ţi-ai ţinut jurământul rostit, anume de-a nu mai mînca pîine de pe feţe de masă albe,
nici de-a te mai desfăta cu regina, nici tot ce vine după asta, lucruri pe care luminăţia-ta ai jurat să
le împlineşti pînă în ziua l cînd ai pune mîna pe coiful acela al lui Malandrino 2, ori cum i-o fi
zicînd maurului, că nu mi-l mai aduc bine aminte.
— Multă dreptate ai, Sancho, zise don Quijote. Dar să'nu-ţi mint, îmi pierise cu totul din cap ; şi,
într-adcva:.
1 Cîemencm a atras atenţia asupra acestei inadvertenţe a Cervantes, care uită că don Quijote nu pusese nici un
termen ju-rărnîntului făcut după bătălia cu vizcainul, nici nu arătase că-î va i'upe făcînd vreo altă ispravă.
2 Nume corupt de Sancho din ..Mambrino, prin asimilarea cu un substantiv comun ce desemnează un om de
nimic sau un răufăcător.
poţi să fii sigur că pentru vina de-a nu-mi fi adus la vreme aminte să-mi ţin jurămîntul, ţi s-a
întâmplat şi tu-istoria cu tărbacă ; dar am de gînd să-mi dreg greşeala, căci sînt în rînduiala
cavaleriei feluri şi chipuri de-a drege lucrurile, şi în orice prilejuri.
— Păi ce, ani jurat eu ceva, la o adică ? răspunse Sancho.
— Ce-are a face că n-ai jurat, spuse don Quijote : 'destul că, după părerea mea, nu eşti prea
departe de-a fi părtaş la faptă \ aşa că fie c-o fi, fie că n-o fi, nu-i rău să ne îngrijim de leac !
— Păi, dacă-i aşa, zise Sancho, bagă de seamă măria-ta să,nu-ţi mai uiţi şi de asta, aşa cum ţiai
uitat de jură-mînt, căci cine ştie, le-o mai veni chef stafiilor să şugu-iască cu mine şi altă
dată, şi chiar şi cu înălţimea-ta, do te-or vedea stăruind atîta în greşeală.
In asemenea schimburi de cuvinte şi-n altele de acelaşi fel îi găsi noaptea la mijlocul
drumului, fără să aibă unde se adăposti pînă a doua zi dimineaţă ; şi ceea ce era mai rău în
toată treaba asta era că mureau de foame, pentru că, o dată cu desagii, le zburase şi toată
merindea şi cămara. Şi, ca să pună vîrf nenorocirii acesteia, li se mai întîmplă şi o aventură
care, fără nici un fel de tertip, merită pe drept cuvînt numele de aventură.
Se întîmplă ca noaptea să fie destul de întunecată ; cu toate acestea, ei mergeau înainte, căci
Sancho era încredinţat că, de vreme ce şleahul acela era chiar drumul
1 în original „...no estâs muy seguro de participantes" : frază ce arată în scrisul lui Cervantes reminiscenţele
stilului de cancelarie, folosit aici cu tîlc satiric : este extras din acele „butaş de composicion" — circulare pe care
le dădea comisarul general al „Cruzadei", în atenţia celor ce tăinuiesc şi acoperă bunurile furate, sau bunurile ai
căror stăpîni sînt necunoscuţi, şi a celor ce, avînrt de-a face cu excomunicaţii, îşi pot atrage şi ei pedeapsa
excomunicării. Cervantes le cunoştea din experienţă proprie, ca unul asupra căruia căzuse afurisenia
excomunicării din sinul bisericii din pricina griului rechiziţionat din averile mănăstireşti.
198
mare, la o leghe, două de-acolo aveau să găsească, de bună seamă, la marginea lui, vreun han. Mergînd
ei deci aşa, prin bezna nopţii, scutierul mort de foame şi stăpînul cu mare poftă de mîncare. văzură că,
tot pe drumul pe care umblau, veneau spre ei o sumedenie de lumini, care păreau stele mişcătoare, nu
alta. Pe Sancho îl trecură fiorii văzîndu-le, şi nici lui don Quijote nu-i prea veni la îndemînă. Trase
unul de căpăstrul măgarului şi celălalt de frîul mîrţoagei şi statură locului, uitîndu-se cu luare-aminte,
să vadă despre ce putea fi vorba ; şi băgară de seamă că luminile mergeau, apropiindu-se de ei, şi cu
cît veneau mai aproape, cu atît păreau mai mari, ceea ce văzînd Sancho, începu să tremure de parcă
băuse argint-viu, iar lui don Quijote i se făcu părul măciucă. Dar, făcîndu-şi singur curaj, rosti :
— Asta, fără îndoială, trebuie să fie vreo aventură nemaipomenit de grozavă şi de primejdioasă,
Sancho, în care va trebui să-mi arăt toată vrednicia şi vitejia.
— Vai de păcatele mele, răspuns-e Sancho, dacă o fi cumva şi aventura asta tot cu stafii, aşa cum pare
! Unde naiba să se mai găsească în trupul meu atîtea coaste care s-q poată îndura ?
— Oricît or fi ele de stafii, zise don Quijote, nu le voi îngădui eu să se atingă măcar de-un fir de păr
de-al tău, fie el şi părul sumanului ce-l porţi ; căci, dacă şi-au făcut rîs de tine data trecută, asta s-a
întîmplat din pricină că n-am putut sări peste zidul curţii ; dar acuma sîntem în cîmp deschis, unde pot
învîrti spada cum .îmi place.
— Dar dacă te-or fermeca şi te-or înţepeni iar, cum au făcut data trecută, îl întîmpină'Sancho, ce folos
că sîntem sau nu sîntem în cîmp deschis ?
•— Cu toate acestea, îi întoarse don Quijote vorba, te rog, Sancho, să fii ceva mai tare de înger, că din
ce-ai să vezi ai să înţelegi numaidecît cît de tare sînt eu.
— Oi fi şi tare de înger dac-o vrea Dumnezeu ! răspunse Sancho.
199
Şi dindu-se amîndoi la marginea drumului, începură să cerceteze din nou, cu luare-aminte, ce
putea fi cu luminile acelea mişcătoare ; şi nu peste multă vreme descoperiră o mulţime de oameni
în cămăşi albe ', la înfricoşa-toarea vedere a cărora lui Sancho Pânza i se scoborî cu totul inima-n
cizme şi începură a-i clănţăni dinţii, de parcă-l scuturau frigurile ; iar clănţănitul dinţilor şi tremuriciul
îi sporiră şi mai mult cînd văzură limpede ce era, căci zăriră ca la vreo douăzeci de
oameni în cămaşă, toţi călări, cu torţe aprinse în mîini, pe urma cărora venea o lectică cernită cu
zăbranic negru, iar după ea, alţi şase oameni călări, îndoliaţi din cap şi pînă la copitele catîrilor,
căci se vedea cale de-o poştă că nu puteau fi cai, după cît de molîu păşeau. Drumeţii în cămăşi
albe mergeau mur-murînd ceva ca pentru ei, cu glas scăzut şi tânguitor. Ase-menea vedenie
ciudată, la aşa ceas tîrziu al nopţii şi în asemenea pustietăţi, era de ajuns să-l vîre în sperieţi pe
Sancho, ba chiar şi pe stăpînul său. Şi aşa s-ar fi şi întîm-plat de n-ar fi fost vorba de don Quijote,
căci chiar cînd Sancho lăsase deoparte şi curaj şi tot, stăpînului său i se întîmplă întocmai de-anndoaselea,
fiindcă, în clipa aceea îi veni deodată în minte că nu putea fi vorba de altceva decît de
vreo aventură de prin cărţile lui. îşi închipui că lectica aceea era o năsălie, pe care trebuie să fi fost
dus, mort sau rănit de moarte, vreun cavaler, a cărui ucidere doar el singur era în stare s-o răzbune

şi, fără să mai stea să piardă vremea, întinse lancea pe lingă oblîric, se înfipse bine în scări şi se

proţăpi în mijlocul drumului, dîrz şi hotărît să taie calea pelerinilor în cămăşi albe, care n-aveau
cum trece .prin altă parte, iar cînd îi văzu la doi paşi, indică glasul şi rosti :
1 în original encamisados, cum se numeau cei ce luau parte la • t encamisada, atac nocturn dat pe neaşteptate
împotriva inamicilor, în timpul căruia, pentru a se distinge între ei. atacatorii îşi puneau, peste armuri, un soi de
cămăşi albe. vizibile noaptea. Se mai numea encamisada şi o petrecere .nocturnă, cu cavalcadă şi întreceri.
— Staţi pe loc, cavaleri or,kae veţi, fi fiind, ai daţi-ml socoteală cine sîntcjp, de unÂe- kesuâţif
meotro /ă duceţi şi ce căraţi acolo, p ^aşgăJJŞd^Ugâ,.toate seimele, ori aţi făptuit vreo nelegiuire,
ori aţi avut ffeTmJurat vreuna, aşa că se cuvine şi e chiar nevoie ca eu s-o ştiu, fie pentru a vă
pedepsi pentru răul săvîrşit, fie pentru a vă răzbuna de strîmbătatea îndurată.
— Sîntem grăbiţi, răspunse unul dintre cei cu carnal albă, şi hanul "e departe, aşa că nu ne putem
opri să-Va dăm socoteală de-atîtea cîte ceri.
Şi dînd pinteni catîrului, trecu mai departe. Se necăji grozav don Quijote de răspunsul acesta şi,
apucînd catîrul de Mu, spuse :
— Opreşte-te şi învaţă să fii mai cuviincios ! Dă-mi socoteală de ceea ce ţi-am cerut, că de nu, o
s-aveţi de-a face cu mine.
Catîrul era nărăvaş, şi, luat de frîu, se sperie aşa citare, încît sări în două picioare şi-şi trînti
călăreţul la pămînt. O slugă, care mergea pe jos, văzîndu-l pe cel în cămaşă albă căzînd, prinse a-l
sudui pe don Quijote, care, apucat de furii, fără să mai aştepte altceva, întinse lancea pe lîngă
oblînc şi se năpusti asupra unuia dintre cei îndoliaţi, rănindu-l grav şi doborîndu-l la pămînt '.
apoi, întor-cîndu-se către ceilalţi, era lucru vrednic de văzut cu ce repeziciune îi ataca şi-i dădea
de-a berbeleacul, încît parcă într-o clipă îi crescuseră aripi lui Rocinante, nu alta, după cît de
uşurel şi de mîndru se învîrtea.
Toţi cei îmbrăcaţi în cămăşi albe erau oameni sfioşi şi neînarmaţi, aşa că spălară putina cît ai clipi
şi începură a fugi pe cîmp, cu torţele aprinse în mînă, încît păreau nişte mascaţi din cei ce se văd
în nopţile de carnaval sau de sărbătoare, nu altceva, îndoliaţii, înfăşuraţi şi înfofoliţi în fustele lor
negre şi-n sutane, n-aveau libertate de mişcare, aşa că don Quijote putu să-i ciomăgească în voie
pe toţi şi să-i scoată din luptă ca vai de capul lor, fiindcă
toţi credeau că nu era om, ci diavol din Tartar, care le ieşea înainte ca să le fure leşul pe care-l
duceau pe năsălie.
Toate astea le privea Sancho, minunîndu-se cu cîtă înfocare se luptă stăpînul său şi spunînduşi
în sine : „Nu mai încape îndoială, stăpînul ăsta al meu e chiar aşa de viteaz şi de vrednic
cum spune el !"
O faclă rămăsese arzînd pe jos, alături de cel dinţii căzut, pe care-l trîntise catîrul, şi la lumina
ei îl putu vedea don Quijote,. care se apropie numaidecât de dînsul şi-i vîrî ţeapă lanciei sub
nas, spunîndu-i să se dea prins, că de nu, îi pune capăt zilelor. La asta cel căzut răspunse :
— Sînt eu destul de prins şi-aşa, că nu mă pot mişca, ' fiindcă am un picior rupt. Aşa că te rog
pe luminăţia-ta,. dacă eşti cavaler creştin, să nu care cumva să mă ucizi şi să-ţi încarci sufletul
c-un păcat şi mai mare, căci sînt
. teolog licenţiat4 şi am fost hirotonisit de curînd diacon.
— Dar cine dracu te-a adus aicea, zise don Quijote, dacă eşti faţă bisericească ?
— Cine J răspunse cel căzut. Ceasul rău !
— Te aşteaptă altul şi mai rău, urmă don Quijote, dacă nu-mi răspunzi la toate întrebările
cîte ţi le-am pus adineauri.
— Mi-e uşor să te mulţumesc, luminăţia-ta, răspunse licenţiatul, aşa că află măria-ta că,
deşi am spus mai adineauri că sînt teolog licenţiat, nu-s decît bacalaureat şi mă numesc
Alonso Lopez. Sînt de fel din Alcobendas
1 „...licenciado" : grad universitar, între bachiller şi doctor. Nu are aceeaşi valoare cu licenţa din universităţile
moderne, care este ceea ce era bacalaureatul în Spania secolului de aur, ci e un g?.-ad mai înalt. Pe vremea lui
Cervantes li se spunea licenţiaţi tuturor celor ce purtau haine preoţeşti. „Haina face pe licenţiat" („El ha-bito le
hace licenciado"), sun.ă un cunoscut proverb spaniol.
202
şi vin din cetatea Baezei ', cu alţi unsprezece preoţi, cei care-au luat-o la fugă cu torţele
aprinse, şi ne îndreptăm către cetatea Segoviei, întovărăşind un mort, purtat pe năsălia de
colo, trupul unui cavaler răposat la Baeza, unde a fost ţinut pe catafalc în biserică ; iar acuma,
cum spun, îi duceam rămăşiţele la groapă, în cimitirul din Segovia, de unde era de felul lui.
— Şi cine l-a omorît ? întrebă don Quijote.
— Dumnezeu, prin mijlocirea unei febre eruptive, pe care i-a trimis-o, răspunse
bacalaureatul.
— Dacă-i aşa, zise don Quijote, m-a scutit Domnul-Dumnezeul nostru de osteneala de-a mai
răzbuna moartea acestui cavaler, cum s-ar fi cuvenit de l-ar fi omorît altcineva ; dar, cum l-a
răpus cine l-a răpus, nu pot decît să tac şi să-mî plec capul, căci tot aşa aş face şi de m-ar
răpune pe mine. Vreau însă să ştii, cuvioşia-ta, că eu sînt ca un cavaler din La Mancha, pe
nume don Quijote, iar slujba şi îndatorirea mea sînt să umblu prin lume, lecuind nefericirile şi
îndreptînd strîmbătăţile.
— Nu ştiu cum o fi fiind cu îndreptarea strîmbătă-ţilor, zise bacalaureatul, că pe mine, unul,
din drept cum eram, m-ai făcut strîmb, lăsîndu-mă c-un- picior frînt, care n-are să se mai
îndrepte cîte zile-oi avea ; iar nefericirea de care m-ai lecuit nu-i alta decît că m-ai nefericit, în
aşa chip încît voi rămîne sluţit pe viaţă ; halal de-aşa aventură norocoasă ca întîlnirea mea
cu dumneata, care umbli să-ţi cauţi norocul în aventuri !
1 Cervantes plasează în oraşul Baeza o ceremonie care a avut loc de fapt în 1593 la Ubeda — dacă e drept că
aceasta i-a inspirat episodul de mai sus, cum pretind unii comentatori — si anume, transportarea cadavrului lui
Juan de Yepez (Sân Juan de la Cruz), cavaler, stareţ şi poet de seamă, îngropat la Segovia după un drum plin de
peripeţii. Din „febra pestilentă" de care se pomeneşte ceva mai jos s-a dedus, de către alţii» că e vorba totuşi de
alt cavaler, şi anume de don Juan de Austria, năs,cut la Segovia, în vreme ce Juan de la Cruz era din Fontiveros,
203
- Nu toate se întîmplă după acelaşi tipic, răspunse don Quijote. Cine strică dacă umblaţi cum
umblaţi dumneavoastră, domnule bacalaureat Alonso Lopez, noaptea în cearşafuri albe şi cu
faclele aprinse, morrnăind rugăciuni şi înfofoliţi în sutane, că păreaţi alte alea şi de pe ceea. lume,
aşa că n-aveam cum să nu-mi fac datoria ata-cîndu-vă, şi v-aş fi atacat chiar dac-aş fi ştiut cu
tot dinadinsul că eraţi înşişi diavolii infernului, că drept asta v-am luat, şi tot aşa vă voi socoti cit
voi trăi ! '
- Acuma, că tot a vrut soarta aşa, zise bacalaureatul, mă rog din suflet de înălţiniea-ta, sefior
cavaler rătăcitor, care-ai avut o atît- de rătăcită purtare în ce mă priveşte, sa faci bine şi să m-ajuţi
a ieşi de sub catîr, că mi-am' prins un picior între scară şi şa -.
- Acum te trezeşti să mi-o spui ? zise don Quijote. Cit mai aveai de ghid s-aştepţi pînă să-mi
arăţi care ţ i-t; necazul ?
Şi-l strigă numaidecît pe Sancho Pânza : dar acesta nu-şi bătu capul să-i dea ascultare, căci era
ocupat să uşureze o catîrcă de sacii pe care domnii aceia îi cărau burduşiţi cum trebuie cu de-ale
gurii. Sancho îşi făcu din suman un fel de glugă şi, adunînd tot ce putu să încapă în ea, îşi încarcă
măgarul, apoi dădu fuga, la strigătele stâpînului său, să-l ajute a-l trage pe domnul bacalaureat de
sub catîr şi, urcîndu-l din nou pe spinarea acestuia, îi puse în mînă facla, iar don Quijote îi spuse
s-o ia înspre partea unde-i fugiseră tovarăşii, cărora să le ceară iertare in numele său pentru
jignirea adusă, căci nu stătuse în puterea lui să nu le-o fi făcut. Sancho îi zise şi el :
1 Frază interpretată de unii comentatori drept o aluzie anticle-ricalâ : „...înşişi diavolii infernului, că drept asta
v-am luat. şi tot aşa vă voi socoti cit voi trăi!"... e un fel de a-i califica, în genere, pe clerici.
2 Inconsecvenţă a autorului. Reiese de aici, că rănitul căzuse o-dată cu catîrul, în vreme ce mai sus se spune că
animalul îşi trîntise doar călăreţul.
— Dacă vor voi cumva domnii aceia să ştie cine-a st..viteazul'care le-a făcut-o, spune-le
dumneata că nu-i tuî decît vestitul don Quijote de la Mancha, zis, cu alt
Lurne, Cavalerul Tristei Figuri4 !
După asta, bacalaureatul îşi văzu de drum, iar don
uijote îl întrebă pe Sancho ce-l făcuse să-i dea numoL-.
e Cavaler al Tristei Figuri atunci mai curînd decît [altădată.
— Am să-ţi spun ! răspunse Sancho. Fiindcă am stat l sa te privesc o bucată de vreme la lumina
torţei pe care-o l purta bietul drumeţ, şi, într-adevăr, măria-tâ arăţi la chiri (mai rău decît te-am
văzut de cînd te ştiu. Şi se vede [treaba că-i aşa fie din .pricina ostenelii acestei lupte, fie [
din pricina lipsei măselelor şi a dinţilor.
— Nu-i asta, răspunse Quijote, ci, de bună seamă, în-[ţeleptului în sarcina căruia cade
slovenirea hronicului
isprăvilor mele trebuie să i se fi părut cu cale să-mi iau. şi eu vreun nume, aşa cum îşi luau toţi
cavalerii vremurilor trecute : care se numea Cavalerul Spadei înflăcărate, care-şi zicea al
Inorogului, care al Domniţelor, care al Păsării Măiestre, care al Balaurului, care ar Morţii. Şi [sub
aceste porecle şi embleme erau cunoscuţi pe tot rotogolul pămîntului ; aşa că acel înţelept, cum
ziceam, îţi lya fi pus pe limbă şi-ţi va fi şoptit acum să-mi dai nu-[mele de Cavaler al Tristei
Figuri, cum am de gînd să-mi (zic de-aci încolo ; şi, ca să mă prindă mai bine asemenea
1 Astăzi, „o tristă figură" nu mai înseamnă, în spanioleşte, ca [pe vremea lui Cervantes, un chip cu totul nearătos
şi vădind doar [semne de suferinţă, aşa cum era cel al lui don Quijote în ziua cînd i-a sugerat lui Sancho epitetul.
Pe atunci se spunea aşa în chip frecvent despre cei ce nu aveau un aer prea înfloritor. Ro-drfguez Marin citează
memoriile licenţiatului Gregorio Tovar, din secolul al XVI-lea, care, căutînd să pjacă superiorilor săi bisericeşti
şi să pară auster, îşi lăsase barba să-i crească şi nu-şi scotea nici la gît gulerul şi nici la mîneci manşetele cămăşii,
aşa că avea ° „tristă figură" şi rîdea singur de aspectul său cînd se închidea ?n casă fură să-l vadă nimeni...
20?
poreclă, m-am gîndit să dau să-mi zugrăvească • pe cînd oi avea răgaz, o figură cit se poate de
tristă.
— N-ai de ce strica timp şi bani dînd să-ţi facă menea figură, zise Sancho, căci tot ce ai de făcut
năţia-ta este să ţi-o descoperi pe cea pe care-o ai şi arăţi obrazul acelora care, privindu-ţi-l, n-o să
mai nevoie de alt nimic, căci şi fără icoană zugrăvită ori te-or numi tot Cavaler al Tristei Figuri ;
şi crede-rnă nu-ţi mint, îţi dau euvîntul meu, stăpâne (fie zis sub cB de glumă), că nu arăţi de loc
bine, cît" eşti de flămîaM de ştirb de eînd ţi-au zburat măselele, aşa că, după cfl ţi-am mai spus,
poţi să te lipseşti foarte bine de întrjM toarea zugrăveală.
Don Quijote rîse de hazul lui Sancho ; cu toate acestJ hotărî să-şi spună aşa cum îl numise el şi săşi
dea la m grăvit scutul, cu emblemă, cum şi-o închipuise. deci :
— înţeleg, Sancho, să fiu excomunicat pentru c-M ridicat cu silnicie mîna asupra celor sfinte,
juxta,
Si quis suaăente diavolo... etc. cu toate că ştiu binjH n-am ridicat mâna, ci lancea ; cu atît mai
mult cu cît 9 prin gînd nu-mi trecea că, în felul acesta, jignesc nifl preoţi ori lucruri de-ale
bisericii, pe care-o respect

1 Pasajul, începînd de la : „înţeleg, Sancho, să fiu excomm cat..." lipsea din ediţia princeps, care în locul acesta
transcria ] bele lui Sancho : „Uitam, să-ţi spun să bagi bine de seamă inak mea-ta "ă poţi fi excomunicat, fiindcai
ridicat cu silnicie «• asupra unor lucruri sfinte; juxta illud. Si quis suadente diatxM etc.". „Nu pricep
latineasca asta, răspunse don Quijote, dar ^ bine că n-am ridicat mîna, ci lancea"... ş.a.m.d. Ediţia a doua mată
de toate celelalte, fac ca fraza latină, citată din hotărlB Conciliului de la Trento (pe care nu era logic s-o
rosleas^ Sancho şi să n-o priceapă don Quijote), să treacă în gura acestui din urmă. Pasajul a fost de asemenea
interpretat ca fiind, ÎD ciuda «teelaraţiilor «xprese de fidelitate faţă de biserică pe care le OU ţine. profund
anticlerical şi antiecleziastîe,
206
ca un catolic drept-credincios şi bun creştin ce Pjjjt, ci socoteam că atac stafii şi năluci de pe ceea
lume. gj chiar dac-ar fi să fie aşa, ţin minte bine ce i s-a în-'jLplat Cidului Ruy Diâz cînd a
sfărîmat scaunul amba-^dorului acelui rege dinaintea sanctităţii-sale papa, lucru ^iitru care fu
excomunicat, şi se purtă, cu toate astea, uynul Rodrigo de Bivar, în ziua aceea, ca un preacinstit j,,
viteaz cavaler.
Auzind toate acestea, bacalaureatul plecă, fără să mai jâspundă un cuvînt, aşa cum s-a povestit
mai sus. l Don Quijote ar fi avut chef să se uite dacă leşul dus L năsălie era schelet -sau nu, dar
Sancho nu consimţi si zise :
— Senor, lumjnăţia-ta ai pus capăt acestei primej-Hjoase aventuri cît se poate mai spre folosul
tău, din toate b cîte am fost de faţă. Dar oamenii ăştia, cu toate că în-jrînţi şi puşi pe fugă, s-ar
prea putea să-şi dea seama în cele din urmă că n-au fost învinşi decît de un om singur, aşa că,
mînioşi şi ruşinaţi de una ca asta, să caute a-şi veni în fire şi să umble după noi, ca să ne dea.de
chel-' tuială : măgarul stă gata pregătit, muntele-i aproape, foamea ne dă ghes ; n-aveam altceva de
făcut decît să ne retragem mărind pasul, şi, vorba ceea : mortul sub zăbranic n viii la praznic !
Şi, mînîndu-şi măgarul înainte, îşi rugă stăpînul să-l urmeze, iar acesta, părîndu-i-se că avea
dreptate Sancho, pră să mai caute a-i răspunde ceva, îl urmă. Şi nu după multă vreme, umblînd ei
printre două dealuri, se pomeniră într-o văioagă tăinuită şi largă, unde descălecară, iar Sancho îşi
uşura măgarul de povară. Apoi, lungiţi pe iarbă verde, cum foamea e cel mai bun bucătar, îşi luară
gus-terea de dimineaţă, prînziră, ujinară şi cinară totdeodată, ftulţumindu-şi stomacurile cu mai
bine de-o desagă de lineare rece, din cele pe care domnii preoţi, sveştanicii satului (tagmă de
oameni care foarte rareori uită să
207
se îngrijească de sufleţelul lor), le încărcaseră pe ce le slujea drept cămară. Dar îi pîndea altă
pacoste. fi care Sancho o găsi mai grea decît toate celelalte^ ^ anume, că n-aveau nici vin de
băut şi nici măcar apă ^ să-şi răcorească gîtlejul ; şi cum setea îi încolţea, S văzînd că pajiştea pe
care poposiseră era acoperit :iarbă verde şi deasă, rosti ceea ce se va vedea în următor.
CAPITOLUL XX
Despre nemaivăzuta şi nemaiauzita aventură dusă
Ha capăt fără nici o primejdie de vestitul şi viteazul
tîon Quijote de La Mancha, unicul pe lume carc-ar
fi putut-o sfîrşi într-aşa chip
- Nu-i cu putinţă, stăpîne, ca iarba asta să nu fie mărturie că pe-aici prin preajmă se va fi aflînd
vreo fii tină ori vreun rîu în stare s-o hrănească, aşa că nu-: rău să mergem ceva mai încolo, că'
poate dăm de vreun m unde să ne putem potoli înfricoşata sete care ne chimie: fiindcă, nu mai
încape îndoială, mai rău e să-ţi fie şB decît foame !
Lui don Quijote sfatul i se păru bun şi, luîndu-j pe
nopţi
le îngăduia să vadă nimic ; dar nu făcuseră nici două sfl de paşi, cînd le ajunse la ureche un vuiet
mare, ape care-ar cădea de pe nişte stînci înalte şi drept letul îi înveseli cum nu se mai poate ; însă.
opri să asculte din ce parte venea, auziră deodată alt zgoiw care le înecă plăcerea pricinuită de
apropierea ape» mai cu seamă lui Sancho, care era de felul lui fricoSM
i jab de înger. Auziră, aşadar, nişte zgomote cadenţate ş'i ^p anumit scrîşnet de fiare şi de lanţuri
care, întovără-sjte de vuietul furios al apei, ar fi putut vîrî spaima în Ejma oricui dacă n-a. r fi fost
vorba de don Quijote pfcapt63 era> cum am mai spus, întunecoasă, şi acolo unde !ge hotărîseră ei să
pătrundă era un pîlc de arbori înalţi, •al căror frunziş, clătinat de vîntul uşor, scotea un foşnet
domol şi înspăimîntător în acelaşi tirnp, în aşa chip încît gingurătatea, locul, bezna, vuietul apei şi
şuierul vîntului prin frunze, toate acestea le sporeau frica şi-i îngrozeau, mai cu seamă cînd văzură
că nici pocnetele nu încetau, nici vîntul n-adormea, nici dimineaţă nu se mai făcea, mai
adăugîndu-se la toate acestea şi necunoaşterea locului unde se aflau.
Dar don Quijote, pe potriva inimii sale năvalnice, sări pe Rocinante şi, cu scutul pe braţ. întinse
lancea pe Ungă oblînc şi zise :
— Prietene Sancho, află că m-am născut, din voinţa cerurilor, în vîrsta asta de fier.în care trăim,
ca să pot reînvia în vremea ei vîrsta de aur, sau „vîrsta aurită", cum i se zice de obicei. Eu sînt cel
căruia i-au fost puse deoparte primejdiile, faptele mari, isprăvile de vitejie ; eu sînt, mai spun o
dată, cel care trebuie să reînvie pe 'cavalerii „Mesei rotunde", pe cei doisprezece pairi ai Franciei
şi pe cei Nouă Cavaleri ai Faimei, cel care va face să fie daţi uitării Platirii, Tablanţii. Olivanţii şi
Ti-ranţii. cavalerii lui Phebus şi Belianiştii, şi toată droaia de vestiţi cavaleri rătăcitori ai
vremurilor trecute, să-•vîrşind, în cele în care trăim, asemenea minunăţii, isprăvi nemaiauzite şi
fapte mari de arme, încît să le întunece pe cele mai strălucite din cîte-au făcut ei. Ia seama bine.
credinciosul meu scutier, la beznele nopţii acesteia, la ciudata ei linişte, la foşnetul surd şi
nedesluşit al acestor copaci, la vuietul înfricoşător al apei pe care aih pornit s-o căutăm, şi care
parc să se azvîrle din înaltul Munţilor
Lunii ', rostogolindu-se în jos ; ia seama, în fine, la rn eetatele pocnete care ne sparg urechile şi ne
lasă î meniţi, toate lucruri care, luate laolaltă şi fiecare în n-au nevoie de altele ca să vîre spaima,
temerea şi în sufletul oricui, fie el şi zeul Marte însuşi, şi cu mai mult în inima unuia care nu e
deprins cu împrejurări'şi aventuri. Căci toate cîte ţi le-am aici dau aripi vitejiei mele, deşteptîndo,
că-mi şi inima în piept ar/dnd de dorinţa de-a înfrunta av oricî't de anevoioasă ar părea ea.
Aşa că strînge chingile lui Rocinante şi rămîi cu -Dumnezeu i tă-mă aici pînă se împlinesc trei
zile, dar nu mai iar la capătul lor, dacă nu mă întorc, te poţi întoardM noi în sat, si de aici drept
recunoştinţă faţă de mine, djH vrei să-mi faci asemenea bine, repede-te pînă la T unde vei spune
neasemuitei .mele stăpîne Dulcinea că • bitul cavaler al ei şi-a găsit moartea săvîrşind fapte să-l
facă vrednic a-şi putea zice rob al ei.
Auzind Sancho vorbele acestea, ale stăpînului, a plînge, înduioşat cum nu se mai poate, şi a-i zic
— Doamne şi stăpîne, nu ştiu de ce vrei cu tot di J dinsul luminăţia-ta să te vîri într-o aventură aşa
o înfricoşătoare ca asta. Acuma-i noapte, pe-aici nu-i nimM să ne vadă, aşa că putem foarte bine
face calea-n, îndepărtîndu-ne de primejdie, chiar de-ar fi să nu bfl trei.zile nici un strop de apă ; şi,
cum n-are cine ne \B dea, 4i-are să aibă nici cine să ne socotească mişei. l^H mai pui că l-am auzit
eu, cu urechile mele, pe pre<sS de la noi din sat, pe care măria-ta îl cunoşti foarte ^H predicînd că
cine caută primejdie în primejdie piere ^H că nu faci bine ispitindu-l pe Dumnezeu şi azvîrlin^^B
aşa, fără nici o socoteală, într-o asemenea ispravă, al care doar printr-o minune de s-o întîmpla să
scapi.
•â E vorba aici de' înălţimile din Etiopia, unde cei vechi că-şi are Nilul izvoarele şi unde de fapt se află
cataractele lui fluviu.
-„ţi cele săvîrşite de ceruri spre mîntuirea măriei-tale, -'•nd te-a ferit şi să fii dat în tărbacă cum am
fost dat eu Cl cînd te-a scos biruitor, slobod şi teafăr dintre atîţia
tjmaşi cîţi îl întovărăşeau pe răposat. Şi dacă tot ce-ţi VgUsei eu aici nu-ţi moaie inima împietrită şi
nu ţi-o îm-iînzeşte, îmblînzească-ţi-o măcar gîndul şi încredinţarea 3 nici nu te-ai depărta bine
măria-ta, şi eu, de frică, nj-aş şi da duhul cui naiba ar avea chef să mi-l ia ! |j-am lăsat ogorul în
părăsire şi m-am lepădat de copii ,j de muiere ca să vin să-ţi slujesc măriei-tale, socotind ^ aşa oi
fi mai cîştigat, şi nu mai păgubit ; dar cum lă-Jjoinia pierde omenia, mi-au pierit şi mie toate
nădejdile, c§ci, cînd îmi ziceam şi eu mai cu foc c-a venit clipa să pun mîna pe blestemata şi
prăpădita aceea de insulă, pe
e măria-ta mi-ai tot făgăduit-o de-o sută de ori, ce văd ? că-n locul ei, şi ca să mă despăgubeşti,
acuma vrei ă mă laşi singur într-o pustietate pe unde picior de om ;-a călcat ! Pentru Dumnezeu,
unul atotţiitorul, stăpîne, să nu-rni faci mie asemenea lucru ! Iar dacă n-ăi vrea măria-ta, în ruptul
capului, să te laşi păgubaş de asemenea ispravă, amîn-o cel puţin pînă mîine dimineaţă, că, după
toate semnele pe care le-am deprins pe cînd eram cioban, de-aci şi pîn' s-o crăpa de ziuă să tot fie
trei ceasuri, căci botul Ursei e taman deasupra capetelor noastre, iar miezul nopţii e atunci cînd
ajunge în dreptul mîinii stingi.
— Cum poţi tu, Sancho, zise don Quijote, să vezi în dreptul cărei mîini este, acolo unde-o fi
el, botul sau ceafa aceea de care-mi vorbeşti, cînd noaptea-i aşa de neagră, că nu se vede pe tot
cerul nici măcar o stea ?
— Aşa o fi, răspunse Sancho, dar frica are-o mulţime de ochi şi vecie pînă-n măruntaiele
pămîntului, aşa că poate vedea şi pînă-n înaltul cerului, mai ales că am cu-vînt să cred că nu mai
poate fi mult pînă la ziuă.
_— Mult, nemult, îi întoarse don Quijote vorba, nu vreau să se poată spune despre mine, acum sau
altă dată,
211
că lacrimi sau rugăminţi m-au îndepărtat de la săvî celor ce eram dator să săvîrşesc ca un adevărat
c ce sînt, aşa că te rog, Sancho, să taci din gură, fiin<Jc Dumnezeu, care mi-a strecurat în inimă
dorul de-a îjjs irunta pe loc aceasta nemaivăzută şi înfricoşătoare aven, tură, va, avea el grijă să mă
mîntuie şi să-ţi aline şi «L jalea. Tot ce ai de făcut mai bun este să strîngi bine chiu, gile lui
Rocinante şi să rămîi aici, căci mă voi întoaM curînd, viu sau mort !
Sancho, văzînd voinţa nestrămutată a stăpînului său şi dîndu-şi seama ce puţină trecere aveau la el
lacrimile sfaturile şi rugăminţile sale, hotărî să se folosească dejH vicleşug ca să-l silească să
aştepte pînă la ziuă, dac^H izbuti. Şi aşa, pe cînd strîngea el chingile calului, fără sB simtă don
Quijote, legă binişor, cu căpăstrul măgaruM amîndouă picioarele lui Rocinante, în aşa fel încît,
alui» cînd don Quijote dădu s-o pornească, ia-o din loc dat poţi !.., căci calul nu se putea urni decît
berbeceşte.
Văzînd Sancho Pânza că-i izbutise vicleşugul, spusS:
•— Iaca, stăpîne, s-a îndurat cerul de lacrimile şi fi găminţile mele şi-a orînduit să nu se poată
clinti din loc Rocinante. Iar dacă ai de gînd să te încăpăţânezi şi să tot înfigi pintenii în coastele
lui ca acuma, s-ar put« să-ţi atragi urgia soartei pe cap şi să dai cu bardajj Dumnezeu, cum zice o
vorbă.
în vremea asta, pe don Quijote numai cît nu-l Io; damblaua ; dar cu cît dădea mai vîrtos pinteni
calului, atît îl putea clinti din loc mai puţin, aşa că, fără să nuiască măcar că Rocinante era
împiedicat, găsi cu cfl să se potolească şi să aştepte ori revărsatul zorilorJ^B descotonogirea
calului, încredinţat, fără îndoială, că fi cu totul altă pricină decît din vicleşugul lui Sanchi venea
acestuia înţepeneala. .Aşa că zise :
— Dacă-i aşa, Sancho, şi dacă Rocinante nu se poate urni din loc, mă mulţumesc s-aştept pînă cemi
va simd<j aurora dimineţii, cu toate că eu voi plînge fiecare clipă eît ea va întîrzia să<se arate !
2)2
— Ce să plîngi ? răspunse Sancho. Las', că te înveselesc eu, măria-ta, istorisindu-ţi la poveşti
pînă ce s-o crăpa de ziuă, dacă nu-i vrea cumva mai bine să descaleci ci să tragi un pui de somn pe
iarbă verde, cum îi obiceiul cavalerilor rătăcitori, ca să nu fii gata ostenit cînd te-o apuca dimineaţa
şi-o veni vremea s-o porneşti în aventura asta fără de pereche, care te aşteaptă.
— Cui spui tu să descalece ? Cui îi spui să doarmă ? rosti don Quijote. Oi fi făcînd eu cumva
parte din rîndul cavalerilor acelora care adorm cînd se văd în primejdie ? ,pj-ai decît să dormi tu,
care te-ai născut ca să dormi pe-lumea asta, ori fă ce ţi-o plăcea, căci eu oi face ce-oi crede că
se potriveşte mai bine cu rostul meu pe pămînt.
— Nu te supăra, măria-ta, stăpîne, răspunse Sancho, că nu de asta ţi-am spus eu ce ţi-am spus !
Şi apropiindu-se de dînsul, îi vîrî o mînă pe după oblînc şi cealaltă pe după partea de dindărăt a
şeii, aşa fel că rămase locului, îmbrăţişînd piciorul stîng al stăpînului său, fără să îndrăznească a se
depărta de acesta nici măcar cu o palmă, atît de mare era spaima care-i intrase în oase la auzul
pocnetelor ce răsunau întruna, unul după altul.
Don Quijote îi spuse să înceapă a-i povesti ceva ca să-i mai treacă de urît, aşa cum îi făgăduise ; la
care Sancho îi răspunse c-ar face-o eu dragă inimă dacă l-ar mai slăbi frica, stîrnită de ceea ce
auzea.
•— Cu toate astea, am să mă silesc să-ţi povestesc o istorie, pe care, de-oi putea s-o duc la capăt
fără să mă întrerupă nimeni, ai să zici şi măria-ta că e cea mai frumoasă poveste de pe lume ; şi ia
aminte, luminăţia-ta, că încep : A fost odată ca niciodată, că dacă n->ar fi, nu s-ar povesti. Ce-o fi
să fie bine, nouă tuturora să ne fie hărăzit, iar răul cîştige-l cine-o umbla cu luminarea să-l caute...
Mai întîi şi-ntîi, se cuvine să recunoşti şi măria-ta, stăpîne, că felul cum îşi începeau cei vechi
istoriile nu-i chiar aşa cum s-ar cuveni să fie, fiindcă este o vorbă,
l — Dou /Quijote de la Mancha, voi. l
213
spusă de Caton Zonzorino l romanul, care zice : „Şi rocirea fie pentru cine o caută" 2, vorbă care
se potr}, veste aici ca un inel în deget, ca să se astîmpere lumiijj£ ţia-ta şi să stea binişor,
nemaiumblînd după potcoavdH cai morţi nici încotrova, ci făcînd cale-ntoarsă şi duind să ne luăm
tălpăşiţa pe altă potecă, fiindcă nu« sileşte nimic şi nimeni s-o urmăm pe asta, unde atfl spaime ne
fac să ne sară inima.
— Dă-i înainte cu povestirea, Sancho, zise don Q\jî jote, şi lasă-mi mie grija drumului pe
care-l aviM de urmat.
— Şi cum ziceam, urmă Sancho, într-un sat cB Estremadura -era un cioban de capre,
vreau să zic un care umbla cu caprele la păscut, şi păstorul sau ciobaH ăsta, cum zic, din povestea
mea, se numea Lope RuizM Lope Ruiz ăsta era îndrăgostit de o ciobănită pe caifl chema Torralba

care ciobănită numită Torralba era £• unui baci putred de bogat ; şi baciul ăsta bogat...

— Dacă aşa ştii tu să povesteşti poveştile, Sancho, li curmă vorba don Quijote, spunînd de cîte
două ori tofl spui, n-ajungi la capăt nici peste două zile ; spune-o mai cu rost şi povesteşte-o ca un
om cu scaun la cap ; ia^H nu poţi, mai bine nu mai povesti nimic.
— Aşa cum ai văzut că povestesc eu, răspunse SancjH aşa se povestesc acolo de unde sînt eu
toate snoaveleM altcum nici eu nu mă pricep să istorisesc, şi nici domniaB nu faci bine cînd îmi
ceri să scornesc acuma, pe loc, ^H ceiuri nemaiobişnuite.
. „Caton Zonzorino" (citeşte : Sorisorino) : pronunţare aţ^^l din Cato Censorino (citeşte : Sensorino). Referire
la Cato CeiH rul. E însă nefiresc ca Sancho, care nu-i putea pronunţa mele, să-i cunoască şi să-i citeze sentenţele.
2 Formula a devenit tradiţională şi era obişnuită la î povestirilor populare ; uneori se spunea : „El mal para los y
el bien para nosotros..." — „Cele rele pe capiii maurilor şi bune pentru noi".
214
— Zi-o cum ăi vrea, răspunse don Quijote, căci, cum oarta mă sileşte să te ascult, dă-i înainte !
— Care va să zică, stăpîne drag inimii mele, îşi urmă gancho vorba, aşa cum ţi-am spus, .era
păstorul ăsta de capre îndrăgostit mort de Torralba ciobănită, care era o fetică dolofană, greu de
îmblînzit, şi cam băieţoasă, ba chiar mai avea şi-o umbră de mustăcioară pe buze, că parc-o şi
văd.
— Prin urmare, ai cunoscut-o ? îl întrebă don Quijote. - N-am cunoscut-o, răspunse Sancho, dar
cine mi-a
povestit mie povestea asta mi-a spus că era aşa de adevărată şi de sigură, încît putea foarte bine,
ori de cîte ori !o povestea altuia, să susţină şi să jure că văzuse cu ochii lui toate cîte le înşira. Aşa
că, trece o zi, vine alta, şi Dracul, care nu doarme şi care în toate îşi vîră coada, face el ce face, şi
numai ce se schimbă marea dragoste pe care i-o purta păstoriţei păstorul în ură curată şi în reavoinţă

şi zic gurile rele că pricina erau o mulţime de prilejuri de gelozie pe care i le dăduse ea,

tot sărind la pîrleazuri prin pogheazuri şi călcînd hatul de-a latul ; fci pînă într-atîta ajunse să-i
poarte de-atunci pică păstorul, încît, ca să n-o mai vadă, îşi luă lumea-n cap şi-şi părăsi ţara,
plecînd acolo unde n-avea să mai dea ochi cu ea niciodată ; iar Torralba, cum se văzu dispreţuită
de Lope, pe loc îi şi căzu el cu tronc şi i se aprinseră oăleîiele după dînsul, îndrăgindu-l aşa cum
nu-l îndrăgise.
— Aşa-i firea femeilor, zise don Quijote. îşi bat joc de cine le iubeşte şi iubesc pe cine-şi bate
joc de ele. Treci mai departe, Sancho !
— Se întîmplă deci, urmă Sancho, să treacă păstorul de la gînd la fapte şi, mînîndu-şi din urmă
caprele, s-o pornească pe cîmpiile Estremadurei, ca să treacă în regatul Portugaliei. Torralba, cum
află de una ca asta, îi luă urma şi merse după el pe jos, desculţă, cale lungă să-i ajungă, cu un
toiag într-o mînă şi cu desagii pe umăr, purtînd în ei, cum zice povestea, un ciob de
10
215
oglinjoară şi un dărab de pieptene, pe lîngă nu mai ce şip cu iruri de dat pe obraz. Dar n-avea
decît să-3 ia ce şi-o fi luat, că nu-mi bat eu acuma capul ca sjyj dau de rost ; tot ce mai spun e
că ajunse, căci, păstorţjj cu turma lui pe malul rîului Guadiana, pe care trebuii să-l treacă, şi în
vara aceea crescuseră apele, aproaj revărsîndu-se din matcă, şi acolo unde ajunsese e^H era
nici luntre, nici corabie, nici cine să-i treacă, pefl şi turma lui, de cealaltă parte, lucru de care
se necăji grozav, pentru că vedea cum se apropie din ce în ce Torralba, care ştia el bine că
avea să-l plictisească^H rugăminţile şi eu lacrimile ei, pînă o să i se facă l-ehamM de viaţă, nu
alta. Dar tot uitîndu-se el aşa, în sus şB jos, zări un pescar care avea alături o barcă, dar atit de
mică, încît abia dacă puteau încăpea într-însa un oă şi-o capră ; cu toate astea, intră în vorbă
cu dînsulH se tîrgui ca să-i treacă dincolo, pe el şi cele trei sute d$ capre cîte mîna diri urmă.
Intră pescarul în lotcă şi treci! o capră ; se întoarse, şi mai trecu una ; şi făcu iar calei
întoarsă,- şi luă să treacă alta. Ţine măria-ta socotea» de caprele pe care le tot trece pescarul,
că dacă uită» una, gata cu povestea, şi n-am cum mai spune o vorbi» liţă dintr-însa ! Cum
ziceam, aşadar, cică vadul rîului <m cealaltă parte, unde trebuia să dea jos .caprele, era tari
milos şi luneca, aşa că bietul pescar n-avea încotro B trebuia să zăbovească o grămadă de
vreme tot dudol du-se şi întorcîndu-se. în ciuda zăbavei, se întoarse»] ia altă capră, şi pe urmă
alta, şi încă una.
— Să zicem că le-a trecut pe toate, îl întrerup don Quijote, şi mai lasă-te de atîta du-tevino,
că aşi cum ai început, nu-i mai dai de capăt nici într-un a»
— Pe cîte a apucat să le treacă pînă acuma ? întrebă Sancho.
Dracu le mai ştie ! răspunse don Quijote.
216
— Ce-ţi spuneam eu ? Trebuia să-mi închipui că aşa ;i:,; să se întâmple ! Atunci, gata şi
povestea, zău aşa, că nu mai am cum să istorisesc mai departe.1
— Cum se poate una ca asta ? întrebă don Quijote. Atîta însemnătate are pentru snoava asta
să ţii socoteala caprelor care au trecut, de-a fir-în-păr, că dacă greşeşti cu una la-numărătoare',
nu mai poţi urma cu istorisirea ?
— Chiar aşa, stăpîne ! Cu nici un chip ! răspunse Sancho. Fiindcă nici n-am apucat bine
să te întreb pe m aria-ta cîte capre trecuseră, şi nici nu mi-ai răspuns bine că habar n-ai, cînd
într-o clipă mi-a şi ieşit din cap tot ce-mi mai rămînea de spus, şi pe cinstea mea că era cum
nu se poate mai desfătătoare şi inai hazlie snoava !
— Care va să zică, reluă -don Quijote, s-a sfîrşit cu ea ?
—' Mai sfîrşită nu-i nici mama ! zise Sancho.
•— Drept să-ţi spun, îi răspunse don Quijote, ce mi-ai povestit tu, acuma e una din cele mai
noi snoave, povestiri sau istorii ce-i puteau da vreodată prin gînd unui om de pe lumea asta, şi
asemenea chip de-a povesti şi de-a lăsa povestea baltă nici nu s-a mai văzut şi nici nu se va
mai vedea cît om trăi cu toate că nu prea mă aşteptam eu să iasă altceva mai bun din capul tău
! Dar nu mă mir de fel, pentru că, de bună seamă, pocniturile astea, care nu mai contenesc,
trebuie să-ţi fi năucit minţile.
— Se prea poate, răspunse Sancho. Dar eu ştiu una şi bună în privinţa snoavei mele : că nu
mai e nimic de spus, fiindcă se sfîrşeşte chiar în locul unde începe să se încurce socoteala
caprelor trecute dincolo de rîu.
1 Povestea spusă de Sancho e foarte veche şi foarte răspîndită prin tradiţie orală. Ea a putut fi auzită de Cervantes de-a
dreptul din gura unui om din popor, sau a putut fi luată din volumul Cen-to novelle antiche (O sută de povestiri vechi),
apărut în 1571 în italieneşte.
21T
— Sfîrşească-se dracului, unde are poftă, zise ory Quijote, şi hai să vedem mai bine dacă nu-l
putem urn| pe Rocinante !
Şi începu din nou să-i dea pinteni, iar calul să ţopăie şi să rămînă pe loc, aşa de bine era legat.
In vremea asta, fie din pricina răcorii ce anunţa venirea dimineţii fie pentru că mîncase lucruri
care te dezleagă la burtă, fie că era o nevoie firească (lucrul cel mai de crez» dintre toate), lui
Sancho îi veni cheful şi pofta să facă1 ceea ce nu putea face altul în locul lui, dar atîta fri« îi
intrase în oase, că nu îndrăznea să se depărteze de stăpînul său nici de-o palmă. Pe de altă
parte, să-i treacă prin gînd a nu face ceea ce avea nevoie, nu era nici atîta cu putinţă, aşa că,
neavînd cum s-o dreagă el ca si se uşureze, altfel decît scoţîndu-şi mîna' dreaptă de suB partea
dindărăt a şeii stăpînului său ca să-şi dezlegB binişor şi fără nici un zgomot brăcinarul, care-i
ţinej nădragii singurel, fără alt ajutor, şi să-i desfacă noduS îi căzură numaidecât nădragii în
vine şi-i rămaseră ca două lanţuri de ocnaş ; în vremea asta îşi suflecă poaleM cămăşii cît putu
mai bine şî-şi scoase în afară amîndouB bucile, care nu prea erau micşoare. După ce făcu
treaba asta, care, după cum credea el, era tot ce-avea de făcui ca să iasă din strîmtorarea aceea
straşnică şi din trei murul de moarte care-l apucase, intră în altă încurcături» şi mai mare, căci
începu să i se pară că n-avea cum ssm se mişte din loc fără să facă zgomot, aşa că începil a
strînge din dinţi şi din umeri, ţinîndu-şi cît putea mal mult răsuflarea. Dar, cu toate aceste
măsuri de prevJ dere, n-avu noroc, căci, la urma urmei, tot nu putu"J nu dea drumul unui
sunet, cu totul deosebit de cel care-i băgaseră lui atîta frică-n oase ; don Quijote îl auzi şi
întrebă :
— Ce zgomot e ăsta, Sancho ?
r— Nu ştiu, stăpîne, răspunse acesta. Trebuie să fie!
218
ceva nou, căci aventurile, bune sau rele, niciodată nu se jScă dintr-o nimica toată...1
Se sili apoi să-şi mai încerce încă o dată norocul şi izbuti atît de bine, încît, fără alt zgomot şi
fără atîta tulburare ca mai înainte, se pomeni uşurat de povara care-i pricinuise un asemenea
necaz.
Dar cum don Quijote avea simţul mirosului tot atît de viu ca şi pe cel al auzului, iar Sancho
era atît de lipsit de dînsul încît părea cusut de pulpa lui, aburii veneau în linie aproape dreaptă
pînă sus, şi nu puteau să nu-i ajungă pe la nas ; şi de-abia-i ajunseseră, că el îi şi veni nasului
într-ajutor, strîngîndu-şi-l între cele două degete de la mînă şi rostind aşa, cam fornăit :
— Pare-mi-se, Sancho, că ţi-e frică din cale-afară.
— Da, mi-e tare frică, răspunse Sancho, dar din ce vezi măria-ta asta acuma, mai curînd decît
altă dată ?
— Din faptul că acum, mai curînd decît altă dată, miroşi, şi nu a ambră, răspunse don
Quijote.
— Se prea poate, zise Sancho, dar nu-s eu de vină, ci măria-ta, care mă porţi la un ceas ca
ăsta pe unde şi-a înţărcat dracu copiii.
— Dă-te cu trei-patru paşi mai încolo, prietene, zise don Quijote (la fel de fornăit şi fără să-şi
descleştez^ degetele de pe nări), iar de-aci încolo ai mai multă grijă de tine însuţi şi de ceea
ce-mi datorezi, că numai prea marea mea îngăduinţă şi faptul că mă pun pe picior de egalitate
cu tine e pricina acestei lipse de respect.
— Pun rămăşag, îi întoarse Sancho vorba, că lumi-năţiei-tale i s-a năzărit că voi fi slobozit
eu, din mine, ceva ce nu se cade.
1 In original „...nuna comienzen por pbco" : fraza a fost interpretată de Clemencm fie drept „siempre comienzen por
poco" (totdeauna încep din nimica toată), fie drept „nunca comienzen por mucho" (niciodată nu încep din cine ştie ce
mare lucru). Harzen-busch socoteşte că trebuie înlocuit por prin para : „...niciodată nu încep pentru (a ajunge la) puţin
lucru". Pasajul rămâne obscur.
219
— Sînt lucruri pe care e mai bine să le trecem J tăcere, prietene Sancho, răspunse don Quijote.
în convorbiri ca acestea şi altele asemenea îşi trecu -noaptea stăpîn şi slugă. Şi cînd văzu Sancho
că ciiiJ-neaţa se apropie cu paşi repezi, dezlegă binişor picioar^ lui Rocinante şi-şi legă nădragii la
loc. Rocinante, Cl,e se simţi slobod — cu toate că de felul lui nu era năbădăios — parcă rhîncase
jăratic, aşa începu a azv din copite, fiindcă de curbete şi volte, s-avem iertăciuj, nu putea fi vorba,
căci nu era învăţat să facă,
Văzînd deci don Quijote că Rocinante începu^ a mişca, luă asta drept semn bun şi-şi închipui că
et» chiar semnalul începutului înfricoşatei sale avenlM
în vremea asta se făcuse ziuă de-a binelea şi lucrjj, rile se vedeau limpede, iar don Quij-ote băgă
de seamă că se afla între nişte copaci înalţi, care erau castani arbori cu umbra deasă. Auzi, de
asemeni, că pocnetele nu' încetaseră, dar nu putu vedea cine le pricinuieşte, aşa că, fără să mai
stea la gînduri, îşi înfipse pinter^B Rocinante şi, luîndu-şi încă o dată rămas bun de \ Sancho, îi
porunci să-l aştepte acolo pe loc ; ti ei zile cel mult, aşa cum îi mai spusese o dată, şi dacă la
capătul lor nu se va fi întors, să fie încredinţat că Dumnezeu voise să i se sfîrşească zilele în
această primejdioasă aventură, îi mai aminti o dată mesajul şi solia pe care trebuia s-o ducă în
numele lui doamnei şi stăpînei sale Dulcinea, iar în ceea ce priveşte simbria slujbei, să ntHjii facă
griji, pentru că el, înainte de-a pleca din satu: lor, îşi lăsase făcut testamentul, prin care se va
vedea dărip cu toată suma la care i se ridica simbria pentru '^1 vreme ar fi fost să-l slujească ; dar
că, dacă vrea Dumnezeu să-l mîntuie şi să-l treacă peste primejdia acedfc teafăr sănătos şi fără
vreun necaz, se putea socoti, • mult ca sigur, stăpînul insulei făgăduite. Din nou se pus Sancho pe
pHns cînd auzi încă o dată înduioşat vorbe ale bunului său stăpîn şi se hotărî să nu-l
220
scă pînă ce nu-l va însoţi în drumul său din urmă / pînă la sfîrşitul isprăvii împreună începute.
Din lacrimile şi din hotărîrea atît de lăudabilă a lui aancho Pânza deduce autorul acestei istorii că
trebuie să «fost el de neam bun, sau, cel puţin, creştin din tată-n fjU.i Şi simţămintele lui îl
mişcară întrucîtva pe don Quij°te, dar nu pînă-ntr-atîta încît să dea semne de vreo slăbiciune, ci,
dimpotrivă, stăpînindu-se cît putu mai bine, o porni în partea dincotro i se părea că veneau
pocnetele şi vuietul apei. Sancho îl urma pe jos, ducîn-du-şi de căpăstru, cum îi era obiceiul,
măgăruşul, tovarăş nedespărţit la bine şi la rău. Şi dufpă ce umblară ei 0 bună bucată de
drum printre castanii aceia şi printre alţi arbori umbroşi, dădură într-o poieniţă care se întindea la
poalele unor stînci înalte, de unde se rostogolea o cădere năvalnică de ape. La picioarele stâncilor
se aflau şi nişte case ca vai de ele, ce păreau mai degrabă clădiri căzute în ruină decît case, şi din
una din ele îşi deteră ei seama că veneau zgomotul şi zarva pocnetelor acelora, care nu mai
conteneau. Rocinante se sperie de vuietul apei şi de pocnete, dar don Quijote îl linişti şi se apropie
încet-încet de case, încredînţîndu-se în adîncul inimii sale doamnei şi stăpînei lui şi rugînd-o să-l
aibă în paza ei în acea înfricoşătoare zi şi-n acea ispravă, pe lîngă că, totodată, se încredinţa
şi voii Domnului, rugîndu-se să nu fie dat uitării. Sancho nu-l mai slăbea de-alături, lungi.ndu-şi
cît putea gîtul şi căznindu-se să se uite printre picioarele lui Rocinante, ca să vadă dacă nu se
zăreşte ceea ce-l ţinuse toată noaptea cu sufletul la gură şi cu frica-n sîn.
Să mai fi tot făcut ei alţi o sută de paşi.'cînd. cotind pe după un stean, le apăru,
descoperindu-li-se pe
1 A fi crMmno viejo era un titlu de glorie ; convertiţii recent la creştinism, mauri şi evrei,,nu se bucurau de simpatii şi nici de
încredere. Este una ciin urmărite propagandei oficiale care făcea ain „curăţenia sîngelui" („li m p te za del sangre") un merit,
221
de-a-ntregul, pricina însăşi — asupra căreia era cu pu, ţintă să se mai înşele — a zgomotului
aceluia îngrozit0f care-i speriase într-atîta încît să stea cu sufletul la gur$ şi cu frica-n sîn toată
noaptea. Erau (şi să nu te necg, jeşti ori să te întristezi din pricina asta, cititorule) şase maluri de
piuă, care, cu pocnetele lor alternative1, sco, teau un zgomot înfricoşător.
Cînd văzu don Quijote despre ce era vorba, amuţi şj se cutremură din creştet pînă-n tălpi. Sancho
se uită la el şi văzu că îşi. pusese capul în piept, dînd senine că s-ar ruşina. Se uită şi don Quijote la
Sancho şi băgă de seamă că avea b utile obrajilor umflate a rîs şi gura jîmbată, dînd vădite dovezi
că mare chef ar fi avut să rîdă în hohote, şi melancolia sa nu fu atît de tare încît să-l poată opri a
pufni şi el de rîs văzîndu-l rîzînd pe Sancho. Şi cum văzu Sancho că stăpînul său făcuse începutul,
îşi dădu drumul în aşa hal, că trebui să se ţină cu mîinile de burtă ca să nu plesnească de-atîta' rîs.
De patru ori se potoli şi tot de-atîtea ori se porni din nou pe hohotit, cu tot atîta poftă ca şi întîia
dată, încît don Quijote începuse să-şi blesteme zilele de necaz, mai cu seamă că îl auzi pe Sancho
spunînd, ca şi cînd ar fi voit să-l maimuţărească :
— Află, o, Sancho prietene, că eu din voia cerului m-am născut în această vîrstă de fier în care
trăim, ca să pot reînvia în vremurile ei vîrstă aurită sau vîrstă de aur ! Eu sînt cel pentru care au
fost puse deoparte pffl mejdiile, faptele mari, 'isprăvile vitejeşti...
Şi urmă aşa, repetînd toate vorbele, sau cele mai multe din e^le, cîte le rostise don Quijote cînd
auziseră întîia oară înfricoşătoarele pocnete. Văzînd, aşadar, don Quijote că Sancho îşi bate joc de
el, se mînie şi se
1 In original „con sus alternativos golpes" : Cervantes foloseşte neologismele alături de cuvintele cele mai
frecvente în limbă ca şi de termenii neaoşi. E o îmbinare caracteristică stilului tui scriitor, umanist şi popular în
acelaşi timp.
222
necăji într-atîta, încît ridică lancea şi-i arse două asemenea lovituri, că dacă, aşa cum i le arsese pe
umeri i le-ar fi ars la cap, n-ar mai fi fost nevoie să-i plătească simbria, decît poate moştenitorilor.
Văzînd Sancho cu ce se alege de pe urma şuguielilor, de frică să nu se întreacă stăpînul său de tot
cu gluma, îi spuse, cu multă umilinţă :
— Potoleşte-te, măria-ta, că, zău aşa, am glumit.' .— Păi dacă ai glumit tu, află că nu
glumesc eu, răspunse 'don Quijote. Fă-te-ncoace, cumetre zîmbăreţ, şi spune-mi : crezi cumva
că dacă maiurile astea de piuă n-ar fi fost maiuri de piuă, ci altăceva, vreo aventură primejdioasă,
n-aş fi avut eu tăria de înger cîtă ar fi fost de trebuinţă ca s-o înfrunt şi s-o duc la bun capăt ? Sînt
eu adică ţinut, fiind cavaler, aşa cum sînt, să cunosc şi să deosebesc zgomotele, fiind care sînt de
maiuri şi care nu ? Mai ales că s-ar fi putut întîmpla, precum şi este, să nu le fi văzut în viaţa mea,
aşa cum le-ai văzut tu, ca un ţopîrlan şi-un mogîrlan ce te afli, născut şi crescut printre ele ! Dacă
nu mă crezi, n-ai decît să faci ca toate astea şase maiuri să se preschimbe în şase căpcăuni, şi pe
urmă aruncă-mi-i în spinare unul cîte unul, sau pe toţi buluc, şi dacă nu i-oi pune pe toţi cu zgaibele-
n sus la pămînt, n-ai decît să-ţi faci atuncea rîs de mine şi să mă iei în zeflemea cît ăi pofti !
— De-ajuns, stăpîne, îi tăie Saricho vorba, recunosc c-am mers cam prea departe cu şuguiala.
Dar spune-mi, măria-ta — acuma, că ne-am împăcat, şi Dumnezeu să te scoată din toate
aventurile, cîte ţi-or ieşi în drum, la fel de teafăr şi de sănătos cum ai ieşit din asta — spune-mi, nu
era lucru de rîs, şi numai bun de povestit, cîtă frică am tras noi pentru un lucru ca ăsta ?
Sau, cel puţin, cîtă frică am tras eu, că înălţimea-ta sînt încredinţat că-nici nu bănuieşti ce-i frica
ori spaima, şi nici n-ai cunoştinţă de-aşa ceva.
— Eu nu tăgăduiesc, răspunse don Quijote, că ce ni s-a întîmplat ar fi lucru vrednic de
rîs ; nu e vrednic de povestit, căci nu toţi oamenii sînt la fel de înţelepţi încît să priceapă
încotro baţi cu gluma.
•— Cel puţin, măria-ta, răspunse Sancho, ştiu că te-a} priceput încotro să baţi cu lancea,
ţintindu-mi capul ş| lovindu-mă pe umeri, slavă Domnului care s-a milostivit să mă apere !
Dar"nu-i nimic, că iese la spălat, vorba aia : cine nu-şi bate nevasta se cheamă că n-o iubeşti
Mai cu seamă că se obişnuieşte prin lumea boierilor m iri ca, între două vorbe proaste azvîrlite
unei slugi, s-o mai dăruiască şi cu cîte-o pereche de încălţări; cu toate că nu ştiu ce le-ar mai
putea da după ce le-au tras beţo± dacă nu cumva, între două ciomege, cavalerii rătăcitoM vor
mai fi dăruind şi. niscai insule sau niscai împărăţM pe uscat.
— Zarurile s-ar putea să cadă în aşa fel. zise don Quijote, încît tot ce-ai spus să fie adevărul
adevărat -A aşa că iartă tot ce-a fost, căci eşti bărbat înţelept şi ştii că primele zvîcniri ale
inimii nu stau în puterea omului,-: dar fii cu luare-aminte de-aci încolo la un lucru : să tal mai
abţii şi să nu mai vorbeşti aşa, vrute şi nevrute, cu-mine, căci oricîte cărţi de cavalerie am citit
în viaţa mei — şi-am citit cîtă frunză şi iarbă — n-am găsit una în j care vreun scutier să
vorbească atîta cu domnul şi stă-j pînul său cît vorbeşti tu cu-al tău, şi, pre legea meal .
socotesc asta mare greşeală, atît din partea ta, cît si; dintr-a mea. .Din partea ta, fiindcă
mă respecţi prea; puţin ; din partea mea, pentru că nu mă fac respectat mai vajnic. Să-l luăm
pe Gandalin, scutierul lui Amadis de Gaula : a fost conte al Insulei Statornice , şi despre j el
scrie în cărţi că nu vorbea niciodată cu stăpînul său decît cu căciula în mînă, cu capul plecat
şi cu trupul
1 In original „Insula Firme", prin contagiune cu tierra adică uscatul, în limbajul marinăresc.
224
îndoit, făcînd temenele mare turquesco1. Şi ce să mai zicem de Gasabâl, scutierul lui don
Galaor, care era atît de tăcut, încît, ca să ne facă să înţelegem minunata lui artă de-a tăcea, nu
e pomenit cu numele decît o singură dată în tot cursul acelei pe cît de mari, pe atît de adevărate
istorii. Din tot ce ţi-am spus trebuie- să tragi încheierea, Sancho, că e nevoie să se facă
o deosebire între stăpîn şi slugă, între senior şi servitor, între cavaler şi scutier ; aşa că de azi
înainte vom avea grijă să ne purtăm cu mai mult respect, fără să ne batem pe burtă, căci,
oricare ar fi pricina că m-aş supăra eu pe tine, tot tu plăteşti oalele sparte ; răsplăţile şi
binefacerile pe care ţi le-am făgăduit vor veni la timpul lor. şi chiar de n-ar veni, cel puţin
simbria tot n-o pierzi, aşa cum ţi-am mai spus.
— Bune-s toate cîte le spui măria-ta, zise Saneho, dar tare-aş vrea eu să ştiu (cfacă cumva nar
mai veni niciodată vremea răsplăţilor şi-ar fi nevoie s-ajungem la simbrie) cît cîştiga un
scutier de cavaler rătăcitor în vremurile acelea şi dacă erau năimiţi cu luna sau cu ziua, ca
salahorii la bina ?
— Nu-mi vine să cred, răspunse don Quijote, că scutierii aceia să fi rămas vreodată pe
nădejdea simbriei, şi nu pe-a răsplăţii. Iar dacă eu, în zilele noastre, pe tine te-am trecut în
testamentul pecetluit pe care l-am lăsat la mine acasă, asta am făcut-o de toată întâmplarea, că
nu ştiu încă bine cum o poţi scoate la capăt cu cavaleria în vremuri atît de ticăloase ca ale
noastre, şi n-aş vrea ca, pentru nişte lucruri de nimic, să-mi încarc sufletul,
1 După obiceiul turcesc (lat.). De fapt, don Quijote inventează : nicăieri nu se pomeneşte în romanul lui Amadis
că Gandalin ar fi avut asemenea atitudine. Poate că prin asta Cervantes a vrut să arate nebunia lui don Quijote,
care-şi închipuia că a citi ceea ce nu citise, ori socotea adevăr ceea ce inventase. Aşa se întîmplă şi în capitolul ai
XV-lea cu bicele lui Amadis şi cu leacul cavalerului lui Phoebus.
225
îngreunîndu-mi-l pe lumea cealaltă. Căci vreau să ştii Sancho, că în cea de-aci nu se află stare mai
primejdi-oasă decît aceea a cavalerilor rătăcitori.
— Adevărat este, zise Sancho, de vreme ce doar zgomotul maiurilor unei pive a fost în stare să
tulbure şi să neliniştească sufletul unui atît de viteaz cavaler rătăl citor în căutare de aventuri,
cum eşti măria-ta l Dar poţi fi încredinţat că de-aci înainte buzele mele nu s-or mai dezlipi ca sămi
mai fac de şagă cu treburile măriei-tale ci doar spre a te cinsti, ca pe stăpînul şi domnul meu
firesc.
— în felul acesta, răspunse don Quijote, are să-ţi fie şi ţie bine şi vei trăi mult timp pe pămînt,
fiindcă îndată după părinţi, pe stăpîni trebuie să-i cinsteşti, întocmai ca pe cei care te-au adus pe
lume.
CAPITOLUL XXI
Care vorbeşte de aventura năzdrăvană şi de bogatul
cîştig al coifului lui Manibrino, dimpreună cu altele,
întîmplate neînfricatului nostru cavaler
In vremea asta începu a picura, şi Sancho ar fi avut mare chef să se adăpostească în moara cu
maiurile. Dar don Quijote le purta atî.ta pică din pricina batjocurii îndurate, încît în ruptul capului
nu se învoi să intre înăuntru ; aşa că, făcînd un ocol pe mîna dreaptă, ieşiră la alt drum decît cel pe
care apucaseră în ajun. Nu de-
1 In original „Invencible" : calificativ dat lui don Quijote prin asociere cu titlurile cavalerilor legendari. („El
invencible caballero Lepoletno", de pildă.) In memoria cititorului fiind proaspete întâmplările nefericite ale
eroului cărţii, adjectivul „neînfrînt" îl face să surîdă cu îngăduitoare ironie.
226
parte de acolo, don Quijote zări un.om călare, purtînd în cap ceva ce strălucea ca şi cînd ar fi fost
de aur, şi nici pu dădu bine cu ochii de el, că se şi întoarse către Sancho şi-i spuse :
.— Pare-mi-se, Sancho, că nu-i zicală care să nu se adeverească, fiindcă sînt toate vorbe înţelepte,
scoase din însăşi viaţa de toate zilele, maică a tuturor ştiinţelor. Mai cu seamă adevărată mi se
pare zicala care sună : „Unde se încuie o poartă, se descuie alta". Spun asta pentru că, dacă s-a
întîmplat ca norocul să ne încuie astă-noapte poarta aventurii pe care-o căutăm, păcălindu-ne cu
maiurile de piuă, acuma ne deschide larg, dînd-o de perete, poarta altei aventuri, mai de preţ şi
mai sigură, căci dacă n-oi fi eu în stare s-o înfrunt, a mea va fi vina, fără s-o mai pot arunca pe
spinarea nepriceperii mele la maiuri de piuă, ori pe spinarea beznei de azi-noapte. Vorbesc aşa
pentru că, dacă nu cumva mă înşel, vine spre noi unul care poartă în cap coiful lui Mambrino,
pentru care am făcut eu jurămîntul pe care-l ştii.
— Ia seama bine, măria-ta, la ce vorbeşti, şi mai cu seamă la ce faci, zise Sancho, că n-am deloc
poftă să ne pomenim din nou cu nişte 'ciocane de piuă, care să ne apuce iar a ne ciocăni şi a ne
pisa, pînă ne-or lăsa laţi şi fără de simţire.
— Lua-te-ar dracu de om sucit ! se răsti don Quijote. Ce-are a face coiful cu ciocanele de piuă ? !
— Habar n-am, răspunse Sancho, dar zău că, de-aş putea vorbi eu mai pe larg, aşa cum mi-era
obiceiul, nu ştiu dacă nu ţi-aş putea spune cîteva, din care să vezi şi .măria-ta că te înşeli în cele
'ce vorbeşti.
— Cum m-as putea înşela în cele ce spun, trădător mîrşav ce eşti ? Ce-mi tot faci pe mironosiţa ?
zise don Quijote. Mai bine spune-mi : nu vezi cavalerul acela care vine spre noi pe-un cal sur
rotat, purtînd în cap un coif de aur ? s
227
saţ»
— Ce văd şi deosebesc eu, răspunse Saneho, nu-i alta decît un om călare pe-un -măgar cenuşiu ca
al meu, pu'r-tînd pe cap ceva ce străluceşte.
— Păi ăsta-i coiful lui Mambrino, zise don Quijote. Dă-te la o parte şi lasă-mă să mă măsor cu el
de unul singur, să vezi cum duc la bun capăt aventura asta, fără să scot o vorbă, ca să nu pierd
timpul,, şi cum rămîne al meu coiful pe care l-am dorit atîta !
— Am eu grijă să mă dau la o parte, răspunse Saneho, i dar dea Domnul, mai spun o dată, să fie
maghiran, şi nu j ciocan.
— Ţi-am mai spus, frate, să nu-mi mai aduci aminte, > nici pe ocolite măcar, de povestea aceea
cu ciocanele, zise don Qtrijote, că de nu, fac jurămînt că... nu spun mai de- ; parte, că ţi-aş ciocăni
inima.
Tăcu Saneho, temîndu-se să nu-şi ţină stăpînu-său jurământul pe care i-I zvîrlise ca pe-un
bolovan.
$i iată ce era cu coiful,, cu calul şi cu cavalerul pe care-l vedea don Quijote :
în ţinutul acela se aflau două cătune, dintre care unul aşa de mic, că n-avea nici spiţerie, nici
bărbier, Jar ce-;! lălăit, care era în apropiere, avea. Şi aşa, bărbierul din cătunul cel mare slujea de
bărbier şi pentru cătunul cel mic, unde se întîmpia să aibă nevoie cîte unul, bolnav,.' de lipitori,
cîte un altul de potrivit barba, ceea ce venea să şi facă bărbierul, ducînd cu el un lighenaş de
aramă. Şi vru soarta -ca, pe cînd călătorea el de la un cătun la altul, să înceapă a ploua şi, ca să nu
i se strice pălăria, care trebuie să fi fost nouă, îşi pusese pe cap lighenaşul, . care, cît era de bine
frecat, strălucea cale de-o poştă. Călărea pe un măgăruş cenuşiu, aşa cum spusese Sancho, şi asta
îi dete prilej lui don Quijote să vadă aievea un cal rotat, si cavaler, şi coif de aur, căci toate cîte le
vedea în faţa ochilor lesne şi le croia pe măsura trăsneiilor lui cavalereşti şi rătăcitorului său cuget.
Aşadar, de îndată ce
228
că sărmanul cavaler ajunsese aproape, fără să mai cu el la taclale, se năpusti asupra lui cu lancea
în-cît îl ţineau picioarele pe Rocinante, cu gînd să-l pungă din coastă-n coastă. Dar cînd fu la doi
paşi de fără să pună nici o stavilă furiei cu care galopa, îi
mmm
_ Apără-te, creatură becisnică, sau dă-mi de bună-Oje ceea ce mi se datoreşte pe drept.
Bărbierul,, care se pomeni aşa din senin şi fără de Lste cu arătarea aceea năpustindu-se asupră-i,
nu găsi ut leac ca să se poată feri de ţepuşa lanciei decît să alu-Lece jos de pe măgar, şi nici napucase
s-atingă bine pă-'jflîntul, că se şi sculă, mai uşurel decît o sălbăticiune, şi jncepu a alerga
pe cîmp, de nu l-ar fi ajuns din urmi nici vîntul. Pe pămînt rămăsese lighenaşul, cu care don Quijote
se mulţumi, zicîndu-şi că se arătase înţelept păgînul şi că făcuse cum face castorul, care,
văzîndu-se încolţit de- vînători, se muşcă singur şi-şi taie cu dinţii lucrul pentru care ştie el din
instinct că este prigonit, îl trimise dar pe Saneho să ridice coiful,, şi luîndu-l acesta înmiim. zise :
— Zău că-i bun lighenaşul şi că face un real din cei opt f, cum ar face o para.
Şi dîndu-i-l stăpînului său, acesta şi-l puse numaidecît în cap, rotindu-l pe toate părţile şi căutîndui
viziera. Şi cum nu i-o găsea, zise :
— Se vede treaba că păgînul pe măsura căruia a fost turnată dintru-ntîi această faimoasă cască va
fi avut un cap cît toate zilele. Şi ceea ce-i mai rău e că-i lipseşte jumătatea de jos.
1 în original „...rea! de â ocho" : monedă de argint de 3,48 gra-Bie, al cărui nume se presupune a veni de la rey (rege) sau
poate <te la res-rei : realis (monedă efectivă) ; echivalent cu o optime dintr-un taler, care are- 28 grame de argint,, de unde
denumirea. După unii comentatori real de ă ocho echivala cu 8 reali de argint.
229

Cînd îl auzi Sancho botezînd lighenaşul cască, rul mai putu ţine de rîs ; dar îşi aduse numaidecît
arniJ cum i se mîniase stăpînul şi se opri la mijlocul drurnuu,
— De ce rîzi, Sancho ? întrebă don Quijote.
— Rîd, răspunse Sancho, gîndindu-mă la căpăţîna... care trebuie s-o fi avut păgînul ce-a stăpînit
ăst coif, cJ.5 seamănă leit-poleit cu un lighean de bărbier.
— Ştii ce-mi trece prin minte, Sancho ? Că scula asta vestită, coiful vrăjit pe care-l vezi, trebuie
să fi căzm prin cine ştie ce întîmplare ciudată, în mîinile cuiva car» nu se pricepea să-i preţuiască
valoarea, şi, fără să ştidjH face, văzînd că e de aur curat, trebuie să fi dat la topjj cealaltă jumătate,
ca să pună mina pe bani, iar din juma-tatea care i-a rămas a făcut asta, despre eare tu zici J
seamănă c-un lighean de bărbier. Dar fie ce-o fi, pentru mine, care l-am recunoscut,
preschimbarea coifului nij trage prea greu, căci am să-l dreg în cel dinţii sat unde-o fi să se afle
vreun fierar,, aşa fel încît să nu-l întreacă şi nici măcar să-i poată sta alături coiful făurit de zeul
c». văliilor pentru zeul bătăliilor 1. Iar pînă una-alta am să-l port şi eu cum voi putea, că tot-e mai
bun decît nimica, cu atît mai mult cu cit îmi e de-ajuns ca să mă apere barem de vreo piatră.
— Aşa ar fi, zise Sancho, dacă piatra n-are să fie cumva azvîrlită de praştie, cum ni le-au
zvîrlit atuak cînd cu încăierarea celor două armate, de ţi-au bin^HJ vîntat măriei-tale măselele şi
ţi-au turtit plosca în clm era preafericita băutură ce m-a făcut să-mi vărs ma|MJ
— Mie nu mi-e aşa ciudă c-am pierdut-o, fiindc^B ştii prea bine, Sancho, îi întoarse don Quijote
vorflMl ţin minte reţeta pe de rost.
— Pe de rost o ţin minte si eu, răspunse Sancho. Dar aici să mă trăsnească Dumnezeu dac-aş mai
face-o şHj
1 Adică de Vulcan pentru Marte.
230
c-aş mai cerca-o vreodată, cîte zile-oi avea ! Cu atît ai mult cu cit trag nădejde să nu mai vină
niciodată ^„jlejul de a-mi fi de trebuinţă, căci am de gînd să mă ^ăzesc, ascuţindu-mi toate cele
cinci simţuri, de-a mai Pgni pe cineva şi de-a mai fi rănit de cineva. Dacă-i vorba [- rnai fiu dat o
dată în tărbacă, n-am nimic de zis, căci o 'jpastă ca asta n-ai cum s-o ocoleşti, şi dacă-ţi vine pe
',apj n-ai altceva de făcut decît să ridici din umeri, să-ţi tij răsuflarea, să strîngi din ochi şi să te laşi
azvîrlit unde !e,or mina soarta şi cerga.
— Halal creştin mai eşti şi tu, zise don Quijote auzind asta, dacă nu uiţi niciodată ocările ce ţiau
fost aduse cîndva. Află că inimile nobile şi mărinimoase nu se uită ije obicei la asemenea
fleacuri. Ai rămas cumva şchiop de vreun picior, te-ai ales cumva cu vreo coastă ruptă ori cu
capul spart, că nu-ţi mai iese din minte, nici azi, gluma aceea ? Căci e lucru limpede pentru mine
c-a fost doar o glumă şi un fel de a-şi mai trece vremea ! Fiindcă, de n-aş fi luat-o aşa, m-aş f i.
întors pe dată acolo şi-aş fi făcut, ca să te răzbun, mai multă pagubă hanului decît au putut face
grecii pentru furtul Elenei aceleia l, care, dac-ar mai fi trăind în vremurile noastre, ori dacă
Dulcinea mea ar fi trăit pe vremea aceea, ar putea fi sigură că nu i s-ar mai duce atîta vestea de
frumoasă ce era, cum i-a mers.
Şi scoase un oftat, s-ajungă pîn' la nouri. Sancho zise :
— Fie şi glumă, căci răzbunarea nu-i poate ajunge, chiar de n-ar fi fost glumă. Dar numai eu ştiu
ce fel de glumă a fost, şi. mai ştiu şi că, dacă mi s-o şterge gluma asta din minte cum mi s-a şters
de pe şale, n-am s-o uit cîte zile-oi avea. Dar să lăsăm asta, şi spune-mi mai biiie-luminăţia-ta, ce
ne facem cu calul ăsta sur rotat, care pare măgar cenuşiu, şi pe care. l-a lăsat baltă, aicea,
1 Soţia lui Menelaos Atridul, frumoasa fugită cu Paris la Tro-"3, cauză a urii aheilor faţă de troieni şi a războiului
cîntat de Corner în Iliada.
231
Martin acela , pe care l-ai dat măria-ta de-a că după felul cum şi-a luat- picioarele la spinare şi-a
sj putina, nu cred c-o să se mai întoarcă în vecii vecilor ia ; şi, pe barba mea, nu-i rău deloc surul.
— Eu n-am niciodată obiceiul, zise don Quijo despoi pe cei pe care-i birui şi nu-i în datina ca să
le.iei caii şi să-i laşi pe jos, afară doar dacă î torul nu-şi va fi pierdut calul în luptă, căci atu tot
dreptul să-l ia pe-al învinsului, socotindu-l cîştii_ luptă dreaptă. Aşa că, Sancho, lasă calul ăsta
sau garul, sau orice-ai vrea tu să spui că este, că de î: ce stăpînu-său ne-o vedea plecaţi, are să
se întoa' să-l ia.
— Numai Dumnezeu ştie cît chef aş avea să-l iau, ţj întoarse Sancho vorba, sau cel puţin să-l
schimb eu-a] meu, care nu mi se pare aşa de soi. Ce să spun,
sînt legile cavaleriei dacă nu te lasă măcar să
măgar cu altul. Şi tare-aş vrea să ştiu dacă am voie să
schimb cel puţin căpestrele şi tarniţele.
— în privinţa asta, n-aş putea să-ti răspund cu toată siguranţa, răspunse don Quijote, şi, cum este
o îndoială la mijloc, pînă ce m-oi lămuri cum stă treaba, îţi dau vok să le schimbi, dacă ai întradevăr
atâta trebuinţă de ele,
— Atit de mare trebuinţă .am, răspunse Sancho, că dac-ar fi să fie pentru mine însumi, naş
duce lipsă mai mare.
Şi pe loc, înarmat cu învoirea stăpînului săvîrşi :cl de mutaţia capamm.2 jşi-şi împodobi
măgăruşul cu "> drag, încît ieşi cu întreit sau încincit cîştig.
1 Martin, în loc de Mambrino, numit de acelaşi Sancho «•! îoc, Malandrino. E vorba de coiful vrăjit cîştigat
de Eeinaldos de Montalbân în lupta împotriva regelui Mambrino, care-l purta.-
2 Ceremonie care avea loc în postul Pastelul în sînul bis catolice ; cardinalii, de obicei îmbrăcaţi în roşu, îşi
punea semn de doliu, veşminte violete. Aluzia la aceste solemnităţi iş| ironia lui Cervantes.
282
pupă ce isprăvi şi cu asta, prînziră cu rămăşiţele ospă-lui lua^ Pradă de la călugări, băură apă din
rîul cu piele, fără să întoarcă însă ochii să se uite la ele, pînă le purtau pică pentru spaima pe
care le-o pripunînd
aşadar capăt mîniei şi tristeţii, încălecară şi, {ară să apuce pe vreun drum anumit (fiind mai
aproape je obiceiul cavalerilor rătăcitori a nu lua niciodată unul «ngur)> ° porniră încotro vedeau
cu 'ochii, lăsîndu-se în •voia lui Rocinante, căreia voia stăpînului său i se supunea, •^ şi voia
măgarului, care-l urma totdeauna oriunde-ar fi [avut chef să-l călăuzească, cu dragă inimă, ca un
bun tovarăş. în felul acesta ieşiră din nou la drumul mare,, şi-l urmară la întîmplare, fără nici o
ţintă;
Şi mergînd ei aşa pe şleah, Sancho zise către stă-pînul său :
— Stăpîne, nu vrei măria-ta să-mi îngădui a mai rupe o vorbă în doi ! Că de când mî-ai pus
opreliştea aceea straşnică, a muţeniei, mi-au putrezit, în burtă, nerostite,. mai mult de patru vorbe
înţelepte, şi n-aş vrea s-o îngrop şi pe cea care-mi veni acum pe vîrful limbii, una singurăsingurică.
— Zi-o, îi îngădui don Quijote, şi nu te-ntinde prea mult la vorbă, că vorba multă, sărăcia omului.
— Vorba e, stăpîne, răspunse Sancho, că de mai multe zile încoace tot stau şi mă gîndesc cît de
puţin ai de cîş-tigat şi cu ce te-alegi dacă umbli să tot cauţi aventuri de •astea, cum cauţi măria-ta
prin pustietăţi şi pe la răscruci de drumuri, unde chiar dacă înfrunţi şi duci la capăt cî-teva din cele
mai primejdioase, n-are nici cin' te vedea, nici cin te şti, aşa că vor rămîne mute şi îngropate pe
vecie, în paguba măriei-tale şi-a gîndurilor bune cu care fe începi, şi-n paguba celor ce s-ar arăta
vrednici de asemenea fapte. Şi aşa, mie mi se pare c-ar fi mai bine
nu cumva măria-ta ai alte vederi, mai înţelepte) să băgăm în slujba vreunui împărat ori a altui
mare dom-
233
nitor, aflat în luptă cu niscai vrăjmaşi, şi în slujba js măria-ta îşi poate arăta vrednicia, puterile
nemăsurate lj şi mai marea înţelepciune. Căci, văzînd toate astea, ŞM, pînul pe care l-am sluji n-ar
avea încotro şi ne-ar piS" pe fiecare după cum merităm. Şi nu ne-ar lipsi nici Cei care s-aştearnă în
scris isprăvile măriei-tale, ca să fie j] veci pomenite. De-ale mele, nici nu mai zic nimic, căc^H
trebuie să iasă din marginile cerute unui scutier, cu toate că, la o adică, dacă este datina cavaleriei
să fie scriaţi faptele scutierilor, nu cred că ale mele ar trebui să^H mînă printre rînduri.
— Nu zici rău ce zici, Sancho, vorbi don Quijote. Dar fiind ea vaier rătăcitor, înainte de-a ajunge
acolo unde spui tu, trebuie să cutreieri lumea, punîndu-ţi virtuţi» la încercare, în căutare de
aventuri, pentru ca, ducînd W bun sfîrşit cîte unele, să-ţi cîştigi renume şi glorie, încît atunci cînd
vei ajunge la curtea vreunui mare monarh, să şi fii cavaler vestit prin faptele tale, şi nici să nu te
vadă bine intrat cu dinadinsul pe porţile cetăţii, cînd m şi înceapă tineretul a-ţi da tîrcoale şi a te
urma, strigîmj în gura mare : „Iată-l pe Cavalerul Soarelui, sau p^H Şarpelui !" ori al altei steme,
sub care vei fi săvîrşjjţ fapte mari. „Acesta este, vor zice, cel ce l-a învin^H luptă dreaptă pe
uriaşul Bronca-Bruno, zmeul cu puteri suprafireşti, şi cel care l-a dezlegat de vrajă pe marele
Mameluc.al Persiei, care stătuse fermecat vreo nouă de ani !" Şi aşa, din gură-n gură vor trece
faptele pe loc, la zarva asta a tineretului şi-a celorlalţi se va arăta, la ferestrele palatului, său
regesc, regel acelui regat, şi cum va da cu ochii de cavaler, şi-l va cunoaşte după armărie sau după
deviza de pe scut, vînd încotro, va trebui să zică : „Ehei, voi, cavaleri, cîţi vă aflaţi la curtea mea,
ieşiţi să-ntîmpinaţi floarea^ valeriei, pe care iat-o venind !" Şi, la porunca lui, şe arăta cu toţii ; iar
el va coborî scările la jumătate, şi-l «-îmbrăţişa cu toată căldura, şi-i va da acolada sărutîndiij
234
amîndoi obrajii, apoi îl va lua de mînă şi-l va conduce Pn galoanele doamnei şi stăpînei sale, unde
cavalerul o va fia împreună cu infanta, fiica lor, care trebuie să fie una jjn cele mai frumoase -şi
mai împlinite la trup domniţe din . jte cu mare greutate ai putea găsi pe cea mai mare parte din
suprafaţa pămîntului. După asta, nu se poate să nu se întâmple ca ea să nu-şi pună ochii pe cavaler,
şi ef pe e3i şi fiecare să nu-i pară celuilalt o apariţie mai curînd cerească decît pămîntească, şi,
fără să prindă de veste, .33 nu rămîna înlănţuiţi şi prinşi în mreaja de neînlăturat ;a dragostei, şi cu
inima plină de grija datorită neprice-foerii de a-şi da pe faţă, vorbind cu celălalt, simţămintele |i
temerile. De aici are să fie dus, fără îndoială, într-altă parte a palatului, împodobită cu mobile de
preţ, unde, după ce-i vor fi scos armele, îi vor pune o mantie bogată de purpură, cu care să se
înfăşoare ; şi dacă arăta chipeş cînd era în armură, la fel de chipeş, dacă nu şi mai, va trebui să
arate înveşmîntat în mătase. La căderea nopţii ^a cina cu regele, regina -şi infanta, şi nu-şi va mai
lua ochii de la ea, privind-o în ascuns de ceilalţi, şi ea va face acelaşi lucru cu tot atîta iscusinţă,
pentru că, aşa cum am mai spus, e o domniţă foarte înţeleaptă. O dată strînsă l masa, are să intre
pe neaşteptate în sală un pitic-mărunţel m viclean, împreună cu o slujnică frumoasă de-a împă-
[rătesei, urmîndu-l între doi uriaşi, ca să propună o anumită încercare, scornită de un mag bătrîn
ca lumea, pe care cel ce-o va duce cu bine la capăt va fi socotit drept ;,celmai viteaz cavaler de pe
pămînt. Pe loc, regele va da porunci ca toţi cei de faţă să facă încercarea, şi nici unul im va 'putea
s-o ducă la capăt, în afară de cavalerul oaspete, spre marele folos al renumelui său, fapt de care infanta
va fi foarte mulţumită şi se va socoti fericită şi răsplătită de a fi avut norocul să poată nimeri
aşa de bine ; Şi frumuseţea este că regele acesta, sau domnitor, sau ce-o fi fiind el acolo, duce un
război crîncen cu altul, la fel de puternic ca şi el, iar cavalerul oaspete îi cere voie (după
235
cîteva zile cît a stat la curtea lui) să plece la război ! să-l slujească. Regele îi dă cu dragă inimă
voie, iar cava
? Ierul îi sărută curtenitor mîna pentru marele hatîr ce" face. Şi în noaptea aceea va să
se despartă de doamV şi stăpîna sa infanta, luîndu-şi rămas bun printre ostre, ţele unei grădini ce
dă în iatacul ei1, printre care i-a mJ vorbit de alte multe ori pînă acum, fiindu-le citoare şi ştiutoare
de toate o domniţă în care infanta multă încredere. El va ofta, ea va leşina, domniţa va p] după apă
rece şi-şi va da în vileag toată părerea de pentru că se ivesc zorile şi n-ar dori să fie descoperiţi, să
nu se vatăme cinstea stăpînei sale. în cele din ur infanta îşi va veni în simţiri şi-i va întinde
cavaleri printre zăbrele, mîinile-i albe, pe care el i le va săi de mii de ori şi i le va scălda în lacrimi
! Apoi va răi„^, hotărît între ei doi în ce chip să-şi vestească fie ceeâei li se întîmplă de bine, fie
ceea ce H se întîmplă de rS iar prinţesa îl va implora să lipsească cît mai putină vreme cu putinţă.
El i-o va făgădui cu mii de jurăminte şi va începe din nou să-i sărute mîinile şi să-şi ia rămas bun,
atît de îndurerat, încît numai cît nu-şi va da duhul. 'Pleacă de aici în odaia lui, se azvîrle în pat, nu
poate dormi de durerea despărţirii, se scoală cu noaptea-n se duce să-şi ia rămas bun de la rege şl
de la regi chiar şi de la infantă ; i se răspunde, după ce şi-a rămas bun de la cei doi, că senora
infanta nu se sfl bine şi că nu-l poate primi. Cavalerul crede că ea s-a . bolnăvit de durerea
despărţirii ; i se frînge inima, şi pii lipseşte să nu-şi dea de gol simţămintele. Domniţa mij citoare e
de faţă şi ia bine seama la toate, apoi se da să-i povestească stăpînei. care-o primeşte plîngînd
1 După cum remarca şi Clemencm, ar fi fost mai bine ca„| vantes să fi spus că iatacul da în grădină decît că da grădii iatac.
Dealtfel, construcţia spaniolă a sintagmei e neobij aici : „...jdrdin que cae en el aposento", în loc de : „...que aposento"
(grădina care dă în iatac, înăuntrul iatacului, în care dă în iatac, în sensul că se deschide spre iatac).
236
ii': 1
ptine că una din cele mai mari dureri ale ei este că nu ştie cine-i cavalerul, nici dacă e os de domn
sau nu. Dom-Lţa o încredinţează că nu poate încăpea atîta frumuseţe, vitejie şi curtenie, de cîtă dă
dovadă cavalerul ei, decît jntr-o odraslă regească, într-un om de viţă înaltă. Cu asta se mai mîngîie
nemîngîiata, hotărîtă să-şi ostoaie durerea, ^ să nu prindă de veste părinţii, şi nu trec nici două zile
pînă iese din nou în lume. Cavalerul, în vremea asta, e plecat ; se luptă în război, învinge pe
vrăjmaşul regelui, cucereşte o mulţime de cetăţi, biruie într-o mulţime de Bătălii, se întoarce la
curte, îşi vede stăpîna la locul ştiut . si se înţelege cu ea s-o ceară „tatălui ei de nevastă, drept
răsplată pentru cît l-a slujit. .Regele nu vrea să i-o dea, pentru că nu ştie cine este. Cu toate astea,
fie c-o răpeşte, fie în cine ştie ce alt chip, pînă la urmă infanta ajunge să fie nevasta lui, iar tatăl ei
ajunge să socotească mare noroc căsătoria aceasta, pentru ca iexse la iveală că acest cavaler nu-i
altul decît fiul viteazului rege al nu ştiu cărui regat, care nici n-o fi fiind scris pe hartă. Moare
tatăl, infanta moşteneşte tronul, şi, nici una, nici două, cavalerul devine rege. Acuma vine clipa
răsplătirii scutierului său .şi a tuturor acelora care l-au ajutat să se înalţe atît de sus ; îşi însoară
scutierul cu una din domniţele infantei, care nu poate fi alta decît cea care-a fost tăinuitoarea
dragostei lor, şi care-i fiica unui duce din cei de neam de prinţ.
— Asta-i ! strigă Sancho. Asta eer şi eu, ce să mai umblăm cu şoalda ! La asta ţintesc, fiindcă
toate, pînă într-o iotă, au să ţi se întîmple măriei-tale sub denumirea de Cavaler al Tristei Figuri.
— Şi n-ai nici o îndoială, Sancho, răspunse don Qui-jote. fiindcă întocmai aşa, şi străbătînd
aceleaşi trepte ca în ceea ce ţi-am povestit, ajung de obicei şi-au ajuns întotdeauna cavalerii
rătăcitori să fie regi sau împăraţi. Tot ce ne mai trebuie acum este să vedem ce rege, dintre cei
creştini sau dintre pagini, duce în ziua de azi război şi
237
— Slavă Domnului, zise Sancho, că eu sînt creştin viţă veche, şi, ca să fiu conte, mi-e prea destul
!
— Ba încă ţi-e prea mult, spuse don Quijote. Şi dacă n-ai fi, n-ar putea să-ţi strice cu nimica, căci,
eu regele, îţi pot da orice rang de nobleţe, fără să-l peri cu bani şi fără să mă fi slujit în vreun fel ;
p că dacă te fac eu conte, iată-te dintr-o dată cavaler, oamenii ce-or zice, că n-or să mai aibă
încotro şi-or s fie nevoiţi să-ţi spună „înălţimea- ta", oricîtă inimă rea şi-ar face !
• — Vai de ei, zise Sancho, dacă-şi închipuie că n-aş şti eu să-mi fac respectat ticlui,
— Titlul vrei să spui, îl îndreptă stăpînul său, că nţfl totuna ticlui şi titlul. •„.,,<
— Fie, răspunse Sancho, vreau să spun că le-aş veni eu de hac, fiindcă, pe cinstea mea, am fost o
vreme paracliser la o mănăstire, şi-mi şedea aşa de bine fusta de paracliser,' .încât zicea toată
lumea că eram destul de chipos ca să pot fi chiar stareţ al mănăstirii de care spuneam. Dar ce mă
fac când mi-or pune coşcogea mantie de duce peste şolduri, sau m-or înveşmânta numai în aur şi
perle, ca pe conţii veniţi de peste mări şi ţări ? i Socotesc c-are să se strângă lumea să mă vadă,
cale de cinci poşte împrejur !
— - Are să-ţi stea bine, zise don Quijote, dar -va fi nevoie să-ţi razi barba mereu, că după cît de
deasă, de încâlcită şi de rău potrivită din foarfece îţi este, dacă nu-ţi tr.eci briciul pe obraz la
fiecare două zile cel puţin, te-ar putea oricine dibui cine 'eşti, de la o bătaie de flintă.
1 Sancho face aluzie la mantia de hermină, pe care n-o purta, în afară de rege, decât ducii.
240
— Ce mare lucru ? zise Sancho. N-am decît să iau bărbier şi să ţi-l ţin de casa mea, plătindu-l cu
sime
! Ba chiar, de-o fi să fie nevoie, l-oi face să umble pă coada mea, ca pe slujitorul unui mare
dregător.
— Dar de unde ştii tu, întrebă don Quijote, că după marii dregători umblă cîte-un slujitor ?
.— Am să-ţi spun, răspunse Sancho. Mai an, am fost o lună la Madrid, şi acolo am văzut că, pe
cînd îşi făcea plimbarea un nobil tare mic, despre care toţi ziceau că e tare mare l, orunde se ducea,
umbla după el un om călare, de parcă era coada lui, nu alta ! Am întrebat şi eu că ele ce omul
acela nu venea lîngă celălalt, ci umbla tot în dosul lui, şi mi-au spus că acela era scutierul şi că era
un obicei al granzilor să poarte cu ei cîte unul din ăştia. De-atuncea ştiu, că nu mi-a mai ieşit din
minte !
— Ce să spun ? Ai dreptate ! zise don Quijote. Poţi şi tu să-ţi cari bărbierul cu tine, căci
obiceiurile nu s-au născut toate deodată, nici n-au fost scornite cu hurta,, aşa că de ce n-ai fi tu
cel dintâi conte care să umble cu bărbierul după el ? Şi unde mai pui că trebuie să-ţi fie om mai
de-ncredere cineva cînd e vorba să-ţi dai barba pe mîna lui, decît ca să-ţi pună şaua pe-un cal!
— Lasă bărbierul pe seama mea, zise Sancho, ^ rămînă pe seama măriei-tale. să dai zor a ajunge
mai repede rege şi-a mă face pe mine conte.
— Aşa va fi ! răspunse don Quijote şi, înălţînd ochii, văzu ceea ce se, va povesti în capitolul
următox .
1 Se pare că e vorba de marele duce de Osuna, don Pedro Ci--ron (1579—1624), erou vestit al războaielor de
cucerire purtate de regii Spaniei, mort în prizonierat, şi despre care s-a spus : ::M;e n-avea-n el nimica, afară de
statură".
241
CAPITOLUL XXII
Despre felul cum slobozi don Quijote o mulţime de
nenorociţi, duşi fără de voia lor acolo unde n-aveau
nici un chef să se ducă
Povesteşte Cide Hamete Benengeli, autor araly^H mancheg, în această nobilă, răsunătoare,
dulce, modestă l ingenioasă istorie, că, după ce faimosul don Quijote avu cu Sancho Pânza,
scutierul său, voroava aceea despre catm se spune la sfîrşitul capitolului al XXI-lea, don QuijojH
înălţă ochii şi văzu că pe drumul pe care apucase şi • veneau pe jos ca la vreo doisprezece oameni,
înşiraţi ca mătăniile pe-un coşcogeamitea lanţ de fier petrecut pe după gîturile lor şi toţi cu cătuşe
la mîini. Mai veneau împreună cu ei doi oameni călări şi doi pedestraşi ; călăreţii purtau
archebuze cu rotiţă 1, iar pedeştrii, lănci $• spade ; şi Sancho Pauza, de îndată ce-i văzu, strigă :
— Asta-i un lanţ de osîndiţi de-ai regelui, oameni duşi la muncă silnică, în galere 2.
—. Cum oameni duşi la muncă silnică ? întrebă ^f|H Quijote. E oare Cu putinţă să facă regele
silnicie vreun» om ?
— N-am spus asta, răspunse Sancho. Am spus doar că sînt oameni care, pentru fărădălegile lor,
au fost osîiB diţi să plece pe galere, în slujba regelui, cu de-a sila.
— Asta aşa e, zise Sancho.
1 Flintele şi archehuzele „cu rotită", spre deosebire de cele mai vechi, care se descărcau prin aprinderea unui fitil,
funcţionau Prufl învîrtirea unei cheiţe ca de ceasornic plasate în mijlocul unei rojjH care freca bucata de cremene
aşezată la capătul ţevii, fâcînd-o să dea scînteie şi să aprindă pulberea.
2 Expresia din text : „..gente forzada del rey" (oameni luaţi j^l sila de rege) are sens echivoc : „...oameni
violentaţi (siliţi) de HţH ge", oameni cărora regele le-a făcut silnicie.
_- Aşadai , reluă don Quijote, oricum ar fi să fie, oamenii ăştia, de vreme ce sînt duşi, se cheamă
că merg cu de-a sila, şi nu de bunăvoie.
.— Atunci, dacă-i aşa, răspunse stăpînul său, aici intră în Joc îndatorirea tagmei mele, de-a
împiedica silniciile, de-a sprijini pe cei nevoiaşi şi de-a le veni întrajutor
!
— Ia seama, măria-ta, zise Sancho, că justiţia, care întruchipează pe regele însuşi, nu. poate face
silnicii ori nedreptăţi unor asemenea oameni, ci, dimpotrivă, îupe-depseşte ca să-şi ispăşească
fărădălegile.
In vremea asta, lanţul ocnaşilor se apropie, şi don Quijote, cu vorba foarte curtenitoare, le ceru
celor care îi păzeau să binevoiască a-i aduce şi lui la cunoştinţă pricina sau pricinile pentru care-i
duceau în aşa chip pe oamenii aceia. Unul dintre paznicii călări îi răspunse că erau ocnaşi, osîndiţi
ai majestăţii-sale, că erau duşi la galere şi că altceva nu mai avea de spus, şi nici el de>
aflat.
— Cu toate astea, îi întoarse don Quijote vorba, mi-ar plăcea să aflu despre fiecare dintre ei, în
parte, pricina, nenorocirii lui.
Mai adăugă la aceste vorbe şi altele de acelaşi fel, tot atît de' cuviincioase, ca să-i înduplece pe
paznici să~i spună ceea ce dorea, încît cel de-al doilea dintre călăreţi
îi zise.:
— Păcat că, deşi avem aici catastiful osîndiţilor şi probele de la procesele fiecăruia din
aceşti nenorociţi, nu-i momentul să ne oprim tocmai acuma ca să le scoatem şi să le citim. Mai
bine apropie-te domnia-ta şi m-treabă-i chiar pe ei, că ţi-or spune singuri, dac-or vrea, şi se vor
învoi de bună seamă să-ţi spună, pentru că oamenii ca ei au mîncărici la limbă ca şi la mînă.
Dobîndind învoirea aceasta, pe care şi-ar fi luat-o de la sine de nu i-ar fi dat-o ei, don Quijote se
apropie de şiragul înlănţuiţilor şi-l întrebă pe cel dintîi ce păcate
243
ispăşea umbîînd într-aşa hal împodobit. Omul îi răspun.se că umbla aşa de îndrăgostit ee era !
— Doar atît ? Numai pentru asta ? răspunse clon Quijote. Păi, dacă-i aşa, şi dacă numai
pentru că sînt în„ drăgostiti sînt duşi oamenii la galere, de cînd ar fi tre, buit să mă aflu şi eu pe
ele, vîslind ?
— Numai, că dragostele mele nu-s cum crezi măria-ta zise ocnaşul, că mie mi-a căzut cu tronc în
aşa hal o coşarcă plină cu vîrf de rufărie, încît am strîns-o pînă îrţ„ tr-atîta de voiniceşte în braţe,
că, de nu mi-ar fi smuls-a cu de-a sila oamenii stăpînirii,, nici în ziua de azi n-aş $ lăsat-o de
bunăvoie din mînă. Am fost prins în flagrant delict, n-a mai fost nevoie de cazne , mi s-au dresat
acte
-
, - ace^
mi-au măsurat spinarea cu o sută de bice şi mi-au mai dat pe deasupra şi trei încheiaţi 2 de hroance
3 şi gata treaba !
— Ce-s horoancele ? întrebă don Quijote.
— Hroance înseamnă la noi galere, răspunse ocnaşii^ care era un băietan ca la vreo 24 de ani şi
zicea că era de fel din Piedrahita.
Tot aşa îl întrebă don Quijote şi pe-al doilea, care-însă nu-i răspunse nimic, trist curn mergea şi
căzut pe gînduri. Dar răspunse pentru el cel dinţii, care zise :
— Asta senor, merge la galere de canar 4 ce-a f ost, vreau să zic de cîntăreţ şi de lăutar ce se află,
1 „...el tormento" (tortura) făcea parte din procedura anchetei judiciare, în cazurile în care dovezile erau
concludente, se renunţa la ea, administrîndu-se, în schimb,, cu toată străşnicia, ori de cîte ori nu existau probe
suficiente şi era nevoie de mărturisirea. expresă a celui anchetat.
2 In original „...tres precîsos" (trei [ani] încheiaţi), expresie eliptică din vocabularul argotic al delicvenţilor.
3 Gurapas s-a tradus cu hroance, care în româneşte înseamnă ghete vechi, metaforă potrivită pentru o
ambarcaţiune lipsită de eleganţă : „gheată plutitoare".
4 Canario se numea, în jargonul pungaşilor, cel ce „cînta" îa timpul caznelor la care-l supuneau oamenii
stăpînirii, adică cel ce-şi mărturisea vina.
244
Păi cum aşa ? întrebă don Quijote. Pentru c-ai fost "nţ şi lăutar înfunzi galera ?
__- Da, răspunse ocnaşul, că nu se află pe lume lucru ^j afurisit decît să cînţi 1 în chinuri.
_- Ba, dimpotrivă, zise don Quijote, eu am auzit spu-nîndu-se că cine cîntă chinu-şi înspăimîntă !
— Aici e de-a-ndoaselea, răspunse ocnaşul, căci cinema jjitat o dată îşi plînge-n pumni toată
viaţa.
— Nu pricep, zise don Quijote. Dar unul dintre paznici îl lămuri :
— Senor cavaler, în lumea non sânta2 a oamenilor [acestora, a cînta în chinuri înseamnă a
mărturisi atunci
cînd eşti pus la cazane. Ticălosul acesta a fost supus la tortură şi şi-a mărturisit vina de-a fi fost
geambaş de cai, adică hoţ de dobitoace, şi pe temeiul mărturisirii lui a fost osîndit la şase ani de
galere, pe lîngă două sute de bice, pe care le mai poartă încă pe spinare ; şi umblă tot timpul
gînditor şi trist, pentru că ceilalţi hoţi, pe care-i vezi înşiraţi aici în marş, îl chinuiesc şi-l fac de
două parale, bătîndu-şi joc de dînsul şi socotindu-l om de nimica, pentru că a mărturisit şi n-a avut
tăria să tăgăduiască ; deoarece, spun ei, tot atîtea buchii are şi un „nu" cîte are şi un „da", şi cel
împricinat nu-şi dă seama, ce noroc are. că-i stă viaţa sau moartea în puterea limbii sale, şi Ş nu în
puterea limbilor celor ce aduc mărturii şi dovezi ; şi, la urma urmei, drept să-ţi spun, mai că-mi
vine şi i mie a crede că nu-s chiar greşiţi în ceea ce spun şi că au dreptate.
1 „...cântar en el ansia" : a-şi mărturisi delictul în timpul torturilor apei («J tormento del agua), care consta din a
pune în faţa delicventului, întins la pămînt, o pînză care să-i astupe nările ca 18 •"• poată respira decît pe gură, în
vreme ce apa i se turna ne-it în gîtlej şi îl oblig.» să înghită tot timpul, fără a-i da ră-


~ «~ — -.;«X nt-ii nrlMino Q

sa nu contenit
gaz să tragă aer în piept, ceea ce provoacă o panica animalica a organismului, întocmai ca în toiul crizelor de
astm Ansia sau clarioso era denumită, din pricina aceasta, în argoul hoţilor, apa 2 Adică lipsită de sfinţenie :
păcătoasă.
245
19 - Don Quijote de la Mancha, voi. I
ru§at Şi PărJ fiin.<J,
ai
m fără să ai de unde-ţ tîu cef d '
dac-aş fi
fiindcă, uac-aş fi avut la vreme ăşti uuu< cu care mă ispiteşti acum luminăţi-ta, as iana prpfiAvnii" ^:
—•-
ca atunci CÎJ de foan?
du
Aşa este, răspunse ocnaşul. Şi vina pentru care a st osîndit la o asemenea pedeapsă este -că a fost misit
L ochi dulci, ba chiar samsar de trupuri întregi. Vreau 2 spun că, ce mai vorbă lungă, pe cavalerul ăsta
îl duc tfM^ galere de codoş ce-a fost, şi pentru că pe deasupra i s-a mai aflat şi vina de-a fi făcut
vrăjitorii, dar nu mult : joar de două degete pe fundul paharului. — Să nu se fi adăugat astea două
degete, zise don nu merita, numai de codoş ce-a fost, dacă n-a
____ ^.miiiau-ia, as li putut „„,
cu ei peana grefierului şi înviora măiestria avocatului aşa chip, încît astăzi m-aş afla în mijlocul pieţei
Zocil dover i din Toledo,. şi nu aici pe sleah, cu zgarda la c I:
Sar .' Tfft TY1 D va- î TI-------- • ~
ca un ogar ! Da
, -----, ~w. i-gaiua ia £
^o. un ugar ! Da' mare-i Dumnezeu ! Răbdare, că trece asta, cum trec toate !
Trecu deci don Quijote la al patrulea, cu înfăţişare venerabilă, cu
care era
pasta asta,
,
, u o barbă albă pînă la brîu ; acesta, auzind că-l întreabă de pricina rinse a plînge şi nu r l cincilea
osîndit îi sl ăsta cumsecade e dus
care-l vîrîse n
sa asa, prinse a plînge şi nu răspunse nici un cuvîi dar cel de-al cincilea osîndit îi sluji de tălmaci,
zicîiM — Omul ăsta cumsecade e dus 'pe patru ani la galere. după ce a fost purtat pe uliţele ştiute, 2
îmbrăcat c , cu toată pompa şi de-a călare,
cuvine,
t>
• ••• m se
1 Dover înseamnă în arăbeşte piaţă, dar semnificaţia întregului nume s-a pierdut cu timpul. Aşa se întîmplă si cu alte
cuvinte arabe, substantive comune, ca alcald (castel), alcazar (pala dina (cetate), alcântara (pod), guadiana (rîu),care
au dat în spani-oleşte nume proprii. Azi se zice.ras-n»" -)- "'--"
,j;„~ • -
ae cuv
, ve comune, ca alcalâ (castel), alcazar (palat), medina
(cetate), alcântara (pod), guadiana (rîu),care au dat în s oleşte nume proprii. Azi se zice castilia de Alcalâ,
ciudad de dina, puente de Alcântara, rio Guadiana etc.
2 în original „...las acostumbradas" (obişnui jargonul delicvenil
... raas (obişnuitele) :
jargonul delicvenţilor, luată de aceştia din stilul de sentinţelor judecătoreşti : „Să fie dus călare pe măear uliţelor tiut"
'< " ..!«-»-•
uliţelor ştiute 246
expresie din cancelari^
ruşi»
. Asta vrea să zică, se băgă Sancho Pânza în vorbă, cîte mi se pare mie, că l-or fi tîrît în piaţa publică,
îndu-l.
-,- . ,,^~ iic uus caiare pe măgar de-a lungul (sau „uliţelor pe unde sînt de obicei duşi").
făptuit nimica alta, să fie pus să plutească pe galere, afară de-ar fi să le ^comande şi să le fi amiral.
Căci mede codoş nu-i pentru oricine se nimereşte ; e slujbă de oameni cu socoteală la cap, şi foarte
trebuincioasă într-un-stat. bine orînduit, aşa că n-ar trebui s-o facă decît oameni foarte nobili şi de
neam vechi ; ba chiar ar trebui să se afle inspectori şi controlori ai unora ca aceştia, cum sînt pentru
celelalte slujbe, şi să li se ştie numărul, li-. ";at ca al agenţilor de bursă, fiindcă doar în felul acesta fi
cruţată lumea de o mulţime de nenorociri, pricinuite faptul că treaba şi meseria asta sînt date pe mina
unor iţe nepricepute şi scurte de minte, cum sînt muieruş-de doi bani perechea, pajii şi măscăricii de
bîlci, cio-[gari cu caş la gură şi care habar' n-au ce-i viaţa, că ian cînd îţi plesneşte măseaua .mai avan
şi cînd ai avea î mare nevoie de unul care să se priceapă să aleagă e, ei rătăcesc drumul, se pierd de la
mînă pînă la gură. iu mai ştiu nici care le e dreapta şi care stînga. Aş vrea merg şi mai departe şi să arăt
motivele pentru care r cuveni să fie bine aleşi cei ce urmează să deţină în t o slujbă aşa de necesară,
dar nu este potrivit prilejul pentru una ca asta ; voi spune-o eu într-o zi cu ar putea-o lecui şi îndrepta.
Tot ce mai am de.spus acuma este că amărăciunea pe care mi-a pricinuit-o vederea pletelor
10
24Î
acestora albe şi chipul ăstuia atît de venerabil, osîndit;! asemenea munci doar pentru vina de a
fi fost codoş, m^ risipit-o adaosul că a fost şi vrăjitor. Cu toate că ştiu bi^ţ că nu se află pe
lumea asta vrăji care să poată silui »j schimba voinţa omului, aşa cum gîndesc unii săraci -M
duhul, şi mai ştiu că avem liberul-arbitru, pe care nq-i, iarbă de leac nici descîntec să-l poată
birui. Ceea ^^H de obicei anumite femeiuşti scurte de minte şi uni: şâr, latani netrebnici sînt
doar nişte amestecuri de licojM nişte otrăvuri cu care-i înnebunesc de cap pe oam«M lăsîndu-i
să creadă că au putere de a-i face să fie iuţH lucru care este, cum spun, cu neputinţă, căci ar
însemna să siluiască voinţele.
- Aşa şi este, zise bătrînul, şi spun drept, senor,5 în chestia asta cu vrăjitoria, ,zău că n-am nici
o- vină ; despre codoşlîc, n-o tăgăduiesc. Dar să nu-şi închi cineva că facem vreun rău prin
asta, fiindcă tot i ream era să se bucure toată lumea şi să trăiască în şi bună. învoială, fără
gîlcevi şi fără amărăciuni ; mi-a folosit la nimic gîndul meu bun, şi nu m-a dieat să fiu dus
acolo de unde nu mai am nădejde întorc, judecind după cît de încărcat de ani sînt, mai fiii şi
bolnav de băşica udului, beteşug care nu-mi dă pas^H mă odihnesc mai de fel !
Şi prinse din nou a plînge, ca la început; iar Sancho îl apucă mila pînă într-atîta, încît
scoase dii un real din cei patru 1 şi l-l dădu de pomană.
Trecu mai departe don Quijote şi-l întrebă pe alt ce greşise, iar acesta îi răspunse, nu mai puţin
mu ba chiar mai şugubăţ decît celălalt :
1 în original „veal de a cualro", monedă divizionară curen monedă de cont, cum se spune, valorînd de două ori decît
un reai de opt, adică fiind un sfert de taler. (Sancho făcea deci un sacrificiu considerabil scoţînd, spre a o da ocnaşului,
o moneda importantă, cu care s-ar fi putut cumpăra peste 120 de ouă. Un ou face cam un maravedi).
f48
~- Eu sînt mînat unde vezi fiindcă peste măsură de gtâruitor am tot şuguit cu două vere
primare de-ale mele, gi cu alte două verişoare de-^ale altora ; ce mai vorbă lungă, atîta am tot
glumit cu ele, că, din glumă, a crescut jamilia, fără să-i mai pot da de firul rudeniei, încît nici
piania dracului n-o mai descurcă. Mi se puseră toate în geamă cu probe, nu mă bucurai de nici
o bunăvoinţă peavînd bani, fui cît pe^aci să mor de gîlci, pe care voiau £ă mi le frece cu
ştreangul, mă osîndiră la galere pentru şase ani, şi eu încuviinţai : îmi ispăşesc vina ; sînt tînăr

viaţă să am, că toate se lecuiesc cu asta. Şi de ai cumva lurninăţi-ta, domnule cavaler, cîte

ceva cu care să vii într-ajutorul ăstor bieţi oropsiţi, are să ţi-o plătească Dumnezeu în ceruri, şi
vom avea şi noi pe pămînt grijă să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătatea măriei-tale ori de
cîte ori ne-om spune rugăciunile, dorindu-ţi viaţă - la fel de lungă şi de bună pe cît o merită
binefăcătoarea dumitale făptură.
Umbla îmbrăcat în robă de student , şi unul din paznici spuse că era un om cu şart la vorbă şi
nu-l întrecea nimeni pe latine.
La urmă de tot venea un om foarte chipeş, în vîrstă de 30 de ani, care n-avea alt cusur decît că
se uita niţel cam zbanghiu. Era legat ceva mai altfel decît restul osîn-•diţilor, căci purta la
picior un lanţ aşa de lung, încît îi înfăşură tot corpul, şi-n jurul gîtului ducea două verigi de
fier, una prinsă în ochiurile lanţului, iar cealaltă, din cele ce se numesc „uită-te la mine" sau
„copita priete-
1 f T i
1 în original „,..<habito de estuăiante" : cum universităţile vremii erau, ca tot îmvăţămîntul spaniol, puse sub controlul
sau chiar date în organizarea ordinului iezuit, iar teologia era suverană peste celelalte discipline, studenţii erau asimilaţi
clerului şi umblau în sutane preoţeşti, ca unii ce aveau să devină bachilleres şi licen-ciados, titluri confundate de popor
cu acelea ecleziastice şi date âe obicei preoţilor.
249
^_____,.,_„..,,„„.,... ,,„„„,,„,.....,„„„,„.„, ..„-, ..-,„., ™„...™— .—" — -.•">-" •-^'•"""'HIH
nului" , şi din ea s-coborau doi drugi de fier ce-i -ajunsa pîn' la brîu, sustinînd două cătuşe, în
care-i erau vh-iţ mîinile, ferecate cu un lacăt cît toate zilele, în aşa chin încît nici cu mîinile la gură
nu putea s-ajungă şi rucj să-şi plece capul ca s-ajungă la mîini n-avea cum. £w Quijote întrebă
pentru ce purta omul acela atîtea fiare mai multe decît toţi ceilalţi. Paznicul îi răspunse că ave^ el
singur mai multe păcate decît toţi ceilalţi laolaltă şi cj era aşa de cutezător şi-atît de mare pehlivan,
încît, cu toate că-l duceau în felul în care-l duceau, nu erau siguri de el, ci stăteau tot timpul cu
frica-n sîn, nu care cumva să le scape.
— Ce păcate aşa grele o fi avînd, zise don Quijute, dacă n-a meritat pedeapsă mai mare decît
să înfunde galera ?
— O înfundă pe zece ani, răspunse paznicul, ceea ce e totuna cu moartea civilă. E destul să ştii,
ca să nu-ţi mai trebuiască altceva, că flăcăul ăsta e faimosul Gines de Pasamonte,, zis, cu alt
nume, Ginesillo de Şterpelillo.
— Domnule comisar, zise atuncea ocnaşul, ia-o mai domol, şi să nu ne-apucăm acuma să
dezgropăm poreclele ! Gines mă cheamă, si Ginesillo, şi Pasamonte-i numele meu de familie, nu
Şterpelillo, cum zici dumneata, calmai bine şi-ar vedea fiecare de el, şi tot s-ar alege cu ceva !
— Nu te răţoi aşa, răspunse comisarul, domnule pungaş de mîna-ntîia, dacă nu cumva vrei
să te-nvăţ eu să-ţi mai ţii gura şi să te fac să-ţi plîngi în pumni !
— N-am ce face, răspunse ocnaşul, că omului îi merge nu cum vrea el, ci cum dă Dumnezeu ; dar
într-o bună
1 în original „...pie de amigo" (sau guarda amigo) : furcă de fier, ce se punea sub bărbia condamnaţilor, ca să nu-şi
poată ascunde faţa cînd erau scoşi în piaţa publică, spre biciuire, sau spre fixare la stîlpul infamiei.
250
are edem
să mi se ducă vestea-n lumea întreagă, şi o să noi atunci dacă mă cheamă Ginesillo de Şterpe-nu
"
u nu i
' .— Păi nu-ţi zice aşa, cîrcotaşule ? întrebă paznicul. — Da, aşa-mi zice, răspunse Gines, dar îi
fac eu să .ju-mi mai zică, ori, de nu, îţi dau voie să mă razi acolo jnde şoptesc printre dinţi ! l
Şenor cavaler, dacă ai ceva le dat, dă-ne o dată, şi du-te cu Dumnezeu, că ne-ai cam olictisit tot
vîrîndu-ţi nasul unde nu-ţi fierbe oala şi vrînd ;â iscodeşti viaţa aproapelui; iar dacă ai chef s-o ştii
pe-a nea, află că eu nu-s altul decît Gines de Pasamonte, a i;ârui viaţă e scrisă, na, de
degetele'astea, uite-le !
A «„ ^-i~^T~i-i-o-fo 7ico onmi<2arnl. ră el
Ui via^a e scrisa, na, u.c ^^5^^^.^^ ~^„-—, -----__ .
— Are dreptate, zise comisarul, că el singur şi-a scris vieţii, cum nu se poate mai bine ; dar cartea
a închisoare, zălog pentru două sute de reali !
- - • •- T--i~ »u;„v, /!„_.,
chiar de-ar fi


.IJ.XV. ^.^t-----------,--------------- . ,

povestea vieţii, cum nu se poate mai bine rămas în închisoare, zălog pentru două sut<
— Şi am de gînd s-o scot, zise Gines, ea zălogită şi pe două sute de ducaţi !
— E-aşa de reuşită ? întrebă don Quijote.
— E-atît de reuşită, răspunse Gines, încît vai de capul lui Lazarillo de Tormes2 şi-a
tutur,or celorlalte cărţi de soiul ei, cîte s-au scris ori se vor mai scrie ! Tot ce pot să vă asigur e că
spune adevărul, şi încă spune adevăruri atît de pline de duh şi-atît de desfătătoare, încît nici o
minciună nu s-ar putea asemui cu ele.
'— Şi care-i titlul cărţii ? întrebă don Quijote.
— Viaţa lui Gines de Pasamonte, răspunse însuşi autorul ei.
— Şi e terminată ? întrebă don Quijote.
1 Pasaj scabros, pus de CerVantes în gura acestui personaj aresc spre a-l caracteriza din punct de vedere moral.
cărau ici iz,c mn j-/wi^i, ^^ v^~.~-~ ---------
2 întîiul roman picaresc, cel care a dat modelul genului: atribuit lui Diego Hurtado de Mendoza, a apărut în 1555 în trei
ediţii simultane, presupuse a fi transcrierea unei suite de snoave, cuen-tos viejos, raportate prin tradiţie orală,mai
demult, reflex spaniol
! viejos, raportate prin iraumc uitua-iiim ^cm^.,, •.~~.__~,____
al povestirii medievale franceze din secolul al Xll-lea, Le garson de Vaveugle (Sluga orbului). (Vezi lucrarea noastră
antologică Isprăvile unor vintură-lume, proză picarescă spaniolă.)
— Cum poate fî terminata, răspunse el, dacă n încă nu mi s-au sfîrşit zilele ? Ceea ce.am
scris e de 13 naşterea mea pînă-n clipa cînd m-au azvîrlit la galeră acum, ultima dată.
— Va să zică, ai mai fost şi altă dată la galere ? zis§ don Quijote.
— SIujindu-l pe Dumnezeu şi pe rege, am mai fost şj altă dată, vreme de patru ani încheiaţi, şi-s
desprins şi e^ gustul de posmagi, şi cu gustul de gîrbaci, răspunse Gines, aşa că nu-mi fac
cine ştie ce inimă rea că mă duc din nou, fiindcă acolo voi avea răgaz să-mi sfîrşesc cartea, căci
mai am o mulţime de lucruri de spus, iar pe gaterele Spaniei ai mai multă tihnă ' chiar deeît aş
avea eu nevoier cu toate că n-am nevoie de cine ştie ce rs.Ljaa
- pentru ce mi-am pus în gînd să mai scriu, fiindcă le >tiu pe de rost.
— Pari om de duh ! zise don Quijote.
— Şi nefericit, răspunse Gines, pentru că nefericire
îl urmăreşte întotdeauna pe omul de duh. -
— î! urmăreşte pe pezevenghi,, vrei să zici ! spuse comisarul.
— Ţi-am mai spus. dornnuie comisar, răspunse Pasa-monte, s-o laşi mai domol, cad domnii aceia
nu ţi-au pus în mînă topuzul ca să ne chinuieşti pe noi, sărmanii ce umblăm înlănţuiţi, ci ca să ne
călăuzeşti şi să ne-duci acolo unde a poruncit majestatea-sa ; că de nu,, mă jur pş... dar ajunge, că
s-ar prea putea să iasă într-o
•' Aluzie satirică la lipsa de eficienţă a amiralităţii spanie care, după mai multe înfringeri navale suferite de la distruger
vestitei invencible armada, se preocupa mult mai puţin de urm rirea turcilor corsari în Mediterana, operaţie riscată şi
nelucrativ deeît de traficul transoceanic al aurului, neprimejduit pe atui etecît arareori de corsarii regiiiet Eliza-beth a
Angliei.
3 Aluzie satirică la felul selecţionării valorilor în epocă, g movarea celor mediocri şi conformist fiind pe atunci regulă
nerală.
232
2i la spălat petele pe care mi le-ai făcut la han, aşa că gă-şi ţină toată lumea gura şi să trăiască
cum i-o plăcea, vorbind numai de bine. Dar mai degrabă hai; s-o pornim niai iute la drum, că
destul am stat-la taclale !
Comisarul ridică topuzul să dea în Pasamonte, drept răspuns la ameninţările lui. Dar don Quijote
se vîrî între ei şi-l rugă să nu-l chinuiască, căci nu era de mirare ca un om ferecat cu atîtea lanţuri
la mîini să fie ceva mai slobod la limbă. Apoi, întorcîndu-se către toţi cei din lanţ, rosti :
— Din toate cîte mi le-aţi spus, preaiubiţi fraţi am tras încheierea că, deşi sînteţi pedepsiţi pentru
greşelile voastre, pedepsele la care sînteţi osîndiţi nu vă prea fac plăcere şi vă duceţi să le răbdaţi
fără de nici un chei şi cu totul împotriva voinţei voastre, îmi dau seama că s-ar putea întîmpla ca
slăbiciunea eutăruia, cînd a fost supus la tortură, ori poate lipsa de bani a cutărui alt'uia şi lipsa de
protecţie înaltă, sau, în sfîrşit, judecata sucită a magistratului să fi fost cauza pierzaniei voastre şi
să fi împiedicat dreptatea să vă iasă la iveală chiar atunci cînd era de partea voastră.' Toate acestea
îmi vin în minte, spunîndu-mi, încredinţîndu-mă şi chiar silindu-mă să-mi arăt cu voi rostul pentru
care cerul m-a sortit să trăiesc pe lumea asta şi să îmbrăţişez tagma cavaleriei pe. care am
îmbrăţişat-o, făcînd jurămînt să ajut pe cei nevoiaşi şi pe cei obijduiţi de mai-marii lor. 'Dar cum
ştiu că este unul din principiile cuminţeniei să nu faci niciodată cu răul ceea ce se poate face cu
binele, vreau să-i rog pe aceşti domni paznici şi pe domnul comisar să binevoiască a vă desfereca
şi â vă lăsa să plecaţi nestingheriţi, că sînt destui care să-l slujească pe rege cu mai bune prilejuri,
şi mi se pare prea crud să faci robi din cei pe care Dumnezeu şi natura i-a făcut oameni liberi. Cu
atit mai mult,
' ' Pasaj obscur ; pare să fie o referire la vreun incident ştiut de amîndoi vorbitorii şi petrecut în timpul călătoriei
ocnaşilor, pe care însă textul lui Cervantes nu ni-l face cunoscut.
253
'domnilor paznici, adăugă don Quijote, că oamenii aceştia bieţii de ei, nu v-au făcut vo'jă
nimica, aşa că să-şi vadă fiecare de păcatele lui ! Este un Dumnezeu in cer şi are el grijă, să
pedepsească răul şi să răsplătească binele, aşa că nu-i treabă de oameni cinstiţi să fie călăii
altor oameni cînd n-au a se amesteca în asta. Vă cer asta cu atîta blînM deţe şi sînge rece
pentru că vreau să am de ce vă rmjjH ţumi dacă o veţi face ; dar dacă n-o faceţi de bunăvojj
lancea şi spada aceasta, dimpreună cu vrednicia braţu^H meu, vă vor sili s-o faceţi de nevoie.
— Nostimă neghiobie, n-am ce zice ! răspunse comH sarul. E bună de tot ! Ia te uită cu ce haz
a ştiut s-o îi» cheie, • şolticul ! Vrea să-i lăsăm lui ocnaşii regelui, nicjB mai mult, nici mai
puţin, ca şi cum am fi de capul nosinjM şi-am putea să-i dăm ascultare, sau ar avea el vreo
cădereB să ne-o poruncească ! Ia vezi-ţi, senor, de drum ! Du-te cui Dumnezeu ' şi mai
îndreaptă-ţi puţin ţucalul de pe catH ' ce-mi tot umbli să ne cauţi nod în papură şi să ne
prinâM cu mîţa-n sac ?-
— Mîţă eşti tu !... 1 şi motanul, şi şobolanul, şi ; lanul ! răspunse don Quijo.te.
Şi, .zis şi făcut ! se năpusti asupra lui atît de pe n< pusă masă, încît, fără să-i mai dea răgaz să
se ape buşi de pămînt, rănit greu cu lancea, şi o brodise de minune, căci acesta era singurul
care avea archebuză 2. Cei-.lalţi paznici rămăseseră cu gurile căscate, încremeniţi de
întîmplarea asta neaşteptată ; dar, venindu-şi în fire. călări puseră mîna pe spadă, pedestraşii,
pe arbalete, şi-l asaltară toţi împreună pe don Quijote, care-i aştepta cJ mult sînge rece. Şi fără
îndoială că nil i-ar fi mers L dacă ocnaşii, văzînd ce prilej bun de a-şi recîştiga liberjj
1 Gato (pisică) însemna, în jargonul pungaşilor, chiar hoţ. Ga-tazo înseamnă şi azf „pungăşie".
2 Inadvertenţă a lui Cervantes ; la începutul capitolului al XXII-lea se spunea că amîndoi arcaşii călări
purtau archebuze cu rotiţă.
ii'
tatea li se oferea, n-ar fi făcut tot ce le stătea în putinţă ca să rupă lanţul pe care erau înşiraţi, învălmăşeala fu aşa
de mare, încît paznicii, care dădeau cînd să pună 0iîna pe ocnaşii ce se desferecau, cînd să-i ţină piept lui don
Quijote care-i ataca, nu putură face nimic care să le fi fost de folos. Ajută şi Sancho, dinspre partea lui, la
slobozirea lui Gines de Pasamonte, care-şi luă cel dinţii zborul, liber şi neîmpiedicat de nimic, şi, tăbărînd pe comisarul
trîntit la pămînt, îl uşura de spadă şi de archebuză, cu care, mai ochind pe unul, mai vîrînd spaima întraltul,
dar fără s-o descarce nici măcar o singură dată, mătură toată garda de pe cîmpul de luptă, căci paznicii o
luară la sănătoasa, cît de frica archebuzei. lui Pasamonte, cît de-a grindinei de bolovani cu care ocnaşii sloboziţi
ii bombardau.
Sancho se posomori grozav de isprava asta, fiindcă îi trecu prin minte că cei care-o luaseră la picior puteau saducă
la cunoştinţa „Sfintei Frăţii", care avea să iasă numaidecît în căutarea vinovaţilor, făcînd să bată clopotele
în toate clopotniţele. Aşa că îşi mărturisi temerile faţă de stăpînul său şi-l rugă să facă aşa fel încît să se depărteze
cît or putea mai repede de-acolo şi să scape cu fuga, ascunzîndu-se prin munţii împăduriţi, în apropierea cărora
erau.
— Foarte bine, zise don Quijete, numai că ştiu şi eu ce este de făcut acuma.
Şi, chemîndu-i pe toţi ocnaşii, care, după ce-l despu-iaseră pe comisar, lăsîndu-l numai cu pielea, se învîrtea'u
năuciţi, îi adună pe toţi roată, ca să asculte ceea ce le poruncea, apoi le zise :
— Orice om nobil trebuie să fie recunoscător pentru binefacerile primite, şi unul din păcatele ce-l supără mai
mult pe Dumnezeu este nerecunoştinţa. Spun asta- pentru că aţi avut prilejul să simţiţi, domnilor, din experienţa
cea mai nemijlocită, binefacerea săvîrşită de mine întru binele vostru ; drept răsplată pentru ea, aş dori, şi asta-mi
255
" ' V^HHHHHMMHBBH^HMflB
M t
..„_„--.««™ <-"-™~:""'-T
—— voia, cârfffipovărâţî cu lanţul pe care vi l-am luat de pe grumaji, să purcedeţi numaidecît
la drum şi să vă duceţi în cetatea Toboso, şi-acolo să vă înfăţişaţi dinaintea domniţei Dulcinea
del Toboso şi să-i spuneţi că robul său, Cavalerul Tristei Figuri, v-a trimis ca să vă închinaţi ei şi
să-i povestiţi de-a fir-a-păr tot ce-a cuprins această faimoasă aventură, pînă ce v-am putut dărui
din nou multdorita libertate. Iar după ce veţi fi îndeplinit aceasta, vă puteţi duce oriunde veţi voi,
să vă căutaţi . norocul.
în numele tuturor răspunse Gines de Pasamonte, care rosti :
— Ceea ce ne ceri măria-ta, domnul şi mîntuitorul nostru, ne este cu neputinţă, ba chiar e mai
mult decît peste puterile noastre să împlinim, căci nu putem merge toţi laolaltă pe drumuri, ci
numai cîte unul şi răzleţiţi, avînd fiecare grijă de pielea lui şi ascunzîndu-ne şi-n gaură de şarpe,
ca să nu ne afle „Sfînta Frăţie", care nu mai încape îndoială că se va urni în căutarea noastră.
Ceea ce ai putea domnia-ta face, şi drept ai destul s-o faci, este să ne strămuţi închinarea asta şi
tributul datorat domniţei Dulcinea del Toboso într-o cîtime oarecare de Credo şi de Ave-Maria pe
care noi să le rostim pentru lurninăţia-ta, lucru ce s-ar putea împlini fie zi, fie noapte, din mers ori
stînd culcat, la vreme de pace sau de război. Dar să-ţi treacă prin cap c-avem să ne întoarcem
acum la hârburile Egiptului \ vreau să spun, să,
.---------- ^ ,j
1 în original „...las ollas de Egipto" : locuţiune folosită cu ver- | bele desear (a dormi), recordar (a-şi
aminti),volver (a se întoarce^ ia...). Noi am tradus cu sensul de „rex'enire la antichitate", „întoar- ;| cere la starea
străveche", dar ollas se pare că n-avea, în zicala spa- s niolă, sensul de vas arheologic, ciob, hîrb, ci acela de
ciorbă sau mîncare, ghiveci (vezi olla podrida), adică, ironic, „viaţa de huzur de altădată". După unii, proverbul
spaniol ar veni din Biblie, fiind o aluzie la pasajul unde fiii lui Israel cîrteau împotriva '•••• 1"r ' ce-i purta
nemîncaţi prin desert, ~ ~' "raîncăruri pe carp-i -"----
258
crezi că ne vom lua lanţul şi ne vom aşterne drumului către Toboso, ar însemna să-ţi închipui că-i
noapte afară acuma, cu toate că nu-i nici zece dimineaţa, şi să ne ceri nouă una ca asta, înseamnă
să ceri plopului mere.
— Atunci, mă jur pe orice, zise don Quijote (căruia îi şi sărise ţandăra), don Pui-de-Lele, don
Ginesillo de Şterpelillo, sau cum te-o fi chemînd, c-ai să te duci tu singur, cu coada-ntre picioare,
şi cu toată fierăria asta pe umeri, fără doar şi poate, cum te văd şi mă vezi !
Pasamonte, care nu prea era răbdător din fire (mai fiind şi încredinţat că don Quijote n-avea
minţile toate de vreme ce putuse săvîrşi una atît de boacănă, dîndu-îe lor libertatea), cînd se văzu
în aşa chip tratat, nu făcu decît un semn cu ochiul tovarăşilor săi şi, trăgîndu-se cu toţii mai la o
parte, pe dată începură să arunce o ploaie de pietre în don Quijote, căruia cele două mîini nu-i m'ai
ajungeau ca să se poată feri, acoperindu-se cu scutul, în vreme ce sărmanul Rocinante numai de
pintenii lui n-avea timp să se sinchisească, mai abitir decît dacă ar fi fost de bronz ! Sancho se
dădu îndărătul măgarului, ca trupul dobitocului să-l ferească de nourul şi grindina de pietre , ce
ploua întruna asupra amîndurora. Don Quijote nu se putu scuti atît de bine de lovituri cu pavăza
încă să nu-l ajungă nu ştiu cîţi bolovani, care-i loviră trupul cu atîta putere, încît îl doborîră la
pămînt. Şi nici nu căzuse bine, că se şi trezi cu studentul de-a călare pe pieptul lui, luîn-du-i
lighenaşul din cap şi trăgîndu-i cu el trei-patru lovituri pe spinare. După asta, studentul mai dădu
tot de atîtea ori cu ligheanul de pămînt şi-l. făcu zob. Ii luară pieptarul pe care-l purta pe deasupra
armurii şi vrură să-i ia şi nădragii, şi de bună aeamă că i-ar fi luat dacă nu s-ar fi împiedicat în
jambierele lui de fier. Pe Sancho îl uşurară mai întîi de suman şi-l lăsară apoi, numai în albituri,
împărţindu-şi între ei celelalte prăzi ale bătăliei,
257
apoi o apucară care-ncotro, căci îşi băteau capul mai mult să scape de temuta „Sfînta Frăţie"
decît să se împovă reze dinaintea domniţei Dulcinea din Toboso.
Nu mai rămaseră decît măgarul şi Rocinante, Sancho şi don Quijote : măgarul, cu capul în
pămînt şi gînditor scuturînd din cînd în cînd-din urechi, de parcă nu i-^p fi venit a crede că
încetase viscolul de pietre care-i prj, mejduia podoabele capului ; Rocinante, întins lîngă stăpînul
său, căci îl azvîrlise la pămînt alt pietroi ; Sancho' numai în cămaşă, dîrdîind de frica
„Sfintei Frăţii", iar don Quijote, amărît, pentru că se vedea împodobit ca vai de el, tocmai de
cei cărora le făcuse atîta bine.
CAPITOLUL XXIII
Despre ceea ce i s-a întîmplat vestitului don Quijote
în Sierra Morena, aventură dintre cele mai rare din
cîte se povestesc în această istorie adevărată
Văzîndu-se în ce hal era, don -Quijote îi zise scutierului său :
— Am auzit întotdeauna spunîndu-se, Sancho, că a face bine unor oameni de nimica e ca şi
cum ai turna apă în mare. Dacă aş fi luat în seamă ceea ce mi-ai spus tu, aş fi fost acuma
cruţat de restriştea asta ; dar nu mai am ce-i face ! Răbdare, şi mai multă băgare de ,seam deaci
înainte.
— Ai să ăi măria-ta mai multă băgare de seamă, -răs-punse Sancho, cum ani .să fiu eu .
popă"! Dar de vreme ce spui că, de-ai fi ţinut atuncea seamă de vorbele mele, ai fi fost cruţat
de-aşa necaz, crezi-mi cel puţin acuma şi-ai să-ţi' cruţi altele şi mai mari, fiindcă trebuie să ştii
că la „Sfînta Frăţie" nu-ţi merge cu de-astea, caval
258
eştile. că nu dă ea pe toţi cavalerii rătăcitori cîţi or fi „e lume nici o ceapă degerată T Şi află c-a
şi început să jpi se pară că-mi şuieră săgeţile arcaşilor ei pe lîngă
urechi ...
— Eşti tu fricos din fire, Sancho, zise don Quijote, dar, ca să nu zici că sînt încăpăţînat şi că
nu fac niciodată ce mă sfătuieşti, de data asta vreau să-ţi urmez sfatul şi să mă pun la
adăpost de urgia de care te temi aşa de mult. Fac asta însă cu o condiţie : ca niciodată, cît vei
trăi tu pe lume, şi chiar şi după moarte, să n-aud c-ai spus cuiva că de frică m-am dat deoparte
şi m-am tras îndărăt din faţa primejdiei, si nu ca să dau urmare rugăminţilor tale ; fiindcă dacai
spune altfel, ai spune o minciună, şi te dezmint de pe-acuma pentru atuncea, şi de peatuncea
pentru acum !2 şi-ţi spun verde în faţă că minţi şi că vei minţi de fiecare dată cînd vei
spune-o ori vei gîndi-o ! Şi nu-mi mai răspunde nici un cuvînt, că numai cît mă gîndesc că fug
şi mă retrag din faţa primejdiei şi mai cu semă din faţa acesteia, de care pare că aş simţi o
umbră de teamă, îmi vine să rămîn pe loc, aici, , singur, şi s-aştept nu numai „Sfînta Frăţie",
asta de care tot vorbeşti şi tot tremuri, ci pe toţi fraţii celor douăsprezece triburi ale lui Israel,
şi pe cei şapte fraţi Macabei, • şi pe gemenii Castor şi Polux, împreună cu toţi fraţii şi frăţiile
cîte-or fi fiind pe lume !
— Stăpîne, răspunse Sancho, să te retragi nu înseamnă să fugi ; iar s-aştepţi, nu-i deloc
înţelept, cînd primejdia întrece aşteptările, ci înţelept e să te păstrezi de azi pe mîine şi să nu te
pui la bătaie tot, într-o' sin-
1 Aluzie la procedeul „Sfintei Frăţii" de a executa, prin tir simultan de săgeţi, pe cei condamnaţi la .moarte
(Nueva Recopi-lacion, Cartea VIII, Legea VII, Titlul XIII).
, 2 Inversare absurdă, pusă aici pentru efectul comic, a formulei desde ohoro para entonces (de pe acum pentru
atunci), pe care o foloseau uzual scribii justiţiei, spre a anticipa răspunsul Ia o ulterioară dezminţire, eventuală
sau posibilă.
239
gură zi. Şi află că, oricît oi fi eu de necioplit şi de ţărănos, tot am un dram de pricepere cînd e
vorba de purtare în viaţă ; aşa că să nu-ţi pară rău că mi-ai ascultat sfatul, ci mai bine urcă-te
pe Rocinante, dacă poţi, că dacă nu te-oi ajuta eu, şi vino după mine, că-mi spune mie inima
că avem acuma nevoie mai mult de picioare decît . de mîini.
Don Quijote, fără să mai spună nici un cuvînt încalecă, şi luînd conducerea Sancho, călare pe
măgarul său,; se înfundă într-o coamă a munţilor Sierra Morena, de care erau aproape,
Sancho punmdu-şi în gînd să străbată tot- lanţul munţilor şi să iasă la Viso sau la Almodovar i
del Campo, ascunzîndu-se cîteva zile prin pustietăţile acelea, ca să nu dea de ei „Sfînta
Frăţie" dacă cumva i-ar căuta, îi dădea curaj în treaba asta şi faptul că din i răzmeriţa ocnaşilor
ieşiseră teferi desagii cu merinde din spinarea măgarului, lucru pe care-l socoti o adevărată
« minune după cîte le furaseră şi după cît de amănunţit -,] cotrobăiseră peste tot locul cei
sloboziţi.
Odată cu seara ajunseră în inima Sierrei Morena, unde Sancho găsi cu cale să-şi petreacă nu
numai noap-> tea aceea, ci şi alte cîteva zile, cel puţin atîtea cîte avea să-i mai ţină merindea,
aşa că înnoptară între două stînci şi-o mulţime de arbori-de-plută. Dar ceasul rău. care, după.
cîte -cred cei care n-.au scînteie de credinţă adevărată, pe toţi ne paşte şi pe toate le
orînduieşte, le mînă şi le amestecă după cum îi place, făcu să-i dea în gînd a se ascunde tot în
munţi şi lui Gines de Pasamonte, faimosul pehlivan şi pungaş, scăpat de lanţ prin virtutea şi
prin nebunia lui don Quijote şi gonit de groaza „Sfintei Frăţii", de care avea temeinic cuvînt a
se teme ; şi-l mînă soarta lui şi frica tot cam pe unde îi minase pe don Quijote şi pe Sancho
Pânza, la un ceas din zi cînd îi mai putea recunoaşte ca să-i lase mai întîi s-adoarmă. Şi cum
răii sînt întotdeauna şi nerecunoscători, cum nevoia dă prilej să-ţi faci rost de ce-ţi lipseşte şi
cum vrabia din
260
flâ nu se dă pe cioara din par, Gines, care nu era de
ul lui nici recunoscător şi nici cu gîndul numai la bine-Lceri, se hotărî să fure măgarul lui Sancho
Pânza, sin-jjjsindu-se prea puţin de Rocinante, care era o pradă rea sărăcăcioasă de-ar fi vrut să-l vîndă
ori să-l pună Liog. Sancho Pânza dormea, aşa că îi fură măgarul, şi ipînă-n zori de zi era-prea departe
ca să-i mai poată lua Wneva urma.
Zorile se iviră, înveselind tot pămîntul şi posomo-rîndu-l pe Sancho Pânza, fiindcă-şi găsi măgarul
lipsă. Şi cînd se văzu' fără de el, începu să se vaite şi să se bobească în cel mai jalnic şi mai dureros
chip cu putinţă, !şi cu atîta tărie, încît don Quijote se deşteptă .la strigătele lui şi desluşi că spunea,
bocindu-se :
— Oh, fiule, carne din carnea mea, tu, care sub acoperişul meu ai văzut lumina zilei, giuvaerul copiilor
mei, fala nevestei şi ciuda vecinilor pizmaşi, tu, care-mi uşurai poverile, sprijin a jumătate din zilele
vieţii mele, căci :cu cei douăzeci şi şase de maravedises cît îmi dădeai pe zi îmi duceam jumătate din
greul gospodăriei !
Don Quijote, văzîndu-l cum plînge si aflînd pricina, D mîngîie cu vorbele cele mai bune pe care le găsi
de spus şi-l rugă -să aibă răbdare, făgăduindu-i că-i va da o ţidulă ca să i se dea, de la el de-acasă, în
schimb, trei .măgari, din cinci cîţi lăsase la plecare. Cu asta, Sancho se mai mîngîie, îşi şterse
lacrimile, se mai potoli din sughiţuri şi îi mulţumi, de darul ce-i făcea, lui don Quijote, căruia, de cum
intrase în munţi, inima îi era mai uşoară ;şi se arăta, voios cum nu se mai poate, căci locurile i se
'păreau numai bune pentru aventurile în căutarea cărora pornise. Ii veneau în minte toate noroacele
minunate cîte li se iviseră, în cale prin pustietăţi şi singurătăţi asemănătoare, celorlalţi cavaleri
rătăcitori, şi umbla atît de cufundat în gîndurile acestea, atît de năucit de ele-şi de dus pe ceea lume,
încît îşi uitase de toate.
261
Nici Sancho n-avea altă grijă (de cînd i se părea <J| calcă piciorul pe pămînt ferit de primejdii)
decît săM pună burta la cale cu rămăşiţele prăzii lor bisericeşti, ^ cum mergea în urma stăpânului
său, încărcat cu tot cef[ ce ar fi trebuit să care măgarul ; şi tot scoţînd cîte cev dintr-un sac şi vîrînd
în pîntece, n-ar fi dat para chioai,? pe altă aventură, atîta vreme cît putea merge aşa cu mergea,
pentru nimic în lume.
în vremea asta, ridicînd ochii, văzu că stăpînul 55, se oprise, încercînd să ridice cu vârful lănciei
nu ştiu Ce boccea căzută pe jos, aşa că se grăbi să dea fuga şi să-j ajute dacă ar fi fost nevoie ; şi
cînd ajunse, don Quijote tocmai ridicase cu vîrful lănciei o pernă şi-un cufăraş legate laolaltă pe
jumătate putrezite, sau mai curînd p^ trezite cu totul şi zdrenţuite ; dar erau atît de grele, încît
Sancho trebui să îngenunche ca să le ridice, şi stăpînu] lui îi porunci să, se uite ce era an cufăraş.
Sancho nu aş-teptă să-i spună de două ori si, cu toate că lădiţa era încuiată cu lacăt şi legată cu un
lanţ, prin rupturile scândurilor măcinate de putreziciune putu vedea ce era • tr-însa, adică patru
cămăşi de olandă subţire şi alte« cruri de pînză, nu mai puţin curate şi lucrate cu tot atîta dichis,
iar într-o băsmăluţă găsi o grămăjoară bunicică de scuzi de aur. Cum dete cu ochii de ei, strigă :
— Slavă tuturor cerurilor că au pus deoparte pentru noi şi-o aventură care să ne fie de folos !
Şi, scotocind mai departe, găsi un caiet de amintir bogat împodobit. Don Quijote i-l ceru şi-i
porunci să-ş păstreze banii pentru sufletul lui. Sancho îi sărută mîi nile mulţumindu-i, şi,
descărcînd lăcriţa de toată rufă ria, vîrî albiturile în sacul de merinde. Toate aceste văzîndu-le don
Quijote, zise :
— Pare-mi-se, Sancho (şi nu-i cu putinţă să fie altfel), că vreun drumeţ care s-a abătut din drum
va fi
Lcut prin munţii ăştia şi, ieşindu-i bandiţii în cale, trezie să-l fi.omorît şi să fi apucat a-l îngropa
prin părţile yea, neştiute de nimeni.
__Nu se poate să fie aşa, răspunse Sancho, căci,
jac-ar fi fost hoţi, n-ar fi lăsat nici banii.
.— Că bine .zici, adeveri don Quijote. Dacă-i aşa. nu Ljcesc şi nici nu-mi dă prin cap ce-ar putea
fi ; dar stai L pic, să vedem dacă-n cartea asta de amintiri nu-i scris Unic unde să putem desluşi şi
afla ceea ce dorim ! [ O deschise, şi cel dintîi lucru pe care-l află scris iguntrul ei, ca o ciornă, cu
toate că într-o foarte frumoasă scriitură, fu un sonet, pe care citindu-l cu glas fere ca să-l audă şi
Sancho, văzu că suna astfel :
Amorul, ori e fără conştiinţă, Ori e prea crud, ori eu nu port o vină Egală cu-a, torturilor pricină, Ce-mi chinuiesc
întreaga mea fiinţă.
De-i Amor zeu, ştiinţa lui divină Nimic din ochi nu scapă. Zeii, putinţa Cruzimii n-o au. De-unde suferinţa Ce-am
îndrăgit-o, poate dar să-mi vină ?
Mă-nşel de spun că pricina e Fiii:
Atîta răutate-n îngeri oare-i ?
Nu ceru-mi dă durerea : poate dracul!
Degeaba-i cauţi doctor să-ţi dea leacul l Mă voi sfîrşi curînd :'e-n rostul firii. Căci bolii ce te-a-ncins şi n-o ştii care-i,
— Păi cîntecul ăsta, zise Sancho, nu ne învaţă nimica, Becît doar, poate, că trăgînd de firele de
care se vorbeşte b el, om pune mîna pe tot ghemul istoriei.
— Ce au a face firele în toată treaba asta ? zise don Quijote; /
— Mi • s-a părut, răspunse Sancho,. că aud din gura Nărici-tale ceva .cu nişte fire.
— Eu am zis Fiiil, răspunse don Quijote, şi ă fără îndoială, nu-i decît numele domniţei de care se
p autorul sonetului ; şi zău că trebuie să fie bun poet ; de nu, înseamnă că nu mă pricep eu de fel la artă
!
— Care va să zică, se miră Sancho, te pricepi şi la stihuri ?
— Mult mai .mult decît ai putea tu crede,
don Quijote ; şi ai să-ţi dai seama de asta cînd te-oi mite să duci o scrisoare, scrisă numai în stihuri de
la ^ capăt la altul, stăpînei mele Dulcinea del Toboso. Fiindcă vreau să ştiu, Sancho, că toţi, sau cei
mai mulţi dintre cavalerii rătăcitori ai vremurilor trecute, erau mari tru-baduri şi iscusiţi cîntăreţi ;
pentru că astea două talente sau haruri mai bine zis, le vin dimpreună tuturor îndră. gostiţilor rătăcitori.
Drept este însă că strofele cavaleri-lor de altădată dovedesc mai multă înflăcărare a si decît măiestrie a
versului.
— Mai citeşte, măria-ta. zise Sancho, că poate] găseşti ceva care să ne placă.
întoarse" foaia don Quijote şi zise :
— Asta e proză, şi pare o scrisoare.
— Epistolă, stăpîne ? întrebă Sancho. ~
— După cum începe, pare o scrisoare de dra răspunse don Quijote.
— Păi, dă-i măria-ta citire cu glas tare. zise că tare-mi plac mie de-alde astea, de amor. •
— Foarte bucuros, răspunse don Quijote.
Şi citind-o cu glas tare, aşa cum îl rugase S văzu că zicea în felul următor :
— „Făgădumla ta mincinoasă si adevărul Jiejt . mele mă mină într-un loc de unde mai \ curînd îţi
W ajunge la urechi vesti despre moartea mea decît motivele
CITII
1 Fiii, Filis, Filena — nume tipice al unor personaje femin de roman pastoral, foarte la modă şi în poezia galantă
.şi curaj a epocii. Sancho, care nu cunoştea literatura nobililor, conţii numele acesta cu filo („fir").
264
^ care le am de-a mă plînge. M-ai azvîrlit din inima ta, Tingrato, în favoarea cuiva care are mai multe
decît mine, Jeşi valorează mai puţin ; dar dacă virtutea ar fi o bo-zţie care s-ar putea preţui în cifre, naş
pizmui averile Mora, nici nu mi-aş plînge nenorocirile inele. Ceea ce a ut clădi frumuseţea ta au
dărîmat faptele tale : din ea priceput că erai înger, şi din ele înţeleg că eşti femeie; cu bine, tu, care
eşti pricină a frămîntărilor mele, A facă cerul ca înşelăciunile soţului tău să-ţi râmînă pe veci ascunse,
ca să nu te căieşti de ceea ce ai făcut şi ca s# nu mă răzbuni pe mine de ceea ce nu mai doresc să fiu
ţUzbunat." Sfîrşind de citit scrisoarea, don Quijote zise : Sj mai puţin decît din versuri se poate deduce
de aici altceva decît că cel care a scris-o e vreun biet ibovnic dispreţuit.
Şi frunzărind toată cărţulia, mai găsi şi alte versuri şi scrisori, dintre care pe unele le putu citi şi pe
altele nu. Par ceea ce cuprindeau cu toatele erau doar tînguiri, jelanii, bănuieli, plăceri şi neplăceri,
favoruri şi dispreţuri, unele proslăvite şi celelalte deplînse.
Şi în vreme ce don Quijote cerceta caietul, Sancho cerceta cufăraşul, fără să lase, nici în el şi nici în
peri-niţă, vreun colţişor nescotocit, netrecut prin vamă şi nedijmuit, necum cusătura nedescusută sau
floc de iînă nescărmănat, ca nu cumva să se piardă, din nebăgare- de seamă sau din lipsă de grijă, cine
ştie ce — atîta lăcomie treziseră în el galbenii găsiţi, care treceau de o sută. Şi cu toate că nu găsi mai
mult nimic peste ceea ce găsise, îşi socoti răscumpărate şi zborul cu cerga, şi maţele întoarse pe dos
din pricina balsamului, şi binecuvîntările ciomegelor, şi ghiontii cărăuşului, şi pierderea desagilor, Şi
sumanul furat, şi toată foamea, setea şi osteneala ce-l vlăguiseră cît slujise la bunul stăpîn ce-i hărăzea
lui tot ce găsiseră, şi i se părea că e plătit şi răsplătit, cu vîrf i îndesat, prin darul acesta. Mare chef ar fi
avut Cavalerul Tristei Figuri să afle cine putea să fie stăpînul cu-
265
făraşului, bănuind, după sonet şi banii de aur, ca şi cămăşile acelea atît de subţiri, că n-avea cum fi
decu vreun om de viţă nobilă, un îndrăgostit pe care dispreţm doamnei şi stăpînei sale să-l fi adus
la capătul răbdădl0r împingîndu-l să-şi facă singur seama ; dar cum, prin raginile acelea nelocuite
şi prăpăstioase, nu întîl picior de om cu care să poţi schimba o vorbă, nu-şi 4uai bătu capul să vadă
încotro merge, lăsîndu-se în voia luj Rocinante, adică luînd calea pe care o putea alege calul veşnic
cu gîndul că n-avea cum să nu-i iasă în drum, pg coclaurii aceia, vreo aventură ciudată.
Şi cufn mergea aşa, tot gîndindu-se la asta, văzu pe creasta unei măguri care i se deschidea
înaintea ochilor un om care sărea din stîncă în stîncă şi din tufiş în tufiş cu o uluitoare
sprinteneală. I se păru că-l vede umblîn'd gol, cu barba neagră şi deasă, cu părul stufos şi încîlcit,
desculţ şi fără nimic care să-i apere pulpele de zgîrie-turi ; doar şoldurile i le acopereau nişte
pantaloni, care păreau de catifea, roşcaţi ca blana de leu, însă atît de flenduriţi, că prin mulţimea
de găuri i se vedea pielea. N-avea pe cap nimic, şi cu toate că trecu iute de tot, aşa cum spuneam,
toate mărunţişurile acestea le iscodi şi le ţinu minte Cavalerul Tristei Figuri ; şi oricît se strădui el,
nu-l putu urma, căci nu-i venea la îndemînă lui Rocinante, slăbănog cum era, să se hurduce prin
hîrtoapele acelea, mai fiind el şi din fire flegmatic şi cam scurt la pas. Pe dată-i fulgeră prin cap
lui 'don Quijote că.omul nu putea fi altcineva decît stăpînul bocceluţei şi al cufă-raşului, şi-şi
făgădui în gîndul lui să-l caute, chiar de-ar şti că bate un an tot lanţul munţilor acelora pînă să-l
găsească ; şi gîndind aşa, îi porunci lui Sancho să se dea jos de pe asin i şi s-o pornească pe una
din coastele mă-
1 Cervantes uită de episodul cu Ginesillo, care-i furase măgarul lui Sancho, şi-l face pe acesta să umble pe un
asin inexistent. Inadvertenţa se va corecta însă ceva inai departe.
266 "
că el avea s-o apuce pe cealaltă parte, deoarece, aşa, vor da poate de omul care le trecuse prin
faţa ochilor ca săgeata de iute.
— N-aş putea face una ca asta, răspunse Sancho, fiindcă nici nu mă despart bine de
luminăţi-ta, că şi tabără pe capul meu frica, copleşindu-mă cu mii de năluciri care mă bagă în
răcori. Şi slujească-ţi ce-ţi spun acuma ca înştiinţare, pentru ca de aici încolo să nu mă mai îndepărtezi
de măria-ta nici cu o palmă.
— Fie şi aşa, zise Cavalerul Tristei Figuri. Şi sînt foarte mulţumit că ai de gînd să te încrezi în
vitejia inimii mele, chiar dacă tu nu te prea arăţi inimos. Aşa că
n-ai decît să-mi calci şi acuma pe urme; iavaş-iavaş, [cum ăi putea,, numai să-ţi faci din ochi
felinare, căci vom da ocol vîrfuleţului ăstuia de munte, poate găsim omul care ne-a trecut pe
dinainte şi care, nu mai încape îndoială, nu e altul decît stăpînul lucrurilor găsite de noi. La
oare Sancho răspunse :
— Mult mai bine ar fi să nu mai umblăm după el, : pentru că dacă-l găsim şi se întîmplă să fie el
stăpînul [ banilor, e limpede că n-am încotro şi trebuie să i-i dau [înapoi ; ^aşa că socot mai
'nimerit să nu ne mai batem '.capul de pomană şi să.-i stăpînesc cu toată bună-credinţa,
pînă ce-o fi să se ivească, pe altă cale decît zelul şi stră-[duinţele noastre iscoditoare, stăpînul lor
adevărat ; şi poate că asta are să se petreacă după ce i-oi fi şi, cheltuit, şi atunci, neavîndu-i, regele
mi-o da, vorba aia, scutire să-i mai întorc. 1
— Te înşeli în privinţa asta, 'Sancho, răspunse don Quijote, că de vreme ce am apucat să
cădem la bănuiala că ştim care li-e stăpînul, şi-i la doi paşi, sîntem obligaţi să-l căutăm şi să i-i
dăm înapoi ; iar de-ar fi să nu-l căutăm, puternica bănuială ce ne-a intrat în cap, cum că el ar fi
stăpînul, ne face tot atît de vinovaţi ca şi atunci
1 Proverbul la care face aluzie Sancho este : „Al que no tiene, el Rey Io hace franco" („Pe cel lipsit, regele îl
scuteşte de plată.").'
un
cînd am şti că este el cu adevărat. Aşa că, Sancho prietene, să n u-ţi îngreuieze inima faptul că am
pornit în căutarea lui, de vreme ce a mea se uşurează dacă-l găsim.
Şi zicînd asta, dete pinteni lui Rocinante, iar Sancho îl urmă pe jos şi cu desagii în spinare,
mulţumită luj Ginesillo de Pasamonte ; şi după ce bătură ei bună parte din coasta muntelui, găsiră
prăbuşit într-o rîpă, mort, -bine de jumătate mîncat de cîini şi ciugulit de corb' catîr, înşeuat şj cu
căpăstru ; toate -acestea întări cugetul lor şi mai mult bănuiala că cel ce fugea en pînul catîrului şi
al cufărului găsit.
Şi pe cînd stăteau ei şi se uitau, numai ce auzh şuierat ca de cioban care-şi păzeşte turma, iar de-a
s lor se iviră dintr-o dată o mulţime de capre ; si pi ele, de dincolo de culmea muntelui, apăru şi
păstor le păştea, care era un moşneag. Dădu glas către e Quijote şi-l rugă să coboare pînă la
locul unde se i El le răspunse strigîndu-le, mirat, că cine îi adusei coclauri! aceia, unde nu calcă
mai niciodată alt picio cit de capră, ori de lup, ori.de alt soi de fiară, din HIUIBL— cîte mişună prin
partea locului ? Sancho îi răspunse^R vină el jos, că i-or da ei seama despre toate mai pe urmai
Scoborî păstorul de capre şi, ajugînd unde era.don Quijote,. grăi :
— Mă prind că vă uitaţi la catîrul ăsta luat cu chirie, care şi-a găsit moartea pe fundul văioagei
ăsteia. Şi /:fu că or fi fiind vreo şlase luni de cînd zace aici ! Spuneţi-rni: nu cumva aţi dat prin
preajmă de stăpînu-său ?
— N-am dat de nimeni, răspunse don Quijote, şi de . nimic, afară de o bocceluţă, şi de un
cufăraş, pe care le-am
găsit nu departe de aici,
— Le-am găsit şi eu, răspunse păstorul de capre, dar nu mi-am îngăduit niciodată să le ating şi
nici măcar să mă apropii de ele, de frică să nu-mi iau belea pe cap şi .să nu care cumva să mă
apuce vreunul că i le-aş fi furat ; că dracu-i viclean, şi numai ce se trezeşte omul că-i pune 268
cale cine ştie ce piedici, care-l doboară la păroînt, de i ri-apueă să-şi dea seama de unde-i
vine năpasta,
— Tocmai aşa gîndesc şi eu, răspunse Sancho, că şi am dat peste ele, da' nici n-am vrut să mă
apropii mai lt de-o azvîrlitură de băţ : acolo le-am lăsat, şi acolo
a« rămas, întocmai cum erau ; că nu-mi trebuie mie cîine eu tinichea de coadă !
— Spune-mi, om bun, zise don Quijote, nu cumva ştii cine ar putea să fie stăpînul lucrurilor
ăstora ?
— Tot ce-aş şti eu să spun, zise păstorul de capre, este că, să tot fie şase luni, poate ceva mai
mult. poate ceva mai puţin, de cînd' ne pomenirăm, la stîna care se afle îa trei leghe de aici, cu un
tînăr voinic şi frumos, călare chiar pe catîrul ăsta pe care-l vedeţi aici ; : avînd
l la el chiar legăturica şi -cufăraşul de care- spuneţi că le aflarăţi şi nu le luarăţi. Ne întrebă ce
cotlon din munţii [ ăştia era mai pustiu şi mai ascuns ; îi spuserăm că e ăsta unde sîntem noi
acuma, precum şi este. căci, de-ar fi să intri numai jumătate de leghe mai adine in munte, cine ştie
dacă mai ajungi să ieşi teafăr, şi chiar mă mir cum de-aţi putut răzbi pînă aici, că nu ştiu nici
potecă, nici 1 drumeag care să ducă întracoace. Şi cum ziceam, r: nu-i răspunserăm '"'bine
flăcăului, că el, cum auzi. şi smuci frîiele catîrului şi se aşternu la drum pînă-n fructe care-i
ziseserăm noi,. Msînd'u-ne pe toţi mulţumiţi dr chipul cum arăta şi uimiţi de ce ne ceruse, ca şi de
graba cu care-l văzurăm pornind la drum şi afundîndu-M ;:i inima muntelui ;. iar de^atunci nu
l-am mai văzut niciodată, pînă mai acu cîteva zile, cînd ieşi în calea unuia dintre ciobanii noştri
şi, fără nici o vorbă, sări pe el şi începu să-i care la pumni şi Ia picioare, apoi dete fuga la măgarul
care ne aducea hrana la stînă şi luă toate pîînile şi brînza cîtă o găsi asupra lui ; şi după ce isprăvi
treaba asta, cu nemaipomenită sprinteneală se făcu nevăzut în •nunţi. Cum aflarăm asta. pornirăm
mai mulţi ciobani să-l căutăm, şi-l eăutarăm două zile prin toate văgăunile
26»
..„x. ^ otuj-oura unui trun™
.-_., «c cui-amai stejarul-de-plută. Veni către noi blînd ca un mieluşel, dar rupt şi zdrenţuit şi cu
faţa sluţită şi arşi de soare aşa de avan, că mai-mai să nu-l mai cunoaşteţi dacă hainele lui nu ne-ar
fi lăsat să înţelegem că era ce] căutat, oricît de flendurite ar fi fost ele, că doar i le ţj, neam minte
de cînd l-am văzut. Ne dădu bineţe cu toată cuviinţa şi în cîteva vorbe, foarte la locul lor, ne spuse
să nu ne minunăm văzîndu-l că umbla în aşa hal, pentru că aşa se cădea, de vreme ce-şi
împlinea astfel ştiuta osîndă pe care era ţinut s-o ispăşească pentru multele sale păcate. Ne
rugarăm de el să ne spună cine era, dar nu ne puturăm înţelege cu dînsul. îi mai cerurăm şi să ne
arate, pentru cînd va fi să aibă nevoie de hrană fără de care nu putea să-şi ducă zilele, unde -căci
cu tot draul

- O

._-. ^^a nevoie de hrană făr0
___ ^u putea să-şi ducă zilele, unde l-am putea găsi,
căci cu tot dragul şi cu multă grijă i-am duce-o chiar noi; sau cel puţin,' dacă asta n-ar fi pe placul lui,
măcar să vină s-o ceară, şi nu s-o ia cu de-a sila de la ciobani. Ne mulţumi pentru binefacerea ce-i făceam,
ne ceru iertăciune pentru atacurile elin trecut şi ne făgădui să ne ceară de aci înainte cele de trebuinţă în
numele Domnului, fără să-l mai ia pe nici unul dintre noi cu răul. în aceea ce priveşte locul unde avea să-şi
afle eulcuş, ne spuse că n-avea altul decît cel pe care i-l punea dinainte prilejul, acolo unde-l găsea căderea
nopţii, şi-şi sfîrsi vorbele cu un plînset atît de înduioşător, că şi de piatră să fi fost l cei care stătuserăm să-l
ascultăm, şi tot i-am fi ţinut hangul, gîndindu-ne cum arăta el cînd îl i'ăzuserăm întîiaşi dată, şi în ce hal îl
vedeam acuma. Pentru că, aşa cum am mai spus, era un'tînăr frumos şi binefăcut, iar după vorbele lui
curtenitoare şi foarte la locul lor se vedea că era fecior de oameni cu stare şi om cu carte ; căci, ori-cît am fi
fost noi de ţărani, cei ce stăm de vorbă cu el, atât .de vădit îi 'era rangul înalt, că sărea în ochi şi celui mai
ghiorlan dintre ghiorlani. Şi pe cînd vorbea el mai 270
270
e şi mai cu chef, numai ce se opri deodată şi amuţi ; stătu o vreme cu ochii ţintă în pămînt, şi noi
ramaserăm toţi cu sufletul la gură, aşteptând să vedem cum avea să se sfîrşească aiureala asta a lui,
că ne făcea rău să ne j uităm la dînsul ; fiindcă după ceea ce făcea, ba căscînd l ochii şi boldinduse
întruna în ţărînă, fără să clipească !jiiultă vreme, ba închizîndu-şi-i, scrîşnind din dinţi şi încruntând
sprâncenele, cunoscurăm cu uşurinţă că îl apucaseră furiile şi că dăduse in nebunie
curată. Şi el ne făcu să vedem, repede şi degrabă, cît adevăr era în ceea ce gândeam, pentru că se
ridică de la pământ, unde se aruncase, şi ţîşni cu atîta furie în sus, repezindu-se la cel dintâi pe
care-l află în preajmă, cu atîta cutezanţă şi turbare, că dacă nu i l-am fi smuls noi dintre mâini,
praf îl făcea cu pumnii şi cu dinţii. Şi toate astea le săvârşea l strigînd : „Ah ticălosule
Fernando ! Nu te las, nu te mai l las acuma până -ce nu-mi plăteşti nedreptatea pe care ' mi-ai
făcut-o ! Cu mâm,ile astea am să-ţi smulg inima an ' care sălăşluiesc şi-şi află culcuş toate
blestemăţiile laolaltă, şi mai cu seamă înşelăciunea şi trădarea l" Şi mai spunea pe lîngă asta o
grămadă de altele, care, una peste alta, mi ţi-l zugrăveau cum nu se poate mai rău pe Fer- . nando
acela, pe care din trădător şi din taler cu două feţe nu-l mai scotea. l-l smulserăm din braţe nu fără
greutate, f şi el, fără să mai scoată o vorbă, se depărta de noi şi se ' ascunse alergînd prin jnepenii
şi jepii ăştia încîlciti, încît chiar de-am fi vrut, nu i-am fi putut lua urma. De aici traserăm
încheierea că-l apucau nebuniile din cînd în cînd şi că unul care se numea Fernando trebuie să-i fi
făcut cine ştie ce nemăsurat rău, după cîte dovedea halul în care-l adusese. Toate acestea se
adeveriră şi după aceea, cu prilejurile (care n-au fost puţine) cînd a ieşit din nou la drum, uneori ca
să ceară să-i dea ciobanii din ce aveau la ei de mîncare, şi alteori ca să le ia hrana cu de-a sila ;
271
,<m
cad atuncea cînd îl apucă nebuniile, chiar de-ar fi să-i.jj dat ciobanii de bunăvoie totul, nici nu
vrea s-audă de a., ceva şi nu înţelege să-şi ia hrana deeît cu bătaia ; dar cîn,j e în toate minţile, o
cere în numele Domnului, foarte u locul lui şi cuviincios, mulţămind pentru ea din toajj inima
şi nu fără să-i vină lacrimile-n ochi. Şi nu vă îndra» minciuni, domnilor, urmă păstorul de capre,
dacă vă spţj» că ieri chiar ne-am hotărît, eu şi patru ciobani, doi dintre ei prieteni de-ai mei şi doi
argaţi tocmiţi la capre, să-J căutăm pînă o fi să-l găsim, şi după ce-om da de el, mai cu binişorul,
mai cu de-a sila, să-l ducem în oraş la Al, modovar, că nu-i nici la opt leghe de aici, şi acolo să-J
lecuim, de-o fi să aibă răul lui leac ; sau cel puţin vom şti cine e cînd e în toate minţile, şi dacă are
rude pe care .să le vestim de nenorocirea abătută pe capul lui. Asta este, senor, tot ce aş şti să vă
spun din ceea ce m-aţi întrebat, şi puteţi fi sigur că stăpînul lucrurilor găsite e chiar cel pe care laţi
văzut trecînd, pe cît de sprinten, pe atîta de puţin îngreuiat de veşminte.
Intr^adevăr, don Quijote îi spusese cum îl văzuse pe omul acela alergînd prin munţi. Rămase el
mirat de ceea ce auzise de la cioban şi-i spori şi mai mult cheful de-a afla cine era nefericitul
nebun, aşa că-şi puse în gînd . ceea ce plănuise mai dinainte : să-l caute prin toţi munţii, fără să
lase cotlon sau văgăună necercetată, pînă •ee-avea să dea de el. Dar întâmplarea se pricepu să
toef mească lucrurile mai bine decît gîndise sau se aşteptaşi el, fiindcă în chiar clipa aceea se ivi,
printr-o viitură dia •coasta muntelui ce dădea drept acolo unde erau ei, S$ nărui căutat, care
venea, vorbind .singur, ceva ce nu se putea auzi nici de aproape şi cu atît mai mult de de| parte.
La port arăta aşa cum a fost zugrăvit ; doar ca ajugînd mai în preajma lor, văzu don Quijote că
pieptarul de piele ferfeniţit pe care-l purta era tăbăcit ea 272
i
ambră l, de unde pricepu că un om cu asemenea haine pe dînsul n-avea cum fi om de rînd. Şi
ajugînd tînărul la dînşii, îi salută cu o voce răguşită şi aspră, dar cu multă curtenie. Don Quijote îi
întoarse salutul cu nu mai puţină politeţe şi, descălecînd de pe Rocinante, se duse să-l îmbrăţişeze
cu inima deschisă şi cu frăţească dragoste, ţinîndu-l multă vreme strîns lipit de pieptul său, ca şi
cum l-ar fi cunoscut de cînd lumea. Tînărul, pe care l-am putea numi „Flendurosul cu obrazul
răvăşit" (aşa ,cum don Quijote era Cavalerul de Tristă Figură), după ce se lăsă îmbrăţişat, îl
îndepărtă puţintel de lîngă sine şi, ţinîndu-l pe xlon Quijote cu mîinile de umerii amîndoi, stete săl
privească, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă-\ cunoaşte, nu mai puţin mirat poate la vederea
chipului,, portului şi armurii.lui don Quijote decît era don Quijote la vederea lui. în cele din urmă,
întîiul care rupse tăcerea după ce se îmbrăţişară fu Flendurosul, care vorbi aşa cum se va vedea
mai departe.
CAPITOLUL XXIV Jnde urmează aventura din Sicrra Morena
Spune istoria că multă luare-aminte arătă don Quijote ascultîndu-l pe prăpăstiosul Cavaler al
Munţilor, ea; e, urmîndu-şi vorba, zise :
— De bună seamă, senor, oricine veţi fi fiind (căci nu vă cunosc), vă rămîn îndatorat pentru
dovezile de curtenie
1 Bărbaţii eleganţi ai vremii obişnuiau să poarte pieptare de piele, care, spre a nu mirosi a tanin, se impregnau cu
ambră ; substanţă îrnbălsămătoare atît de scumpă, încît căpeteniilor maure de pe coastele nordice ale Africii li se
aduceau plocon de către călugării trinitari pungi pline cu acest parfum în stare solidă, spre a-i îndupleca la unele
tranzacţii în vederea eliberării captivilor robiţi de corsarii mahomedani.
273
pe care mi le-aţi dat şi aş dori .să fiu în stare a vă putea sluji, mai mult decît prin buna mea
voinţă, răspunzînd bunăvoinţei pe care aţi vădit că o aveţi faţă de mine atunci cînd mi-aţi făcut
primirea pe care mi-aţi făcut-o • dar soarta nu vrea să-mi pună la îndemînă, pentru a răspunde
la bunătatea cu care mă covîrşiţi, altceva decît intenţia mea bună de-a v-o întoarce.
— Eu n-arn alt gînd decît de-a vă putea sluji, răB
punse don Quijote, şi chiar pînă într-atîta, încît mă hfl
tărîsem să nu plec din munţii aceştia pînă nu vă voi jB
găsit şi nu voi fi aflat de la dumneavoastră dacă durerjj
ce se oglindeşte în ciudăţerîia vieţii pe care-o duceţi m
s-ar putea afla leac de vreun fel ; iar de-ar fi nevoie sm
plec în căutarea lui, aş pune tot zelul cu putinţă caua
tîndu-l. Şi dacă nefericirea domniei-voastre ar fi "să fii
dintre acelea care ţin zăvorite porţile faţă de orice soi dm
alinare, mă gîndeam să vă dau ajutor a o plînge şi a M
jeli cît m-oi pricepe mai bine, căci e, totuşi, mare mr|M
•gîiere la vreme de restrişte să te afli lîngă cineva pe car«
să-l doară inima pentru tine. Şi dacă gîndul' meu..buiH
merită cumva să-şi afle răsplata prin vreun fel de curtenie,
vă rog din toată inima, senor, în numele marii curtel
nii pe care o ghicesc" în domnia-voastră, şi vă conjugi
totodată, pe lucrul care vă este sau v-a fost mai drag ÎIÎB
viaţă, să-mi spuneţi cine sînteţi, precum şi pricina carS
v-a împins să vă duceţi zilele, pînă va fi să vi le. sfîrşiţH
în mijlocul acestor pustietăţi, ca o sălbăticiune, căci hăH
lăduiţi în singurătatea asta atît de,străin vouă înşivă, pfl
cît vă arată portul şi făptura. Şi jur, adăugă don QuijotM
pe tagma cavaleriei în ale cărei taine am fost iniţiat, aşfl
nevrednic şi păcătos cum sînt, precum şi pe crezul cavaM
lerilor rătăcitori, că dacă îmi îngăduiţi, senor, vă voi
sluji cu toată tragerea de inimă la care mă obligă faptiaB
de a fi cine sînt, fie alinîndu-vă nefericirea, dacă are leaoS
fie ajutîndu-vă să o plîngeţi, aşa cum v-am
274'
Cavalerul Pădurii, cînd îl auzi vorbind aşa pe cel al fristei Figuri, nu făcu altceva decît să-l
plivească şi iar sâ-l privească, pentru ca, sfîrşind cu privitul, să se apuce din nou a-l privi şi a-l
măsura din creştet pînă-n tălpi ; şi după ce-l măsură şi-l cîntări în voie, îi zise :
— Dacă aveţi ceva de mîncare, să-mi daţi, daţi-mi, în numele Domnului ; iar după ce voi fi
mîncat, fac tot ce-mi cereţi, drept mulţămită pentru gîndurile bune, pe care mi le-aţi arătat.
Scoaseră pe loc, Sancho din desagi şi ciobanul din traistă, cîte ceva ca să-şi domolească
Flendurosul foamea, şi el mîncă tot ce-i dădură, ca un nerod, atît de hulpav, că i se încurcau
îmbucăturile în gît, dîndu-şi brînci una alteia, fiindcă mai curînd le înghiţea pe nemestecate,
hăpăindu-le, decît le mînca omeneşte ; şi cîtă vreme înfulecă el, nu spuseră o vorbă nici cei
care-i priveau. Cînd sfîrşi de mînca . le făcu semn să vină după dînsul, ceea ce şi făcură, şi-i
duse într-o poieniţă verde care era îndărătul unei stînci, nu prea departe de acolo. Ajuns în
poiană, se întinse la pămînţ, pe iarbă, şi ceilalţi făcură acelaşi lucru, şi toate astea fără să rupă
vreunul tăcerea, pînă cînd Flendurosul, după ce se cuibări în culcuşul său grăi :
— Dacă vă este, domnilor, placul să vă spun în cî-teva biete cuvinte cît de fără margini mi-e
nefericirea, trebuie să-mi făgăduiţi că nu-mi veţi întrerupe prin nici o întrebare şi nici prin
altceva firul jalnicei mele istorii, pentru că acolo unde o veţi face, se va isprăvi pe loc şi ceea
ce am de povestit.
Vorbele astea ale Flendurosului îi amintiră lui don Quijote snoava pe care i-o istorisise
scutierul său, atunci cînd nu luase aminte cîte capre apucaseră a trece rîul, şi snoava rămăsese
neisprăvită. Dar ca să ne întoarcem la Flenduros, acesta urmă zicînd :
— Dacă înli iau măsura asta de prevedere, este pentru că aş dori să trec repede peste povestea
nefericirilor
275
i^^H
mele, căci chiar şi numai reîmprospătîndu-rni-le în mintJ nu fac altceva decît să le adaug altele
noi, şi cu cît îrnj veţi pune mai puţine întrebări, cu atît voi sfîrşi mai re-pecie a vi le înşira, cu toate
că nu voi lăsa deoparte ni-mic din ceea ce poate avea vreo însemnătate pentru a va mulţumi pe dea-
ntregul dorinţele.
Don Quijote i-o făgădui în numele tuturor celorlalţi, şi el, dacă se asigură de asta, începu aşa cum
urmează ; — Numele meu este Cardenio ; patria mea, una din cetăţile cele mai însemnate de aici
din Andaluzia i; de neam, sînt nobil; părinţii mei sînt bogaţi, şi nefericirea mea atît de mare, încît
trebuie să mi-o fi plîns îndestul părinţii şi să mi-o fi simţit pînă în adîncul inimii tot neamul, fără
să mi-o poată totuşi alina prin bogăţia lu|H căci pentru a lecui nefericirea hărăzită de ceruri, puţin
pot ajuta bunurile şi averile pămînteşti. Trăia pe pămîjjH tul ăsta un adevărat cer, în care pusese
seul Amor toată' strălucirea pe care mi-aş dori-o ; atît de mare este f-rţ museţea Luscindei,
fecioară de neam la fel de mare şi tot aşa de bogată ca şi mine, dar mai norocoasă şi mai puţin
statornică decît s-ar -fi- cuvenit faţă de gîndurile mele cinstite. Pe această Luscinda am iubit-o,
am adorat-o am idolatrizat-o din cei mai fragezi ani ai copilăriei mel şi ea m-a iubit, de asemenea,
cu gingăşia şi cu puritatea pe care i le îngăduia vîrsta. Părinţii noştri aveau ştire de ' ceea ce
simţeam unul pentru altul, dar nu-şi prea băteau capul cu asta, pentru că vedeau şi ei că, de-ar fi
fost să meargă simţămintele noastre şi mai departe, tot n-aveau cum să-si găsească alt sfîrşit decît
însoţirea noastră, pe care o favoriza şi potrivirea dintre treptele nobleţei şi bogăţiei noastre.
Crescurăm în vîrsta, şi, o dată cu ea, crest^ şi iubirea amîndurora, încît tatăl Luscindei găsi cu câj
să se declare, din motive binecuvîntate, silit a-mi pune opreliştea de a nu-i mai călca pragul,
imitînd în. privinţa
l Smar." — •"
_ r ____...^ j.ii, jjii\ inia
1 Scena cu Flendurosul se petrece, într-adevăr într-o regiun<jj a Andaluziei, pe unde curge rîul Guadalquivir.
276
l j(£ pe părinţii acelei Tisbe i, atît de cîntată de poeţi. Iar pj-eliştile acestea n-au făcut decît să
pună paie peste l t0c. sau să pună vîrf mai bine zis dorinţelor, căci, chiar l jacă au impus tăcere
limbilor, n-au putut s-o impună penelor, care mai în voie decît limbile au obicei să dea de | înţeles,
cui vor ele, ceea ce zăvorăşte înăuntrul ei inima ; câ nu o dată se întîmplă ca prezenţa obiectului
dorit să tulbure şi să facă mute intenţiile cele mai hotărîte şi limba l cea mai cutezătoare. Ah,
Dumnezeule, cîte bilete nu i-am [scris ! Cîte desfătătoare şi pline de cuviinţă răspunsuri i ji-am
primit ! Cîte cîntece n-am compus şi cîte versuri înflăcărate de dragoste, în care sufletul meu îşi
striga în gura mare şi-şi tălmăcea simţirile, zugrăvindu-şi -dorinţele aprinse, ţinînd vii amintirile şi
dînd şi mai mult imbold dorinţelor ! In cele din urmă, văzîndu-mă ajuns la capătul răbdărilor şi
ars de dorul de-a o vedea, mă ho-tărîi să dau cărţile pe faţă şi să isprăvesc într-un fel care mi se
părea ceL mai nimerit pentru a-mi cîştiga dorita şi meritata răsplată, adică s-o cer tatălui ei de
soţie legitimă, ceea ce şi făcui ; la care el îmi răspunse că îmi mulţumea pentru gîndul meu,
care îi făcea multă cinste, precum şi pentru faptul că doream din partea lui răspuns Ia cinstea ce-i
făceam ; dar că, de vreme ce tatăl meu era în viaţă, trebuia, de drept, să facă el cererea pe care o
făcusem eu ; căci, de ar fi fost să nu fie întru totul pe placul şi după- voinţa tatii, nu era Luscinda
femeia care să poată fi-luată ori dată pe furate, îi mulţumii şi eu de sfatul bun, părîndu-mi-se că
avea dreptate în ceea ce spunea şi că tatăl meu avea să consimtă a o peţi de în-> dată ce i-o voi
cere ; şi cu gîndul acesta, pe loc, fără să mai aştept altceva, plecai să-i spun părintelui meu ce
1 Personaj din mitologia greacă, iubita tînărului babilonian Pyram, care, găsind voalul iubitei sale, pierdut pe cînd
aceasta fusese urmărită de o leoaică, şi crezînd că era moartă, se sinucide. Legenda a inspirat nenumăraţi poeţi,
printre care Ovidiu, şi mulţi pictori.
31 - Don Quijote de la Maheha, voi. I
doream, şi-n clipa cînd păşii pragul odăii unde se afla găsii ţinînd în mînă o scrisoare deschisă,
pe care, pj să n-apuc a-i spune măcar un cuvînt, mi-o detc, xicî du-mi : „Din cartea asta vei
vedea, Cardenio, cită bun voinţă are ducele Ricardo faţă de tine !" Ducele acest; Ricardo, aşa
cum de.bună seamă o veţi fi ştiind şi duni neavoastră, domnilor, este un grande de Espana, căre
are feuda pe cele mai rodnice pămînturi ale Andaluziei acesteia. Luai şi citii scrisoarea, care era
plină de o atji de înflorită curtenie, încît pînă şi mie mi se păru că Q f se putea să nu-i dea tatăl
meu ascultare şi să nu îndeă plinească ceea ce îi 'cerea prin ea, şi anume să mă trimită numaidecât
la dînsul, fiindcă dorea să fiu tovarăşul, şi EM slujitorul, întîiului .său născut, şi-şi lua chiar el
sarcina să facă în aşa fel încît să pot corespunde preţuirii ce-nl arăta. Citii scrisoarea şi amuţii
citind-o, mai cu seamă cînd îl auzii pe tatăl meu spunînd : „De aci în două zile pleci, Cardenio,
ca să-i faci ducelui pe voie, şi mulţu-meşte-i lui Dumnezeu că-ţi deschide calea pe unde si
ajungi la ceea ce ştiu eu că meriţi !" Adăugă la vorbele acestea altele încă, vorbe de tată care dă
sfaturi. Veni m sorocul plecării mele ; putui vorbi noaptea cu Luscinda, îi spusei tot ce se petrecea,
şi făcui acelaşi lucru cu tatăi ei, implorîndu-l să nu ia nici o hotărîre măcar cîteva zilM şi să amîne
căsătoria pînă ce voi fi văzut eu ce voia cB mine Ricardo ; el mi-o promise, şi ea mi-o întări cu
mii de jurăminte si cu leşinuri peste leşinuri. Ajunsei, în sfîrşit, acolo unde era ducele
Ricardo. Fui atît de bine: primit şi tratat, încît nu întîrzie să intre în joc pizma, pe care mi-o
purtau cei ce-l slujeau mai de mult, părîndu-li-se că dovezile ce-mi da ducele de favorurile sale naveaU'
cum fi decît în paguba lor. Dar cel care s~a bucurat mai mult de venirea mea a fost al
doilea fiu al ducelui, pe nume Fernando, tînăr voinic, mărinimos, nobil şi îndr^B gostit, care, nu
după multă vreme, dori pînă într-atîta să-J fiu prieten, încît le dădu tuturor de vorbit ; si cu toate ca
278
Bpjul născut mă iubea mult şi mi-era.binevoitor, n-ajunse niciodată la felul de-a se purta cu mine
şi de-a mă iubi nemăsurat al lui don Fernando. Se întîmplă deci că — aşa rtirn de obicei între
prieteni nu e taina care să nu fie împărtăşită, iar legăturile mele cu don Fernando încetaseră •g fie
de prietenie, fiind de-a dreptul de frăţie - - el îşi dădu în vileag faţă de mine tot cugetul, şi mai cu
seamă îmi mărturisi dragostea lui, care nu-i îngăduia să-şi afle jmpăcarea. Iubea cu foc o ţărancă,
vasală a tatălui său, care avea părinţi foarte bogaţi şi era atît de frumoasă, de plină de duh, de
înţeleaptă şi de cinstită, încît nimeni din cîţi o cunoşteau nu putea spune în care din toate aceste
însuşiri excela şi care o distingea mai mult de restul lumii. Darurile atît de înalte cu care era
înzestrată frumoasa ţărăncuţă sporiseră dorinţele lui don Fernando pînă într-atîta, încît se
hotarîse, ca să şi le poată mul-ţămi şi s-o cucerească în întregime, să-i dea cuvîntul că avea s-o ia
de nevastă, căci în alt chip ar fi însemnat să se străduiască zadarnic. Eu, simţindu-mă îndatorat
de prietenia ce-mi arăta, încercai, prin cuvintele cele mai nimerite pe care le găsii şi prin pildele
cele mai vii pe care le ştiam, să-l împiedic şi să-l depărtez de la asemenea gînduri ; dar văzînd că
nu izbuteam, mă hotărîi să spun totul ducelui Ricardo, tatăl său ; însă don Fernando înţelept şi
viclean cum era, prinse de veste şi se temu de una ca asta, părîndu-i-se şi lui că eram legat, ca un
bun slujitor ce mă aflam, să nu ţin ascuns un lucru care ar fi adus aţîta ştirbire onoarei seniorului
rneu, ducele ; aşa că voind să mă pună pe drum greşit şi să mă înşele, îmi spuse că nu afla leac
mai bun spre a-şi putea înlătura din minte gîndul frumuseţii care-l robise decît să se despartă de
ea cîteva luni în şir, şi îndepărtarea asta de dînsa dorea .să o înfăptuiască prin plecarea
noastră a amîndurora acasă la tatăl meu, sub cuvînt, de-ar fi fost ducele să întrebe, că avea de
văzut şi de tîrguit nişte cai din iarmaroc, de rasă, din cei ce se găseau în cetatea
279
mea, care e mama celor mai buni cai din lume . Nici aţ auzii bine spunînd asta, că pe dată, împins
de dragost mea, chiar dacă hotărîrea lui nu era dintre cele mai bu o încuviinţai ca pe una din cele
mai cu cap ce se pţ închipui, de vreme ce-mi dădeam seama ce bun prilej ij se oferea, în
împrejurarea asta. să ajung a da ochii Luscinda mea. Cu gîndul şi cu dorinţa asta îi încredinţi
hotărîrea şi-i întării propunerea, spunîndu-i să şi-o $ făptuiască, pe cît mai curînd cu putinţă, pe
atît mai bh pentru că, într-adevăr, depărtarea de cel iubit îşi datoria în ciuda celor mai
statornice gînduri. Dar ajunsese să-mi spună toate acestea — după cîte ieşiră! iveală mai tîrziu —
el se şi înfruptase, sub cuvînt d va fi soţ, din frumuseţea ţărăncuţei şi aştepta prilejul s dea
lucrurile pe faţă fără să păţească nimic, temîndu-de ceea ce va face ducele cînd îi va afla isprava.
Şi cu| dragostea tinerilor, de cele mai multe ori, nu-i aitcei| decît poftă — care, avînd drept ultim
scop desfătarea, îndată ce ajunge să şi-l împlinească, se consumă şi scadl sau face calea întoarsă
ceea ce părea -iubire, pentru nu poate trece mai departe de capătul pe care i l-a însăşi natura, capăt
pe care nu-l puse şi iubirii adev|| rate — se întîmplă, vreau să spun, ca, de îndată ce do Fernando
putu s-o aibă pe ţărăncuţa lui, să i se domB lească dorinţele şi să i se mai răcească violenţa patimjj
şi dacă la început se prefăcea doar că vrea să fugă, ca sfl le vin de hac, acum voia cu adevărat să
plece din och ei ca să nu şi le mai împlinească. Ducele îi dădu învoire lui şi-mi ceru să-l
întovărăşesc. Venirăm în' oraşul me îl primi tatăl meu cum se cuvenea pentru rangul lui, văzui de
îndată pe Luscinda, mi se treziră la viaţă toate că nu fuseseră niciodată moarte sau amorţite)
rinţele, despre care îi vorbii, cum mă împinse păcatul, lui don Fernando, de vreme ce mi se părea
că, după
1 Aluzie la Cordoba, oraş vestit prin hergheliile sale de pursînge arab.
280
gea marii prietenii pe eare mi-o arăta, n-aveam de ce să-i ascund nimic. Ii lăudai frumuseţea,
ţinuta şi înţelepciunea Luscindei cu aşa cuvinte, încît laudele mele tre-ziră în el dorinţa de a o
cunoaşte pe fecioara aceasta, în-^estrată cu atîtea însuşiri frumoase. Dorinţa i-o îndeplinii eu,
împins, de soarta mea nenorocoasă, arătîndu-i-o într-o noapte, la lumina unei candele, pe fereastra
unde obişnuia ea să stea de vorbă cu mine. O văzu numai în halat, şi aşa de frumoasă, încît toate
frumuseţile văzute 4e el pînă atunci fură pe loc date uitării. Amuţi, îşi pierdu capul, rămase dus pe
gînduri şi, pînă în cele din urmă, se îndrăgosti într-un hal fără de hal, cum veţi vedea din cursul
povestirii nenorocirilor mele. Şi ca să-i aprindă şi mai mult dorinţa, pe care pentru mine o
ţinea ascunsă, descoperindu-şi-o doar pe furiş cerurilor, vru în-tîmplarea să găsească el într-o zi
biletul prin care ea mă ruga s-o cer tatălui ei de soţie, atît de înţelept, de cinstit şi de drăgăstos
compus, încît, citindu-l, îmi spuse că numai în Luscinda erau întrunite toate harurile frumuseţii şi
înţelepciunii cîte s-au hărăzit vreodată tuturor femeilor de pe lume. Şi nu mint spunînd ceea ce aş
vrea.să mărturisesc acuma : anume că, deşi vedeam ce drepte motive :ivea don Fernando s-o laude
pe Luscinda, nu-mi cădea ie fel bine să aud din gura lui laudele acelea, aşa că începui să mă tem şi
să mă feresc de el, căci nu trecea clipă de la Dumnezeu în care să nu mă îmboldească a vorbi
despre Luscinda, şi făcea ce făcea totdeauna să îndrume spre ţelul acesta convorbirea, chiar dacă
era silit s-o mai tragă şi de păr ca să se. potrivească ; lucru care deştepta in mine nu ştiu ce
simţămînt, ca de gelozie, şi nu doar că rn-aş fi temut de vreo festă pe care să mi-o joace virtutea şi
credinţa Luscindei ! Cu toate astea, soarta mă făcea să mă înspăimînt tocmai de ceea ce-mi era
gata hărăzit şi pus deoparte. Don Fernando căuta să citească întotdeauna scrisorile pe care i le
trimiteam eu Luscindei, ca şi biletele ei de răspuns, sub cuvînt că îi făcea mare plăcere înţelepi
281
W
eiunea amîndurora. Se întîmplă deci ca, o dată, ctvj Luscinda îmi ceruse o carte de cavalerie pe
care s-o Cj_ tească, că tare-i mai era dragă şi-o lua mereu de la capgţ-istoria lui Amadis de Gaula...
Nici n-auzi bine don Quijote numele cărţii de cavalerie, că şi zise :
— De mi-ar fi spus luminăţia-ta de la începutul is, torisirii că măria-sa senora Luscinda îndrăgise
cărţile de cavalerie, n-ar mai fi fost nevoie de nici o altă laudă pentru a mă lăsa să înţeleg cît de
înaltă îi era înţelep, ciunea ; căci n-aş ţine-o atît de sus la preţ, pe cît ai zugrăvit-o
dumneata, senor, dacă i-ar fi lipsit gustul unor lecturi atît de pline de miez ; aşa încît nici
nu mai e nevoie să-ţi mai baţi domnia-ta gura cu mine ca să-mi spui cît de frumoasă, de inimoasă
şi de deşteaptă era, fiindcă, doar cît am auzit de pasiunea asta a ei, îţi întăresc şi eu spusele,
afirmînd că e cea mai frumoasă şi mai înţeleaptă femeie de pe lume ! Şi mi-ar fi plăcut, senor,
să-i fi trimis domnia-ta, dimpreună cu Amadis de Gaula, şi pe viteazul Don Rugel de Grecia,
căci ştiu eu bine' cît de mult i-ar plăcea senorei Luscinda personaje ca Daraida şi Garaya, ori
isteţimea păstorului Da-rinel, sau minunatele versuri din bucolicele acestuia, cîntate şi
jucate pe scenă de el cu atîta nestînjenită graţie şi pricepere. Dar s-ar putea să vină o vreme în
care neajunsul acesta să fie lecuit, şi n-ar trebui pentru a-l lecui mai multă vreme decît răgazul
cerut pentru că înălţimea-ta să binevoiască a veni cu mine în satul meu ; fiindcă acolo i-aş putea
da mai bine de trei sute de cărţi, ce sînt alinarea sufletului meu şi hrana vieţii mele ; cu toate că în
sinea mea cred că nu mai am nici una, mulţumită vicleniei unor vrăjitori răi şi pizmaşi. Aşa
că ierte-mi domnia-ta încălcarea făgăduinţei de a nu întrerupe povestirea, pentru că numai cît
am auzit de cavalerie şi de cavaleri rătăcitori şi nu m-am mai putut ţine să vorbesc de
lucrurile acestea, aşa cum nu
»e pot opri razele soarelui să înfierbînte, nici ale lunii £ umezească.1 Deci, dă-mi iertăciune
şi urmează-ţi V0rba, căci ăsta mi se pare lucrul cel mai potrivit în clipa de faţă.
Cît rosti don Quijote tot ce s-a înşirat mai sus, Ivii Cardenio îi căzuse capul în piept şi dădea
semne a se fi cufundat adine în gînduri, şi cu toate că de două ori îi spuse don Quijote ,să-şi
urmeze povestirea, nici nu ridica fruntea şi nici nu rostea vreo vorbă : totuşi, după o bună bucată
de vreme, o ridică şi zise :
— Nu-mi poate ieşi din cap, şi nici n-are să se afle pe lume cineva care să mi-o scoată din minte,
sau care să mă facă să înţeleg că lucrurile s-au petrecut altfel, şi ar fi un nătărău cel care ar
pricepe sau ar crede de-a-n-doaselea, şi nu că ticălosul acela de felcer, maestrul Elisabad,
era concubinul reginei Madâsima !
— Asta nu ! Mă jur pe... răspunse înfuriat cum nu se mai poate don Quijote (şi trînti o
înjurătură, cum avea obiceiul). Asta nu-i decît o ticăloşie, o josnicie mai bine zis, căci regina
Madâsima a fost o doamnă de prea înaltă viţă, şi nu se poate bănui ca o principesă de rangul ei să
se ţină cu un amărît de felcer, iar cine spune altfel, minte ca un porc ! Şi-am să-l fac eu să simtă
asta pe pielea lui, fie zi, fie noapte, cu armele în mîini sau fără de arme, de jos sau de pe cal, cum
i-o plăcea mai bine !
Sta şi se uita la el Cardenio ţintă, că-i venise din nou nebunia şi nu-şi mai putea urma povestirea,
pe .care de fapt nici nu i-ar mai fi ascultat-o don Quijote, după cît de amarnic îl necăjiseră, cele
auzite, puse pe seama reginei Madâsima. Ciudat lucru ! Că aşa îi luase
1 In interpretările medievale obscurantiste, ale astrologiei, se atribuiau lunii calităţile de umiditate şi răceală, prin
opoziţie cu . căldura uscată a soarelui. Astrologia curentă a vremii lui Cervan-tes a preluat aceste atribute ale
luminariilor, folosindu-le, prin raţionament analogic, în horoscoapele „solare" (masculine), sau „lunare"
(feminine), foarte căutate în epocă.
partea, de parcă i-ar fi fost, cu adevărat si aievea, stapîn» firească, într-aşa hal îl aduseseră
blestematele luj j cărţi ! Şi, cum ziceam, dacă o dată-l apucaseră pe Car, denio pandaliile, de cum
se auzi numit ticălos, sperju^ ,3i în cîte alte chipuri toate, nu-i prea veni 'la socoteală gluma, aşa
că, luînd de pe jos un bolovan, pe care-} găsi mai la îndemână, azvîrli cu el în don
Quijote cu atîta putere, că-l răsturnă pe spate. Cînd îşi văzu stă-pînul lăţit pe jos în chipul acesta,
Sancho Pânza sări pe nebun cu pumnii, dar Flendurosul îl primi şi pe el în aşa chip, că dintr-un
ghiont îl şi lungi la picioarele lui şi într-o clipită se şi aruncă asupră-i, pisăgindu-i coastele cît
îi fu placul. Ciobanul, cînd încercă să-l apere, avu aceeaşi soartă, şi după ce nebunul îi
birui pe toţi şi-i zdrumică bine, îi lăsă în plata Domnului şi se duse nestînjenit, cu pas lin,
pierzîndu-se în adîncul muntelui. Se ridică Sancho de jos şi, de furie că se vedea făcut chisăliţă în
bătăi, fără să o fi meritat cu nimica, se răzbună pe păstorul de capre, strigîndu-i că el era vinovat,
că nu le spusese cum îl prindeau pe omul acela din vreme în vreme nebuniile, fiindcă, de-ar
fi ştiut-o ei, ar fi fost cu ochii în patru, ca să se poată păzi. Păstorul de capre îi răspunse că,
dinspre parte-i, le-o spusese răspicat, şi că dacă el n-auzise. nu era vina lui. îi întoarse Sancho
Pânza vorba, -şi iar prinse a-i răspunde ciobanul, pînă cînd, ca sfîrşit al atîtor răspunsuri,
ajunseră să se tragă de bărbi şi să-şi care la ghionti, că de n-ar fi fost acolo don Quijote să
facă pace între ei, s-ar fi sfîrtecat în bucăţi. Şi zicea Sancho, încleştat' cu ciobanul :
— Lasă-mă, mărîa-ta, stăpîne Cavaler al Tristei Figuri, că asupra ăstuia, care-i mârlan ca şi mine
şi de cînd mă-sa l-a făcut n-â fost armat vreodată cavaler, pot şi eu să-mi vărs necazul şi să-mi
răzbun ciuda, bă-tîndu-mă cu el piept la piept, în luptă dreaptă, ca un om cinstit ce mă aflu.
284
^_ Asta aşa-i, zise don Quijote, dar eu ştiu că el are' nici pic de vină pentru tot ce s-a întîmplat.
Cu asta puse pace între dînşii, şi don Quijote începu 4 întrebe din nou pe cioban dacă credea că
mai pot \ cumva peste Cardenio, fiindcă mare chef ar fi avut
afle sfîrşitul povestirii. Ciobanul îi spuse tot ceea ce-i iusese mai înainte, şi anume că nu-i ştia
locul de mas •ste noapte, dar că, de-or mai umbla ei mult bătînd unţii, aveau să-l întîlnească, de
bună seamă, teafăr u ieşit din minţi.
CAPITOLUL XXV
Care înşiră lucrurile ciudate ce i s-au întîmplat în
Sierra Morena viteazului cavaler de La Mancha,
precum şi chipul în care a imitat el penitenţa lui
Beltenebros
îşi luă rămas bun don Quijote de la păstorul de capre, şi urcîndu-se din nou pe Rocinante, îi dete
poruncă lui Sancho să-l urmeze, ceea ce el: şi făcu, dimpreună cu măgarul său1, fără nici un chef.
Mergeau ei aşa, iavaş-iavaş, pătrunzînd din ce în ce mai adînc în inima muntelui, acolo unde e el
mai sălbatic, şi Sancho murea să mai schimbe o vorbă cu stăpînul său, numai că ar. fi dorit să
înceapă el flecăreala, ca să nu se cheme că i-a ieşit din cuvînt. Nemaiputînd însă răbda tăcerea, în
cele din
urmă rosti :
— Stăpîne don Quijote, dă-mi binecuvîntarea şi în-găduie-mi să plec, că de azi înainte vreau să
mă întorc acasă, la nevasta şi la copiii mei, cu care măcar oi putea sta la sfat, spunînd tot ce mi
apasă inima ; pentru că
1 Cervantes uită din nou că Sancho nu mai are măgar.
aşa cum vrei măria-ta să cutreierăm împreună noi j prin pustietăţile astea, ziua şi noaptea, fără
să-mi ţj] drumul gurii cînd mă mănîncă limba, e ca şi cum m îngropa de viu. Dacă măcar ar vrea
soarta să fie de toacele cuvîntătoare, cum erau pe vremea lui Isop1, \} ar fi cum ar mai fi, fiindcă
i-aş împărtăşi măgari; meu tot ce mi-ar sta pe inimă, şi cu asta mi-ar mai trt de urît ; căci mare
pedeapsă este şi întrece rnargitijlj răbdării să tot umbli o viaţă întreagă căutînd cu lunij? narea
aventurile şi nealegîndu-te cu altceva decît cu 10, vituri şi cu şalele frînte de-atîta dat în
tărbacă, Cu ghionti şi cu pietroaie, şi pe deasupra să mai trebuiască să umblăm şi cu gura cusută,
fără să cutez, păcătosul d mine, a spune cît de cît din ce-i în inima omului, de pan m^aş fi născut
mut ! i
— Te înţeleg, Sancho, răspunse don Quijote. Tu moi să-ţi ridic opreliştea pe care am pus-o limbii
tale. Socoi teşte-o ridicată şi spune ce ai chef să spui, cu condiţia să nu ţină slobozenia asta mai
mult decît atît cît - voir, cutreiera munţii ăştia.
— Fie şi aşa, se învoi Sancho, să pot eu vorbi acuma, că pe urmă Dumnezeu ştie ce are să mai fie
! Şi ca <•"> încep a mă bucura de slobozenia dată, stăpîne, ce te apucat pe măria-ta să iei cu atîta
străşnicie partea ginei aceleia Magimasa, sau cum o mai chema ? Şi ce" ne încălzea pe noi dacă
abatele ăla 2 i-o fi fost sau nu prieten ? Că dacă i-ai fi trecut-o măria-ta cu vederea —
1 Sancho pronunţă : „Gisopete", ceea ce produce un efect comic, ieşit nu numai din aspectul diminutiv şi depreciativ
al cuvîn-tului, ci şi din asemănarea cu isopul, planta de cîmp de care se vorbeşte în cîntecele bisericeşti de nuntă. Lui
Esop i se spunea în mod curent Isopete de către scriitorii spanioli ai vremii. l
2 Cel mai frecvent sistem de scîlcire a substantivelor propriii este în etimologiile populare asocierea sonorităţii lor cu a
vreunui! substantiv comun. Elisabad devine abatele (abad) Elise, pentru că| Sancho crede că sînt două cuvinte : Elis şi
abad. Pe Madâsima scîlciază, de asemenea, Magimasa, dar în alt chip.
286
mdcă, dcaltrnlnteri, nimeni nu te pusese judecător — $ bate gîndul că nebunul i-ar fi dat înainte cu
poves-r..,ea lui, şi noi am fi fost scutiţi de bolovani în piept si Y,e pumni în coaste, ba încă şi de nu
mai ştiu cîte lovituri de picioare, pe care le-am înghiţit.
— Pe cinstea mea, Sancho, răspunse don Quijote, că je-ai fi ştiut şi tu, aşa cum ştiu eu, cît de
onorată şi cît 4e înaltă doamnă era regina Madâsima, ai fi socotit că jjn arătat chiar prea multă
răbdare nefăcîndu-i zob de indată botul din care a putut ieşi atîta hulă ! Pentru că Lare- hulă este
să spui ori să gîndeşti că o regină poate |i ţiitoarea unui spiţer. Adevărul poveştii ăştia este că
maestrul acela Elisabad, de care vorbea nebunul, a fost un om foarte cumpătat şi un foarte bun
sfetnic, care j-a fost reginei, în acelaşi timp, şi îndrumător şi medic ; Mar să deduci de aici că iar
fi fost ea ibovnică, e o [năzdrăvănie vrednică de cea mai cumplită pedeapsă.' Şi ca să vezi că
n-a ştiut Cardenio ce spunea, n-ai decît să-ţi aduci aminte că atunci cînd a spus asta era fără
judecată, că apucaseră să-i vină nebunelile. :;,.•:
- Asta spun şi eu, îi întoarse Sancho vorba, că n-aveai de ce să iei în .seamă vorbele unui nebun,
fiindpă de- n-ar fi fost să te ajute pe măria-ta soarta cea bvmă, şi de-ar fi luat, bolovanul, drumul
capului, cum ţi., l-a luat pe-al pieptului, bine ne-am mai fi procopsit ţinînd partea acelei înalte
doamne, •trăsni-o-ar Dumnezeu ! Şi 'să mă ia naiba dacă n-ar fi ieşit Cardenio basma, curată la
judecăţi, de vreme ce-i nebun !
— Şi împotriva teferilor şi împotriva nebunilor, un ca-
Ivaler rătăcitor are datoria să ia partea femeilor cărora
le este primejduită onoarea,, oricine ar fi ele, şi cu atît
mai vîrtos partea reginelor de viţă atît de înaltă şi atît
de generoase cum a fost regina Madâsima, căreia eu îi
port o deosebită dragoste pentru marile ei calităţi ;
•fiindcă, pe lîngă faptul că era frumoasă, mai era şi
foarte înţeleaptă şi foarte răbdătoare în nenorocirile ei,.
care n-au fost puţine ; sfaturile şi tovărăşia maestrului
•^H
Elisabad i-au fost de mult ajutor şi mare alinare, ^ altfel nu şi-ar fi putut răbda suferinţele
cu supunere '«j înţelepciune. De aici, vulgul ignorant şi răuvoitor a tra» încheierea, gîndită şi
spusă, că ea îi era ţiitoare : ^ mint, o repet, şi vor minţi toţi cei ce vor gîndi şi VQJ. spune una ca
asta, fie ei chiar şi două sute la număr t — Nu-s eu ăla care s-o spun ori s-o gîndesc, ră ! punse
Sancho. Să le fie de bine, şi într-un ceas buni Dacă s-au ţinut unul cu altul sau nu, au dat
socoteala " lui Dumnezeu. Eu îmi văd de oile mele : nu ştiu, n-a^ văzut, nici pe-acolo n-am trecut,
nu-mi bag nasul unefe nu-mi fierbe oala, şi nu-i mai grasă pentru mine găina vecinului, că cel de
cumpără şi minte, tot în buzunar 0 simte. Cu atît mai mult cu~ cît gol m-a făcut mama şj gol oi
pleca să dau seama : n-am nici de pierdut, nici de cîştigat ; şi la urma urmei, - n-aveau decît să fie
ibovnici, ce-mi pasă mie ? Că mulţi cred c-au dat de slănină doar fiindcă-i grinda de cuie plină.
Şi la o adicătelea, cine poate pune cîmpului poartă ? Cu atît mai mult cu cît gura lumii numai
pămîntul o astupă \
— Bată-mă Dumnezeu, strigă don Quijote, că multe neghiobii ai mai înşirat, Sancho l Ce-au de-a
face lucrurile de care vorbeam cu proverbele pe care le înşiri ? Taci naibii, Sancho, o dată, şi de
aci înainte îngrijeşte-te de măgarul tău şi nu mai flecari despre lucruri care nu te privesc l Mai
bine ai înţelege, cu toate cele cinci simţuri cîte le ai, că tot ceea ce am făcut, fac şi voi face e foarte
la locul lui şi foarte pe potriva legilor cavaleriei, pe care le cunosc mai bine decît toţi cavalerii cîţi
le-au -mărturisit pe lumea asta.
- Stăpîne, răspunse Sancho, bună lege a cavaleriei ,e asta, să umblăm noi pierduţi prin munţi
neumblaţi fără drum, fără cărare, în căutarea unui nebun. cars| de îndată ce-om da de el, cine ştie
de n-o avea chef să sfîrşească ceea ce a lăsat doar început, adică nu povestea, ci căpătîna mărieitale
şi coastele mele, apucîndu-se ( să ni le zdrobească pe de-a-ntregul ?
288
•— Taci, îţi mai spun o dată, Sancho, zise don Quijote, fiindcă trebuie să ştii că nu mă împinge să
umblu prin părţile locului atîta dorinţa de a-l afla pe nebun, cît do-jul de-a săvîrşi o ispravă prin
care-mi voi cîştiga nume veşnic şi faimă pe toată faţa pămîntului l Şi aşa ispravă are să fie, în cît
voi pecetlui prin ea tot ce-l poate face desăvîrşit şi faimos pe un cavaler rătăcitor.
— Şi o fi din cele tare primejdioase, cumva, isprava asta ? întrebă Sancho Pânza.
— Dimpotrivă, răspunse Cavalerul Tristei Figuri. Cu toate că-s-ar putea întîmpla să cadă astfel
zarurile, încît să dăm de fiere în loc să dăm de miere. Dar totul are să atîrne de sîrguinţa ta.
•— De sîrguinţa mea,?! se miră Sancho.
— Da, zise don Quijote. Pentru că, dacă te întorci degrabă de unde am de gînd să te trimit,
degrabă se va sfîrşi şi chinul meu, şi degrabă vor începe zorile gloriei mele. Şi, cum nu e omenesc
să te mai ţin cu sufletul la gură, aşteptînd să vezi încotro bat cu vorba, vreau să ştii, Sancho, că
faimosul Amadis de Gaula a fost unul din cei mai desăvîrşiţi cavaleri rătăcitori. 'Dar ce zic eu :
a fost unul ? A fost singurul, cel dintîi, cel fără de pereche, domnul .tuturor cavalerilor rătăcitori
cîţi s-au aflat pe lume în vremea aceea ! Cu atît mai rău pentru don Belianis şi pentru toţi cei care
spun că le-a putut el sta întrucîtva alături, fiindcă jur că se înşală, zău aşa ! Tot astfel, atunci
cînd un pictor vrea să-şi facă renume prin arta sa, se străduieşte să imite originalele celor
mai fără de pereche pictori pe care-i cunoaşte, şi aceeaşi regulă stăpîneşte toate meşteşugurile şi
măies-triile care fac podoaba statelor. Aşa trebuie să facă, şi aşa şi face oricine vrea să-şi
dobîndească nume de înţelept şi de om încercat, imitîndu-l pe Ulise, în portretul şi în muncile
căruia Homer ne zugrăveşte o pildă de înţelepciune şi răbdare, tot aşa cum ne arată Vergiliu, în
persoana lui Enea, vitejia unui fiu pios şi dîrzenia unui căpitan de oşti vrednic şi priceput,
adică nu
289
zugrăvindu-i şi nici descriindu-i aşa cum au fost, ci cum ar fi trebuit să fie, ca să rămînă drept
pildă cjg virtuţile lor pentru cei ce vor veni. In chipul acesta Amadis a fost steaua polară,
luceafărul, soarele cavale> rilor viteji şi îndrăgostiţi, pe care trebuie să-i imităm toţi cei ce
luptăm sub steagul iubirii şi al cavaleriei. Stînd dar lucrurile aşa cum stau, sînt de părere,
prieterie Sancho, că acela dintre cavalerii rătăcitori care va putea să-i imite mai bine va fi mai
aproape de-a dobîndi desăvârşirea cavalerească. Şi unul din prilejurile în care cavalerul acesta
a dat dovadă de mai multă înţelepciune, vrednicie, cutezanţă, răbdare şi statornicie în dragoste! a
fost atunci cînd s-a retras, dispreţuit de domniţa Oriana, să se canonească pe Stînca
Stearpă, schimbîn-du-şi numele în cel de Beltenebros, nume pe cît se poate de pilduitor şi
de nimerit pentru viaţa pe care şi-a ales-o el singur, de bună voia lui ; aşa că mi-e mai uşor să-i
imit în privinţa asta decît să spintec uriaşi, să tai şerpilor capetele, să ucid balauri, să risipesc
armate şi să nimicesc flote întregi, mai desfăcînd şi vrăji pe deasupra. Şi de vreme ce locurile
acestea sînf atît de potrivite pentru asemenea scopuri, n-am de ce lăsa să-mi scape prilejul,
care se lasă acuma cu atîta uşurinţă prins de păr.
— Dar, la urma urmei, zise Sancho Pânza, ce vrei-să faci măria-ta de fapt prin locurile astea,
aşa de uitate de Dumnezeu ?
— Nu ţi-am spus o dată, răspunse don Quijote, că vreau să-l imit pe Amadis, făcînd aici pe
deznădăjduitul, pe ieşitul din minţi şi pe furiosul, ca să-l imit totodată , şi pe viteazul Roldân, cînd
a găsit la o fîntînă semne că frumoasa Angelica săvîrşise cu Medoro josnicii, şi de necaz a
înnebunit şi a dezrădăcinat copacii, tulburînd apele limpezi ale izvoarelor, omorând păstori,
nimicind turme de oi, dînd foc colibelor, dărîmînd casele, tîrînd după el herghelii de iepe şi
făcînd alte nenumărate blestemăţii, vrednice de-a fi veşnic pomenite în cărţi ?
290
gj pentru că eu n-am de gînd să-l imit pe Roldân, Or-jando sau Rotolando (pentru că toate numele
acestea jrei sînt ale lui), punct cu punct, în toate nebuniile cîte je,a făcut, zic şi socot cu cale să le,
schiţez, cît oi putea Ujai bine, pe cele care mi se vor părea mai însemnate. gi s-ar prea putea să mă
mulţumesc a-l imita doar pe yvmadis, care, fără să fie o pacoste pe capul lumii, ară-tîndu-şi
nebunia doar prin plînsete şi fapte deznădăjduite, dobîndi atîta faimă ca nimeni altul.
— După cît mi se pare mie, zise Sancho, toţi cavalerii care au făcut de-alde astea n-au făcut-o din
senin, ci au avut temeiuri să săvîrşească atîtea neghiobii drept căinţă. Dar ce pricini ai măria-ta săţi
ieşi aşa din minţi ? Ce domniţă te-a dispreţuit, sau ce semne ai aflat care să-ţi dea de înţeles
că domniţa Dulcinea din Toboso va fi făcut vreo şotie cu vreun maur ori creştin ?
— Aici e-aici, răspunse don Quijote, asta-i toată iscusinţa vicleşugului meu, căci să
înnebunească un cavaler rătăcitor avînd pricină, nu-i mare lucru ! Totul este să încep a bate cîmpii
cînd nimic nu mi-a dat prilej, făcînd-o pe domniţa mea să înţeleagă că, dacă teafăr sănătos fac ni
atîtea năzdrăvănii, ce-aş face dacă m-ar scoate, cu adevărat din minţi ? ! Cu atît mai mult cu
cît am prilejuri destule, lipsind atîta vreme de lîngă veşnic stăpîna mea Dulcinea del Toboso, căci,
aşa cum ai auzit şi tu, nu demult, din gura acelui păstor ce se numea Ambrosîo, cine. stă departe
numai de rele poate avea parte ; aşa că, Sancho prietene, nu mai pierde timpul stînd să-mi tot dai
sfaturi cum să mă las păgubaş a mai săvîrşi o atît de rară, de fericită şi de nemaivăzută
imitaţie ! Nebun sînt, nebun va trebui să fiu, pînă în clipa cînd te vei întoarce cu răspunsul unei
scrisori pe care am de gînd s-o trimit prin tine stăpînei mele Dulcinea. Şi de va fi răspunsul aşa
cum merită credinţa ce i-am păstrat-o, va trebui să mi se curme şi sminteala şi pocăinţa ; pe cînd,
dacă va fi
2S1
dimpotrivă, voi ajunge nebun de-a binelea, pentru ca nebun fiind, să nu mă mai doară nimic.
Aşa că, răspundă ea oricum o răspunde, eu tot voi pune capăt pocăinţei s tulburării în prada
căreia mă vei părăsi, şi mă voi bucura de vestea bună pe care mi-o vei aduce, ca orice om în
toate minţile, sau voi înceta să mă mai simt lovit în inimă de vestea rea pe care mi-ai aduce-o,
devenind nebun. Dar spune-mi Sancho, ai păstrat cum se cuvine coiful luj Mambrino ? Căci
te-am văzut ridicîndu-l de la pămînt cînd nerecunoscătorul acela a căutat să-l sfărîme. Dar nu
i-a izbutit, de unde se poate deduce cît de temeinică lucrătură are.
La asta, Sancho răspunse :
— Ierte-mă Dumnezeu, senor Cavaler al Tristei Figuri, dar nu mai pot suferi nici răbda să te
tot ascult <• niştit cum îndrugi atîtea cîte le tot spui măria-ta, că astea mă fac să-mi închipui că
tot ce spui despre cavalerie ş{ despre împărăţii -şi regate dobîndite, despre insule dăruite şi
despre atîtea alte răsplăţi şi semne de mărinimie, s« vîrşite aşa cum e datina cavalerilor
rătăcitori, n-or fi fiind nici ele altceva decît vorbe-n vînt, minciuni şi iarăşi minciuni şi
minciunele, sau gogoşi şi moşi pe groşi, oM cum s-o mai fi zicînd ! Căci cine te-o auzi pe
măria-B spunînd că un lighean -de bărbier e coiful lui MambrincJ şi ţinînd-o morţiş mai bine
de patru zile l că-i aşa, fărij să-ţi iei de seamă, ce-ar spune alt decît că ăl de zice H susţine aşa
sus şi tare trebuie că nu-i în toate minţile» îl am în sac ligheanul ăsta, poşit ca vai de el, şi-l
duc să»
1 ,,...en mas de cuatro dlas" : comentatorii lui Don Quijote aiB găsit în această precizare încă o inadvertenţă a lui
Cervantes, dina povestire reieşind că nu trecuseră decît două zile, nu patru. Rodrf-3 guez Marin a demonstrat
însă că „mas de cuatro" e aici o expresie hiperbolică (însemnînd : mulţi, numeroşi, număr mare de persoane),
care apare cu acest sens şi în cîntecele populare, fără sal însemne restrîngerea a patru, înţeles în sensul strict al
numerasl lului.
ciocănesc la loc cînd oi fi la mine-acasă, ca să-mi săpunesc barba-n el, dac-o mai voi
Dumnezeu în mare mila lui să mă mai văd eu într-o zi cu muierea mea şi cu ţîn-cii laolaltă !
— Ia seama, Sancho, zise don Quijote, că mă jur şi eu tot pe ce te-ai jurat tu adineauri, că eşti
scutierul cel mai tont la minte din cîţi se află ori s-au aflat vreodată pe lumea asta ! E cu
putinţă oare ca de-atîta vreme, de cînd tot batem drumurile împreună, să nu-ţi fi sărit ţie-n
ochi că toate trebile astea ale cavalerilor rătăcitori se arată a fi doar închipuiri, aiureli şi
sminteli, şi că toate-s de-a-ndoaselea ? Şi nu doar c-aşa ar fi, ci pentru că printre noi, ăştia,
mişună o droaie de vrăjitori, care ni le preschimbă şi ni le strămută pe toate, prefăcîndu-le în
ce au ei chef, după cum le vine poftă să se sprijine ori să ne nimicească. Aşa că ăsta care ţie ţi
se pare lighenaş de bărbierit, pentru mine este coiful lui Mambrino, iar altuia cine ştie drept ce
altceva i-o apărea ! Şi, într-adevăr, de mare prevedere a dat dovadă magul cel ce stă de partea
mea făcînd să le pară tuturora doar lighean ceea ce de fapt şi la urma urmei este coiful lui
Mambrino din pricină că, fiind el de-aşa mare preţ, ar umbla în toată lumea după mine să mi-l
ia. Dar, aşa, dacă văd ei că nu-i decît un biet lighean de bărbier, nu-şi bat capul să-şi facă rost
de el, cum s-a dovedit atunci cînd a vrut unul să-l facă bucăţi şi l-a lăsat trîntit pe jos fără să-l
ridice, că de l-ar fi recunoscut, îţi jur pe legea mea că nu l-ar fi lăsat nici mort ! P.ăstrează-l
bine, prietene, căci pînă una-alta nu mi-e de trebuinţă, fiindcă, dimpotrivă, am de gînd să-mi
scot toate armele şi zalele acestea şi să rămîn gol ca atunci cînd m-a făcut mama, dacă cumva
mi-o veni cheful să urmez, în vremea cît m-oi pocăi, mai curînd pilda lui Roldân decît pe-a lui
Amadis.
Tot vorbind ei aşa, ajunseră la poalele unui munte înalt, care se ridica stingher, ca un pisc tăiat
în muchii, printre alte multe piscuri care-l înconjurau. In coasta lui
curgea un pîrîiaş domol, şi de jur împrejur se întindea o pajişte, atît de verde şi ca peria de deasă,
că ţi-cra mai mare dragul s-o priveşti. Erau pe-acolo o grămadă de copaci şi-o seamă de buruieni
şi de flori, care dădeau acelui loc o înfăţişare paşnică. Locul acela şi-l alese Cavalerul Tristei
Figuri drept loc de pocăinţă, şi dînd cu ochii de el, începu cu glas tare, ca si cum şi-ar fi ieşit din
minţi, să strige :
- Acesta este locul, o, ceruri, ales de mine pentru,]
•a-mi plînge amarul în care tu însuţi, cerule, m-ai înecat»
Acesta este locul unde lacrimile mele vor spori apele ăs-9
tui pîrîiaş şi unde necontenitele şi adîncile mele . suspini
vor face să. freamăte fără preget frunzişul acestor copacfl
de munte, drept mărturie şi semn al durerii în care inimi
mea înnebunită se zbate ! O, voi, orice-aţi fi, zei rustic»
ce vă aveţi lăcaşurile în acest loc nelocuit, ascultaţi plinii
setele acestui nefericit ibovnic, pe care o îndelungă lipsă
de lîngă aleasa inimii 'sale şi-o gelozie neînchipuită l-a«
tîrît să-şi plîngă zilele prin pustietăţile acestea şi să se
plîngă de inima împietrită a acelei frumoase ingrate, în-U
coronare şi prag al frumuseţii omeneşti ! O, voi, napei şiB
driade ', care-aveţi obiceiul să locuiţi în desişurile păduH
rilor, fie ca zvelţii şi iubeţii satiri cărora lc-aţi insuflat ,
dorinţe, cu toate că în van, să nu vă tulbure niciodată
dulcea pace în care trăiţi dacă mă ajutaţi să-mi plîng ne>B
'norocirea, sau cel puţin dacă nu obosiţi ascultîndu-mi-d |B
O. Dulcinea del Toboso, ziuă a nopţii mele, strălucire â9
întunecării mele, stea polară a drumurilor mele, 'astru afl
norocului meu, deie-ţi cerul tot ce-i vei cere dacă
scobori privirea la locul şi la starea în care m-a adus
1 Categorii de spirite ale naturii care, în imaginaţia greciloi vechi, populau peisajul ; driadele erau spiritele
pădurilor în genere, iar napeii, ale strîmtorilor şi văilor ce străbat munţii. Pomenirea lor aici se face în spiritul
literaturii pastorale şi al poeziei renascentiste "de tipul liricii lui Garcilaso de .la Vega (1303—1536), în eglogele
căruia abundă aluzii de acest fel, sub influenţa poeţilor arcadieni ai Italiei.
294
tu şi dacă răspunzi dînd un sfîrşit fericit aşteptărilor pe care credinţa mea le îndreptăţeşte ! O, voi,
arbori solitari, care de azi înainte veţi întovărăşi singurătatea-mi ! Daţi semn, prin blinda clătinare
a ramurilor voastre, dacă prezenţa mea nu vă displace ? O, tu, scutierul meu, plăcut tovarăş al
zilelor mele bune şi rele, înseamnă-ţi bine în minte tot ceea ce mă vei vedea făcînd aicea, ca să
poţi povesti şi cînta ceea ce vezi în faţa celei care este pe de-a-ntregul pricina tuturor acestora !
Şi zicînd asta, descăleca de pe Rocinante şi, cît ai clipi, îi scoase frîul şi şaua ; apoi, plesnindu-l
uşurel cu palma pe crupă, îi zise :
— Iţi dă libertate cel ce rămîne fără de ea, o, călu-ţule ce-ai săvîrşit isprăvi pe atît de slăvite, pe
cît de nenorocită ţi-e soarta ! Du-te oriunde îţi va plăcea, căci îţi stă scris în frunte că nu ţi-a putut
sta alături nici zburătorul ipogrif ' al lui Astolfo şi nici cel ce se numea Frontino 2 şi care l^a
costat atît de scump pe Bradamante !
Văzînd Sancho asta, zise :
— Ţie-l Dumnezeu pe cel ce.ne-a scutit de corvoadă acuma, să nu mai trebuiască a ne osteni să
scoatem şaua de pe măgar, fiindcă zău c-aş avea de ce-i da şi eu palme şi de ce-i rosti osanale ;
dar dac-ar fi, cu toate astea, aicea, nu m-aş învoi să mi-l descingă cineva, mai cu seamă că n-ar
avea de ce, căci n-are nici în clin, nici în mînecă cu îndrăgostiţii şi deznădăjduiţii, fiindcă stăpînul
său nu era din ăia, fiindu-i chiar eu stăpînul, pe cînd voia şi Dumnezeu. Ba nu, zău, senor Cavaler
al Tristei Figuri, dacă-i vorba să luăm de-a bună plecarea mea şi sminteala măriei-tale, apăi s-ar
cuveni să-i punem şaua la loc lui Rocinante, ca să nu simt lipsa măgarului. Fiindcă mai scurtez din
timpul călătoriei, căci, dacă am de făcut o
' Calul înaripat cu ajutorul căruia Astolfo a adus îndărăt din lună minţile lui Orlando, spre a-i lecui nebunia.
2 Calul lui Bradamante, tot un personaj din Orlando.
dusă şi-o venită şi umblu pe jos, nu ştiu, zău, cînd m-oţ întoarce, nici măcar cînd oi ajunge, fiindcă
nu mă ştiu, drept să spun, cine ştie ce iute de picior.
- Uite ce-i, Sancho, răspunse don Quijote, fie cum doreşti, că planul tău nu mi se pare lipsit de
judecată ; aşa că-ţi spun să iei aminte că de-aci în trei zile vei pleca, şi vreau ca-n timpul acesta să
vezi tot ce fac şi ce zic, de dragul ei, ca să-i spui.
— Dar ce mare lucru am de văzut, zise Sancho, pe care s.ă nu-l fi văzut pînă acum ?
— Habar n-ai de nimica ! răspunse don Quijote. Pai nu trebuie acuma să-mi sfîşii veşmintele, sămi
împrăştil armele şi să mă dau de-a berbeleacul, lovindu-mă cJ capul de stîncile astea,
dimpreună cu atîtea alte fapte^ de-acelaşi soi, care te vor lăsa cu gura căscată ?
— Pentru Dumnezeu, zise Sancho, bagă bine de seamă, măria-ta,. cum te dai de-a berbeleacul, că
poţi să te izbeşti de-asemenea stîncă şi-ntr-un asemenea loc, încît de Im prima tumbă să se
termine cu pocăinţa. Ba, aş fi chiajj de părere că, dacă măriei-tale tot ţi-a intrat în cap că-| nevoie
de ceva tumbe pentru treaba asta, şi că nu sg poate fără ele, să te mulţumeşti, de vrenie ce tot ce
faci e o aiureală şi n-o faci cu dinadinsul, ci doar în glumăl sar te mulţumeşti, zic, să faci tumbe în
apă, sau în vreun alt lucru moale, aşa cum e bumbacul ; iar cît despre spus! las' pe mine, că-i,
spun eu domniţei cum te dădeai măria-ta de-a berbelea'cul pe un vîrf de stîncă mai tăioasa
decît vîrful unui diamant !
— îţi sînt recunoscător pentru gîndul tău bun, prie-jj tene Sancho, răspunse don'Quijote. Dar aş
vrea să te fag să pricepi că toate astea, pe care le fac eu, nu-s defel făcute-n glumă, ci-s foarte cu
dinadinsul, fiindcă altfel ar însemna că încalc orînduiala cavaleriei, care porunceşti să nu spunem
niciodată vreo minciună, sub pedeapsa de-al fi scoşi din tagmă. Iar să -faci una în loc să faci alta, f
totuna cu a minţi ! Aşa că tumbele mele vor trebui slj
296
fie adevărate şi sincere, fără să miroasă măcar pe departe a sofistică ori a fantasmagorie. Va fi
nevoie aşadar să-mi laşi ceva scamă ca să mă oblojesc, dacă tot a vrut soarta să ne lipsească de
balsamul pe care l-am pierdut.
— Mai rău e c-am pierdut măgarul, răspunse Sancho, căci odată cu el s-au dus şi scama, şi toată
spiţeria : aşa că te rog, măria-ta, nu-mi mai aduce aminte de băutura aceea blestemată, că numai
cît îi aud de nume, şi mi se-ntoarce inima pe dos, dacă nu şi rînza ! Şi te mai rog să le socoteşti
gata trecute cele trei zile pe care mi le-ai dat drept soroc ca să văd ce nebunii faci, fiindcă eu le ţin
drept văzute de mine, bune şi aprobate, şi-am să-i povestesc minunăţii, nu alta, stăpînei mele !
Aşa că scrie-ţi cartea şi fă-mi repede 'vînt, că mare chef am să mă întorc la măria-ta, ca să te scap
din purgatoriul ăsta în care te las.
— Purgatoriu îi zici, Sancho ? întrebă don Quijote. Ai face mai bine să-i zici infern, ba chiar
mai rău decît atîta, dac-o fi fiind pe lume ceva mai rău !
— Pentru cine e-n infern, răspunse Sancho, nulla est retentio V aşa am auzit că se spune.
— Nu pricep ce va să zică retentio, zise don Quijote.
— Retentio înseamnă, răspunse Sancho, că ăl de se află în infern nu mai iese din el nici la Sfîntu-
Aşteaptă, că n-are cum ; şi asta-i chiar de-a-ndoaselea decît are să se întîmple cu măria-ta, afară
doar de n-oi mai şti eu să fac să-mi scapere călcîiele, mai ales că nu-mi trebuiesc decît ca să-i
dau pinteni lui Rocinante ! Şi trimite-mă o dată la Toboso, să mă înfăţişez stăpînei mele
Dulcinea, că atîtea i-oi spune despre neroziile şi nebuniile (că tot aia e) pe care le-ai făcut măria-ta
şi pe care-ai rămas să le mai faci, încît mi ţi-oi înmuia-o eu ca pe-o mănuşă,
1 Frază latină scîlciată de Sancho : In injerno, nulla est re-demptio (pentru cei intraţi în iad nu mai este
răscumpărare). E o formulă auzită de el desigur în'biserică, la slujbele postului mare.
297

chiar dac-oi găsi-o mai împietrită decît un stejar. Iar cu' răspunsul ei dulce ca mierea m-oi întoarce
zburînd ca vrăjitorul prin văzduh şi te-oi scoate pe măria-ta din purgatoriul ăsta. care pare a fi
infern, şi nu e, fiindcă-ţi rămîne nădejdea să mai ieşi din el, pe cînd cei ce sînt în infern nu mai au,
după cum am spus, nici o nădejde să scape, şi cred că nu zici altfel nici măria-ta.
— Aai dreptate, răspunse Cavalerul Tristei Figuri, dar cum să facem să scriem epistola ?
— Şi ţidula cu măgarii ! adăugă Sancho.
— Le scriu pe-amîndouă laolaltă, zise don Quîjote.' Şi n-ar fi rău, cum tot n-avem hîrtie, s-o
scriem, cum: făceau cei vechi, pe frunze de copaci, sau pe nişte tăbliţe de ceară, cu toate că ar fi
la fel de greu acuma să le> găsim, ca şi hîrtia. Dar stai, că mi-a venit în cap unde-ar fi bine, ba
încă mai mult decît bine, s-o. scriu : pe caietul de amintiri al lui Cardenio ; şi vei avea tu grijă s-o
trecţ pe o hîrtie, cu scriitură frumoasă, în cel dinţii sat în carejB ajunge şi-i vedea că se află şcoală
şi dascăl de copii, ori de nu, ţi-o trece-o vreun ţîrcovnic ! Dar, bagă de seamă nu care cumva s-o
dai să ţi-o transcrie vreun scrib, ori vreun grefier, că au slova atît de înflorită 1, că nici Dracu nu-i
mai dă de rost !
— Dar cum facem cu iscălitura? întrebă Sancho.
— Epistolele lui Amadis nu-s niciodată iscălite, răspunse don Quijote.
1 In original „letra procesada" : corupere a scrierii: numite cortesana, consta în a desfigura trăsăturile şi
aspectul, tuturor ca-j racterelor şi în a scrie fără nici o împărţire a cuvintelor şi fraze- j lor, legînd şiruri întregi
de litere într-un lanţ de neînţeles, în] cursul căruia condeiul nu se ridică nici o clipă de pe hîrtie. B.Ş modul de a
scrie al celor ce făceau din caligrafiere o profesie ; regina Isabel s-a văzut chiar nevoită să dea un „decret
pentru scribii întregului regat" (1503), reglementînd tariful la 10 mara-vedises foaia, scrisă în slovă
cortesana şi nu procesada. După moartea reginei, abuzurile s-au înteţit; de o asemenea scriere-«te; scrib public
vorbeşte don Quijote. . ,. • :
293
'
— Foarte bine, zise iar Sancho, dar ţidula nu se poate să nu fie iscălită, că dac-oi trece-o şi pe ea
pe altă hîrtie, au să spună că iscălitura e prefăcută, şi mă lasă fără măgar !
•— Ţidula am să ţi-o scriu chiar pe caiet, încît vă-/înd-o nepoata mea, să nu-ţi facă nici o greutate
şi să împlinească tot ce scriu ; iar în ceea ce priveşte epistola de dragoste, pune şi tu' ca iscălitură :
,,A1 tău pînă la moarte, Cavalerul Tristei Figuri". Şi nu se întîmplă nimic dacă nu-i de mîna mea,
pentru că, după cîte mi-aduc eu aminte, Dulcinea nu ştie nici să scrie, nici să citească, şi nu mi-a
văzut, de cînd e, slova, nici scrisoare de la mine n-a primit, pentru că dragostea mea şi a ei au
rămas întotdeauna platonice,-fără să meargă mai departe decît îa o privire lipsită de orice gînd rău,
ba încă şi aceea doar cînd şi cînd, c-aş putea jura fără să mint că-n doisprezece ani, de cînd o
iubesc mai avan decît lumina ochilor acestora, pe' care mi-i va mînca ţărîna, n-am văzut-o mai
mult de patru ori, şi s-ar putea chiar întîmplă ca din aceste patru, nici măcar o dată să nu fi apucat
ea să vadă că o priveam, pînă-ntr-atîta de grijuliu au crescut-o, ţinînd-o închisă, tatăl ei, Lorenzo
Corchuelo, şi mamă-sa, Aldonza Nogâlez.
— Ia te uită, zise Sancho, asta-mi era domniţa Dul-cînea del Toboso ? Fata lui Lorenzo
Corchuelo, pe numele ei adevărat Aldonza Lorenzo ?
— Ea este, zise don Quijote, şi-ţi jur c-ar merita să fie stăpîna universului întreg.
— O cunosc bine, zise Sancho, şi ştiu că zvîrle cu prăjina la fel de bine ca şi cel mai voinic
flăcău din sat ! Să fiu al dracului ! E o dată fată, fată de nădejde, cu care nu-i de glumit, şi-ar
putea scoate untul din oricine — fie el şi un cavaler din cei ce rătăcesc acum sau or să rătăcească
vreodată — care-ar avea-o drept stăpîna ! Oh, ce poamă-mi mai e, maica mă-si, c-o şi ţin balamalele
! Şi are şi-.un glas ! Ce să-ţi mai spun, într-o zi s-a
299
pus pe strigat din clopotniţa satului la nişte argaţi de-ai lor care erau pe-o mirişte de-a lui tatăsău,
şi cu toate că lucrau la mai bine de-o poştă de acolo, o auziră ca şi cum s-ar fi aflat la
picioarele turnului ! Ce are bun e că nu face niciodată nazuri, căci seamănă în multe privinţe
cu o curtezană : glumeşte cu toţi şi-şi rîde de toate, şi pe toţi îi ia peste picior 1 Acuma, da,
acuma zic şi eu, domnule Cavaler al Tristei Figuri, că poţi, şi ai tot dreptul, nu numai să faci
neghiobii pentru ea, ba chiar te poţi pe drept cuvînt lăsa pradă deznădejdii şi ai de ce-ţi pune
ştreangul de gît, că n-o să se găsească nimeni care, aflînd că ai făcut-o pentru ea, să nu spună
că bine-ai făcut, chiar de-ar. fi să te ia dracu ! Grozav aş vrea să mă şi văd o dată pornit la
drum, numai ca să dau ochi cu ea, că de-un car de ani n-am mai văzut-o, şi trebuie să se fi
schimbat mult, fiindcă grozav le strică muierilor faţa mersul la cîmp, pe soare şi pe vînt ! Şi,
ca să-ţi mărturisesc adevărul, sefior don Quijote, pînă aici eram ca orb şi nu ştiam nimic pe
lumea asta; căci socoteam, de bună-credinţă şi cu tot dinadinsul, că domniţa Dulcinea trebuie
să fie vreo prinţesă care ţi-a căzut măriei-tale cu tronc, sau vreo fiinţă care să fi meritat
darurile bogate pe care i le-ai tot trimis măria-ta, pe vizcain, ca şi pe ocnaşi, şi pe mulţi alţii
cîţi or fi fost de toţi, căci trebuie, să mai fie o mulţime de bătălii pe care le vei fi cîştigat,' şi leai
şi cîştigat măria-ta, pe vremea cînd eu încă nu-ţiţ eram scutier ! Dar stînd şi gîndindu-te
bine, ce-i pasă la o adică jupîniţei Aldonza Lorenzo, vreau să zic domniţei Dulcinea din
Toboso, dacă-i cad sau nu în genuncha învinşii pe care măria-ta i-i trimiţi şi-ai să i-i mai trimiţi
? Fiindcă s-ar prea putea, la vremea cînd or ajunge,. s-o găsească meliţînd cînepa sau
vînturînd griul, aşa încît să-i apuce pe ei toate furiile văzînd-o, iar ea să-şi bată joc de-aşa
daruri, şi să-i fie chiar necaz !
— Ţi-am mai spus de-atîtea ori pîn-acuma, Sancho, ' că nu eşti decît un flecar, şi cu toate că
ai mintea boantă, .
300
umbli să spui tot vorbe pe muchie de cuţit. Dar, ca să vezi cît de nerod eşti şi cît de înţelept
sînt eu, vreau să-mi dai ascultare cît ţi-oi spune o snoavă scurtă. Află că o văduvă frumoasă,
tînără, liberă şi bogată, şi pe deasupra şi cam darnică de felul ei, se îndrăgosti de un frate
călugăr neofit, îndesat şi bine legat ; află de treaba asta stareţul şi, într-o bună zi, îi zise
văduvioarei noastre, cu ton de frăţească dojana : „Mult mă minunez eu, senora, şi am
îndestule cuvinte să fiu mirat, că o femeie de neam ca dumneata, atît de frumoasă şi de
bogată, s-a putut îndrăgosti de un om de rînd, atît de josnic şi de idiot ca fratele cutare, cînd
sînt în locaşul acesta atîţia doctori în teologie, atîţia maeştri în retorică şi atîţia candidaţi în
filosofie dintre care ai fi putut şi dumneata să-ţi alegi după plac, cum ai alege perele, spunînd :
«Ăsta-mi place, celălalt nu-mi place !«•" Dar ea îi răspunse cu multă îndrăzneală şi cu mult
duh : „Domnia-ta senor, te înşeli şi gîndeşti după moda veche dacă crezi că rău mi-am ales eu
pe cutare, de idiot ce pare ; fiindcă pentru ceea ce vreau eu de -la el, ştie tot atîta filosofie şi
chiar mai multă decît Aristotel !" Aşa că, Sancho, pentru ceea ce iubesc eu în Dulcinea del
Toboso, ea preţuieşte tot atît ca şi cea mai de neam principesă a pămîn-tului. Aşa e, căci nu
toţi poeţii ce vor fi avînd iubite, sub vreun nume pe oare li-l pun ei după "bunul; lor plac, le au
într-adevăr ! Crezi tu că atîtea Amarilide, Filide, Silvii, Diane, Galatei, Alide şi cîte altele, de
care-s pline cărţile, cîntecele bătrîneşti, dughenele bărbierilor, teatrele unde se joacă pe scenă
comedii,.au fost într-adevăr femei în carne şi oase, ba încă chiar femeile celor care le cîntă ori
le-au cîntat ? Aş, de unde ! Cei mai mulţi şi le închipuie doar, ca să dea versurilor lor o temă,
şi pentru ca să fie ei ţinuţi drept îndrăgostiţi, sau cel puţin drept oameni care au virtutea de a fi
astfel ;, aşa că la fel îmi ajunge mie să gîndesc şi să cred că neasemuita Aldonza Lorenzo e
frumoasă şi cinstită ; iar în ceea ce pri-
11'!
302

H l

veste obîrşia ei, înaltă sau ba, nici nu mă sinchisesc, că n-are să se ducă nimeni s-o cerceteze ca so
primească în vreo tagmă cavalerească, iar eu mă încredinţez singur • că este cea mai sus-pusă
dintre toate prinţesele lumii. Fiindcă trebuie să ştii, Sancho, dacă cumva nu ştii, că sînt doar
două lucruri pe lume care te fac să iubeşti, mai < mult decît oricare altele, pe cineva : frumuseţea
şi faima bună ; şi aceste două lucruri le are cu vîrf şi îndesat Dulcinea, căci de frumoasă, nu-i
poate sta nimeni alături^ iar în ceea ce priveşte numele cel bun, altele nu-l au pe-al ei nici pe
departe. Şi ca să nu mai lungesc vorba, îmi închipui că tot ceea ce spun e aşa cum spun, fărăff să
lipsească nimic şi fără să întreacă măsura, şi mi-o zujf grăvesc în închipuire aşa cum mi-o doresc
eu, atît c%; frumuseţe, cît şi ca obîrşie înaltă, aşa că nu-i ajunge ija degetul cel mic nici Elena
din Troia, nici Lucreţia, nicf oricare alta dintre femeile vestite ale trecutelor vremiJ' din era
.greacă, barbară, ori latină. Şi n-are decît să spună fiecare ce i-o plăcea, căci dacă neştiutorii m-ar
putea ţinfii de rău, cel puţin nu voi fi batjocorit de oamenii învăţaţi, l
— Ce să mai zic ? în toate ai măria-ta dreptate, răîfl punse Sancho, şi eu sînt un măgar. Adică să
lăsăm mai bine măgarii în pace, căci nu trebuie să vorbeşti de funie? în casa spînzuratului. Adăncoa
o dată epistola, şi rămB cu Dumnezeu, că eu m-am dus.
Scoase don Quijote caietul de amintiri şi, trăgîndu-se ceva mai la o parte, începu să-şi scrie pe
îndelete epistola, pe care sfîrşind-o, îl chemă pe Sancho şi-i zise că ar vrea să i-o citească, pentru
ca s-o poată el învăţa pe de rost s-o ţină minte dacă cumva ar pierde-o pe drum,' căci cu un noroc
ca a lui se putea aştepta la orice. La asta, Sancho răspunse :
— Scrie-o măria-ta de două ori, de trei ori, aici în carte, şi dă-mi-o, c-am să am grijă de ea ca de
ochii din cap, şi nici prin gînd să-ţi treacă c-aş putea-o ţine minte, că te rîd şi curcile, fiindcă eu
am ţinerea de minte aşa
302
de scurtă, încît uit cîteodată şi cum mă cheamă ! Cu toate astea, zi-mi-o şi mie măria-ta, că rn-oi
bucura mult s-o aud, fiindcă bine trebuie s-o mai fi brodit, ca popa !
— Ascultă, zice don Quijote. că sună aşa : „Cartea lui don Quijote către Dulcinea del
Toboso. Suverană şi înaltă stăpînă, cel rănit de săgeţile lipsei tale şi izbit pînă în străfundul
inimii, preadulcea mea Dulcinea del Toboso, îţi trimite sănătatea după care el lînjeşte. Dacă
frumuseţea ta mă dispreţuieşte, dacă vrednicia ta nu-mi ţine partea, dacă priveşti de sus cum
mă dau eu de ceasul morţii, măcar că sînt destul de învăţat cu suferinţa, cu greu voi putea sămi
ţin firea în această năpastă, care, pe Ungă că e ca trăsnetul de puternică e şi de lungă durată.
Bunul meu scutier, Sancho, îţi va raporta amănunţit, o, preafrumoasă nerecunoscătoare, iubita
mea i-răjmasă, de halul în care mă găseam din vina ta atunci cînd m-a părăsit. Dacă afli
vreo plăcere în a-mi veni într-ajutor, sînt al tău, iar dacă nu, fă tot ce te-o îndemna inima, căci
eu, punîndu-mi capăt zilelor, îţi voi mulţumi ţie cruzimea, iar mie dorinţa. Al tău pînă la moarte,
Cavalerul Tristei Figuri." 1
— Pe zilele răposatului taică-meu, zise Sancho, după ce ascultă epistola, e lucrul cel mai înalt pe
care l-am ascultat în viaţa mea ! I-auzi, păcatele mele ! Cum dracii. .bată-mă Dumnezeu, îi poţi
zice' luminăţia-ta aicea tot ce-ai avut de zis ? ! Şi bine i-ai mai pus drept iscălitură „Cavalerul
Tristei Figuri" ! Zău aşa, măria-ta, eşti di;acul gol, că prea le ştii toate !...
— De toate e nevoie, răspunse don Quijote, pentru însărcinarea pe care mi-am luat-o.
1 începutul acestei scrisori de dragoste, scrisă în stil „cavaleresc şi rătăcit" — după expresia proprie a lui
Cervantes — este imitat după scrisoarea Orianei către Amadîs, unde se poate citi : „Eu sînt domniţa rănită de
tăişul spadei în inimă"... Observaţie făcută ele Clemenci'n.
— Tocmai aşa ! zise Sancho. Dar pune, măria-ta, pe dosul filei ţidula pentru cei trei măgari şi
iscăleşte-o cit se poate de limpede, ca s-o recunoască atunci cînd vot vedea-o !
— Bucuros, zise don Quijote. Şi scriind-o, i-o citi. Suna aşa :
„Dă dumneata poruncă pentru sinetul acesta al meu de măgari, domnişoară nepoată, să i se dea
lui Sancho Pânza, scutierul meu, trei din cinci cîţi am lăsat acasă în sarcina dumitale ; care trei
măgari poruncesc să-i fie. sloboziţi şi întorşi tot atîţia citi am primit eu bani peşin aci, şi cu
scrisoarea de faţă, împreună cu chitanţa lui uo»;| fi daţi în bună regulă. Făcut în inima Sierrei
Moreno, îjw 22 ale lunii lui august, anul acesta." l
— E bună, zise Sancho. Numai iseăleşte-o, măria-ta.
- Nu-i nevoie s-o iscălesc, zise don Quijote, ci doar să-mi pun pecetea, că e ca şi cum aş semna cu
mîna mea,| şi-i de-ajuns şi pentru trei sute de măgari, nu numajl pentru trei.
— Mă încred în luminăţia-ta, răspunse Sancho. Şi acuma sloboade-mă, că mă duc să pun şaua
pe Rocinante a şi pregăteşte-te măria-ta să-mi dai bmecuvîntarea, căcj am de gînd să plec de
îndată, fără să văd scălîmbăielilaj şi neghiobiile pe care le ai măria-ta de făcut... fiindcă m spun eu
ei că te-am văzut făcînd atîtea, că de altehl nu mai e nevoie.
- Aş vrea cel puţin, Sancho, şi e nevoie neapărată,, să mă vezi în pielea goală, făcînd una sau
două duzini deţ? nebunii, că le fac în mai puţin de jumătate de oră, pentru ca, după ce le vei fi
văzut tu cu ochii tăi, să poţi,| fără să-ţi osîndeşti sufletul, jura şi pentru celelalte pal care vei voi să
le mai adaugi ; şi te-asigur că nici n-ai să spui tu atîtea cîte am eu de gînd să fac.
1 în ţidula pentru livrarea asinilor Cervantes imită una din scrisorile de schimb. (cambiile) curente în epoca sa. O
numeşte ,,sinet de măgari" („primera de pollinos") pentru că nu e vorba de-.1 cambia (cambie) de bani, ci de vite.
304
— Pentru Dumnezeu, stăpîne, nu mă sili măria-ta să te văd în pielea goală, că m-ar durea
inima şi m-ar podidi plînsul ; şi-aşa de rău mă doare capul de-aseară, de cînd tot plîng după surul
meu, că nu-mi vine deloc la socoteală să mă pun iar pe plîns. Dar dacă ţii măria-ta cu tot
dinadinsul să-ţi văd şi eu cîte unele din nebunii, fă-la-mbrăcat şi cît mai scurte pe cele care-ţi vor
veni mai la îndemînă. Cu atît mai mult cu cît, dinspre partea mea, nu era nevoie nici de-atîta
şi cu cît, cum ţi-am mai spus, asta mă întîrzie din drum şi nu mă lasă să mă întorc mai repede
cu veştile pe care măria-ta le doreşti şi le meriţi. Că, de unde nu, să fie cu ochii în patru
senora Dulcinea, că de-oi vedea că nu-mi dă răspunsul care ţi se cuvine, mă jur pe ce am mai sfînt
că i-l scot eu cum se cade din burtă, cu pumnii şi cu picioarele'! Căci unde s-a mai pomenit ca un
cavaler rătăcitor atît de vestit cum eşti luminăţia-ta .să înnebunească din senin, din-iarbă verde,
pentru o... că să nu mă facă să spun, cumătră, fiindcă, pe legea mea, dac-di apuca eu să-i dau în
căpuşă tot ce ţin acuma-n guşă, i se duce negoţul pe gîrlă ! Că mie nu mi-au mîncat cîinii din
traistă ! Nu ştie ea cu cine are de-a face şi la ce hram mă-nchin. că de-ar şti, ar ţine şi post de ziua
mea !
— Va să zică, Sancho, zise dop Quijote, după cîte-mi dau eu seama, nu eşti nici tu mai teafăr
decît mine.
— Chiar aşa de nebun nu sînt, numai că-s mai rău la furie, răspunse Sancho. Dar să nu-mi uit
vorba :.ce-ai de gînd să mănînci măria-ta pînă ce m-oi întoarce ? Ori poate vrei să te-apuci să ieşi
la drumul mare, cum făcea Cardenio,-şi să jefuieşti ciobanii?
— Nu-ţi bate capul cu asta, răspunse don Quijote, pentru că şi de-aş avea, tot n-aş mînca
altceva decît ierburi şi poame, dăruite de pomii aceştia, că toată iscusinţa si tot, rostul pocăinţei
stau în a nu mînca şi a te canoni cu alte lipsuri asemănătoare. Hai, du-te cu Dumnezeu !
— Dar ştii măria-ta ce mi-e mie frică ? Mă tem că n-am să mai nimeresc la întoarcere locul ăsta,
unde te las acuma, aşa-i de bine ascuns !
- Inseamnă-ţi bine în minte, că eu voi căuta să nu mă-ndepărtez de pe meleagurile astea, zise don
Quijote, şi chiar voi avea grijă să mă urc pe piscurile mai înalte de colo, ca să văd dacă nu te
zăresc cînd te-i întoarce. Cu atît mai mult cu cît ar fi mai cu cap, ca să nu mi te rătăceşti pierzîndute,
să tai cîţiva lăstari, dintr-atîţia cîţi cresc pe-aicea, şi să le dai drumul din cînd în cînd pe urmăţi,
pînă cînd ieşi la drum întins, căci astea îţi vor sluji drept semn ca să mă afli cînd te-ntorci,
întocmai ca firul din labirint al lui Perseu. l
- Aşa voi face, răspunse Sancho Pânza. Şi, tăind cîţiva lăstari, ceru binecuvîntarea stăpînului său
şi-şi luă rămas bun de la el, nu. f ară să verse şiroaie de lacrimi şi unul şi altul.
Apoi, încălecînd pe Rocinante, pe care don Quijote i-J^ dădu în grijă cu toată stăruinţa, spunîndu-i
să ia seama şi să-l ţină ca pe ochii din cap, luă drumul către şes, se-mănînd pe urma lui din loc în
loc lăstari, aşa cum îl sfă-.^ tuise stăpînul său. Şi aşa, plecă de-acolo, cu toate că don " Quijote tot
îl mai îndemna să stea pînă l-o vedea făcînd două-trei nebunii. Dar nu bătu nici o sută de paşi.'că
se întoarse şi spuse :
— Stăpîne, ce să zic, bine-ai zis măria-ta cînd ai zis că, dacă vreau să pot jura că te-am văzut
făcînd nebuniig fără să-mi încarc sufletul de păcate, n-ar fi rău să văd măcar una, cu toate că mai
mare decît am văzut-o acuitiH cînd cu rămînerea măriei-tale aici, tot n-ar putea fi !
— Nu-ţi spuneam eu ? zise don Quijote. Stai un pic, Sancho, că ţi le fac cît ai rosti Crezul.
1 în ediţiile din timpul vieţii lui Cervantes apare, aşa ca aici, Perseu în loc de Teseu.
306
Şi, despuindu-se în graba mare de nădragi, rămase gol, numai cu cămaşa pe el, şi pe loc, nici una,
nici două, sări de vreo două ori în aer şi veni de-a berbeleacul — cu capul în jos şi cu picioarele în
sus •— descoperind lucruri pe care, ca să nu le mai vadă încă o dată, Sancho smunci frîul lui
Rocinante şi se socoti mulţumit şi îndestulat ca să poată face jurământ că stăpînul său înnebunise.
Aşa că îl vom lăsa să«-şi vadă de drum pînă la întoarcere, care se întîmplă curînd.
CAPITOLUL XXVI
Uncie urmează povestirea subtilităţilor de îndrăgostit pe care le-a făcut don Quijote în Sierra Morena
Şi întorcîndu-ne acuma să povestim ce-a făcut Cavalerul Tristei Figuri după ce s-a văzut singur,
glăsuieşte istoria că, de îndată ce don Quijote sfîrşi cu tumbele,, gol de la brîu în jos şi îmbrăcat de
la brîu în sus, cum văzu că Sancho plecase fără să aştepte să mai vadă şi alte nebunii, se urcă în
vîrful unei stînci înalte, şi.acolo prinse iar a se gîndi tot la ce se mai gindise de-atîta alte .ori, fără
să se poată niciodată hotărî ce era mai cu cale şi ce i s-ar potrivi mai bine : să-l imite .pe Oflando
şi nebuniile lui furioase, ori pe Amadis şi nebunia lui melancolică. Şi, vorbind singur cu sine,
zicea :
— Dacă a fost Roldân un cavaler atît de viteaz şi cutezător cum spune toată lumea, nu-i mare
minune ; fiindcă, la urma urmei, era fermecat şi nu-l putea omorî nimeni decît dacă i-ar fi vîrît un
bold de trei parale în talpă, şi el purta întotdeauna cizme cu şapte pingele de fier, cu toate că nu iau
folosit la nimic împotriva lui Ber-nardo del Carpio, care i-a tras clapa şi l-a sugrumat,
strîngîndu-l în braţe la Roncesvalles. Dar lăsând deoparte
307
î .^ l î
povestea cu vitejia lui, s-ajungem la ieşirea lui din minţi, fiindcă nu mai încape nici o îndoială că
şi le-a pierdut din pricina semnelor pe care le-a găsit la fîntînă 1 şi din pricina veştilor date de
păstor, şi anume că Angelica dormise mai bine de două după-amiezi cu Medoro, un harap cu părul
creţ, pajul lui Agramante. Şi dacă pricepu el că era adevărul adevărat şi că domniţa lui îl înşelase,
nu i-a mai trebuit nimic altceva ca să-şi iasă din minţi ! în vreme ce eu cum aş putea să-i imit
nebuniile dacă nu-l imit şi în ceea ce i le-a prilejuit ? Fiindcă aş pune mîn în foc că Dulcinea mea
n-a văzut în viaţa ei picior harap, aşa cum e el îmbrăcat în portul lui, şi că este fel de neprihănită
ca si mamă-sa care a născut-o. Şi-ar J să-i aduc o adevărată jignire dacă, închipuindu-mi despr< ea
altceva, mi-aş ieşi din minţi, înnebunind şi eu de acelaş: soi de nebunie ca Orlando furiosul. Pe de
altă'parte, bag dţ seamă că Amadis de Gaula, fără să-şi piardă minţile şi fără să facă nebunii,
dobîndi atîta faimă de îndrăgostit ca nimeni altul. Căci tot ceea ce făcu, pre cîte zice istoria lui,,
făcu doar pentru că s-a văzut dispreţuit de doamna sa. Oriana, care-i poruncise să nu-i apară
dinaintea ochilor; pînă nu i-o îngădui-o ea, si de aceea s-a retras el pe Stînca Stearpă, în
tovărăşia unui sihastru, şi aici s-a pus pe plîns şi pocăinţă, pînă ce, în toiul'durerii-şi aleanului său,
îi veni cerul într-ajutor. Şi dacă toate aste-s adevărate, cum- fără îndoială că sînt, de ce vreau eu
să-mi dau osteneala acuma să mă despoi la piele, ori să canonesc copacii ăştia, care nu mi-au făcut
nici un rău, şi ce nevoie am să tulbur apa limpede a acestor pîrîiaşe, care vor trebui să-mi
potolească setea atunci cînd voi avea nevoie ? Slăvită fie amintirea lui Amadis, şi fie el imitat de
don Quijote de la Mancha întru totul, pe cît s-o putea ; căci se va spune şi despre el, aşa cum s-a
spus şi de celălalt, că. de n-a dus la capăt cine ştie ce isprăvi nemaivăzute, a
1 Aluzie la un episod din Orlando furioso.
jîiurit totuşi dorind să le săvîrşească. Iar dacă mie E„-i cinea del Toboso nu mi-a adus nici o
jignire şi nici nu ' jtji-a dat semn că m-ar dispreţui, nu mi-e bare destul că-s departe de dînsa, aşa
cum am mai spus ? Ce mai încolo-ncoace, la treabă ! Veniţi-mi în minte, fapte ale lui Ama-l dis, şi
învăţaţi-mă de unde să încep a vă imita ! Dar parcă ini-am şi adus aminte că ceea ce a făcut el mai
cu deosebire a fost să se roage şi să se încredinţeze voinţei Domnului. Bun ! Dar ce mă fac,
că n-am mătănii ?
Ajuns aici, începu să-şi bată capul cum să-şi facă rost, şi în cele din urmă smulse o fîşie din
poalele cămăşii, pe care începu s-o înnoade, şi-i făcu unsprezece noduri, din care unul mai gros
decît celelalte, şi avu şirag de mă-, tănii pe tot timpul cît rămase acolo, unde rosti un milion de
Ave Marii. Dar ceea ce-l necăjea foarte era că nu putuse da prin preajmă de alt sihastru, căruia să i
se spovedească şi cu care să-şi mai ostoaie aleanul ; aşa că îşi mai trecea timpul plimbîndu-se prin
poiană,, scriind şi săpînd în scoarţa copacilor şi pe nisip o grămadă de versuri, toate pe măsura
jelii lui, precum şi .cîteva întru lauda Dulcineii. Dar dintre toate, nu putură fi găsite întregi şi citite
după plecarea lui de-acolo altele decît cele ce urmează :
Arbori, ierburi, flori de crîng, Ce umpleţi pădurea deasă, Zvelţi şi verzi l De nu vă pasă Cît alean în suflet strîng,
Ascultaţi măcar cum plîng.
Nu vă tulbure ăe-aceea Soarta-mi, cît ar fi de grea ! Căci, puiindu-l voi vedea, Don Quijote-şi plînse zeea, Pe iubita-i
Dulcinea
Del Toboso.
' • ,
— Don Quijote de la Mancha, voi. I
309
B acesta locul unde Orice om care-a iubit De iubita lui s-ascunde Far' să ştie cum pătrunde Cinu-n sufletu-i cinstit.
Cînd l-a-ndepărtat de feea Lui amorul crud, soi rău, Plîns-a lacrimi — un hîrdău — Don Quijote-n vremea-aceea
După doamna-i Dulcinea
Del Toboso.
Căutînd la aventuri Intre stîncile colţoase, Blestem zilelor rămase " Bietul şi-azvîrli-n păduri, Unde-avu ce căutase ;
Amor, crud ca şi femeea, îl atinse cu-al său bici. Trecătorule, aici Don Qiiijote-n vremea-aceea
Del Toboso. Plinse pentru Dulcinea
Nu mic fu hazul pe care-l stîrniră celor care deteră de ele versurile acestea, cu adaosul del Toboso
la numele Dulcineii, pentru că îşi dădură seama că don QLiijotfi trebuie să-şi fi închipuit de bună
seamă că, de n-ar fi Adăugat la numele Dulcineii şi cîte un del Toboso, nu mai avea înţeles strofa ;
ăsta şi era adevărul, aşa cum l-a mărturisit el mai apoi. Altele multa mai scrise încă, dar, aşa cum
s-a mai spus, ele nu putură fi scoase Ia iveală, nici nu putură fi descifrate, pe de-a-ntregul mai
mult de--cît aceste trei strofe.
".'.'(t!u asta.' şl cp suspinele si invocarea faunilor şi sil;; vanilor acelor păduri, a nimfelor din rîuri,
a îndureratei
310
si jilavei Echo l, cărora le adresa ruga să-i răspundă, să-l jnîngîie şi să-l asculte, îşi petrecea el
vremea, mai căutând pe deasupra şi niscai ierburi cu care să-şi ţină zilele pînă ce avea să se
întoarcă Sancho, căci dacă ar fi zăbovit trei săptămîni în loc să zăbovească trei zile, Cavalerul
Tristei Figuri ar fi ajuns aşa de schimbat la faţă, că nu l-ar mai fi recunoscut nici mama care-l
născuse.
Dar mai bine să-l lăsăm cu oftaturile şi cu versurile lui şi să povestim ce i s-a întîmplat lui Sancho
Pânza cît timp a fost sol.
Aşadar, o dată ieşit la drumul mare, o luă Sancho către Toboso, şi a doua zi ajunse la hanul unde i
se întâmplase nenorocirea cu datul în tărbacă. Şi nici nu dădu bine cu ochii de han, că şi începu să
se vadă zburînd iarăşi prin aer. şi nu vru nici în ruptul capului să-i treacă pragul, cu toate că, la
ceasul la care ajunsese, putea şi trebuia s-o facă, de vreme ce era ora mesei şi se cădea să mai
guste şi cîte ceva cald, că erau zile şi zile în şir de cînd nu pusese în gură decît merinde reci.
Nevoia îi dete pinten să se apropie de han, stînd încă în cumpănă totuşi dacă să intre sau nu. Şi-n
vremea asta ieşiră pe poartă doi inşi, care-l recunoscură numaidecît, şi unul din ei îl întrebă ps
celălalt :
— Spune-mi, domnule licenţiat, omul acela călare nu este Sancho Pânza, cel de care ne-a spus
chelăreasa aventurierului nostru c-a .plecat cu stăpînul ei să-i fie scutier ?
— Ba da,, el e, zise licenţiatul, iar calul e-al lui don Quijote al nostru.
îl cunoşteau prea bine, ca unii ce erau nici mai mult, nici mai puţin decît preotul şi bărbierul din
satul lui, cei
1 Nimfă din mitologia greacă condamnată de Hera să nu poată vorbi decît repetînd cele două silabe din urmă ale
cuvintelor ce i se adresau. Cervantes o numeşte „humida", pentru că mai tîrziu, iubindu-l pe Narcis, care n o lua în
seamă, s-a retras intr-o peşteră; sfîrşindu-se de jale.
311
care cenzuraseră, judecaseră şi arseseră pe rug cărţilJ Şi cum îşi deteră ei seama că era chiar
Sancho Pânza că-lare pe Rocinante, dornici să afle veşti despre don Quijote se apropiară de el, si
preotul îl chemă pe nume, spu-nîndu-i :
— Ei, Sancho Pânza prietene, unde ţi-a rămas atg pînul ?
Sancho îi recunoscu îndată, dar se hotărî să le ascund! locul şi starea în care îşi lăsase stăpînul, aşa
că le r punse că stăpînul său avea treabă într-un anume loc într-o anume afacere, care avea mare
însemnătate pentru el, dar pe care lui nu-i era îngăduit să le-o destăinu . iască de-ar fi fost să-l
coste chiar lumina ochilor din cap, — Haide-haide, zise bărbierul, Sancho Pânza, dacă nu ne spui
unde e, avem să credem, cum am şi început să credem, că l-ai omorît tu ca să-l jefuieşti, mai ales
că te văd pe calul lui, şi-ţi jur c-ai să ne scoţi din pămînt, din iarbă verde, si pe stăpînul calului, ori
de nu, vai de capul tău !
— Nu-mi umblaţi mie cu ameninţări, că eu nu-s ora să omor sau să jefuiesc pe cineva, fiindcă pe
fiecare îl omoară ceasul rău şi Dumnezeu «are i-a dat viaţă. Stăpînul meu a rămas să facă pocăinţă
în inima muntelui, cum i-a fost voia !
Şi pe dată le povesti, pe nerăsuflate, dintr-un capăt în celălalt, în ce chip îl lăsase, cîte li se
întîmplaseră şi cum plecase el cu carte către domniţa Dulcinea din To-boso, fata lui Lorenzo
Corchuelo, de care stăpînul său era îndrăgostit pînă peste urechi. Cei doi rămaseră cu gura căscată
de cîte le povestea Sancho Pânza, şi cu toate că ştiau de nebunia lui don Quijote şi-i ştiau şi
felişagul, ori de cîte ori auzeau pînă unde ajungea, nu mai sfîrşeau minunîndu-se. îi cerură lui
Sancho Pânza să le arate scrisoarea pe care o ducea domniţei Dulcinea din Toboso. El răspunse
că era scrisă într-un caiet de amintiri şi că avea poruncă de la stăpînul său s-o treacă pe altă
hîrtie
\ 312
ja cel dintîi sat în care-ar poposi. La aceasta, preotul îl rugă să i-o arate, c-o să i-o treacă ei pe altă
hîrtie, cu scriitură aleasă. Sancho Pânza vîrî mîna-n sîn, căutînd caieţelul, dar nu-l află, şi nici navea
cum să-l afle chiar de l-ar fi căutat pînă-n ziua de azi, pentru că don Quijote rămăsese cu el,
uitînd să i-l mai dea, şi nici lui nu-i mai dăduse prin gînd să i-l ceară. Cînd văzu Sancho Pânza că
nu găseşte caietul, se îngălbeni de moarte la obraz şi, pi-păindu-se încă o dată pe tot trupul în
graba mare, văzu din nou că nu era nicăieri, aşa că, nici una, nici două, se apucă cu amîndouă
mîinile de barbă, smulgîndu-şi-o pe jumătate, apoi începu să-şi care repede şi fără preget o ploaie
de pumni în cap, pe faţă şi în nas, scăldîndu-şi tot obrazul în sînge. Ceea ce văzînd preotul şi
bărbierul, îl întrebară ce-l apucase de se împodobea în aşa hal.
•— Ce să mă apuce, răspunse Sancho, decît c-am pierdut într-o clipă, de la mînă pîn' la gură trei
măgari, din care numai unul şi făcea cît un castel !
— Cum aşa ? întrebă bărbierul.
— Am primit caietul de amintiri, răspunse Sancho, unde sta scrisă cartea pentru Dulcinea,
împreună cu o ţidulă iscălită de mînă stăpînului, în care dădea poruncă să-mi dea nepoată-sa trei
măgari din patru sau cinci cîţi avea el acasă.
Şi, odată cu asta, le povesti şi de pierderea surului. Preotul îl linişti şi-i făgădui că, atunci cînd îl
vor fi găsit stăpînul, are să-l facă el să-şi întărească din nou porunca, mai scriindu-şi o dată pe
hîrtie biletul la ordin, ba încă în felul cum era uzul şi datina, pentru că poliţele scrise în caiete de
amintiri nu erau niciodată recunoscute şi plătite.
Cu asta se mai mîngîie Sancho şi zise că, dacă-i vorba pe-aşa, nu se prea perpelea el de pierderea
epistolei către Dulcinea, fiindcă o ştia .aproape pe de rost şi-ar fi putut-o trece pe hîrtie oriunde şi
oricînd i s-ar fi cerut, o • . ,;
313
- Păi atuncea spune-ne-o, Sancho, zise bărbierul, c-o scriem noi pe urmă.
Sancho stătu să se scarpine în cap,- ca sa-i vină epistola în minte, proptindu-se cînd pe un
picior, cînd pe ce J lălăit. Se uita ba în pămînt, ba la cer, şi, în sfîrşit, după ce-şi rosese pe
jumătate buricul unui deget, ţinîndu-i cu sufletul la gură pe cei ce aşteptau să înceapă din clipă
în clipă a vorbi, mai lăsînd să treacă o bună bucată am vreme, zise :
— Zău, domnule părinte, să mă ia mama dracului dacă-mi mai aduc aminte de carte, cu
toate că ştiu bin« că zicea la început aşa : „înaltă şi subterană stăpînă...^B
— O fi spus „supraumană sau suverană stăpînă", zisfl bărbierul, şi nu subterană !
— Aşa-i ! zise Sancho Pânza. Pe urmă, dacă ţin bine minte, urma, dacă ţin bine minte, cam
aşa : „ SinguraticulH cel fără de somn şi rănitul îţi sărută domniei-tale mîinilgB
nerecunoscătoare şi necunoscută frumuseţe" ; şi nu ştifl ce naiba zicea despre sănătate şi de-o
bolişte. pe care i-fl trimitea, şi-o ţinea tot aşa, îndrugîndu-i vrute şi nevrutS pîn' ce se sfîrşea
cu : „Al tău pînă la moarte, CavalerdB Tristei Figuri".
Mult se desfătară cei doi văzînd ce bună ţinere dfl minte avea Sancho Pânza şi i-o lăudară
foarte, cerîndu-i încă de două ori să repete scrisoarea, ca s-o poată şi ei învăţa pe de rost şi" so
treacă pe curat la vremea efl Sancho,prinse a o spune din nou, încă de trei ori, şi tot deatîtea
ori spuse alte trei mii de năzbîtii. După asta, mai: povesti de asemenea o grămadă de
lucruri despre stăpînul său, dar nu suflă o vorbă despre ce i se întîm plase cu tărbacă în hanul
acela, unde nu se î'nvoia să intre nici mort. Mai spuse că stăpînul său, de-ar fi să-j| aducă
veste bună de la domniţa Dulcinea din Toboso, s-ar ' aşterne, la drum .să facă rost de vreun
tron de împărat, ori-cel^ puţin s-ajungă monah, .,'cLaşa se înţeleseseră ei amîndoi îrttre
ei,' şl nimic mai ;uşor pentru el decît s-ajungă
314
la domnie, după cit de mare-i erau vrednicia braţului şi cutezanţa inimii ; iar pe urmă, după
ce-o fi monarh, are să-l însoare pe el, căci pînă atunci avea să fie văduv, fiindcă altfel nici că
se putea, şi-avea să-i dea de nevastă pe una din domniţele din preajma împărătesei, moştenitoare
a unui stat bogat şi întins, pe uscat, fără insule sau ostroave, că i se făcuse lehamite de
ele !
Sancho spunea toate acestea domol şi ps-ndelete, ştergîndu-şi din cînd în cînd nasul cu dosul
mîinii, şi dădea dovadă de-atîta lipsă de judecată, încît cei doi rămaseră din nou uluiţi,
gîndindu-se cît de straşnică era nebunia lui don Quijote dacă-l putuse scoate din minţi şi pe
biet omul acela. Nu voiră să-şi bată capul a-l clinti din aiurelile lui, părîndu-li-se că, de vreme
ce cugetului său nu-i pricinuia nici un rău, mai cu cale era să-l lase în plata Domnului, căci lor
le era mai mare dragul să-l audă cîte neghiobii îndruga ; aşa că îi spuseră să se roage lui
Dumnezeu să i-l ţină sănătos pe stăpînu-său, că era lucru foarte cu putinţă să ajungă, cu
timpul, chiar şi împărat, aşa cum spunea el, sau cel puţin arhiepiscop, sau alt mare dregător.
La care Sancho Pânza răspunse :
— Dacă-ar fi să-ncurce soarta lucrurile în aşa chip încît să-i vină poftă stăpînului meu să se
facă nu împărat, ci arhiepiscop, tare-aş vrea să ştiu şi eu, domnilor, ce obişnuiesc
arhiepiscopii rătăcitori să dea în. dar scutierilor lor ?
— Le dau, de obicei, răspunse preotul, sau cîte-o pre-bendă, sau cîte-o parohie, ori măcar cîte
o slujbă de sa-cristan, care aduce o mulţime de bani, venit bine-venit, başca talgerul şi
căldăruşa şi cutia milelor, care tot cam pe-atîta vine.
— Pentru asta, îi întoarse Sancho vorba, scutierul ar trebui să fie neînsurat şi să se priceapă
măcar a cînta la strană ; şi dacă-i vorba pe-aşa, vaj de noroacele mele, că-s om însurat şi nu
ştiu să citesc măcar o slovă din abecedar ! Ce mă fac dacă-l apucă pe stăpînu-meu să. se facă
ar-
315
hiepiscop, şi nu împărat, aşa cum e obiceiul şi datina: cavalerilor rătăcitori ?
— Nu te mai necăji, Sancho prietene, zise bărbierul, că-l rugăm noi pe stăpînul tău şi-l
convingem, ba chiar om face din asta un caz de conştiinţă, să se facă împărat, şi nu
arhiepiscop, că şi lui i-ar fi mai uşor, fiindcă e mai degrabă viteaz decît cărturar.
— Aşa credeam şi eu, răspunse Sancho, măcar că ţi-aş putea spune că-i bun la toate. Ce pot
eu face, dinspre partea mea, e doar să mă rog la Domnul şi Mîntuitorul nos-; tru să-l îndrume
într-acolo unde-o crede el că-i e mai de folos şi unde-mi poate mie da răsplăţi mai grase.
— Ai vorbit ca un înţelept, zise preotul, şi eşti bun Qreştin dacă faci întocmai ! Dar ceea ce
avem noi acuma de făcut este să ne chibzuim cum să-l scoatem pe stăpînul tău de la canonul
acela zadarnic, în care zici c-a rămas pocăindu-se. Şi, ca să ne gîndim mai bine ce e de făcut,
ca şi pentru a ne astîmpăra foamea, că tot e vremea mesei, n-ar fi rău să intrăm aici, la han.
Sancho le spuse să intre ei, că el are să-i aştepte afară şi are să le spună el pe urmă de ce nu-i
călca pragul şi de ce nu-i venea la socoteală să intre la hanul acela. Dar îij ruga să-i aducă,
acolo pe loc, cîte ceva de-ale gurii, nu- = mai să fie mîncare caldă, şi de asemenea ceva ovăz
pen< tru Rocinante.
Intrară ei în han şi-l lăsară afară, şi nu trecu multă vreme pînă veni bărbierul şi-i aduse de
mîncare.
Pe urmă, chibzuind ei bine între ei amîndoi prin ce mijloc ar putea ajunge la ceea ce
doreau, preotului îi j trecu prin cap ceva foarte potrivit "şi pe gustul lui don; Quijote, ca şi
foarte nimerit pentru ceea ce urmăreau ei. îi spuse, anume, bărbierului că se gîndise să se
îmbrace în veşminte de domniţă pribeagă, în vreme ce el, bărbierul, să caute a face pe
scutierul eît o putea mai bine, şi să se ducă aşa acolo unde era don Quijote, prefăcîndu-se că
era vorba de-o domniţă căzută în nevoie şi deznădăj-
316
duită. venită să-i ceară un hatîr pe care, ca un vrednic cavaler rătăcitor ce era, el n-ar fi putut
să nu i-l facă. Iar hatîrul pe care avea de gînd să i-l ceară era să vină cu dînsa acolo unde l-o
îndruma ea, ca s-o răzbune de jignirea pe care i-o adusese un cavaler lipsit de cavalerism. Mai
spuse că-l ruga, de asemenea, să nu-i ceară a-şi scoate vălul, nici s-o întrebe nimic de povestea
ei, pînă ce mai întîi, n-ar fi răzbunat-o. Căci el credea, şi nu se îndoia, că don Quijote va face
întocmai tot ce i s-ar cere în chipul acesta, şi c-aşa l-ar putea scoate de-acolo, du-cîndu-l în
satul lui, unde ar căuta să vadă dacă nu dau cumva de leac ciudatei lui nebunii.
CAPITOLUL XXVII
In ce fel şi-au dus la capăt planurile preotul şi bărbierul, dimpreună cu alte lucruri vrednice a fi povestite în
această măreaţă istorie
Bărbierului născocirea popii nu i se păru fără de noimă, ba o socoti chiar foarte bună, şi se
puseră numai-decît pe lucru, împrumutară de la hangiţă o rochie şi nişte broboade femeieşti,
lăsîndu-i zălog o sutană nouă-nouţă de-a popii. Bărbierul făcu dintr-o coadă sură, ori mai
degrabă roşcată, de bou, în care hangiul îşi ţinea înfipt pieptenele, o cogeamite barbă. Hangiţa
voi să ştie pentru ce-i cereau toate astea. Preotul îi povesti pe scurt de sminteala lui don
Quijote şi-i spuse că scornise mascarada aceea ca să-l poată scoate din munţi, unde se afla
atuncea. Hangiului şi hangiţei le deteră numaidecît prin gînd că nebunul nu era altul decît
oaspelele lor cel 'cu balsamul, stăpînul scutierului dat în tărbacă; şi-i povestiră tot ce păţiseră
cu el, fără să treacă sub tăcere nici ceea
317
l
l
ce Sancho n-ar fi spus în ruptul capului. Pînă în cele n urmă, hangiţa mi ţi-l îmbrăcă pe popă de
mai mare dragul ; îi puse o rochie de postav vărgat, cu benzi de catifea neagră late de-o palmă,
toată numai tăieturi de altă culoare , şi-un lăibăraş de catifea verde, împodobit cu panglici albe
de mătase, aşa cum se purtau, şi lăibă-raşul şi rochia, pe cînd domnea regele Wamba 2. Popa nu se
lăsă, cu toate astea, legat femeieşte la cap, ci-şi puse o scufă de pînză căptuşită cu care dormea
noaptea,' şi se încinse în jurul creştetului cu o panglică neagră de tafta, luată dintr-o calţavetă,
făcîndu-şi din cealaltă o mască, cu care-şi acoperi pe de-a-ntregul faţa, cu barbă cu tot. îşi înfundă
apoi în cap pălăria, cu ma'rgini atît de largi, că i-ar fi putut sluji de umbrelă, şi, înfăşurîndu-se în
pelerină, încalecă pe catîr aşa cum încalecă femeile, iar bărbierul, cu o barbă care-i ajungea pînă la
brîu, jumătate roşie, jumătate albă, ca una care, aşa cum am spus, era făcută din coada unui bou
roşcat, se urcă şi el pe catî-rul lui.
îşi luară rămas bun de la toţi, chiar şi de la Mari-tornes, care făgădui să rostească pentru ei
rugăciuni cît ţine un şirag întreg de mătănii, cu toate că era o păcătoasă, numai să le dea
Dumnezeu izbîndă într-o faptă atît' de creştinească şi de anevoioasă cum era cea la care se
înhămaseră. Dar n-apucară bine să iasă din han, că preo-l tului îi dete prin cap că nu făcea bine să
se fi împopoţonat în aşa hal, fiind lucru de ruşine, pentru o faţă bisericească să umble astfel, chiar
dacă o făcea cu gînd bun. Aşa că, spunîndu-i toate astea bărbierului, se rugă de el să-şi schimbe
hainele între dînşii, găsind mai cu
1 Sistem de împodobire a veşmintelor constînd de obicei din 1 tăierea stofei mînecilor, lăsînd să se vadă o stofă de altă
culoare. Moda nu are vechimea pe care i-o atribuie, în derîdere, Cervantes, ci provenea de la curtea regilor din
dinastia de Valois (secolul al XVI-lea).
. 2 Rege vizigot din. Spania între anii 672—680. Evocarea epocii stăpînirii vizigote este "aici o exagerare voită.
318-
cale să facă bărbierul pe domniţa neajutorată şi-preotul"" " pe scutierul, pentru ea aşa i-ar fi fost
mai puţin ştirbită cinstea slujbei lui, iar de s-ar fi întîmplat să. nu se.în-voiască bărbierul la asta, el
era hotărît să rămînă pe loc, chiar de-ar fi fost să-l ia pe don Quijote toţi dracii, în clipa aceea veni
şi Sancho şi, văzîndu-i gătiţi aşa pe amîndoi, nu-şi mai putu ţine rîsul. Bărbireul consimţi
într-adevăr să facă tot ce voia preotul, şi schimbînd rolurile, preotul începu să-l probozească cum
să se poarte şi ce vorbe să-i spună lui don Quijote ca să-i moaie inima şi să-l silească să vină cu el,
.părăsind locul pe care şi-l alesese pentru deşartă lui pocăinţă. Bărbierul îi răspunse că, fără să
primească lecţii, o s-o scoată el la capăt cu bine. Nu vru să se îmbrace femeieşte, însă, pînă ce nu
vor fi ajuns mai aproape de locul unde era don Quijote, aşa că îşi văzură de drum, călăuziţi de
Sancho Pânza, care le povesti cîte păţiseră cu nebunul de care dăduseră în munţi, ascunzîndu-le
totuşi găsirea cufărasului cu toate cîte erau în el, căci, măcar că tont, era cam lacom de bani
vlăjganul.
A doua zi ajunseră la locul unde Sancho lăsase lăstarii drept semn ca să nimerească poiana unde-şi
părăsise stă-pînul. Şi de îndată ce-l recunoscu, le spuse că pe-acolo trebuiau să intre în munţi şi că
era timpul să se îmbrace; dacă era nevoie de asta ca să-i poată libera stăpîriul, căci îi -spuseseră
ei înainte că de felul cum i s-or înfăţişa şi de felul cum or fi îmbrăcaţi ătîrna slobozirea stăpînului
său din ticăloşia vieţii pe care şi-o alesese, şi să aibă grijă nu care cumva să scape faţă de stăpînul
său vreun cuvînt din' care să se vadă că-i cunoştea, sau să-i dea de gol cine erau: Iar de l-o întreba,
aşa cum avea să-l întrebe, de bună seama, dacă-i dăduse Dulcineii scrisoarea, să spună că da. şi
că ea, neştiind să. scrie, îi răspunsese prin viu grai, zicîrid, că-i poruncea, sub pedeapsa de-a se
vedea dispreţuit de dînsa, să vină de îndată, chiar în clipa aceea, să dea ovchi cu ea, că acesta era
luijnat' cel mai de căpetenie. Pentru-qă...
prin răspunsul acesta şi prin ceea ce aveau ei de gînd să-j' mai spună socoteau că nu se putea să
nu-l înduplece alt soi de viaţă, mai omenească, nădăjduind să-l facă se aştearnă numaidecît la
drum, ca să ajungă împărat ori monarh, fiindcă dinspre partea arhiepiscopatului Sancho putea să
fie fără de nici o teamă.
Pe toate le ascultă Sancho, vîrîndu-şi-le bine în cap, şi nu mai sfîrşea mulţumindu-le de gîndul bun
pe care-»» aveau atunci cînd voiau să-i sfătuiască stăpînul să se facă împărat, şi nu arhiepiscop,
fiindcă el era încredinţat căj dacă-i vorba de răsplătirea scutierilor, împăraţii au mai multă putere
decît arhiepiscopii rătăcitori. Le mai spuse că n-ar fi rău să se ducă el înainte, să-l caute şi să-i
aducă" răspunsul stăpînei lui, că n-ar mai fi nevoie de altceva ca-j să-l scoată de acolo, fără să-şi
mai dea ei atîta osteneală,! Nu li se păru lipsit ele cap ce spunea Sancho Pânza, aşa| că se hotărîră
să-l aştepte pe loc, pînă ce se va întoarce cu J vestea că şi-a găsit stăpînul. Sancho se mistui în
văgăuB nile munţilor, lăsîndu-i pe cei doi într-o văioagă pe unde.
care prin partea locului aduce arşiţa cea mai grozavă, ceasurile erau ca la vreo 3 după prînz, dar
toate acestea făceau şi mai plăcut locul,'care-i îmbia să aştepta acolo în-I toarcerea lui Sancho, aşa
cum şi făcură. Şi cum stăteau,! aşadar, ei amîndoi liniştiţi la umbră, le ajunse în auz ura glas care.
fără să fi fost întovărăşit de sunetul nici unui:? instrument, răsuna dulce şi desfătător, lucru de care
nuj puţin se minunară, părîndu-li-se că nu era acela loc unde| să se poată afla cineva care să cînte
aşa de frumos. Căci, oricît s-ar spune de obicei că prin păduri şi pe cîmpuri ga- l seşti păstori cu
voci încîntătoare ', acestea-s mai mult exagerări poetice decît adevăruri. Şi se minunară şi mai
mult'
Aluzie la literatura pastorala..
320
cînd băgară de seamă că în cîntecul pe care-l auzeau erau versuri nu, de ciobani -de la stînă, ci
de curteni iscusiţi în stihuire, şi adevărul acesta îl întăriră versurile auzite, care sunau după
cum urmează :
Cine vieţii mele-i scade preţul t
Dispreţul ! Cine-mi strecoară-n suflet nebunia ?
Gelozia !
Şi cine-mi pune la-ncercări răbdarea ? Depărtarea !
în jelui ăsta, poate-oricît să doară. Că nu-mi voi mai afla-o, doctoria, Cit timp toate nădejdile-mi omoară
Dispreţul, depărtarea, gelozia.
Cine-mi aprinde sufletul de dor ?
Zeul Amor ! Şi cine-n loc de faimă-mi dă venin l
Crudul destin ! Şi cine rabdă să mă-ngheţe gerul ?
Chiar cerul!
în felul ăsta, zac jar' de speranţă Şi bolii mele nu-i ghicesc misterul, Căci s-au găsit să iacă alianţă Zeul Amor,
destinul si cu cerul.
Cine-mi mai poate oare schimba soartea ?
Moartea ! Şi-n dragoste mai am folos vreunul ?
Surghiunul! Şi cine-mi lecuieşte disperarea ?
Turbarea! ..s.
în felul ăsta, nu e de-a mirare Că mă îndrept spre-abis cu grabnic pas, Cînd leacuri pentru mine-au mai rămas In
moarte, în surghiun sau în turbare.
nimica
r
singurătatea> dnta Pricinuiră mirare ascuf ^i, care, împietriţi
Ş1 altceva ; dar' văzînd ^
Sfîntă-amiciţie ce, cu aripi uşoare, Lăsîndu-ţi între noi doar umbra vie, Urci empiree trepte în tărie Şi film printre
duhuri zburătoare,
Ke-arată tu, de sus, sub văluri care 0-acopăr, pacea, dreaptă cum să {ie, Cind fapta bună vălul îl sfîşie Şi raza ei neajunge-
n întinare !
Cobori din cer, prietene, sfînto. Şl nu lăsa pe glob doar impostura în haina ta, ci grabnic dezveşmînt-o î
Căci dacă nu-i astupi la vreme gura, Se va vedea-n curînd cum pe pămînt o Domnie lungă va să aibă ura...
f f rŞi- într"Un 1Ung °ftat< 9i cei doi începură să se m-v Ş^P ?• trage CU Urechea să vadâ dacă ^ Sefăr
iara?1 ' ^ Mgînd de seamă că muzi^ se
in suspine şi în vaiete jalnice, se hotărîră să
322
afla? cine era nefericitul, pe atît de înzestrat cu ghiers frumos, pe cît de îndurerat, judecind după
gemetele lui, şî nu umblară mult fiindcă, ocolind un colţ de stîncă, li se ivi în faţa ochilor un om
chiar de înălţimea şi înfăţişarea cu care li-l zugrăvise Sancho Pânza cînd le povestise istoria lui
Cardenio ; şi omul, cînd îi văzu, fără să dea semne că s-ar fi speriat, rămase locului, cu capul în
piept, ca un om căzut pe gînduri, fără să ridice ochii spre a-i privi mai mult de o dată, adică doar
în clipa cînd se apropiaseră de el pe neaşteptate. Preotul, care era un om cu meşteşug la vorbă (ca
unul care avea ştire de toată nenorocirea celui de faţă, fiindcă-l recunoscuse după înfăţişare), se
apropie de el şi, în puţine cuvinte, cu toate că foarte înţelepte, îl rugă şi îl sfătui să părăsească felul
acela nenorocit de viaţă, ca nu cumva să şi-o piardă pe-acolo, fiindcă asta ar fi fost cea mai mare
nenorocire dintre nenorociri. Era, în clipa aceea, Cardenio în toate minţile, slobod de pandaliile
furioase care-l scoteau din fire atît de adeseori, aşa că, văzîndu-i pe cei' doi smbrăcaţi atît de puţin
asemenea celor care obişnuiau să umble prin pustietăţile prin care umblau ei, se miră cît se miră,
mai cu seamă auzind că-i vorbeau despre i i şi ale sale' ca despre lucruri ştiute (cum înţelesese el
din vorbele ce-i spusese preotul), şi răspunse aşa cum urmează :
— Văd eu bine, domnilor, oricine veţi fi fiind, că cerurile, care au grijă să vină în ajutorul celor cu
inima curată, şi chiar în al celor răi, de multe ori îmi trimit aici, .prin aceste atît de pierdute şi de
îndepărtate meleaguri, unde nu calcă picior de om, şi fără ca eu s-o fi meritat, oameni care,
punîndu-mi înaintea ochilor cu vii şi felurile vorbe pline de rost cît de fără rost îmi petrec eu viaţa,
se străduiesc să mă scoată de aici 'şi să mă ducă într-altă parte, unde să pot trăi mai omeneşte, Bar
cum aceşti oameni nu; ştiu ceea ce ştiu eu, şi anume că, de-oi sfîrşi cu pacostea: asta, dau peste
alta,şi. mai i'ea, cine ştie dacă nit î;n<-or socoti om cu. .judecată slabă.
şi chiar, ceea ce ar fi şi mai rău, lipsit cu totul de judecată ; şi nu m-ar minuna să fie aşa, pentru că,
Sin cînd în cînd, îmi fulgeră prin minte că tăria amintirilor nenorocirii mele e atît de mare şi cu
atîta putere îmi dă brînci spre pierzanie, încît, fără să mă pot împiedica, mi se întîmplă să rămîn
uneori ca de piatră, lipsit cu totul de simţiri şi de cunoştinţă ; şi ajung să-mi dau seama că, întradevăr,
aşa trebuie să fie, de cîte ori mi-o spun cîte unii şi-mi arată semnele isprăvilor mele din
vremea cînd sînt stăpînit de furiile acelea groaznice. Şi nu mai ştiu altceva decît să mă vait în
zadar şi să-mi blestem fără de nici un folos soarta, dezvinovăţindu-mă de nebunia mea prin
înşirarea pricinilor ei, spuse tuturor cîţi vor să le asculte ; pentru că, văzînd cei teferi care. sînt
cauzele, n-au de ce să se mai minuneze de efecte ; şi dacă nu pot să mă lecuiască, cel puţin n-au să
mă mai învinovăţească, prefăcîndu-li-se necazul, prilejuit de furiile mele, în compătimire petru tot
ceea ce pătimesc. Şi dacă cumva veniţi şi dumneavoastră, domnilor, cu aceleaşi gînduri cu care au
mai venit şi alţii, pînă a nu trece mai departe, căutînd a mă îndupleca prin argumentele înţelepte
ce-mi daţi, vă rog să ascultaţi povestirea, pe care n-o ştiţi, a nenorocirilor mele, pentru că cine ştie
dacă, după ce-o veţi .fi auzit, nu vă veţi hotărî să cruţaţi truda de-a mai încerca să alinaţi răul unde
nu mai poate încăpea nici o alinare.
Cei doi, care nu doreau altceva decît să afle chiar din gura lui pricina nenorocirii, îl rugară să le-o
povestească, făgăduindu-i că nu vor face altceva decît ceea ce va voi el, spre a i-o lecui ori alina ;
şi cu asta, jalnicul cavaler începu să-şi depene sfîşietoarea lui istorie, aproape cu aceleaşi vorbe şi
înşirînd toate episoadele pe care i le povestise lui don Quijote şi păstorului de capre, nu cu multe
zile înainte, cînd, cu prilejul pomenirii maestrului Elisabad şi datorită iuţelii cu care sărea don
Quijote să apere demnitatea cavaleriei, rămăsese povestirea la mijloc, aşa cum s-a spus în această
istorie ; dar acum vru
324
soarta cea bună să nu-l mai apuce panăaliile lui îndrăcite, dîndu-i răgaz să şi-o povestească pînă la
sfîrşit ; aşa că, ajungînd la episodul biletului pe care îl aflase don Fernando între filele romanului
lui Amadis de Gaula, Cardenio spuse că-l ţinea bine minte si că suna aşa :
— „Luscinda către Cardenio. în fiecare zi descopăr în dumneata virtuţi care mă obligă şi mă silesc
să te stimez din ce în ce mai mult, aşa că, de-ai voi cumva să mă absolvi de datoria aceasta fără să
aduci prejudicii onoarei mele, ai la îndemînă tot ce doreşti spre a o face. Am un tată care te
cunoaşte şi care mă iubeşte ; şi el, fără să facă silnicie voinţei mele, va îndeplini-o pe aceea pe
care e drept să ţi-o dai dumneata pe faţă, dacă-i adevărat că mă preţuieşti, aşa cum spui şi cum
cred şi eu." Din pricina biletului acestuia m-am simţit îndemnat s-o cer de nevastă pe Luscinda,
aşa cum v-am povestit, şi biletul acesta a făcut să rămînă Luscinda pentru don Fernando una din
cele mai înţelepte şi mai iscusite femei ale vremii sale ; dar tot biletul acesta a fost cel care i-a
trezit lui în suflet dorinţa de a mă nimici, înainte ca a mea să se fi putut îndeplini, li spusei lui don
Fernando cum vedea lucrurile tatăl Luscindei, care punea condiţia să-i ceară tatăl meu mîna fetei,
lucru pe care eu nu îndrăzneam să i-l aduc tatii la cunoştinţă, de teamă să nu care cumva să nu se
învoiască, nu doar pentru că nu i-ar fi fost bine cunoscute rangul, cinstea, virtuţile şi frumuseţea
Luscindei, care avea destule calităţi pentru a mulţumi nobleţea oricărei alte familii mari din
Spania, ci pentru că pricepusem eu, din ceea ce-mi spusese părintele meu, să dorinţa lui era să nu
mă însor prea cu-rînd, ci să aştept pînă ce avea să se mai vadă ce gînduri are ducele Ricardo cu
mine. în sfîrşit, îi spusei că nu îndrăzneam să-i spun tatii atît din pricina neajunsului de care am
vorbit, cît şi din multe alte pricini care mă făceau să mă tem, fără să ştiu care erau şi simţind doar
că ceea ce doream eu n-are să se poată împlini niciodată. La toate acestea don Fernando îmi
răspunse că-şi lua
325
asupra lui sarcina de a-i vorbi tatălui meu şi de a-face să-i vorbească tatălui Luscindei. Oh,
ambiţiosule; Marius ! Oh, crudule Catilina ! Oh, ucigaşule Sylla ! Oh, Ganelon, trădătorule !
Oh, Bellido, impostorule ! Oh, făz-bunătorule lulianus ! Oh, Ludo, lacomule de arginţi ! i
Trădător crud, răzbunător şi intrigant ! Ce rău ţi-a putut face nenorocitul acesta, care, cu inima
deschisă, ti-a, destăinuit durerile, ascunse şi bucuriile neştiute ale' ' sufletului său ? Ce jignire
ţi-am adus, ce vorbe ţi-anr spus, ce sfaturi ţi-am dat care să nu fi fost spre spo-j rirea folosului
şi onoarei tale ? Dar de ce mă plîng, neno-: rocitul de mine, cînd lucru ştiut este că, atunci
cînd) mersul stelelor aduce nenorocire peste nenorocire, aşa: cum vin ele de sus pe capul
omului, cu furie şi cui violenţă, nu-i forţă pe pământ care să le zăgăzuiască, nim iscusinţă
omenească care să le poată abate ? Cine şi-ail ii putut închipui că don Fernando, cavaler
ilustru, în-: ţelept' îndatorat pentru serviciile cîte-i adusesem, puternic al zilei, care ar fi putut
să cucerească orice femeie^ i-ar fi dat inima ghes să aibă, oriunde ar fi avut chef să ţintească,
avea să se încăpăţîneze, cum se spune deţ obicei, să-mi ia mie unica oiţă, pe care nici măcar noj
1 Enumerare cu rezultat ridicol prin sistemul cumulativ ( imprecaţii. Marius, consul roman, unchi prin
alianţă al lui Caes'd^l şi şef al partidului popular, care, din pricina ambiţiilor sale, şi-sfl atras ura lui Sylla,
al.cărui marş asupra Romei l-a obligat să s^B exileze (în anul 88 î.e.n.), spre a se .întoarce un an mai tîrziu s«
înece în sînge pe partizanii regimului instaurat de rivalul său, ş H al partidului aristocratic, dictatorul care-şi
atrăsese ura tuturorS prin numărul crimelor făptuite în exerciţiul abuziv al puterii saleşM Catilina (109—62
î.e.n.), patrician roman, a cărui conjuraţie hnpo-w triva Senatului a fost denunţată de Cicero în anul 63 î.e.n.
SpriM deftsebii'e. de aceste .trei personaje istorice, destul de diferite între» ele, dar ale căror caractere par să fie
cumulate, după părerea lui j Cardenio, în persoana lui Fernando, Iuda e o referire la un per- j sonaj din'Biblie, iar
ceilalţi doi, Ganelonşi Bellido, sînt eroii li-' te.i'apj. ,de ;care S--a mai pomenit. lulianus, însă, nerezolyat de co~.
mentatori, pare să fie împăratul apostat, care şi-a răzbunat remuş-^ câri'le- trădării prin persecutarea cre'stiniior,
foştii săi coreligionari.-'
326;
aveam încă ? Dar mai bine rămînă toate acestea deoparte, ca nişte amănunte nefolositoare şi fără rost,
şi să înno-dăm la loc firul rupt al nefericitei mele istorii. Aşa cum spuneam, părîndu-i-se lui don
Fernando că, de eram eu de faţă, n-avea cum să-şi aducă la îndeplinire păcătosul gînd care-l stăpînea,
se hotărî să mă trimită la fratele său mai mare, chipurile să-i cer nişte bani ca să plătească şase cai, pe
care îi cumpără în aceeaşi zi în care se oferise să-i vorbească tatălui meu, dinadins şi doar ca să mă
îndepărteze pe mine (spre a-şi putea mai bine duce la capăt blestematul plan), şi de asta îmi spuse să
mă duc să iau eu banii. Puteam eu prevedea trădarea ? Puteam măcar să mi-o închipui cumva ? Nu. de
bună seamă ! Dimpotrivă, cu multă tragere de inimă mă arătai gata să plec pe loc, mulţumit de tîrgul
bun pe care izbutise să-l facă. Vorbii în noaptea aceea cu Luscinda şi-i spusei ceea ce rămăsese hotărît
între mine şi don Fernando,. îrribărbătînd-o să aibă nădejde neclintită în chipul cum aveau să-şi afle
împăcarea cinstitele -şi dreptele noastre dorinţe. Ea îmi spuse, bănuind tot atît de puţin ca şi mine
trădarea lui don Fernando, să fac tot ce-oi putea şi să mă întorc repede, pentru ^că nu credea să întîrzie
ziua cînd ne va fi împlinită vrerea mai mult decît pînă ce-o fi să-i vorbească tatăl meu tatălui ei. Nu
ştiu ce se întîmplă, dar, sfîrşind să spună asta,, i se umplură ochii de lacrimi şi i se puse un nod în gît,
care n-o mai lăsă să rostească o vorbă din cîte mi se păru că se străduia să-mi spună. Rămăsei uimit de
întîmplarea asta, cu totul nouă şi niciodată' pînă aici petrecută cu dînsa, pentru că întotdeauna ne-am
vorbit ori de cîte ori norocul şi iscusinţa mea ne-au îngăduit-o, şi am făcut-o cu toată voioşia şi
mulţumirea, fără să amestecăm în vorbele noastre lacrimi, suspine, gelozie sau bănuieli şi, temeri ;
totul fusese pînă aici pentru mine doar imnuri şi osanale înălţate norocului, pentru că mi-o dăduseră
cerurile de stăpînă ; îi ridicam în slăvi frumuseţea, mă
327.
_____ „___„j ui şi înţelepciunea eifîaFlia, dinspreJ
"parte-i, n u se lăsa mai prejos, lăudîndu-mi ceea ce, cal orişicărei femei îndrăgostite, i se
părea în mine vrednici de a fi lăudat. Pe lîngă asta, ne povesteam sute de mii ^ de fleacuri,
pînă şi nimicurile întîmplate vecinilor şi ci noscuţilor noştri, iar tot ce cutezam mai mult era
să-i iau aproape cu forţa una din frumoasele şi albele-i mîini, ducîndu-i-o la gură, atît cît
îngăduiau zăbrelele ferestrei joase care ne despărţea ; dar în noaptea dinaintea jalnicei zile a
plecării mele ea plânse, gemu şi suspină, apoi plecă şi mă lăsă cu îndoiala şi cu teama în
suflet, înspăimântat de noile şi tristele dovezi de durere şi de iubire pe care le văzusem în
purtarea Luscindei ; dar, ca să nu-mi distrug speranţele, pusei totul pe seama puterii dragostei
ce-mi purta şi pe a durerii pe care depărtarea o prici-nuieşte celor ce nu mai pot unul de dragul
altuia. In cele din urmă, plecai trist şi dus pe gînduri, cu sufletul plin de bănuieli şi de
închipuiri, fără să ştiu ce anume bănuiam şi-mi închipuiam : semne limpezi, care-mi prevesteau
jalnica întâmplare şi nenorocirea ce-mi era pusă deoparte. Ajunsei la locul unde
fusesem trimis, înmânai fratelui lui don Fernando, scrisorile, fui bine şi repede primit, dar nu
repede trimis înapoi, pentru că îmi porunci să aştept, foarte pe neplacul meu, vreme de opt
zile, şi pe deasupra să mă feresc a fi văzut de tatăl său, ducele, pentru că fratele lui îi scrisese
să-i trimită o anume sumă de bani fără de ştirea acestuia ; născociri, toate, ale prefăcutului de
don Fernando, pentru că nu-i lipseau fratelui său banii, ca să mă poată trimite numai-decît
înapoi. Poruncă şi misiune pe care îmi venea să nu le împlinesc, părîndu-mi-se cu neputinţă
să-mi mai aduc viaţa de-mi va lipsi atâtea zile Luscinda, mai cu seamă că o lăsasem cu jalea
în suflet, aşa cum v-am povestit ; dar cu toate astea m-am supus, ca un slujitor credincios,
chiar dacă vedeam că toate sînt spre pierzania mea. Iar la patru zile de la sosirea mea veni să
mă caute un oro
cu o scrisoare, pe care mi-o dădu, şi după adresă o recunoscui ca fiind de la Luscinda, pentru
că scrisul al ei era. O deschisei temător şi cu spaimă multă, socotind că nu puţin lucru trebuia
să fi fost ceea ce o împinsese să-mi scrie cînd eram departe, de vreme ce atunci cînd îi eram
aproape arareori o făcea, întrebai omul, pînă a nu începe s-o citesc, cine i-o dăduse şi cît timp
zăbovise pe drum. îmi răspunse că, trecînd din întîmplare pe o stradă a oraşului pe la ceasul
amiezii, se auzise chemat, de la o fereastră, de o doamnă foarte frumoasă, cu ochii în lacrimi,
care cu multă grabă îi spusese : „Frate, de eşti cumva creştin, aşa cum pari, te rog în numele
Domnului să duci numaidecât scrisoarea asta în localitatea şi la persoana scrisă în adresă, căci
sînt bine cunoscute şi una şi alta, şi în felul ăsta faci un mare bine Domnului nostru Isus
Hristos ; şi ca să nu-ţi lipsească mijloacele de a o face şi ca să fii la largul tău, ia cex este în
batista asta". „Şi, vorbindu-mi aşa, îmi azvîrli pe fereastră o băsmăluţă, unde erau legaţi o
sută de reali, dimpreună cu inelul acesta de aui\ pe care îl port, si cu scrisoarea asta, pe care ţio
dădui dumitale. Şi pe loc, fără să mai aştepte răspunsul meu, plecă de la fereastră, după ce
mai întîi mă văzuse luînd scrisoarea şi basmaua şi-i făcusem semn că aveam să împlinesc ceea
ce-mi cerea. Aşa că, văzîndu-mă atît de bine plătit pentru munca pe care aveam s-o scot la
capăt aducîndu-v-o, şi rnai pricepând din adresa scrisorii că dumneata erai cel la care mă
trimitea, pentru că eu, senor, te cunosc foarte bine, mai simţindu-mă pe deasupra şi legat s-o
fac, din pricina lacrimilor frumoasei doamne, m-am hotărît să nu mă încred în alt ins, ci să vin
eu singur şi să ţi-o aduc ; şi în şaisprezece ceasuri, cîte sînt de cînd mi le-a dat, am făcut
drumul pe care-l ştii, şi care nu-i mai mic de
1 Cervantes uită că personajul şi-a început povestirea în vor-M bire indirectă, la persoana a IH-a, şi trece la
persoana I-a sub impresia citatului .care tocmai s-a încheiat.
328
329
optsprezece leghe.1" :Şi în timp ce recunoscătorul -şiş proaspăt sositul curier îmi spunea
toate acestea, eu îi; sorbeam vqpbele de pe buze şi-mi tremurau picioarele, încît abia mă mai
puteam ţine să nu cad. în sfîrşit, deschisei scrisoarea, care cuprindea cele ce urmează :
„Cuvîntul pe care ţi l-a dat don Fernando, spunînd că va vorbi tatălui domniei-tale, spre a-l face să
vorbească la rîndul lui cu al meu, şi l-a ţinut aşa cum i-a plăcut lui mai curînd decît în folosul
domniei-tale. Află, stăpînul meu, că m-a cerut de soţie, iar tatăl meu, atras de partida mai bună pe
care socoteşte el că o prezintă o căsătorie cu don Fernando faţă de cea cu domnia-ta. a încuviinţat
cererea lui, şi încă atît de serios, încît de aci în două zile se va şi oficia căsătoria, în secret şi cu
cît mai puţin ; zgomot, căci nu ne vor fi martori decît cerurile^ şi cîţiva^ oameni de ai casei. Cum
mă simt eu, îţi poţi închipui !' Dacă e de datoria dumitale să vii cît mai neîntârziat, judeca
singur. Iar de te iubesc sau nu, felul cum se va^ desfăşura întîmplarea aceasta ţi-o va da de înţeles.
Facă cerul ca scrisoarea să-ţi cadă în mîini mai înainte ca'. mîna mea să se vadă silită a se uni
cu a unuia care nu-şi| ţine cuvîntul dat." Acestea fură, pe scurt, ştirile pe care! le cuprindea
scrisoarea, adică cele care mă făcură, săj purced numaidecît la drum, fără să mai aştept nici
răs-l punsul, nici banii, pentru că pricepui limpede atunci că; nu cumpărarea cailor, ci a
obiectului plăcerii lui .51 minase pe don Fernando să mă trimită la fratele săuJ Ura pe care
o simţeam faţă de don Fernando, dimpreună^ cu temerea de a pierde răsplata ce printr-atîţia ani
dej credinţă şi dorinţe mi-o cîştigasem îmi deteră aripi, încîtyj zburînd parcă, ajunsei a doua zi în
oraşul meu, chiar la/ ceasul nimerit pentru a putea vorbi cu Luscinda. Intrai înr cetate neştiut de
nimeni şi-mi lăsai catîrul, pe care veni-
J Cele optsprezece leghe sînt. pentru unii comentatori, cu Ro-driguez Marin în frunte, dovada că episodul se
petrece la Cordobâ şi, .Osuna, oraşe situate la această distanţă. •'••'
330
sem călare, acasă la omul cumsecade care-mi adusese scrisoarea ; şi vru soarta să se înduplece de
mine steaua mea şi s-o găsesc pe Luscinda la fereastra ce fusese martora iubirii noastre. Mă
recunoscu pe dată Luscinda, aşa cum
B» o recunoscui şi eu, dar nu cum ar fi trebuit să mă cunoască ea şi s-o cunosc eu. Căci cine e
acela care să se poată lăuda pe lumea asta că a putut pătrunde şi cunoaşte gîndurile tulburi şi
starea schimbătoare a unei femei ? Nimeni, de bună seamă ! Şi cum spuneam, de îndată ce
Luscinda mă văzu, îmi spuse : „Cardenio. sînt îmbrăcată în rochie de mireasă, iar jos, în sală, mă
aşteaptă trădătorul don Fernando, şi lacomul meu tată, împreună cu ceilalţi martori, care vor fi mai
curînd martorii morţii mele decît ai căsătoriei. Nu fi tulburat, prietene, ci caută să fii de faţă la
jertfa aceasta a mea, care. de nu-mi va fi cruţată datorită vorbei mele, am aici ascunsă lama unui
pumnal, care-mi va putea cruţa silnicii şi mai înspăimîn-tătoare decît aceasta, punînd capăt vieţii
mele şi dîndu-ii
H' ţie prilejul de a-mi cunoaşte credinţa, pe care ţi-am închi-nat-o şi ţi-o închin." Ei îi răspunsei
aprins şi cu gîndurile învălmăşite, cît mai repede putui, de teamă să nu-mi lipsească răgazul spre
a-i putea răspunde : „Facă, stăpîna mea, faptele tale să ţi se adeverească vorbele, căci dacă tu duci
cu tine ascuns un pumnal ca să-ţi păstrezi credinţa, port şi eu cu mine, aici la şold, spada asta, ca
să te pot apăra cu ea, sau ca să mă omor. de-ar fi să ne fie soarta potrivnică !" Nu cred să fi putut
ea auzi tot ce-i spusesem, pentru că simţii cum o zoreau să plece, ca să n-o aştepte prea mult
mirele. Şi se pecetlui prin asta noaptea tristeţii mele, şi-mi asfinţi soarele veseliei, lăsîn -du-mă pe
veci lipsit de lumina ochilor mei şi lipsit de lumina minţii. Nu mai îndrăzneam să intru în casă, dar
nici în altă parte nu izbuteam să mă urnesc : cu toate astea, gîndindu-mă cită nevoie era de mine
pentru ceea ce s-ar fi putut întîmpla în împrejurarea de faţă, mă îmbărbătai singur cît putui mai
bine.şi intrai în casa ei,
unde, cum îi cunoşteam cu ochii închişi toate intrările şi ieşirile, mai cu seamă că în seama
aceea taina ce se petrecea acolo zăpăcise pe toată lumea, nimeni nu apucă să mă vadă ; aşa că,
fără să fiu zărit, avui răgazul să mă vîr în firida unei ferestre din aceeaşi sală, acoperită de
marginile şi ciucurii a două covoare, printre care puteam vedea, fără să fiu văzut, tot ce se
petrecea în sală. Cine ar putea să spună, acum şi aici, cum mi se zbătea mie inima fiind atunci
acolo, ori gîndurile care mă copleşiră şi -socotelile pe care mi le făcui în minte ? Căci atîtea şi
de aşa fel erau, încît nici nu pot fi povestite, şi nici nu-i bine să fie povestite ; destul să aflaţi
că mirele îşi făcu intrarea în sală, fără altă podoabă decît hainele lui de fiecare zi. Drept naş îl
aducea pe un văr primar de-al Luscindei, şi în toată sala nu era, dintre cei de afară, nimeni,
afară de slujitorii casei. Nu trecu mult şi ieşi dintr-un iatac Luscinda, întovărăşită de maică-sa
şi de două dintre slujnicele ei, atît de bine îmbrăcată şi împodobită, cum o meritau rangul şi
frumuseţea' ei, încît întruchipa desăvîrşirea modei şi eleganţei rafinate a celor de la curte. Numi
dădu răgaz uluirea ochilor şi a minţii mele, răpite de ceea ce vedeam, să observ şi să-mi
însemn bine în minte, unul cîte unul, amănuntele chipului cum era îmbrăcată ; tot ce pot spune
e în legătură cu culoarea,'! roşie şi albă, a rochiei, şi cu sclipirile şi focurile prin care i mă
orbeau pietrele şi giuvaerurile pieptănăturii şi ale întregului ei veşmînt, decît care lucea, mai
frumos cu mult, părul ei de aur, de o frumuseţe nemaivăzută şi în-g tr-atîţ de preţioasă, încît,
luptînd cu nestematele şi cu flăcările a patru facle ce luminau sala, sărea în ochi cu mult mai
multă strălucire. O, amintire, duşmană de moarte a liniştii mele ! La ce-mi slujeşte să am în
ochi acuma icoana neasemuitei frumuseţi a adoratei mele vrăjmaşe ? N-ar fi mai bine,
amintire crudă, să-mi aduci în minte şi să mă faci să văd ceea ,qe făcu atuncea, pentru ea, sub
pintenul unei jigniri atît de sfruntate, să caut dacă
332
nu a mă răzbuna, cel puţin a-mi curma viaţa ? Nu-mi luaţi în nume de rău, domnilor, şi nu vă
plictisească să-mi ascultaţi spusele atunci cînd pierd firul poveştii, căci nu sînt nenorocirile
mele dintre cele care pot fi şi trebuie povestite pe scurt şi cu tot calmul, deoarece fiecare
amănunt mi se pare demn de a fi povestit pe larg.
La asta îi răspunse preotul că, departe de a se plictisi ascultîndu-l le făceau chiar mare plăcere
amănuntele pe care le înşira, fiind dintre acelea care meritau a nu fi trecute sub tăcere şi erau
vrednice de aceeaşi luare-a-minte ca şi miezul povestirii.
— Şi cum spuneam, urmă Cardenio, după ce toată lumea se adună în sală, intră preotul
paroh şi, luîndu-i pe cei doi de mînă spre a face ceea ce se cuvine să fie făcut în ritualul
căsătoriei, cînd ajunse să întrebe : „Consimţi, senora Luscinda, să-l iei pe senor don Fernando,
aici de faţă, drept soţ legiuit, după rînduiala sfintei noastre mame, biserica ?"..., eu scosei şi
capul şi gîtul dintre cele două covoare şi, cu sufletul tulburat, eram tot numai urechi ca să aud
ceea ce va răspunde Luscinda, aşteptând de la răspunsul acesta sentinţa morţii mele, sau
împuternicirea de a trăi. Ah, de ce nu m-am încumetat să ies atuncea şi -să strig din toate
puterile : „Luscinda, ah, Luscinda, ia seama la ce faci şi nu uita ceea ce-mi datoreşti, ai în
vedere că eşti a mea şi că nu poţi fi a altuia ! Bagă de seamă că un da rostit de tine şi sfîrşitul
vieţii mele nu înseamnă decît unul şi acelaşi lucru ! Ah, trădătorule don Fernando, răpitor al
paradisului meu, călău al vieţii mele ! Ce vrei ? Ce-mi ceri ? Ai grijă că nu poţi ajunge
creştineşte la ţinta dorinţelor tale, pentru că Luscinda îmi este soţie şi eu îi sînt soţ !" ? Ah,
nebunul de mine ! Acum, că sînt departe, fugit din faţa primejdiei, uşor mi-e să spun că
trebuia să fac ceea ce n-am făcut ; acum, că-l lăsai şă-mi fure comoara scumpă, îl blestem pe
hoţul pe care m-aş fi putut răzbuna 'de-aş fi avut atunci inima s-o fac, aşa cum o am astăzi să

mă jelui ;,în sfîrşit. de vreme ce

333
am fost atunci nătîng şi laş, nu se pierde mare lucru dacă m am să mor acum furios şi nebun,
căindu-mă de laşitatea i mea... Preotul aştepta răspunsul Luscindei, care şovăi o bună bucată de
vreme pînă să se hotărască, şi tocmai cînd l mie începuse să-mi dea prin gînd că avea să scoată
pumnalul ca să-şi ţină făgăduinţa, sau că avea să-şi dezlege limba pentru a striga vreun adevăr ce
s-ar fi putut întoarce întru folosul meu, dînd pe faţă înşelăciunea, o auzii cum rosteşte încetişor, cu
vocea leşinată şi slăbită : „Da, vreau l" Acelaşi lucru îl spuse şi don Fernando, apoi, dîn-du-i
inelul, rămaseră legaţi pe veci cu un nod de nedes-i făcut. Mirele se apropie să-şi îmbrăţişeze
soţia, iar ea,l apăsîndu-şi o mînă pe inimă, căzu, lipsită de simţiri, în braţele mamei sale. Mai e
nevoie oare să spun ce era irm sufletul meu cînd prin acel „da" pe care-l auzisem mi-ariM văzut
spulberate speranţele, "dîndu-mi seama cît de pre« făcute fusese vorbele şi făgăduinţele Luscindei
şi cît de lipsit eram eu pe veci de putinţa răscumpărării comorii pe care în clipa aceea o
pierdusem ? Rămăsei mut, neputincios să iau vreo hotărîre, părîndu-mi-se că cerul mă
părăsise cu totul şi că devenisem duşman pînă şi ţarinii care mă răbda, de vreme ce nici văzduhul
nu mai voia să-mi dea răsuflu pentru a suspina, şi nici apa lacrimi pentru a plînge ; doar focul
creştea vîlvătaie, încît vedeam totul împrejur aprins, de turbare şi de gelozie. Se zăpăciră toţi din
pricina leşinului Luscindei şi, desfâcînd-o mai-că-sa la piept ca să-şi poată ea trage mai uşor
răsuflarea, dădură peste o scrisoare pecetluită şi ascunsă în sînul ei, pe care numaidecît o luă don
Fernando şi începu s-o citească la lumina uneia din facle ; iar cum sfîrşi cu cititul, se aşeză pe un
scaun sprijinindu-şi capul într-o mînă, ca un om cufundat pe de-a-ntregul în gînduri, fără să dea o
mînă de ajutor acelor care umblau să găsească leac leşinului nevestei sale şi s-o întoarcă la viaţă.
,Eu,;cînd îi văzui pe toţi ai casei atît de tulburaţi, îmi luai inima în dinţi şi ieşii, de-or fi fost să mă
vadă ori de
.334
nu,'hotărît, dacă s-ar fi- întîmplat să fiu văzut, să fac o nebunie atît de mare, încît să afle toată
lumea dreapta indignare ce-mi clocotea în piept, îmboldindu-mă să-3 pedepsesc pe don Fernando,
prefăcutul, şi chiar pe statornica trădătoare care zăcea leşinată ; dar soarta mea care trebuie să mă
fi păstrat pentru nefericiri şi mai mari, dacă e cu putinţă să se mai afle, hotărî ca în clipa aceea sămi
prisosească mintea, care de atunci încoace mi-a lipsit. Aşa că, fără să mai caut a mă răzbuna pe
aceşti cei mai mari duşmani ai mei (lucru care, cum nimeni n-ave'a grija mea atuncea, mi-ar fi fost
uşor de dus la capăt), vrui să-mi caut răzbunare asupra mea însumi, pedep-sindu-mă pe mine aşa
cum ar fi meritat ei, şi poate chiar cu mai multă asprime decît cea cu care m-aş .fi purtat faţă de
dînşii, de-ar fi fost să le iau atuncea zilele, pentru că moartea năprasniză scurtează pedeapsa, pe
cînd cea care se tot amînă ucide întotdeauna, chinuind, fără să pună capăt vieţii, în cele din urmă
ieşii din casa aceea şi mă dusei la locuinţa celui la care-mi lăsasem catîrul ; îl pusei să-l înşeueze
şi, uitînd să-mi mai iau rămas bun de la dînsul, încălecai şi ieşii din oraş, .fără să îndrăznesc, ea
un- nou Lot, a mai întoarce capul ca să mă uit în urmă ; şi cînd mă văzui singur în cîmp,
împresurat de beznele nopţii şi îmbiat de liniştea ei la plîns, fără teamă de a fi auzit sau recunoscut
de cineva, dădui glas durerii şi-mi dezlegai limba, aruncînd mii de blesteme asupra Luscindei şi a
lui don Fernando, ca şi cînd prin ele m-aş fi putut tămădui de obida ce-mi apăsa inima. O numii
crudă, ingrată, prefăcută, nerecunoscătoare şi, mai presus de toate, lacomă de bani, căci bogăţia
duşmanului meu îi orbise ochii sufletului, făcînd-o să mă părăsească şi să-şi dea inima aceluia, cu
care norocul se arătase mai darnic şi mai puţin înşelător ; şi în mijlocul vîrtejului acestor blesteme
şi afurisenii, o dezvinovăţeam, spunîndu-mi că era de înţeles că o copilă ca ea, crescută între
pereţii casei părinteşti, fără să dea ochi cu lumea, deprinsă de mică şi îrivălţaţă
chiar anume de părinţi să li se supună întotdeauna, putuse avea dorinţa de a le face pe
plac, pentru că-i dădeau drept soţ un cavaler de neam aşa de mare, atît de bogat şi atît de
curtenitor, încît, de n-ar fi vrut să-l primească drept soţ, oricine ar fi putut-o socoti fie lipsită
cu totul de minte, fie îndrăgostită de altcineva, lucru ce s-ar fi întors foarte în pagubă
renumelui şi a bunei păreri ce-şi făcuse lumea despre dînsa. Dar numaidecît mă întorceam şi
ziceam că, de-ar fi spus ea totuşi că eu îi eram soţ, ar fi ajuns şi ei să vadă că nu făcuse,
alegîndu-mă, o alegere atît de rea încît să nu i-o ierte, fiindcă, pînă a nu li se fi ivit don
Fernando în petit, nici chiar ei singuri nu şi-ar fi putut dori, în cazul că-şi măsurau dorinţa cu
raţiunea, alt soţ mai bun pentru fiica lor decît eram eu ; şi-mi mai spuneam că ar fi putut foarte
bine destăinui, mai curînd decît să ajungă a-şi da mîna cu sila altuia, J faptul că mi-o dăduse
mie ; fiindcă m-aş fi înfăţişat numaidecît şi aş fi făcut tot ceea ce i s-ar fi părut ei cu cale a fi
pus în joc în împrejurarea aceasta, în sfîrşit, ajunsei, să trag încheierea că prea puţina ei iubire,
dimpreună cu puţină judecată şi multă rîvnă şi sete a măririi o făcuseră» să-şi uite de cuvintele
prin care mă înşelase, făcîndu-mlB să stărui si să trăiesc în aşteptarea statornică a împliniriH
cinstitelor mele dorinţe. Jelindu-mă astfel şi frămîntîrM du-mă aşa cum am spus, îmi urmai
drumul cît mai ramă şese pînă la revărsatul zorilor şi nimerii, cînd se făcu ziuă, într-una din
văile care duc în munţii aceştia, pe care-i bătui alte trei zile încheiate, fără cărare nici urmă.
de drum, pînă ce ajunsei pe nişte pajişti care nu mai ştiU:. în ce parte a lanţului acestuia de
munţi s-or fi aflând, şi acolo întrebai nişte păstori încotro erau cele mai pustii locuri ale
munţilor acestora, îmi .spuseră că spre partea asta. Pornii numaidecît la drum şi ajunsei aici,
cu gîn'd să-mi sfîrşesc zilele în văgăuna asta, şi cum pusei piciorul prin pustietatea
povîrnişurilor ce vezi, de istovire şi de
336
foame îmi căzu mort callrul, sau, mai curînd, cum îmi vine mie a crede, muri ca să scape de
o sarcină atît de nefolositoare cum eram eu. Rămăsei pe jos, înfrânt în lupta cu natura,
mort de foame, fără să am şi fără să mă gândesc a căuta pe cineva care să mă ajute, în felul
ăsta statui nu ştiu cîtă vreme, prăbuşit la pămînt, de unde mă ridicai fără să mai simt foamea şi
mă văzui înconjurat de nişte păstori de capre, care, nu mai încăpea îndoială, tre-. buie să fi
fost cei ce-mi veniseră într-ajutor, pentru că îmi povestiră chipul în care mă găsiseră,
dimpreună cu toate prăpăstiile şi aiurelile p . care le rosteam, dînd semne limpezi că-mi
pierdusem judecata ; şi eu însumi mi-am dai seama de atunci că n-o am întotdeauna întreagă
şi trează, ci e atît de slăbită şi de închircită, încît fac mii de nebunii, rupîndu-mi hainele de pe
mine, hăulind prin pustietăţile astea, blestemîndu-mi soarta şi rostind zadarnic de mii de ori
numele drag al vrăjmaşei mele, fără să vreau şi să urmăresc altceva prin asta decît a-mi
sfîrşi zilele aşa, într-un urlet ; iar cînd îmi vin în simţiri, sînt atît de istovit şi de frint, încît
abia-mi mai pot urni oasele. Locu-inţa-mi este, cel mai adesea, scorbura unui stejar-deplută,
în stare să cuprindă hoitul acesta nevrednic. Văcarii şi păstorii de capre care cutreieră
munţii a'ceştia, împinşi de milă, m-ajută să-mi ţin zilele, punîndu-mi de mîncarea pe
potecile şi pe stâncile pe unde bănuiesc că aş putea eu trece şi aş putea-o găsi din întîmplare ;
şi aşa, chiar dacă îmi lipseşte atunci judecata, nevoia firească mă face să recunosc hrana şi
deşteaptă în mine dorinţa de a o gusta şi voinţa de a o lua. Alteori, cînd mă 'întâlnesc cu ei şi
sînt în toate minţile, îmi spun că le ies uneori înainte şi că le-o iau cu de-a sila păstorilor ce
vin cu de-ale gurii din sat către stînă, cu toate că ei mi-ar da-o de bunăvoie, în felul acesta îmi
duc zilele nenorocitei şi sfîrşitei mele vieţi, pînă în ziua în care cerul se va .milostivi să-i pună
capăt, sau măcar să pună capăt amintirii
337
ca să nu-mi mai aducă mereu dinaintea ochilor frumuseţea Luscindei, trădarea ei şi jignirea
pricinuită de don Fer-nando ; că dacă o vrea el să facă asta fără să-rni ia şi viaţa, mi-aş
îndruma pe o cale mai bună gîndurile ; iar de unde nu, nu mai e nimic altceva de făcut decît
să-l rog să aibă milă de sufletul meu, pentru că nu simt în mine nici curajul nici puterea de a-mi
scoate trupul din neajutorarea cu care dinadinsul am voit şi am izbutit să-l tîrăsc. Aceasta este,
domnilor, amara istorie a nefericirii mele. Spuneţi-mi dacă, aşa cum este, poate să fie povestită cu
mai puţină durere /decît aţi văzut că-mi prileju-J ieste, şi nu vă mai osteniţi să mă convingeţi şi sămi
daţi sfaturi de ceea ce raţiunea v-ar spune că poate fi bun pentru a mă lecui, căci are să-mi
folosească tot atît cît foloseşte doctoria prescrisă de un medic faimos bolnavului care nu
doreşte s-o ia. Eu nu vreau să mă însănătoşesc de vreme ce sînt lipsit de Luscinda. Şi cum ei i-a
plăcut să fie mai curînd a altuia atunci cînd era — sau trebuia să fie — a mea, îmi place şi mie să
fiu al nenorocirii atunci cînd aş fi putut să fiu al sorţii celei bune. Ea a vrut, prin nestatornicia ei,
să-mi facă statornică pierzania, iar eu aş dori, făcînd tot ce pot pentru a mă pierde, să-i împlinesc
voinţa, ca să fie pildă, pentru cei ce vor veni, că doar mie mi-a lipsit ceea ce tuturor nenorociţilor
le prisoseşte atunci cînd se simt alinaţi prin neputinţa de a-şi mai alina durerea, fapt care mie îmi
pricinuieşte şi mai mult rău, şi mai mare alean, căci mă bate gîndul că n-are să se sfîrşească decît
atunci cînd voi muri.
Aici îşi sfîrşi Cardenio lunga lui poveste, pe cît de nefericită, pe atît de plină de dragoste ; şi chiar
în clipa cînd preotul se pregătea să rostească vorbe de mîngîiere, îl întrerupse o voce care le ajunse
în auz şi care, în accente pline de jale, spunea <cesa ce se va povesti în a patra parte a acestei
istorii ^căci aici o sfîrşi pe a treia înţe^ i leptul şi grijuliul cif> --.-• .- —..... '
338
CUPRINS
Cervantes (Prefaţă Tabel cronologic Notă .....
. . v
XXXIII
. XJLV
ISCUSITUL HIDALGO DON QUIJOTE DE LA MANCHA

î'arlea îutîia

Ducelui de Bejar
Marchiz de Gibraledn, conta de Benalcâzar y Ba-nares, vieonte de la Puebla de AJcoeer, Domn al oraşelor CapUla, Curiei şi
Burguillos. . ......
Prolog.........
Către cartea lui Don Quijote de la Mancha.....
Capitolul 1
Care povesteşte despre firea şi felul ' de viaţă' al vestitului hidalgo dori Quijote de la Mancna ....
Capitolul II
Care povesteşte cea dinţii plecare din satul sau a reuşitului don Quijote . . Capitolul m
Unde ni se povesteşte chipul hazliu în care don Quijote a -Cost armat cavaler..........
Capitolul IV
Despre ceea ce i s-a întîm-
- plat cavalerului nostru
după plecarea de la han .
Capitolul V
Unde se pox'estesc mat departe nenorocirile cavalerului nostru . , . . . .
Capitolul VI
îîesprs marea şi plina de • haz rînduială pusă de preot şi de bărbier in biblioteca iscus itului nostru hidalgo .
Capitolul VII
Cea de a doua plecare a bravului nostru cavaler, don Quijote de la Mancha .
l 12
Capitolul VIII
Despre biruinţa viteazului don Quijote in înfricoşă-toarea şi nemaiîncliipuita aventură a morilor de vînt, dimpreună cu alte isprăvi
vrednice de fericită amintire....... . . .
Capitolul IX
tn care îşi află încheierea şi capătul nemaipomenita bătălie dintre voinicul 'viz-cain şi viteazul cavaler I,a Mancha........
Capitolul X
Despre duhlia convorbire a lui don Quijote cu Sancho Pânza, scutierul său . .
Capitolul XI
Despre ceea ce i s-a întîm-plat lui don Quijote cu nişte păstori de capre . .
, Capitolul XII
Despre ceea ce povesti un păstor de capre celor care erau cu don Quijote . .
Ci>Uolul XIII
JOI
Capitolul XIV
139
Capitolul XV
Ce. i s- -a întîmplat iscusitului hidalgo la hanul cart» îl luase drept castei
Unde urmează povestea nenumăratelor cazne ce îndurară viteazul don Quijote şi bunul sau scutier San-cho Pânza la hanul
pe care îl luaserâ, spre nenorocul lor, drept castel .... Capitolul XVIII In care se povestesc convorbirile lui Sancho Pânza
cil stâpînul sau, don Quijote, şi alte aventuri, vrednice de-a fi pomenite . . Oapitolul XIX
.--_ înţeleptele gînduri - pe care Sanclio Ic-a împărtăşit stăpînului sau despre aventura lor cu un răposat, împreună cu alte neobişnuite
întîmplâri . . CapitoUil XX
.
şi vi-
Mancha care-ar fi Mtr-aşa IJ
Capitolul XXI
172
183
197
......lacuna cu altele,
întîmplaie neînfricatului nostru cavaler . -
208
226
Capitolul
Despre felul cum slobozi don Quijote o mulţime de nenorociţi, deşi fără de voia lor acolo unde n -aveau nici un chef să
se ducă . Capitolul XXIII Despre ceea ce i s-a întîm-plat vestitului don Quijote în Sierra Morena, aven tură dintre cele
mai rare din cîte se povesteşte în aceasta istorie adevărată . Capitolul XXIV Unde urmează aventura din Sierra
Morena . . . Capitolul XXV Care înşiră lucrurile ciudate ce i s-au întîmplat în Sierra Morena viteazului cavaler de la
Mancha, precum şi chipul în care a imitat el penitenţa lui Beltenebros ...'... Capitolul XXVI Unde urmeaz ă
povestirea subtilităţilor de îndrăgostit pe caro le-a făcut don Quijote in Sierra Morena . Capitolul XXVII In -ce fel şi-au
dus la capăt planurile preotul şi bărbierul, dimpreună cu alte lucruri vrednice a fi po vestite în aceasta marea ta
istorie.....
Lector : SUZANA CARMEN DUMITHESCU Tehnoredactor : VASH.E CIuCA
Coli tipar
Corn. nr. 50-528
Combinatul poligrafic „Casa Scîateii",
Piaţa Scânteii nr. l — Bucureşti,
Republica Socialistă România
cervantes
1.l-IV, Lei 32
s are trei daruri suverane : al aaojiei, care produce tipuri şi care da iJeiior carne şi oase ; ai invenţie1, cane face să ie -Joc.ieascâ p^s-jn-l de
evenimente, iar omu! sa sein îovindui-se de deşt;;, şi produci drame ; al. imaginaţiei, care, <j nea soarelui, pune clarobs-,.•.' peste şi, dînd
relief lucrurilor, !e ac vki.c
ViCTOR HUGO
jjjjj
CAPITOLUL XXVIII
Care povesteşte despre noua şi plăcuta aventură a preotului şi bărbierului în Sierra Morena
Preafericite şi norocoase au fost timpurile în care s-a arătat lumii viteazul cavaler don Quijote
de La Mancha, pentru că datorită hotărîrii lui, care pînă într-atîta i-a făcut cinste, şi anume, de
a voi să reînvie şi să redea lumii pierduta, pe atunci, şi ca şi moarta tagmă a cavaleriei rătăcitoare,
ne bucurăm acum, în epoca noastră lipsită de prilejuri de voioşie desfătătoare, nu
numai de dulceaţa prea adevăratei sale istorii, ci şi de poveştile şi episoadele ce cuprinde, şi
acestea, luate unul cîte unul, nu sînt mai puţin plăcute, -măiestrite şi adevărate decît însăşi
istoria lui ; care, urmîndu-şi firul, tors, răsucit şi pieptănat, povesteşte că, de îndată ce preotul
începu să se pregătească a-l mîngîia pe Cardenio, îl împiedică o voce ajunsă în auzul lui, care,
în accente sfîşietoare, spunea cam aşa :
— Ah, Dumnezeule ! De-ar fi să găsesc aici locul care să-mi poată sluji de mormînt neştiut
pentru greaua povară a trupului, pe care încă mi-l port prin lume, atît de împotriva voinţei
mele ! Aşa va fi dacă singurătatea pe care mi-o făgăduiesc munţii aceştia nu e mincinoasă.
Oh, nefericita de mine, cu cît mai plăcută tovărăşie vor ţine gândurile mele aceste stînci şi
tufişuri, care-mi vor da prilej să împărtăşesc cerului nefericirea mea prin plînsete, aşa cum
nici un om muritor nu dă răgaz, pentru că nu se află pe lume nici unul de la care să poţi
aştepta sfat cînd şovăi, alinare cînd te jelui, sau leac atunci cînd te doare !
CAPITOLUL XXVIII
Care povesteşte despre noua şi plăcuta aventura a preotului şi bărbierului în Sierra Morena
Preafericite şi norocoase au fost timpurile în care s-a arătat lumii viteazul cavaler don Quijote
de La Mancha, pentru că datorită hotărîrii lui, care pînă într^atîta i-a făcut cinste, şi anume, de
a voi să reînvie şi să redea lumii pierduta, pe atunci, şi ca şi moarta tagmă a cavaleriei rătăcitoare,
ne bucurăm acum, în epoca noastră lipsită de prilejuri de voioşie desfătătoare, nu
numai de dulceaţa prea adevăratei sale istorii, ci şi de poveştile şi episoadele ce cuprinde, şi
acestea, luate unul cîte unul, nu sînt mai puţin plăcute, 'măiestrite şi adevărate decît însăşi
istoria lui ; care, urmîndu-şi firul, tors, răsucit şi pieptănat, povesteşte că, de îndată ce preotul
începu să se pregătească a-l mîngîia pe Cardenio, îl împiedică o voce ajunsă în auzul lui, care,
în accente sfîşietoare, spunea cam aşa :
— Ah, Dumnezeule ! De-ar fi să găsesc aici locul care să-mi poată sluji de mormînt neştiut
pentru greaua povară a trupului, pe care încă mi-l port prin lume, atât de împotriva voinţei
mele ! Aşa va fi dacă singurătatea pe care mi-o făgăduiesc munţii aceştia nu e mincinoasă.
Oh, nefericita de mine, cu cît mai plăcută tovărăşie vor ţine gîndurile mele aceste stânci şi
tufişuri, care-mi vor da prilej să împărtăşesc cerului nefericirea mea prin plînsete, aşa cum
nici un om muritor nu dă răgaz, pentru că nu se află pe lume nici unul de la care să poţi
aştepta sfat cînd şovăi, alinare cînd te jelui, sau leac atunci cînd te doare !
Toate aceste cuvinte le auziră şi le prinseră din zbor preotul şi cei care erau cu el, şi pentru că li
se- păru, cum şi era, că fuseseră rostite de undeva din apropiere, se ridicară să-l caute pe cel ce le
spusese, şi nu merseră nici douăzeci de paşi, cînd, de după un colţ de stîncă, văzură, aşezat lîngă
trunchiul unui frasin, un băiat îmbrăcat ţărăneşte, căruia, cum stătea cu capul în piept, din pricină
că-şi răcorea picioarele în pîrîiaşul ce curgea pe acolo, nu-i putură vedea numaidecît şi faţa ; şi se
apropiară atît de tăcuţi, încît nici nu-i simţi băiatul, ce nu lua aminte la altceva decît la scăldatul
picioarelor sale, care, de albe ce erau, păreau două bucăţi de cleştar, nu alta, născute printre
celelalte pietre din albia rîuleţului. Ii lăsară înmărmuriţi albimea şi frumuseţea picioarelor,
părîndu-li-se că nu erau făcute să calce grunji de pămînt, nici să bătătorească brazdele pe lîngă
plug şi boi, aşa cum veşmântul stă-pînului lor arăta că ar face-o. Şi dîndu-şi seama că nu fuseseră
simţiţi de el, preotul, care mergea în frunte, le făcu semn celorlalţi doi să se lipească de nişte stane
de piatră ce se aflau pe acolo, ascunzîndu-se, şi aşa şi făcură cu toţii, uitîndu-se cu băgare de
seamă la tot ce făcea tînărul, care purta un sumănaş cenuşiu, încheiat în faţă, strîns tare pe corp cu
o fîşie albă de pînză. Mai purta, de asemenea, nişte obiele şi nişte iţari de dimie sură, şi pe cap o
căciulă bru-mărie ; iţarii şi-i suflecase pînă la jumătatea piciorului, care, nu mai încăpea nici o
îndoială, părea de alabastru. Sfîrşi cu spălatul frumoaselor lui picioare şi dădu apoi să .şi le şteargă
cu o basma, pe care o scoase de sub căciulă,; dar vrînd să şi-o scoată, ridică de-a binelea capul, şi
cei eare stăteau să-l privească dvură prilejul să vadă un chip de o neasemuită frumuseţe, care-l
făcu pe Cardenîo să-i spună preotului la ureche :
— Fiinţa asta, cu toate că nu este Luscinda, nu e fiinţă omenească, ci înger din ceruri !
Tînărul îşi scoase căciula şi, scuturînd din cap, începură să i se desfacă şi să i se resfire pe umeri,
nişte plete pe
care pînă şi razele soarelui i le-ar fi putut pizmui. Din asta se lămuriră ei că cel care părea ţăran
era o femeie, şi încă una din cele mai frumoase şi mai gingaşe pe care le văzuseră vreodată pînă
atunci ochii celor doi, ba chiar şi ai lui Cardenio, de n-ar fi fost s-o fi privit şi s-o fi ştiut el bine pe
Luscinda, fiindcă mai pe urmă spuse că doar frumuseţea Luscindei putea sta alături de a acesteia.
Pletele lungi şi bălaie nu numai că-i acopereau umerii, dar o ascundeau sub ele aproape cu totul,
revărsîndu-i-^se jur împrejur, ea de n-ar fi fost picioarele, nu i s-ar mai fi văzut nici o parte a
corpului, atît de stufos si de lung păr avea. Drept pieptene, spre a şi le da deoparte, îi slujiră nişte
mîini care, dacă picioarele scăldate în apă li se păruseră -bucăţi de cleştar, mîinile, în părul ei, se
asemuiau cu nişte fîşii de zăpadă întărită^ şi toate acestea sporeau şi mai tare uluirea celor trei
care o p'riveau, dimpreună cu dorinţa lor de a afla cine era. Pentru asta hotărîră să se arate, iar la
mişcarea pe care o făcură, dînd să se ridice în picioare, frumoasa fată înălţă fruntea şi,
îndepărtîndu-şi de pe ochi cu amîndouă mîinile şuviţele de păr, se uită spre partea de unde venea
zgomotul; dar abia dădu cu ochii de ei, că se şi ridică în picioare şi, fără să mai zăbovească să se
încalţe ori să-şi strîngă părul, înhaţă cît putu mai repede o boccea ca de haine, pe care o avea lîngă
dînsa, şi vru s-o ia la fugă, tulburată şi înspăimântată ; dar n-apucă să facă cinci-şase paşi, că,
nemaiputînd îndura sub tălpile ei gingaşe asprimea pietrelor, căzu la pămînt. Ceea ce văzînd cei
trei, dădură fuga la ea, şi preotul fu cel Jintîi care-i vorbi :
— Opriţi-vă, senora, oricine'aţi fi, căci cei pe care~i vedeţi aici n-au alt gînd decît acela de a vă
sluji, şi n-aveţi de ce fugi cu atîta nestăpânită grabă, fiindcă nici picioarele nu vă vor îngădui-o şi
nici noi nu vom consimţi la asta.
La toate acestea ea nu răspundea nimic, zăpăcită şi încurcată.
Se apropiară aşadar de dînsa, şi luînd-o preotul de mînă, spuse mai departe :
— Ceea ce portul domniei-tale caută să ascundă ochilor noştri, senora, ne descoperă pletele
domniei-tale, semne de netăgăduit că nu uşoare trebuie să fi fost pricjnile care te-au silit să-ţi
ascunzi frumuseţea sub straie atît de puţin vrednice de ea, împingîndu-te să cauţi singurătatea
unor locuri ca acestea, în care a fost un noroc că ne-am întîlnit, dacă nu spre a-ţi lecui durerile,
cel puţin spre a te ajutora cu un sfat, căci nu se-află pe lume rău care să te istovească pînă întratîta,
nici să ajungă a atinge hotarele nenorocirii, cîtă vreme nu pune capăt vieţii, încît,
îndurîndu-l, să ai cuvînt a nu asculta' măcar de sfaturile date cu gînd bun. Aşa că, senora ori
senor, ce vei fi voind dumneata să fii, alungă frica ce ţi-a pricinuit ivirea noastră şi povesteştene
ce soartă, rea sau bună, te-a adus aici, pentru că în noi toţi laolaltă şi-n fiecare în parte nu
vei găsi decît ajutor şi compătimire pentru nefericirile domniei-tale !
In vreme ce preotul rostea cuvinte de acestea, tînăra .străvestită rămăsese ca împietrită de un
farmec, uitîndu-se la toţi fără să mişte buzele, nici să scoată vreo vorbă, chiar ca un flăcău de
la ţară care dă deodată cu ochii de lucruri rare şi nemaivăzute în viaţa lui. Dar cum preotul se
apucă să-i mai înşire şi altele, îndemnînd-o la acelaşi lucru, ea rupse tăcerea şi, scoţînd un
oftat din rărunchi, spuse :

— De vreme ce pustietatea munţilor acestora n-a folosit ca să mă ascundă, iar pletele mele,

desfăcute, nu mai îngăduie limbii să rostească neadevăruri, ar fi zadarnic să mă mai prefac şi
acuma şi să spun lucruri pe care, de-ar fi să mi le ia cineva drept bune. ar face-o mai mult din
curtenie decît din vreo altă pricină. O dată hotărît lucrul acesta, vă spun, domnilor, că vă sînt
recunoscătoare de ceea ce v-aţi oferit să faceţi pentru mine, lucru ce mă leagă să vă
mulţumesc pentru totul, răspunzîndu-vă la tot ce m-aţi întrebat, cu toate că teamă mi-e să nu
vă necăjească ceea ce am de gînd să vă spun eu privire la neno-
10
rocirile mele, stîrnindu-vă tot atîta milă cîtă mâhnire, pentru că nu veţi putea găsi leac spre a
mi le alina, nici sfat spre a mă face să le rabd. Totuşi, pentru ca să nu vă îndoiţi de cinstea
mea,-gîndind cine ştie ce, de vreme ce aţi văzut că sînt femeie, ba încă tînăra, şi m-iaţi găsit
singură şi în port de bărbat, lucruri care toate la un loc şi unul cîte unul ar putea şubrezi
încrederea oricui în cinstea mea, am de gînd să vă spun ceea >ce mi-ar plăcea mai curînd să
trec sub tăcere dacă aş putea.
Toate acestea le spuse fără să răsufle, de la un capăt la altul, cea care părea o femeie atît de
frumoasă, cu un glas atît de dulce şi cu o vorbire atît de aleasă şi de curgătoare, încît de
înţelepciunea ei nu se minunară mai puţin decît îi minunase frumuseţea. Şi asigurînd-o ei din nou
că le e voia s-o slujească, după ce adăugară noi rugăminţi ca să împlinească ceea ce le făgăduise,
ea nu se mai lăsă mult rugată şi, încălţîndu-se şi strîngîndu-şi părul cu toată cuviinţa, se aşeză pe
o-piatră, şi de îndată ce-şe-zură şi cei trei roată împrejuru-i, înghiţindu-şi cu greu plînsul care-i
aducea lacrimi în ochi, începu cu voce do-moală şi limpede să-şi povestească viaţa, aşa cum urmează


— In Andaluzia asta unde sîntem acum este un oraş de la care-şi ia numele un duce, nume al
unuia dintre cei ce se numesc granzi de Spania J. Ducele acesta are doi feciori : cel mai mare,
moştenitor al stării tatălui său, pe cît se pare, şi al bunelor lui moravuri, iar cel mic, moşteni-
1 Rodriguez Marin a stabilit autenticitatea absolută a episodului acestuia, petrecut prin anii 1581—1582, dînd şi
numele reale ale personajelor : Cardenio este un anume Cârdenas din C6r-doba, Fernando este don Pedro Gir6n,
fiul al doilea al primului duce de Osuna, Dorotea, o oarecare Marîa de Torres. Numai că, în realitate, Pedro nu sa
căsătorit cu Marfa de Torres, ci a murit celibatar, în 1583, la Napoli, unde tatăl său fusese numit vicerege.
Cervantes, care a început să străbată Andaluzia în lung şi în lat în 1587, trebuie să fi auzit această istorie cu
prilejul peregrinărilor sale.
n
torul nu ştiu căror altor obiceiuri, dacă nu al celor trădătoare în care s-a ilustrat Vellido, si al
caracterului viclean al lui Galalon '. Acestui senior îi sînt vasali părinţii mei, de neam umil,
dar aşa de bogaţi, încît, dacă bunurile cu care i-a înzestrat natura ar fi deopotrivă cu cele ce
alcătuiesc averea lor, nici ei n-ar mai avea ce-şi dori altceva, şi nici eu nu m-aş putea teme să
mă mai văd vreodată az-vîrlită deznădejdii în care mă aflu, pentru că nefericirea mea s-ar
putea să-şi aibă obîrşia în faptul că n-au avut norocul să se nască nobili ; adevărat, este că nu-s
nici ei chiar aşa din prostime, încît să aibă de ce se ruşina cu starea lor, dar nici nu-s atît de
sus-puşi încît să-mi iasă mie din cap ce mi-a intrat, anume că din obîrşia lor umilă mi se trage
nenorocul. Ce mai vorbă lungă, sînt plugari, oameni de rînd, fără amestecul nici unei rase cu
nume rău sunător, şi cum se spune pe la noi, creştini neaoşi, de viţă veche muntenească getbeget

dar atît de bogaţi, că avutul şi viaţa pe care o duc le va putea aduce, treptat-treptat,

titlul de hidalgo, ba chiar de cavaleri. Cu toate acestea, cea mai mare a lor avere şi cel mai
înalt titlu de nobleţe la care ţineau era că aveau o fată ca mine ; aşa că, pentru că n-au alta, -
nici pe altcineva care să-i moştenească,' ca şi pentru că, părinţi fiind, ţineau la mine, eu
creşteam ca una din cele mai răsfăţate fiice dintre cîte au fost vreodată răsfăţate de părinţi.
Eram oglinda în care se priveau, toiagul bătrîneţilor lor şi ţinta către care năzuiau toate dorinţele
vieţii lor, măsurate cu voia cerurilor, din poruncile cărora, fiind oameni atît de cu frica
lui Dumnezeu, părinţii mei n-ar fi ieşit nici în ruptul capului. Şi într-acelaşi chip în care le
eram eu stăpînă a inimilor, eram şi stăpîna avutului lor ; prin mine erau tocmiţi şi daţi afară
slujitorii ; socoteala şi cîştigul grînelor semănate si secerate treceau prin mîna mea ; oloiniţele
— teascurile de untde-
1 Bellido şi Ganelon din epopeea lui Ariosto, Orlando furioso, citaţi şi mai sus.
12
Jemn —, zăcătorile de vin, multele turme de vite mari şi mici, stupii de albine din prisacă,.în
sfîrşit, tot ceea ce un ţăran atît de bogat ca tatăl meu ar putea avea şi are, era pe mîna mea, eu fiind
şi stăpîna, şi logofătul, şi asta cu atîta zel din partea mea şi cu atîta dragă inimă din partea lor, cum
nici n-aş fi în stare să vă spun. Hăgazurile zilei, ce-mi mai rămîneau din ea după ce dădeam
porunci vechililor, argaţilor şi muncitorilor cu ziua, mi le petreceam în lucruri tot atît de îngăduite,
pe cit de trebuincioase fetelor mari, cum sînt lucrul de mîna cu acul şi ghergheful, sau roata de
tors. Şi dacă vreodată lăsam treburile acestea ca să-mi mai desfă't şi mintea, alegeam desfătarea
cititului vreunei cărţi evlavioase,, sau pe a cîntatului la harpă, pentru că ştiam, şi nu din auzite, că
mare har are muzica atunci cînd e vorba de a odihni sufletele obosite şi de ^a alina chinurile
cugetului. Asta-mi era, cum spun, viaţa pe care o duceam în casa părinţilor mei, viaţă pe care dacă
am povestit-o cu atîta amănunţime n-a fost ca să mă fălesc, nici ca să scot cuiva ochii cu bogăţia
mea, ci ca să vă puteţi da seama cît de puţină mi-a. fost vina prăbuşirii din starea fericită în care
mă aflam în nefericirea unde zac astăzi. Adevărul este că îmi petreceam viaţa într-atîtea
îndeletniciri şi atît de ferită de ochii lumii, încît parcă aş fi fost închisă într-o mănăstire, fără să fiu
văzută, pe cîte ştiam, de alţii decît de-ai slujitorilor casei, căci în zilele cînd mă duceam la
liturghie plecam cu noaptea în cap, atît de păzită de mama şi de slujnice şi cu atîtea văluri pe faţă,
încît de-abia dacă- puteam vedea cu ochii mai mult pămînt decît era nevoie ca să ştiu unde-mi
calcă piciorul ; şi, cu toate acestea, ochii dragostei sau cei ai trîndăviei mai bine zis, pe care nu-i
întrece nici văzul linxului, pătrunseră pînă la mine, minaţi de rîvna de a-mi fi pe plac a lui don
Fernando, căci acesta este numele feciorului celui mai mic al ducelui de care v-am vorbit.
Nu apucă să rostească bine numele lui don Fernando >cea care povestea, că lui Cardenio i se şi
schimbă culoarea
13
feţei şi-l trecură toate năduşelile, dînd semne de atît de mare tulburare, încît preotul şi
bărbierul, uitîndu-se la dînsul, începură să se teamă că-i veniseră iarăşi nebunelile de care
auziseră spunîndu-se că-l năpădesc din vreme în vreme. Dar Cardenio nu făcu altceva decît să
rămînă împietrit, îmbrobonat tot de sudoare şi să se uite ţintă Ja r ţărăncuţă, căutînd să
priceapă cine era ea ; iar aceasta, fără să ia în seamă ce se petrecea cu Cardenio, îşi urma
povestea spunînd :
— Şi n-apucase să mă vadă bine, că şi rămase (aşa cum a mărturisit-o el însuşi mai tîrziu) mai
undrăgostit decît se poate închipui, ceea ce-mi şi dădu să înţeleg prin fel de fel de semne. Dar
pentru a ajunge mai curînd la sfîrşitul poveştii fără de sfârşit a nenorocirilor mele, voi trece
sub tăcere zelul lui don Fernando de a-mi face cunoscute dorinţele sale : mitui toată
servitorimea casei ; împărţi favoruri şi trimise şi plocoane părinţilor mei ; ziua, pe Uliţa
unde'locuiam, toţi o duceau numai într-o sărbătoare, iar nopţile nu mai dormea nimeni de atîta
serenade ; nesfârşit era valul de bileţele care îmi ajungeau în mîini, fără să ştiu cum, pline de
cuvinte drăgăstoase şi de făgăduiala de a mă sluji, că n-aveau atîtea litere cîte jurăminte şi
făgăduinţe cuprindeau. Toate acestea nu numai că nu mă îm-blînzeau, dar chiar îmi
împietreau sufletul, de parcă mi-ar fi fost el vrăjmaş de moarte şi ar fi făcut tocmai în scop
contrariu tot ce-l vedeam făcînd spre a mă supune voinţei lui ; şi asta nu pentru că eu n-aş fi
văzut cu ochi buni curtea pe care mi-o făcea don Fernando, şi nici pentru că aş fi socotit
dragostea cu care mă copleşea ca o jignire pentru mine, căci parcă tot îmi da un fel de tainică
mulţumire să mă văd atît de iubită şi de preţuită de un cavaler de viţă aşa de înaltă, şi nu mă
supăra cum mă urca în slăvi în scrisorile lui ; fiindcă, în privinţa asta, pare-mi-se, oricît de
urîte am fi, nouă, femeilor, ne face totdeauna plăcere să ne auzim numite frumuseţi. Dar la
toate astea se împotriveau cinstea mea şi sfaturile pe care pă-
14
rinţij nu conteneau să mi le dea, pentru că ştiau şi ei dorinţele foarte făţişe ale lui don
Fernando, de vreme ce el nu se sinchisea dacă avea să i le afle toată lumea, îmi spuneau
părinţii mei că numai în seama virtuţii şi cuminţeniei mele îşi lăsau onoarea şi numele lor bun,
atrăgîndu-mi luarea-aminte asupra nepotrivirii de stări dintre mine şi don Fernando, fiindcă de
aici se putea trage încheierea că gîndurile cu care-mi dădea tîrcoale (oricît ar fi spus el altceva)
ţinteau mai mult spre împlinirea poftelor lui decît spre folosul meu ; şi-mi mai spuneau
că, de-aş vrea să pun în vreun fel piedici nedrepte! lui rîvne, ca să se dezbere de a mai căuta să
şi-o împlinească, ei cu dragă inimă s-ar învoi să mă mărite cu cine mi-ar plăcea mie mai mult,
fie dintre cei mai răsăriţi flăcăi din satul nostru, fie cu unul de prin împrejurimi, căci bogăţia
lor şi numele meu bun îmi dădeau dreptul să nădăjduiesc orice. Bizuin-du-mă pe făgăduinţele
lor temeinice şi văzînd cîtă dreptate aveau în tot ce-mi spuneau, tăria hotărîrii de a-mi apăra
fecioria sporea, dimpreună cu dorinţa de a nu mă da bătută şi de a nu-i spune vreodată lui don
Fernando un singur cuvînt care să-i dea, chiar pe departe, a înţelege că poate nădăjdui să-şi
facă placul cu mine. Cuminţenia asta a mea, pe care el trebuie s-o fi luat drept dispreţ faţă de
dînsul, a fost de bună seamă pricina că i s-au aprins şi mai tare poftele de plăcere, căci acesta
este numele pe care ţin să-l dau imboldului ce-l mîna spre mine, care, de-ar fi fost îndemn
cinstit, cum ar fi trebuit să fie, n-aţi fi ajuns domniile-voastre să o aflaţi acum, căci mi-ar fi
lipsit prilejul de a v-o spune. In cele din urmă, don Fernando află că pe părinţii mei îi bătea
gîndul să mă rostuiască, ca să-i ia lui orice nădejde de a mă mai avea vreodată, sau, măcar, ca
să mai am pe cineva care să mă păzească, şi vestea sau bănuiala asta i-au dat lui ghes să facă
ceea ce aveţi să auziţi acum ; şi anume, într-o noapte, pe cînd eu eram la mine în odaie,
întovărăşită doar de o fată care mă slujea, şi cu uşile bine zăvorite, de teamă ca
15
nu cumva să-mi pun cinstea în primejdie din lipsă de prevedere, dintr-o dată, fără să pricep
nici să-mi închipui cum, printre atîtea piedici şi măsuri luate cu grijă şi-n singurătatea şi
tăcerea sihăstriei mele, mă pomenii cu el di-nainte-mi ; iar vederea lui mă tulbură într-aşa
măsură, că o luă pe-a ochilor mei şi-mi pieri graiul. Aşa că nu mai fui în stare să strig Şi nici
nu cred că el m-ar fi lăsat să scot vreun ţipăt, pentru că, nici una, nici două, se lipi de mine şi,
luîndu-mă în braţe (fiindcă eu, aşa cum spuneam, nu mai aveam puteri să mă apăr de tulburată
ce eram), începu să-mi spună asemenea cuvinte, că nici acum nu-mi dau seama cum de se
poate minciuna să aibă atîta putere,, încît să ştie a le ticlui aşa de iscusit, ca să pară adevărul
adevărat. Trădătorul îşi întărea cu lacrimi cuvintele şi cu suspine planurile. Eu, sărăcuţa de
mine, care n-aveam cum fi pregătită pentru asemenea întîmplări, de vreme ce trăisem numai
între ai mei, începui să-mi dau seama că iau, nu ştiu cum, drept adevărate toate minciunile
astea, dar nu pînă într-atîta încît să mă înduplece la altceva mai puţin cinstit decît la milă
pentru lacrimile şi suspinele lui ; şi aşa, de îndată ce-mi trecu spaima dintîi şi-mi mai venii
întrucîtva în simţiri, prinsei inimă mai mult decît mi-aş fi închipuit că pot prinde şi-i spusei :
„Dacă aşa cum mă aflu, senor, în braţele tale, m-aş afla între labele unui leu sălbatic, de care
să ştiu că m-aş putea scăpa doar făcînd sau spunînd vreun lucru care să se întoarcă întru
paguba cinstei mele, la fel de puţin l-aş face sau l-aş spune pe cît de greu cu putinţă este să
înceteze a mai fi fost ceea ce ţine pe tărîmul lucrurilor întîmplate. Aşa că dacă tu-mi ţii trupul
încercuit cu braţele, eu sufletul mi-l ţin legat strîns cu gîndurile mele bune, care sînt cu totul
altfel decît ale tale, cum ai să poţi vedea dacă vrei cumva să ţi le duci la capăt cu de-a sila.
Sînt vasala ta, dar nu ţi-s sclavă, iar nobleţea sîngelui tău n-are şi nici nu trebuie să aibă puterea
de a necinsti şi călca în picioare umila mea obîrşie, şi află că eu, fată de la ţară şi
plugăriţă, socot că preţuiesc
16
tot atît cît tine, ce-mi eşti stăpîn, şi mai eşti şi cavaler. Cu mine n-o vei putea scoate la capăt
făcîndu-mi silnicie, după cum nu mă înduplecă bogăţiile tale şi nici pot să mă înşele vorbele
ce-mi spui, ori să mă înduioşeze lacrimile şi suspinele. De-aş vedea vreuna din toate cîte leam
înşirat în fiinţa celui pe care părinţii mi l-ar da de soţ, voinţa mea ar fi una cu a lui, şi din
cuvînt nu i-aş mai ieşi ; aşa că de-ar fi să nu-mi ştirbesc întru nimic cinstea, ţi-aş dărui de
bunăvoie, cu toate că n-aş face-o cu plăcere, 'stă-pîne, ceea ce cauţi tu să-mi iei acum prin
silnicie. Toate acestea ţi le-am spus fiindcă nici prin gînd să-i treacă a dobîndi ceva de la mine
cuiva care n-ar fi să-mi fie soţ legiuit." „Dacă doar de-atîta-ţi este, preafrumoasă Dorotea (că
acesta este numele nefericitei care vă vorbeşte), zise cavalerul lipsit de cuvînt, îţi dau pe loc
mîna mea şi îţi jur să fiu al tău, luînd drept martori cerurile, cărora nimic nu le este ascuns, şi
icoana Sfintei Fecioare din faţa noastră."
Auzind Cardenio că numele ei era Dorotea, tresări din nou ca scuturat de friguri şi se întări în
părerea lui dintru început, dar nevrînd să întrerupă povestirea, ca să poată vedea cum se va
sfîrşi ceea ce el parcă prevedea, 'nu spuse decît :
— Vra să zică, Dorotea îţi este numele, senora ? Am mai auzit eu de una cu acelaşi nume şi
care parcă ţi-e geamănă de nenorocire. Spune mai departe, că vine timpul şă-ţi povestesc şi eu
lucruri care să te înfricoşeze tot pe atîta cît să-ţi sfîşie inima.
Cu luare-aminte ascultă Dorotea vorbele lui Cardenio, pe eare-l văzu în aşa de ciudate şi
umile veşminte, şi-l rugă, dacă ştia cu adevărat ceva despre povestea ei, să i-o spună pe loc ;
fiindcă, de-i mai lăsase soarta ei tristă ceva întreg, era curajul de-a îndura orice năpastă i-ar
mai fi căzut pe cap, fiind sigură că, pe cît i se părea, nici una n-ar mai fi avut cum spori, măcar
cu o fărîmă, nenorocirea ei de-atunci.
=— De-ar fi să fie adevărat ceea ce-mi închipui, n-aş mai pierde vremea, stăpînă, răspunse
Cardenio, şi ţi-aş spune-o numaidecît ; dar cum pînă acum nu mi se pare c-a trecut prilejul,
pentru domnia-ta n-are încă rost s-o afli.
— Fie şi aşa, răspunse Dorotea. Şi aflaţi mai departe că, luînd don Fernando o icoană care se
afla în încăpere, o făcu martoră a căsătoriei noastre. Cu vorbe care loveau chiar la ţintă şi cu
jurăminte cutremurătoare îmi dădu cu-vîntul că-mi va fi soţ, cu toate că, pînă să nu apuce el a
mi le spune, eu îi atrăsesem luarea-aminte să bage bine de seamă ceea ce făcea şi să ţină
socoteală de cîtă inimă rea avea să-i facă tatălui său faptul c-avea să-l vadă căsătorit cu o
ţărancă dintre vasalele lui ; şi-l mai sfătuii să nu-l orbească frumuseţea mea, atîta cîtă era, căci
nu era îndeajuns spre a-şi putea afla într-însa dezvinovăţire pentru atare rătăciri ; iar de voia
să-mi facă un bine, în numele dragostei pe care spunea că mi-o poartă, să mă lase cu soarta
mea, pe potriva rangului meu umil, fiindcă niciodată căsnicii atît de nepotrivite n-aduc
bucurie trainică, şi nu ţine pînă la capăt plăcerea cu care încep. Toate aceste vorbe pe care vi
le-am spus acum i le spusei, dimpreună cu altele multe de care nu-mi mai aduc aminte, dar
n^au slujit la nimic şi nici nu l-au împiedicat să-şi ducă planul la capăt, întocmai aşa cum cel
ce n-are de gînd să plătească niciodată nu se uită la cusururile mărfii şi pierde din vedere să se
mai tocmească. In vremea asta eu vorbeam cu mine însifrai, spunîndu-mi, pe scurt, cam ceea
ce urmează : „La urma urmei, n-aş fi eu cea dintâi femeie care să se fi înălţat, pe calea
măritişului, de la o stare umilă la una înaltă, şi nici n-o fi fiind don Fernando cel dintîi om pe
care frumuseţea, sau mai curînd dragostea oarbă (că ăsta trebuie să fi fost) să-l facă să-şi ia o
nevastă nepotrivită cu rangul lui înalt ! Că doar n-o să schimb eu lumea şi obiceiurile lumii,
aşa că mai bine aş pune mîna pe norocul şi cinstea pe care mi-o aduce soarta, chiar
18
de-ar fi să nu ţină dragostea lui mai mult decît pînă şi-o împlini dorinţa, căci pe urmă în faţa
lui Dumnezeu îi voi fi soţie. Iar de-aş vrea să mă descotorosesc acum de el, acoperindu-l de
dispreţ, îl văd în stare să se folosească de putere, uitând ce se cuvine şi ce nu, aşa că aş ieşi de
aici şi cu necinstea, şi fără de nici o dezvinovăţire pentru vina pe care mi-ar putea-o găsi cel
ce n-ar şti cît de fără vină am ajuns a fi vinovată ; căci prin ce vorbe mi-aş putea încredinţa eu
părinţii şi pe ceilalţi că mi-a intrat în iatac cavalerul acesta fără voia mea ?"... Toate aceste
întrebări şi răspunsuri le sucii şi le răsucii într-o clipă în minte, ne-maipunînd la socoteală că
începură să-mi dea asalt (şi să mă împingă la ceea ce fără să-mi treacă măcar prin minte, a
însemnat pierzania mea) jurămintele lui don Fernando, martorii pe care şi-i lua, lacrimile
care-i şiroiau, şi, în sfîrşit, farmecul şi frumuseţea lui, care, întovărăşite de atâtea dovezi
de dragoste adevărată, ar fi putut înfrînge oricare altă inimă, cît de cuminte şi de reţinută, cum
era •şi a mea. îmi chemai slujitoarea, ca să ţină tovărăşie pe pămînt martorilor din cer ; iar don
Fernando îşi luă de la capăt jurămintele întărindu-şi-le din nou, şi mai adăugind sfinţilor pe
care şi-i luase drept martori la început, alţii noi-; ba mai aruncă asupra lui şi mii de afurisenii,
care să-i cadă de-atunci încolo pe cap, de cumva n-avea să îndeplinească ceea ce făgăduia,
apoi prinse a-şi umezi din nou ochii şi a-şi spori oftaturile, strîngîndu-mă şi mai tare în
braţele sale, care nu mă slăbiseră o clipă din strîn-soare, şi prin toate astea, ca şi prin plecarea
din iatac a fetei, eu încetai de a mai fi ca ea, iar el începu să fie trădător şi sperjur. Ziua care
urma nefericirii mele era pe drum, dar nu venea la fel de grabnic după cum cred eu că dorea
don Fernando ; pentru că, de îndată ce s-a împlinit ceea ce-ţi cere pofta, toată plăcerea
pe care o mai poţi aştepta este să te dapărtezi de locul unde ţi-ai ostoit-o. Spun asta pentru că
don Fernando se arătă grăbit să plece de la mine şi, prin iscusinţa slujitoarei mele,
19
căci chiar ea era cea care-l adusese acolo, pîhă' a nu se lumina bine de ziuă, se şi văzu scos în
uliţă. Şi cînd fu să-şi ia rămas bun de la mine, îmi spuse (e drept că nu cu tot atîta rîvnă şi tărie ca
atunci cînd venise) să fiu sigură de credinţa ce-mi purta, ca şi de tăria şi adevărul jurămintelor sale

iar pentru a-şi întări şi mai vîrtos cuvintele, îmi scoase din deget un inel bogat şi mi-l trecu mie

pe deget. Pînă în cele din urmă el plecă, şi eu rămăsei, nu ştiu dacă veselă sau tristă ; tot ce pot
spune este că am rămas pe gînduri, tulburată şi aproape străină mie însămi după noutatea celor
întîmplate, şi n-am mai avut inima, ori am uitat, să-mi.cert slujnica pentru trădarea săvîrşită atunci
cînd îl închisese pe don Fernando în iatac, căci încă nu-mi dam bine seama dacă ceea ce mi se
întîmplase era spre binele sau spre răul meu. Ii spusesem la plecare lui don Fernando că tot prin
mijlocirea fetei aceleia mai putea veni să mă vadă şi în alte nopţi, de vreme ce eram acum a lui,
pînă ce faptul avea să fie crăinicit obştii, cînd o va crede el de cuviinţă. Dar el nu veni nici o
noapte mai mult decît următoarea, şi nici eu nu-l mai putui, vedea, nici pe stradă, nici la biserică,
mai bine de o lună ; fiindcă zadarnic mă ostenii să-l rog, cu toate că aflai că nu plecase din oraş şi
că-şi petrecea mai toate zilele la vînătoare, lucru care-l desfătase întotdeauna peste măsură. Zilele
şi ceasurile acelea ştiu că pentru mine au fost cum nu se poate mai neprielnice, şi mai
prevestitoare de rele, şi mai ştiu că începui, de-a lungul lor, să intru la bănuieli şi să pun la
îndoială credinţa lui don Fernando ; la fel de bine ştiu cîte i-au auzit atunci slujnicei mele urechile,
şi cîte vorbe grele i-am spus, cer-tînd-o de cutezanţa ei, aşa cum n-o făcusem înainte ; mai ştiu că
am fost silită să-mi înghit lacrimile şi să mă arăt cu faţa răvăşită, ca să nu dau prilej să mă întrebe
părinţii ce lucru mă nemulţumea şi să mă silească a umbla cu minciuni. Dar toate astea avură un
capăt, venind şi clipa cînd dădui deoparte cuminţenia şi vorbele cuviincioase luară
20
sfîrşit, clipa cînd dădui de marginea răbdării şi gîndurile mele ascunse ieşiră la iveală. Asta se
întîmplă atunci cînd, numai la cîteva zile după aceea, se lăţi prin sat zvonul că, într-un oraş din
apropiere, don Fernando se însurase cu o fată peste .măsură de frumoasă şi din părinţi de neam
mare, cu toate că nu atît de bogată încît să se poată aştepta, doar datorită zestrei, la o căsătorie aşa
de nobilă. Ziceau că se numea Luscinda şi povesteau o grămadă de lucruri petrecute cu prilejul
căsătoriei, de mai mare mirarea.
Cînd auzi Cardenio numele Luscindei, nu făcu altceva decît să strîngă din umeri, muşcîndu-şi
buzele şi încrun-tînd sprîncenele, apoi dădu drumul numaidecît izvorului de lacrimi al ochilor ;
dar nu fu motiv să-şi lase Dorotea povestea neisprăvită, aşa că zise :
— îmi ajunse la urechi vestea aceasta jalnică, şi în loc să-mi îngheţe inima auzind-o, atîta furie şi
turbare mi-o aprinseră, încît nu lipsi mult ca să ies pe străzi, unde să strig în gura mare şi să dau pe
faţă trădarea şi ticăloşia pe care o suferisem. Dar în cele din urmă mi se mai domoli furia, la
gîndul că-mi voi pune la cale chiar în noaptea aceea fuga, ceea ce şi făcui; m-am îmbrăcat în
veşmintele acestea, date de unul din cei care în casele de ţărani se numesc argaţi, şi acesta era unul
din slujitorii părintelui meu, căruia îi dădui pe faţă năpasta ce-mi căzuse pe cap şi-l rugai să mă
întovărăşească pînă în oraşul unde auzisem că mi se afla duşmanul Iar el, după ce căută mai întîi
să mă dojenească pentru încăpăţînarea mea şi să mă abată de la hotărîrea ce luasem, văzînd că nu
mă dau bătută nici în ruptul capului, se arăta gata să mă întovărăşească, după cum zicea el, şi pînă
la capătul lumii. Legai pe dată într-o fîşie de pînză o rochie, cîteva giu-vaeruri si ceva bani, pentru
toată întîmplarea, şi, fără să mai dau de ştire slujnicei care mă trădase, plecai de acasă în tăcerea
nopţii, dimpreună cu argatul şi cu gîndurile mele multe, luînd drumul oraşului pe jos, ca purtată în
21
zbor de dorinţa de-a mă vedea o dată ajunsă acolo, dacă nu pentru a împiedica ceea ce socoteam
că se şi săvîrşise, cel puţin ca să-i cer lui don Fernando să-mi spună cu ce inimă o făcuse, în două
zile şi jumătate ajunsei unde doream şi, intrînd în oraş, întrebai încotro vine casa părinţilor
Luscindei, iar cel dintîi om căruia îi făcui întrebare îmi răspunse mai multe decît mi-ar fi fost
cheful să aflu. îmi spuse şi unde era casa, şi tot ce se petrecuse cu prilejul măritişului fetei,
lucruri atît de cunoscute în oraş, încît se strîngeau oamenii roată ca să-şi spună unul altuia ce mai
aflaseră, îmi spuse că în noaptea cînd don Fernando se însurase cu Luscinda, de îndată ce ea îşi
dăduse con-simţămîntul să-i fie soţie, căzuse înţr-un lung leşin, şi că atunci cînd mirele se
apropiase ca să-i dezbumbe rochia la piept ca să poată respira mai bine, îi găsise în sîn o hîrtie,
scrisă chiar de mîna Luscindei, în care declara că nu putea fi soţia lui don Fernando pentru că era
soţia unui anume Cardenio, care, pe cîte îmi spunea omul, era un cavaler de foarte bun neam, din
acel oraş ; iar dacă-şi dăduse ea con-simţămîntul la nunta cu don Fernando., o făcuse doar ca să nu
se arate nesupusă faţă de părinţi. Intr-un cuvînt, - asemenea' lucruri îmi spuse că erau cuprinse în
scrisoare, încît din ele puteai trage încheierea cum că Luscinda îşi făcuse planul să se omoare de
îndată ce se va fi văzut căsătorită şi-şi dădea în scris îndreptăţirile pentru faptul că-şi lua viaţa,
lucru pe oare, zice-se, îl întări un pumnal găsit nu ştiu în ce parte a veşmintelor sale. Văzînd don
Fernando toate acestea şi părîndu-i-se că Luscinda îşi bătuse-joc de el, dispreţuindu-l şi tîrîndu-i
numele în noroi, nu mai aşteptă să-şi vină în simţiri din leşin şi, sărind la ea chiar cu pumnalul
găsit asupră-i, vru s-o străpungă, şi ar fi făcut-o de nu l-a.r fi împiedicat părinţii ei şi cei ce se
aflau de faţă. Ba mai mult încă : spuse că don Fernando plecase numaidecît şi că Luscinda nu-şi
revenise din leşin pînă a doua zi, cînd le povestise părinţilor ei cum ajunsese să fie soaţa adevărată
a acelui Cardenio de care am po-
22
menit. Aflai şi mai mult : că .acest Cardenio, după cîte se spunea, fusese de faţă la nuntă şi că,
văzînd-o căsătorită, ceea ce el n-ar fi crezut niciodată, plecase din oraş, deznădăjduit, după ce
lăsase o scrisoare unde arăta jignirea pe care i-o adusese Luscinda şi chipul în care îşi lua lumea în
cap, plecînd acolo unde să nu mai aibă de-a face cu oamenii. Toate acestea erau îndeobşte ştiute şi
răsştiute de tot oraşul, şi toată lumea nu vorbea decît despre ele, ba chiar se înteţiră bîrfelile cînd
se află că şi Luscinda părăsise casa părinţilor ei, şi chiar cetatea, căci fata n-o putură găsi cît e
oraşul de mare, ceea ce îi scosese din minţi pe părinţii care nu ştiau ce să mai facă să şi-o
găsească. Tot ce aflasem îmi mai dădu oarecare speranţă şi mă crezui norocită, dacă,
negăsindu-l pe don Fernando, cel puţin nu-l aflasem însurat, părîndu-mi-se din pricina asta că
încă nu mi se zăvorise cu totul poarta îndreptării soartei mele şi pricepînd de aici că s-ar putea
întîmpla să fi împiedicat dinadins cerul această a doua căsătorie, ca să-l aducă pe el în starea de âşi
da seama ceea ce datora celei dintîi, amintindu-şi că era creştin şi că avea mai multe datorii faţă
de sufletul său decît faţă de tot ce pot spune şi crede oamenii. Lucrurile acestea le tot suceam şi le
răsuceam în închipuire, şi încercam să mă mîngîi singură, fără a izbuti să-mi aflu mîngîiere,
dîndu-mi nădejdi peste măsură de îndrăzneţe, ca să-mi pot duce mai departe viaţa pe care am
ajuns acum s-o urăsc. Aflîndu-mă, deci, acolo, în oraş, fără să ştiu ce să mă fac, fiindcă nu-l
găseam pe don Fernando, îmi ajunseră la urechi strigările unui crainic, care făgăduiau
câştiguri nemaivăzute cui ar fi fost să mă găsească, dînd şi semnele vîrstei şi hainelor pe care le
purtam, căci auzii că se spunea c-aş fi ple'cat din casa părinţilor mei, răpită de argatul care mă
întovărăşise, lucru care mă lovi în adîncul sufletului, văzînd eu cît de mult scăzuse încrederea
oamenilor în mine, fiindcă nu le ajungea să mi-o fi pierdut fugind de acasă, ci mai trebuiau să şi
adauge cu cine fugisem, şi anume cu un om din
23
prostime, cu totul nevrednic să mă gîndesc la el. Nici nu auzii bine ce striga crainicul, că şi plecai
din oraş, cu tot cu servitorul, care şi începuse a da semne că se clatină în credinţa pe care îmi
făgăduise să mi-o păstreze ; şi în noaptea aceea intrarăm în desişul pădurii, de frică să nu fim
găsiţi. Dar, cum zice o vorbă, un rău atrage pe altul şi sfîrşitul unei nenorociri este de obicei
începutul alteia şi mai mari ; şi aşa mi s-a întîmplat şi mie, pentru că sluga mea de încredere, pînă
atuncea băiat bun şi de nădejde, de îndată ce mă văzu singură în pustietatea asta, dîndu-i ghes mai
curînd ticăloşia lui decît frumuseţea mea, îşi puse în ghid să se folosească de prilejul pe care, după
părerea lui, i-l ofereau sihlele acestea, şi fără pic de ruşine, nici de respect pentru mine, avînd cu
atît mai puţină frică de Dumnezeu, îmi făcu propuneri de dragoste, şi văzînd că eu îi răspundeam
doar prin cuvinte de meritată ocară la neruşinarea vorbelor ce-mi spunea, lăsă deoparte rugăminţile
cu care încercase mai întîi să mă înduplece şi încercă să mă ia cu de-a sila. Dar cerurile, unde
se află dreptatea, şi care prea areori, dacă nu chiar niciodată, uită să privească cu bunăvoinţă spre
cei cu cugetul curat, fură prielnice gîndurilor mele bune în aşa chip, încît, cu j: slabele mele
puteri şi fără prea mare caznă, dădui ev de-a azvârlită pe un povîrniş, unde-l lăsai, nu mai ştiu t",
mort sau viu ; şi pe loc, cu mai multă sprinteneală decît mi-o îngăduiau spaima şi oboseala, mă
afundai în inima munţilor, fără alt gînd sau alt plan decît acela de-a mă ascunde acolo, fugind de
tata şi de cei care, puşi de dîrisul, mă căutau. Sînt nu ştiu cîte luni de cînd am luat calea codrului
cu dorinţa aceasta, găsind un baci care m-a tocmit să-i fiu slugă, într-un loc ce se află în
măruntaiele munţilor acestora ; şi lui i-am slujit de argat tot timpul acesta, căutînd să stau mereu
în cîmp, sub cerul liber, ca să-mi pot acoperi cosiţele, care acum, cînd nici nu-mi dădea măcar
prin gînd, m-au dat de gol. Dar toată iscusinţa mea şi tot zelul meu s-au dovedit a nu ff, fi n-au
fost
24
într-actevăr, de nici un folos, căci stăpînul meu- ajunse să-şi dea seama că nu eram bărbat şi-i
încolţiră şi toi aceleaşi gînduri murdare ca şi argatului de care scăpaseră ;; şi cum nu întotdeauna
soarta, o dată cu necazurile, îţi aduce la îndemlnă şi leacul lor, nu aflai prin partea locului povîrniş,
nici prăpastie unde să-mi trimit stăpînul ca să-şi mai uite focul, cum găsisem pentru slugă,
aşa că socotii mai cu cale să-l părăsesc şi să m-ascund din nou prin văgăunile acestea decît să-mi
măsor cu el puterile trupului, ori pe ale minţii, încercînd să-l potolesc cu vorbă bună. Şi cum
spuneam, mă hotărîi să-mi caut din nou ascunziş şi loc unde, nestînjenită de nimeni, să pot ruga eu
lacrimi şi suspine cerurile să se milostivească de nenorocirea mea şi să mă ajute, dîndu-mi puteri
să ies din ea, ori să-mi pun capăt zilelor prin pustietăţile acestea, fără să-i mai rămînă nici numele
nefericitei care atît de fără vină a dat atîta cuvînt să se vorbească despre ea şi să se şuşotească
bîrfe'li peste bîrfeli în satul ei şi prin ţinuturile din împrejurimi.
CAPITOLUL XXIX
Care povesteşte despre hazliul tertip ce-l găsiră, dimpreună cu rînduiala cuvenită, pentru a-I scoate pe îndrăgostitul
nostru cavaler din aspra pocăinţă cu care îi plăcuse să se canonească
— Asta este, domnilor, povestea adevărată a tragediei mele ! Judecaţi şi vedeţi acum şi
dumneavoastră dacă suspinele pe care le-aţi auzit, cuvintele pe care le-aţi ascultat şi lacrimile cemi
ţîşneau din ochi n-aveau destule pricini să izbucnească încă şi mai din belşug. Şi văzînd despre
ce soi de nenorocire e vorba, vă veţi da seama că nu poate ajuta la nimic să căutaţi a mă mîngîia,
căci e cu neputinţă
25
de lecuit. Tot ce vă rog este (lucru pe care uşor puteţi, şi trebuie să-l faceţi) să mă sfătuiţi unde
să-mi duc viaţa fără să mi-o sfîrşească spaima şi groaza ce mă cuprinde la gîndul că m-ar
putea găsi cei ce mă caută ; fiindcă oricît aş şti că marea dragoste pe care mi-o poartă părinţii
e chezăşia bunei primiri ce mi-ar face, atîta ruşine mă cuprinde numai la gîndul de-a mă arăta
dinaintea ochilor părinteşti altfel decît gîndeau ei, că mai la îndemînă îmi este să mă
surghiunesc pentru totdeauna şi să le pier din ochi decît să-i privesc în faţă, ştiind că ei văd pe
chipul meu lipsa cinstei pe care trebuie să fi socotit că le făgăduisem să mi-o păstrez.
Tăcu după ce spuse asta, şi obrazul i .se îmbujora, ară-tînd limpede durerea şi ruşinea din
sufletul ei. Cei ce-o ascultaseră simţiră, într-ale lor, tot atîta compătimire cîtă mirare de
nefericirea ei ; şi cu toate că mare dorinţă ar fi avut preotul să caute a o mîngîia dîndu-i
sfaturi, i-o luă înainte Cardenio, care zise :
— într-un cuvînt, sefiora, nu vei fi fiind cumva dom-nia-ta frumoasa Dorotea, fiica, singură
la părinţi, a lui Clenardo, bogătaşul ?
Rămase uluită Dorotea cînd auzi pomenit numele tatălui ei şi cînd văzu ce om de nimica părea
cel care-l rostise, pentru că s-a spus mai sus în ce hal era îmbrăcat Cardenio ; aşa că îi zise :
— Dar cine eşti dumneata de ştii atît de bine numele tatălui meu ? Pentru că eu pînă acuma,
dacă-mi aduc bine aminte, în tot ce-am povestit despre nenorocirea mea nu i-am rostit de fel
numele.
— Sînt, răspunse Cardenio, nenorocosul acela căruia, cum ai spus-o prea bine dumneata
însăţi, sefiora Luscinda a spus că-i era soţie. Sînt nefericitul Cardenio, şi tot perfidia aceluia
ce te-a adus pe dumneata în starea în care eşti m-a făcut şi pe mine să arăt aşa cum mă vedeţi,
rupt, gol, lipsit de orice alinare din partea oamenilor, şi, ceea ce e mai rău decît toate, lipsit de
judecată, pentru că n-o
26
mai am decît uneori, cînd cerul se înduplecă să mi-o dăruiască pentru scurtă vreme. Eu,
Dorotea, sînt cel care am fost martor la -ticăloşiile lui don Fernando şi cel care a auzit acel da
prin care Luscinda încuviinţa să-i fie lui nevastă. Eu sînt cel care n-a avut destulă tărie ca să
aştepte pînă ce avea să-şi revină ea din leşin, nici să vadă ce reieşea din scrisoarea care-i
fusese găsită în sîn, pentru că nu l-a răbdat inima să îndure atîtea nenorociri laolaltă ; aşa că,
pierzînd răbdarea, am părăsit casa aceea, mai lăsînd şi o scrisoare gazdei mele, pe care-o rugai
să i-o dea Lus-cindei în mină, şi am fugit în pustietăţile acestea, cu gîndul să-mi sfîrşesc aici
viaţa, pe care de atunci am urît-o ca pe vrăjmaşa mea de moarte. Dar n-a vrut soarta să mi-o
ia, mulţumindu-se să-mi ia minţile, poate spre a mă păstra pentru norocul ce l-sm avut
găsindu-te ; dar dacă e adevărat, cum socotesc că este, ceea ce ai povestit, s-ar putea întîmpla
să ne fi pus deoparte cerul, la amîndoi, un sfîrşit mai bun nenorocirilor decît ne-am putea .noi
închipui. Căci, de vreme ce Luscinda nu se poate căsători cu don Fernando, fiind a mea, aşa
cum a spus-o ea deschis, nici don Fernando cu ea, fiind al domniei-tale, putem nădăjdui să ne
dea îndărăt cerul ceea ce este al nostru, dacă totuşi se află neatins, neînstrăinat şi neştirbit. Şi
cum avem mîngîierea aceasta, născută nu din speranţe ce nu se pot îndeplini şi nici întemeiată
pe închipuiri năstruşnice, te rog în genunchi, sefiora, să iei altă hotărîre, primind-o în cugetul
domniei-tale cinstit, aşa cum am şi eu de gînd s-o primesc într-al meu, şi să te aştepţi la o
soartă mai bună ; pentru că, ţi-o jur pe cinstea mea de cavaler şi de creştin, că nu te voi părăsi
pînă nu te voi vedea în braţele lui don Fernando ; iar de-ar fi să nu-l pot face, prin cele ce-i voi
spune, să recunoască ceea ce-ţi datorează, mă voi folosi atunci de dreptul pe care mi-l dă
rangul meu de cavaler şi-l voi sfida, provocîndu-l la duel pentru nedreptatea pe care ţi-o face,
fără să mă mai
27
gîndesc la jignirile ce mi-a adus, ci lăsînd cerului grija să mă răzbune, pentru a mă îngriji aici pe
pămînt doar de răzbunarea jignirii domniei-tale,
Ceea ce spusese Cardenio puse vîrf uluirii bietei Do-rotea, care, neştiind cum să-i mulţumească
pentru nemăsurata lui dorinţă de a o sluji, vru să-i îmbrăţişeze picioarele şi să i le sărute ; dar nu io
îngădui Cardenio, iar preotul răspunse în numele amîndurora, încuviinţînd spusele, dovedite
înţelepte ale lui Cardenio, şi-i rugă mai ales, sfătuindu-i şi convingîndu-i, să meargă cu el în satul
lui, unde şi-ar putea face rost de lucrurile ce le lipseau şi unde ar avea răgazul să ^chibzuiască
cum să-l caute pe don Fernando, sau cum s-o ducă pe Dorotea părinţilor ei, sau, în sfîrşit, cum
să facă ceea ce avea să li se pară mai cu cale de făcut. Cardenio şi Dorotea îi mulţumiră şi primiră
bucuros binefacerile lui. Bărbierul, care ascultase cu gura căscată totul, fără să sufle un cu-vînt,
ţinu şi el să le spună o vorbă bună şi se oferi, cu nu jnai puţină bunăvoinţă decît preotul, să facă
orice ar găsi ei că le-ar putea sluji în vreun fel; povesti de asemenea, pe scurt, pricina care-i
adusese pe ei acolo, dimpreună cu ciudăţenia nebuniei lui don Quijote, şi spuse că-l aşteptau acum
pe scutierul lui, care era plecat să-l caute. Cardenio îşi aduse aminte ca prin vis de încăierarea pe
care o avusese cu don Quijote şi o povesti celorlalţi,'fără să le poată spune care fusese pricina
gîlcevii. în vremea asta se auziră strigăte şi-şi deteră seama că cel care le scotea era Sancho Pânza,
care, negăsindu-i la locul unde-i lăsase, începuse a hăuli după ei. Ii ieşiră întru întâmpinare şi,
întrebîndu-l de don Quijote, el le spuse cum îl aflase, despuiat, numai în cămaşă, slab, galben şi
mort de foame, oftînd întruna de dorul stăpînei sale Dulcinea, şi cum, cu toate că el îi spusese
ce-i poruncea iubita, anume să plece de-acolo şi să vină numai-decît la Toboso, unde ea îl aştepta,
don Quijote răspunsese că era hotărît să nu se arate dinaintea frumuseţii ei
până ce nu va fi săvârşit isprăvi care să-l facă vrednic de a o merita. Mai spuse Sancho că, dacă
avea s-o ţină aşa întruna, era primejdie mare să nu mai ajungă niciodată împărat, cum se legase să
ajungă, şi nici măcar arhiepiscop, cu toate că acesta era cel mai mic rang la care putea rîvni, aşa
încît să vadă ei ce era de făcut ca să-l scoată de-acolo. Licenţiatul îi răspunse să n-aibă nici o grijă,
că-l vor scoate ei de-acolo, cu sau fără voia lui. După aceea le povesti, lui Cardenio şi Doroteii,
ceea ce puseseră ei la cale ca să-l lecuiască pe don Quijotei ori cel puţin să-l aducă îndărăt la casa
lui. La aceasta, Dorotea zise că ar face ea, cu dragă inimă, pe domniţa neajutorată, mai curând
decît bărbierul, mai ales că avea la dînsa haine cu care să-şi joace rolul cît se poate de firesc, aşa
că să-î lase ei sarcina de-a întrupa personajul de care aveau nevoie ca să-şi ducă planul la
îndeplinire, pentru că ea citise multe cărţi de cavalerie şi cunoştea bine stilul în care obişnuiau
domniţele nemîngîiate să ceară hatîruri cavalerilor rătăcitori.
— Păi nici nu dorim altceva, zise preotul, decît să porneşti numaidecât la lucru, fiindcă ne surîde,
fără îndoială, norocul dacă atît de fără veste, vouă domnii mei, a început să vi se deschidă poarta
mântuirii, iar nouă ne pică tocmai lucrul de care aveam mai mare nevoie.
Dorotea scoase numaidecît din legăturica ei o rochie de brocart scump şi-o pelerină verde de
postav, cît se poate de arătoasă, iar dintr-o lăcriţă, un şirag de mărgăritare şi alte giuvaeruri, cu
care se împodobi într-o clipă, încît părea o doamnă bogată şi de neam mare. Le spuse eă-şi luase
toate acestea şi încă şi altele, de-acasă, pentru cine ştie ce întîmplare, dar că pînă atuncea nu i se
ivise prilejul să aibă nevoie de ele. Rămaseră cu toţii încîntaţi cum nu.se mai poate de graţia, de
ţinuta şi de frumuseţea ei uluitoare şi căzură de acord că don Fernando nu avea gust de fel de
vreme ce dispreţuia o frumuseţe
29
ca asta ; dar cel care se minună mai tare fu Sancho Pânza, căruia i se păru (cum şi era de fapt) că
de cînd trăia nu văzuse făptură atît de mîndră, şi-l întrebă cu toată graba pe preot cine era doamna
aceea atît de frumoasă şi ce căuta în văgăunile munţilor.
— Această prea frumoasă doamnă, răspunse preotul, este, frate Sancho, nici mai mult, nici mai
puţin decît moştenitoarea în linie dreaptă bărbătească a marelui regat Micomicon, care vine să-l
caute pe stăpînul tău şi să~i ceară un hatîr, acela de a o răzbuna de jignirea ori de răul pe care un
uriaş viclean i l-a făcut ; şi, atrasă de faima de vrednic cavaler a stăpînului tău, de care s-a dus
vestea pe toată faţa pămîntului cunoscută pînă azi, a venit această prinţesă din Guineea să-l caute.
— Fericită căutare şi fericită întâlnire, strigă Sancho Pânza, auzind acestea, mai cu seamă dacă
are stăpînul meu norocul să-i spele ocara şi să-i îndrepte răul omo-rîndu-l pe uriaşul acela, de care
spui, lua-l-ar dracii de fe.cior de tîrfă ! Că zău, numai să dea ochii cu el, şi i-a şi venit de hac, afară
doar dacă nu cumva o fi şi el tot nălucă, fiindcă împotriva nălucilor stăpînul meu n-are nici o
putere. Un lucru doar vreau să te rog pe domnia-ta, între altele, domnule părinte, şi anume, ca să
nu-i mai vină cumva chef stăpînului meu să se facă arhiepiscop, lucru de care mă tem grozav, să-l
sfătuieşti domnia-ta să se însoare numaidecît cu prinţesa asta, că aşa nu mai poate fi uns
arhiepiscop şi va pune mai uşor mîna pe tronul împărătesc, iar eu îmi voi vedea visul cu ochii.
Fiindcă m-am tot gîndit şi răzgîndit la asta, şi mi-am dat cu socoteala că nu mă- încălzeşte cu
nimic de s-o face el arhiepiscop, căci cu mine biserica n-are ce face, de vreme ce-s om însurat ; iar
să mai bat acuma drumurile ca să dobîn-desc. dezlegare şi să pot totuşi pune mîna pe veniturile
unei parohii, avînd, aşa cum am, muiere şi copii, e cale prea lungă ! Aşa că, domnule părinte, tot
clenciul este să se
36
însoare^stăpînul meu, repede şi degrabă, cu domniţa asta, că pînă acuma n-o ştiu pe măria-sa şi nam
de unde-i spune pe nume.'
— O cheamă, răspunse preotul, prinţesa Micomicona, căci, de vreme ce regatul ei se numeşte
Micomicon, e limpede că ea aşa trebuie să se numească.
— Mai încape vorbă? răspunse Sancho. Că eu am văzut o grămadă de oamen: care şi-au dat
nume şi poreclă după locul unde s-au născut, şi şi-au zis Pedro de Alcalâ, ori Jiian de tlbeda, ori
Diego de Valladolid ; şi tot aşa-or fi stînd lucrurile şi pe-acolo, prin Guineea, că reginele şi-or
fi luînd numele regatelor lor !
— Aşa trebuie .să fie, zise preotul. Iar în privinţa căsătoriei stăpînului tău, am să fac tot ce mi-o
sta în putere.
Cu asta Sancho rămase mulţumit cum nu se mai poate, iar preotul, la fel de mirat de naivitatea lui,
văzînd cî.t de adînc îi fuseseră săpate în închipuire aiurelile stăpînului său, de vreme ce'nu se
îndoia nici o clipă că acesta avea să ajungă, pînă în cele din urmă, împărat.
în vremea 'asta, Dorotea se urcase pe catîrul preotului, iar bărbierul îşi potrivise pe obraz barba
făcută din coada de bou, aşa că-i spuseră lui Sancho să-i călăuzească acolo unde era don Quijote,
căruia să bage el bine de seamă să nu-i spună cumva că-i cunoştea, nici pe licenţiat, nici pe
bărbier, pentru că în a nu-i cunoaşte sta tot clenciul ajungerii stăpînului său la tronul
împărătesc..Dar nici preotul, nici Cardenio, nu voiră să-i întovărăşească, cel din urmă ca să nu-şi
aducă aminte don Quijote că se încăierase cu el, iar preotul, pentru că socotea că nu era nevoie,
deocamdată, de prezenţa lui; aşa că o luară ei înainte, Sancho în cap şi ceilalţi urmîndu-l pe jos,
fără să se prea grăbească. Preotul nu uită să-i spună Doroteii ceea ce avea de făcut. Dar ea le spuse
să n-aibă nici o grijă, că vor fi îndeplinite toate punct cu punct, aşa cum o cereau şi zugrăveau
cărţile de cavalerie.
Făcuseră trei sferturi de leghe cînd dădură de don Qui-jote, în mijlocul unei pustietăţi semănate cu
stîncî cît vedeai cu ochii, îmbrăcat pe de-a-ntregul, cu toate că fără arme. Şi aşa, cum îl văzu
Dorotea şi află de la Sancho că acela era don Quijote, îşi struni pe dată catîrul, urmată de bărbierul
cel bărbos. Şi ajungînd lîngă el, scutierul sări de pe catîr şi dădu fuga s-o ia în braţe pe Dorotea,
care, descălecînd cu multă vioiciune, se aruncă, nici una, nici două, în genunchi dinaintea lui don
Quijote şi, cu toate că el făcea tot ce putea ca s-o ridice, ea, fără să se clintească de jos, începu să-i
vorbească, pe nerăsuflate, cam în felul următor :
— Nu mă ridic de aici, o, vrednice şi viteze cavaler, pînă cînd bunătatea şi curtenia domniei-tale
nu-mi vor hărăzi darul care se va întoarce întru cinstea^ şi preţuirea celui ce-l face şi-n folosul
celei mai nemîngîiate şi mai jignite domniţe din cîte sînt sub soare ! Dacă e adevărat că vredniciaputernicului
domniei-tale braţ e deopotrivă cu faima nemuritoare ce te-mpresoară, legat eşti să-ţi
pleci urechea înspre nenorocoasa care, de pe meleaguri atît de îndepărtate, vine, atrasă de
renumele domniei-tale, cău-tîndu-te pentru a-şi găsi leac nefericirilor !
— Nu-ţi voi răspunde un cuvînt, încîntătoare domniţă, răspunse don Quijote, şi nici nu voi
asculta mai mult la cîte-mi spui pînă ce nu te ridici de la pămînt !
— Nu mă voi ridica, sefior, răspunse înlăcrimata domniţă, dacă nu-mi este hărăzit mai întîi, de
către curtenia domniei-tale, darul pe care-l cer !
— Ţi-l hărăzesc şi făgăduiesc, răspunse don Quijote, atîta vreme cît împlinirea lui nu păgubeşte
avutului ori cinstei regelui meu, patriei mele şi aceleia care are cheia inimii şi a libertăţii mele.
— Nu va fi spre paguba avutului ori cinstei celor de care spui, stăpîne bun al meu, răspunse
îndurerata domniţă.
.
Şi, pe cînd ea îşi urma vorbele, Sancho Pânza veni la .urechea stăpînului său şi-i spuse încet :
•— Stăpîne, n-ai grijă, poţi să-i făgăduieşti măria-ta cu inima uşoară darul pe care-l cere, că nu-i
cine ştie ce lucru mare : e vorba să-i omori un coşcogeamite uriaş, acolo, iar asta care-ţi cere darul
este preaînalta prinţesă Micomicona, regina regatului Micomicon din Etiopia.
— N-are decît să fie cine-o fi, răspunse don Quijote, căci eu voi face tot ceea ce mă simt dator să
fac, şi ceea ce îmi dictează conştiinţa, conform cu ceea ce am jurat ! Şi, întorcîndu-se către
domniţă, rosti : Ridică-te, frumuseţe fără de pereche, căci îţi conced darul pe care vei voi să mi-l
ceri.
— Darul pe care-l cer este, zise domniţa, să vină numaidecît mărinimoasa domniei-tale
persoană cu mine acolo unde o voi călăuzi eu şi să am cuvîntul domniei-tale că nu te ^ei mai
amesteca îri nici o altă aventură, nici nu te vei îndupleca la altă cerere pînă ce nu-mi vei dărui
deplină răzbunare asupra unui trădător, care, împotriva oricărui drept, divin ori uman, mi-a
uzurpat domnia.
— încă o dată îţi spun că îţi făgăduiesc întocmai, răspunse don Quijote. Aşa că poţi, domniţă, de
azi înainte alunga aleanul care te răpune, şi prinde puteri noi, îm-prospătîndu-ţi nădejdile, căci, cu
ajutorul lui Dumnezeu şi al braţului meu voinic, te vei revedea curînd reîntoarsă la domnie şi-ţi
vei recăpăta tronul vechiului şi marelui tău stat, în ciuda' şi-n pofida mişeilor ce-ar vrea să-ţi stea
împotrivă ! Şi-acuma la treabă, căci, vorba ceea, cine se scoală de dimineaţă departe ajunge !
Domniţa neajutorată se repezi cu rîvnă să-i sărute mîi-nile ; dar don Quijote, care era în toate
curtenitor şi cavaler desăvîrşit, nu consimţi nici în ruptul capului, ci cu de-a sila o ridică şi o
îmbrăţişa, cu multă cuviinţă si curtenie. Apoi îl trimise pe Sancho să strîngă chingile lui •
Rocinante şi să-l ajute numaidecît şi pe el să se armeze. Sancho îi desprinse armele, atîrnate întrun
copac ca nişte
3 - Don Quijote de la Mancha voi. n
33
,
trofee, şi, după ce potrivi chingile calului, îşi arma într-o clipă stăpînul, care, văzîndu-se
armat, zise :
— Haidem, să mergem de-^aici, .cu Dumnezeu înainte, ca să sprijinim această prinţesă !

Bărbierul încă mai stătea în genunchi, făcînd tot ce putea ca să-şi ascundă rîsul şi să nu-i

cadă barba, care, de i-ar fi căzut, praful s-ar fi ales din toate cîte le plănuiseră şi nu s-ar mai fi
putut duce nimica la capăt. Dar văzînd el că hatîrul cerut era gata făptuit şi că don Qui-jote se
pregătea, şi cu ce zor încă, să plece pentru a-l aduce la îndeplinire, se ridică şi o luă de cealaltă
mină pe stăpîna sa, urcînd-o ei amîndoi pe catîr. Don Quijote încalecă numaidecît pe
Rocinante, iar bărbierul se sui şi el în spinarea catîrului său ; numai Sancho rămase pe jos,

ceea ce îi împrospăta o dată mai mult jalea pentru pierderea surului, care i-ar fi fost atunci de

mare, trebuinţă. Dar toate le -răbda cu inima împăcată, 'părîndu-i-se că stă-. pinul său apucase
pe drumul cel bun şi că nu mai avea •mult pînă s-ajungă împărat, pentru că nici nu-i trecea
prin minte că s-ar fi putut să nu se-nsoare cu principesa' aceea şi să nu ajungă cel puţin regele
Micomiconului. Cu un singur lucru nu se putea împăca : îl supăra gîndul că regatul acela era
într-o ţară de negri şi că oamenii ce-aveau să-i fie daţi drept vasali vor fi cu toţii negri. I^a
aceasta însă găsi numaidecît leac în închipuirea sa şi-şi zise : „Ce-mi pasă mie dac-or fi ori
nu negri vasalii mei ? N-am decît să-i încarc pe toţi în corăbii şi să-i ă'duc în Spania, unde i-aş
putea vinde si lua pe ei bani gheaţă l, iar cu banii aceştia mi-aş putea cumpăra vreun titlu de
nobleţe sau vreo slujbă 2, în care să-mi sfîrşesc fără multă osteneală zilele cîte mi-au mai
rămas de trăit. N-ai decît să te duci la culcare dacă n-ai măcar atîta pricepere şi îndemînare
1 Aluzie , la comerţul de sclavi ixşgri, care începuse în secolul
-
,. ,. .
2 Slujbele, 'ca şi titlurile de nobleţe, începuseră să se vinciă încă din vremea lui Filip al H-£ea (154— 1598).
cît să-ntorci întru folosul tău lucrurile şi să vinzi treizeci sau zece mii de vasali cît ai zice
peşte ! Pre cinstea mea, mi ţi-i fac eu să zboare, cu mic, cu mare, cum mi-o plăcea, şi n-or fi ei
atît de negri să nu-i pot preface în galbeni,' sau în bani albi pentru zile negre ! Veniţi la taica,
nu vedeţi că-s nătăfleţ şi stau cu deştu-n gură ?"
Tot gîndindu-se el la asta, umbla aşa de cufundat în socoteli şi aşa de fericit, că-şi uitase de
necazul mersului pe jos.
Toate acestea le vedeau dintre nişte tufe Cardenio şi preotul şi nu ştiau cum să facă să se
alăture şi ei grupului. Dar preotul, care era de felul lui mare mehenghi, născoci numaidecît ceaveau
de făcut ca să ajungă unde doreau, şi, cu nişte foarfece pe care le avea într-un toc de
piele, îl lăsă cît aj bate din palme pe Cardenio fără barbă, apoi îl îmbrăcă cu o haină cafenie,
pe care-o purta el, dîndu-i pe deasupra şi o pelerină neagră, şi el ramase îri nădragi şi laibăr ;
iar Cardenio se schimbă aşa de mult faţă de chipul cum arătase înainte, că nici el singur nu sar
fi recunoscut, chiar de-ar fi fost să se uite în oglindă. După ce toate fură gata, deşi, pînă să
se schimbe ei. ceilalţi, de mult se depărtaseră, nu le fu greu să ajungă "la drumul mare înaintea
acestora, pentru că hăţişurile şi trecătorile strimte ale munţilor acelora nu îngăduiau celor ce
mergeau de-a călare să înainteze la fel de repede ca acei ce veneau pe jos. într-adevăr, nu
trecu mult şi ieşiră la loc deschis, chiar pe unde trebuiau să scoboare şi ceilalţi din munţi ; aşa
că, de îndată ce îl văzură venind pe don Quijote, dimpreună cu tovarăşii lui, preotul prinse a-l
privi cu multă stăruinţă, dînd semne că parcă l-ar cunoaşte, şi, după ce stătu o bună bucată de
vreme privindu-l cu îuare-aminte. dădu fuga la el cu braţele deschise, strigînd :
— Binevenit fie cel care este oglinda cavaleriei, vrednicul meu compatriot don Quijote de la
Mancha, floare şi spumă a nobleţei, sprijinul şi leacul nevoiaşilor, chintesenţa cavalerilor
rătăcitori !
Şi spunînd asta, îl ţinea pe don Quijote cu braţele pe după genunchiul stîng. Inspăimîntat de ceea
ce vedea şi auzea, de ceea ce spunea şi făcea omul acela, clon Quijote îl privi cu luare-aminte şi,
în cele din urmă, îl recunoscu şi rămase parcă înfricoşat văzîndu-l, aşa că făcu tot ce putu ca să
descalece. Dar preotul nu-i îngădui, şi din prir cina asta don Quijote zise :
— Lasă-mă ea descalec, domnule licenţiat, că nu se poate să umblu eu călare, şi o faţă atît de
cuvioasă ca domnia-ta să umble pe jos !
•— Nu voi consimţi la asta nici în ruptul capului ! zise preotul. Măria-ta trebuie să rămîi pe cal,
căci de pe cal ai săvîrşit cele mai măreţe isprăvi şi aventuri ce s-au văzut în vremea noastră ;
fiindcă mie, nevrednic slujitor al Domnului, mi-ajunge să încalec în crupa vreunuia din catîrii
acestor domni, ce călătoresc împreună cu lumină-ţia-ta, de nu le-o fi cu bănat... Ba chiar am să mă
cred călărind pe Pegas, nu alta, ori cel puţin pe zebra sau pe gazela pe care galopa maurul acela
faimos, Muzaraque, care zace pînă în ziua de astăzi fermecat, pe coasta Zu-Ierna, nu departe de
Capul Compluto 1.
— Nici n-aş chiti eu atît de sus, domnule licenţiat, şi sânt încredinţat, .răspunse don Quijote, că
doamna prinţesă va binevoi să poruncească, de dragul meu, acestui scutier al ei să-ţi lase domnieitale
locul de pe şaua catîrului, fiindcă el poate călări foarte bine în crupă, dacă-l ţin pe catîr
balamalele.
1 Coasta Zulema (Chabel Sukmân, sau Muntele lui Solomon) nu e altceva decît un deal din apropierea oraşului
universitar Aloală de Henares, situat departe de orice ţărm, în plin podiş al Peninsulei Iberice, iar „Capul
Compluto" e o aluzie la „Com-pluto" al lui Ptolemeu, căci pe înălţimile acestui deal se predau lecţiile de
astronomie. Licenţiatul se foloseşte, în invenţiile sale, de amintirile studenţiei, sigur fiind că don Quijote, care nu
trecuse prin Universitate, nu-i va observa şiretlicul.
m
— îl ţin, pe cîte cred eu, răspunse prinţesa, şi mai ştiu că nu va fi nevoie să-i poruncesc nimic
domnului scutier al meu, fiindcă el este atît de curtenitor şi atît de curtean, încît nu va îngădui ca o
faţă bisericească să umble pe jos, cînd poate umba călare.
— Fireşte, răspunse bărbierul.
Şi descălecînd de îndată, îl îmbie pe preot să ia loc în şa, ceea ce acesta şi făcu, fără să se lase prea
mult rugat. Dar vrură păcatele ca, atunci cînd dădu bărbierul să se urce în crupa catîrului, care era
de fapt închiriat, şi asta e de ajuns ca să se înţeleagă cîte parale făcea, dobitocul să ridice
picioarele de dinapoi şi să tragă două copite în vînt, că de le-ar fi tras cumva în pieptul lui jupîn
Nicolâs ori în cap, ar fi dat el de dracu şi-ar fi lăsat baltă întoarcerea lui don Quijote ! Şi cu toate
că nu-l ajunseră copitele, se sperie în aşa hal bărbierul, încît căzu la pămînt, uitîndu-şi cu totul de
barbă, care-i căzu şi ea la pămînt. Şi de îndată ce se văzu fără barbă, nu găsi altceva mai bun de
făcut decît să-şi acopere faţa cu amîndouă mîinile şi să se vaite că i-au zburat măselele. Don
Quijote, văzînd caierul acela de barbă lipsit de falcă şi fără picătură de sînge, ce zburase cît colo
de pe obrazul scutierului căzut, zise :
— Doamne fereşte ! Asta-i curată minune : i-a smuls barba şi i-a zburat-o de pe obraz, de parcă iar
fi tăiat-o anume.
Preotul, care-şi văzu planul în primejdie de-a fi descoperit, dădu fuga să culeagă barba de pe jos,
apoi se apropie de locul unde zăcea jupîn Nicolâs, care tot se mai văicărea cu glas tare, şi cît ai
clipi din ochi, îngropîndu-i capul în pieptul sutanei sale.'îi puse la loc barba, mor-măindu-i
deasupra creştetului nişte vorbe .despre care lămuri că erau dintr-un anume descîntec, bun pentru
pus la loc bărbile smulse, cum avea să se vadă numaidecît. Şi, într-adevăr, cînd coada de bou
fu.gatş legată, se,.cţădu la o parte, iar scutierul rămase la fel de bărbos şl de teajăr
ca. şi înainte, lucru de care don Quijote se minună peste măsură şi-l rugă pe preot ca, de-o fi
să aibă un pic de răgaz cîndva, să-l înveţe şi pe el descîntecul acela, fiind-că-şi dădea seama
că virtuţile lui trebuiau să .se extindă şi dincolo de pusul bărbilor la loc, căci era limpede că,
acolo unde fusese smulsă o barbă, locul n-avea cum să ră-mînă altfel decît carne vie,
nevindecată, şi că. de vreme ce descîntecul lecuia toată rana, folosea la mult mai mult decît la
pus bărbi.
- Ai dreptate, zise preotul, şi-i făgădui să-l înveţe descîntecul cu cel dintîi prilej.
Se înţeleseră ca, pînă una-alta, să se urce pe catîr preotul şi să călărească toţi trei cu schimbul
pînă ce vor ajunge la han, care era ca la vreo două leghe depărtare. Cînd se văzură pe cal trei
din ei, adică don Quijote, prinţesa şi preotul, iar ceilalţi, trei, Cardenio, bărbierul şi Sancho
Pânza, pe jos, don Quijote îi spuse Doroteii :
- Alteţa-voastră princiară' călăuzească-ne pe unde i-o plăcea mai bine să ne poarte !
Şi pînă să apuce ea a răspunde, licenţiatul zise :
— Către ce împărăţie vrea înălţimea-ta să ne îndrume ? Nu cumva, din întîmplare, către
regatul Mico-micon ? Căci n-are cum fi altfel, ori nu mă pricep eu de fel la regate.
Ea, care intrase cum nu se putea mai bine în rol, pricepu că trebuie să răspundă da, aşa că zise


— întocmai, domnule, către acel regat mi-e drumul.
— Dacă-i aşa, zise preotul, trebuie să trecem chiar prin satul meu, şi de^aici înălţimea-ta o
poţi lua înspre paVtea Cartaginei, unde te-ai putea îmbarca într-un ceas bun pe o corabie, şi
dacă ai vînt prielnic şi mare liniştită şi fără defurtuni, riu-ţi trebuie nici măcar nouă ani înr
cheiaţi pînă să ajungi a da cu ochii de marele golf Meona,
38
vreau să zic de Meotides , care este cu ceva mai puţin decît o sută de zile mai aproape de noi
decît regatul înălţimii-tale.
^— Domnia-ta te înşeli, senor, zise ea, căci nu-s nici doi ani de cînd am plecat de-acolo, şi ca
să vă spun drept, deşi n-am avut o zi senină tot drumul, am ajuns să văd ceea ce doream atîta,
adică pe sefior don Quijote de La Mancha, ale cărui noi isprăvi mi-au ajuns la ureche de
îndată ce-am pus piciorul pe pămîntul Spaniei, şi asta m-a împins să-l caut, ca să mă dau pe
mîna lui atît de curtenitoare şi să-mi încredinţez cauza dreaptă vitejiei neînvinsului său braţ.
— Destul, încetaţi cu laudele, zise atunci don Quijote, căci eu sînt duşmanul oricărui soi de
linguşiri ; şi, cu toate că nu e linguşire în cazul de faţă, urechile mele caste se simt jignite de
asemenea convorbiri ; ceea ce-ţi pot eu spune, stăpînă, de-oi fi ori de n-oi fi viteaz, este că
vitejia, mult-puţină cîtă o am, va fi folosită în slujba alteţei-tale pînă la moartea mea ; aşa
că, lăsînd toate acestea pentru cînd le-o veni vremea, îl rog acum pe domnul licenţiat să-mi
spună ce vînt l-aduce pe meleagurile acestea, atît de singur şi de fără servitori, şi-aşa de uşurel
îmbrăcat, că mă înspăimînt numai văzîndu-l.
— Iţi-voi răspunde la aceasta foarte pe scurt, îl lămuri preotul. Află, luminăţia-ta, sefior
don Quijote, că eu şi jupîn Nicolâs, prietenul şi bărbierul nostru, ne duceam, la Sevilla ca să
ridicăm de-acolo nişte bani pe care o rudă
1 Numele de Meotides a fost socotit de Clemencin drept o alterare a lui Meotis, golf al Mării Negre, în care se
varsă vechiul Tânais (Donul). Reminiscenţa, precizează Rodriguez Marin, vine însă dintr-un pasaj al lucrării mai
sus-pomenite, La Angelica, a lui Luis Barahona de Soto, care spune în Cîntul VII : „Aceasta este Marea Pontului
şi vezi unde se pierde marea lagună numită Meotide, în care intră Tânaisul,,,"
39
de-a mea, ce de ani de zile este plecată în Indii, mi-i trimisese, şi nu-i vorba de-o sumă de nimic,
fiindcă trec de şaizeci de mii de pesos, bani buni, aur adevărat, ceea ce face ca suma să se urce la
încă o dată pe atîta. Şi trecînd noi ieri prin locurile astea, numai ce ne ies în cale patru tîlhari de
drumul mare şi ne iau tot, pînă şi bărbile, căci într-adevăr ni le smulseră, încît bărbierul n-avu
încotro şi trebui să-şi pună una falsă, şi chiar şi tinerelului acestuia, pe care-l vezi aici — zise
arătînd spre Cardenio —• i-a pus-o falsă, cu toate că nu mai avusese niciodată barbă. Şi ceea ce-i
mai nostim este că umblă zvonul din om în om pe toate meleagurile astea că cei care ne-^au jefuit
sînt dintre ocnaşii despre care se zice c-au fost sloboziţi, chiar cam pe-aicea, de un ins atît de
cutezător, încît, trecînd peste comisar şi peste paznici, le-a dat la toţi drumul. Nu mai încape nici o
îndoială că trebuie să fi fost vreun sărit din minţi, ori poate unul la fel de tîlhar ca şi ei, om fără de
suflet si fără mustrare de cuget de vreme ce i-a venit chef să dea drumul lupului între oi, vulpii
între galiţe şi muştei în miere. A vrut să tragă stăpînirea pe sfoară şi să se ridice împotriva regelui,
stăpînul lui firesc, de vreme ce s-a ridicat împotriva poruncilor sale drepte. A vrut, zic, să lase
galerele ciunge şi oloage, să pună toată „Sfînta Frăţie" pe jăratic, că tot zăcea ea de-atîţia ani pe
cămaşă . Vru, în sfîrşit, să facă o faptă care să-i piardă sufletul, fără ca trupul său să aibă ceva de
cîştigat !
Le povestise doar Sancho, preotului şi bărbierului, păţania cu ocnaşii, aventură pe care stăpînul
său o dusese cu atîta glorie la capăt, şi din pricina asta turna acum preotul oloi peste 'foc,
povestind-o, ca să vadă ce-o să facă
1 In original ,,..,que habia muchos anos que reposaba".« ironia termenului reposar folosit de Cervantes aici vine
din faptul că „Sfînta Frăţie", departe de u zăcea, aşa cum se afirmă, era extrem de activă în persecutarea
populaţiei rurale.
40
şi ce-o să zică don Quijote, care doar cît schimba feţe-feţe la fiecare -cuvînt şi nu îndrăznea să
mărturisească că el fusese cel ce slobozise pramatiile acelea de oameni. — Ăştia au fost, aşadar,
mai zise preotul, cei ce ne jefuiră, ierte-l Dumnezeu cu mare mila lui pe cel ce nu i-a lăsat să-şi
ispăşească osînda meritată !
CAPITOLUL XXX
Care povesteşte despre înţelepciunea frumoasei Dorotea
şi altele multe dătătoare de mari desfătări şi de
plăcută zăbavă
Nu-şi sfîrşise bine preotul vorba, că Sancho şi sări cu gura :
— Păi, pre legea mea, domnule părinte, cel ce-a făcut isprava asta n-a fost altul decît stăpînul
meu, cu toate că nu s-ar putea spune c-a făcut-o fiindcă nu l-am dăscălit eu înainte şi nu l-am
probozit să bage bine de seamă ce face, că era păcat strigător la cer să-i slobozească, de vreme ce
pe toţi îi duceau în lanţuri de tîlhari ce erau.
_— Netotule, zise atuncea don Quijote, cavalerilor rătăcitori puţin le pasă, şi nici n-au timp să stea
să cerceteze dacă obijduiţii, cei în lanţuri şi cei umiliţi, cu care li se încrucişează drumul, umblă în
aşa hal ori sînt strîm-toraţi pînă într-atîta cît erau aceia, din vina lor sau de pe urma meritelor
proprii. Tot ce-i priveşte pe ei este să le dea ajutor ca unor nevoiaşi ce se află, plecîndu-şi ochii la
chinurile, şi nu la ticăloşia lor. Mie mi-a tăiat drumul un şirag de mătănii, o salbă de oameni
sumbri şi nefericiţi,
41
cinstitul nostru licenţiat, îi spun în faţă că habar n-are de cavalerie şi că minte ca un fecior de
tîrfă şi-un soi rău ce se află, şi-l voi face eu să priceapă asta cu spada mea, unde sînt toate
scrise mai pe larg ! l
Spuse toate astea înţepenindu-se în scări şi trăgîn-du-şi viziera coifului pe faţă, căci lighenaşul
de bărbier, pe care-l credea casca lui Mambrino, îl purta atîrnat la oblînc, pînă ce avea să fie
lecuit de schingiuirile suferite de la ocnaşi. Dorotea, care era înţeleaptă şi plină de duh şi care
ştia în ce hal de sminteală ajunsese don Quijote şi pricepuse că toţi îşi băteau joc de el, afară
doar de Sancho Pânza, nu voi să se lase mai prejos şi, văzîndu-l atît de mînios, îi zise :
— Senor cavaler, aminteşte-ţi, înălţimea-ta, hatîrul pe care mi l-ai făgăduit, care nu-ţi
îngăduie să te vîri în nici o altă aventură, oricît îndemn ţi-ar da inima. Poto-leşte-ţi, măria-ta,
furia, căci dacă domnul licenţiat ar fi ştiut că ocnaşii au fost sloboziţi de braţul acesta
neînvins, mai curînd şi-ar fi tras trei pumni peste gură ori şi-ar fi muşcat de trei ori limba decît
să fi rostit vreo vorbă care să se-ntoarcă întru paguba măriei-tale.
— Mă jur că-i aşa ! zise preotul. Mai bine mi-aş fi smuls jumătate din mustaţă.2
— Senora, voi tăcea, zise don Quijote, si-mi voi pune frînă dreptei nunii, pe care mi-o şi
simt răscolindu-mi pieptul. Paşnic şi tihnit voi merge de-aici înainte pînă-n ziua cînd- voi
aduce la îndeplinire tot ce v-am făgăduit, însă, drept răsplată pentru rîvna mea, vă rog să-mi
spu1
Ameninţarea joacă pe dublul înţeles al formulei : pe de o parte, este o aluzie la diplomele de nobleţe, prin
prezentarea cărora, în cazuri litigioase, se puteau justifica pretenţiile la anume drepturi şi privilegii ; pe de altă
parte, formula indică lipsa oricărei toleranţe şi recurgerea la forţă.
2 Pe vremea lui Cervantes, preoţii catolici nu umblau, de obicei, raşi, ca astăzi, ci purtau adeseori
mustăţi mari, şi sub buza de jos, muscă ; uîîeori chiar favoriţi.
42
neţi, dacă nil va este.cu bănat, care vi-i aleanul,şi cîţi, cine şi care anume sînt inşii asupra
cărora am a vă răzbuna, dîndu-vă deplina satisfacţie ce vi se datorează. :
— Cu dragă inimă, răspunse Dorotea, dacă într-adevăr nu e plictisitor pentru măria-ta să
asculţi tot timpul oameni care se plîng de nenorocirile lor. ,:
. — Nu mă va plictisi, sefiora, spuse don Quijote; Atunci Dorotea începu să povestească :
— Dacă-i aşa, fiţi cu luare-aminte. ' Nici nu apucase ea să rostească vorbele
acestea, cînd
Cardenio şi bărbierul se şi apropiară de dînsa, dornici să vadă cum are să-şi născocească
povestea înţeleaptă Dorotea, şi tot aşa făcu şi Sancho, care era la fel de păcălit în privinţa ei ca
şi stăpînul lui. Iar ea, după ce-şi găsi locul în şa, tuşind de cîteva ori şi mai făcînd tot ce se
face în asemenea prilejuri, începu, cu multă graţie, să povestească cam în chipul următor ;
— Mai întîi aflaţi, domniile-voastre, că pe mine mă cheamă... dar se opri, căci uitase ce
nume-i pusese preotul.
Dar el îi veni într-ajutor, căci pricepuse unde era bubă, aşa că zise :
— Nu-i de mirare, doamna mea, să fii tulburată şi să te încurci povestindu-ţi nenorocirile,
pentru că aşâ-s nenorocirile : de multe ori iau şi minţile celor pe care-i lovesc, în aşa chip că
nu mai sînt în stare să-şi aducă aminte nici cum îi cheamă, aşa cum s-a întîmplat şi cu
înălţimea-ta, care ai uitat că te numeşti principesa Mico-micona, legiuită moştenitoare a
marelui regat Micomicon. Şi, cu precizarea aceasta, alteţa-ta poţi să-ţi aduci lesne aminte tot
ceea ce voiai să povesteşti. ,._',',
— Adevărat este, răspunse fata, şi de-aici înainte cred că nu va mai fi nevoie să mă mai ajute
cineva, căci voi ieşi şi singură la capăt cu povestea mea atît de adevărată. Povestea mea este
că regele, tatăl meu, care sş, mi'nica. i Tinacrio cel înţelept, 'era foarte învăţat în ceea ce se
.0 ,>
43
cheamă arta magiei, şi află prin meşteşugul lui că mai-că-mea, care se numea regina Jafamilla,
avea să moară înaintea lui, iar el n-avea s-o mai ducă mult pe lumea asta, ci avea să treacă în
cealaltă, lăsîndu-mă orfană şi de tată şi de mama. Dar, după cîte spunea el, nu-l supăra atîta
lucrul acesta, cit îl tulbura faptul de a şti, şi mai mult decît sigur, că un uriaş peşte măsură de
uriaş, stăpîn al unei mari insule care aproape se învecinează cu regatul nostru, monstru numit
Pandafilando Balaoacheşul (despre care ştie toată lumea că, cu toate că are ochii la locul lor şi
nu puşi de-a-ndoaselea, se uită întotdeauna pieziş, de parc-ar fi zbanghiu, şi asta numai de
viclean ce e şi doar ca să-i vîre în sperieţi şi să-i îngrozească pe cei la care se uită), şi, cum
ziceam, îl supăra faptul de a şti că acest uriaş, văzîndu-mă pe mine orfană, avea să lovească
regatul meu cu oaste puternică şi-avea să mi-l ia pe de-a-ntregul, fără să-mi lase măcar un
cătun unde să mă retrag, dar că-mi putea fi cruţată toată această nenorocire .şi ruină de m-aş fi
învoit să mă mărit cu dînsul. Numai că, pe cît îşi da cu socoteala tatăl meu, mie nici prin gînd
n-avea să-mi treacă a mă învoi la o căsătorie atît de nepotrivită. Şi spuse adevărul adevărat
tatăl meu, pentru că nici.prin• gînd nu mi-a trecut vreodată să mă căsătoresc cu uriaşul acela,
şi nici cu oricare altul, oricît de nemăsurat de mare şi de puternic ar fi. îmi mai spuse tatăl meu
că, de îndată ce va închide el ochii şi eu voi Vedea că Pandafilando începe să-mi încalce
regatul, să nu mai pierd vremea luînd măsuri de apărare, căci ar însemna să mă distrug. ~ci săl
las în voia lui, dîndu-i ţara pe mină, dacă voiam să-i scutesc de moarte şi de distrugere
deplină pe bunii şi credincioşii mei vasali, căci n-avea să-mi fie cu putinţă a mă apăra de forţa
diavolească a uriaşului, ci, fără să .stau să mai aştept, să iau de îndată, împreună cu cîţiva
dintr-ai mei, drumul către Spania, unde voi afla leac nenorocirilor mele găsindu-l pe un
cavaler rătăcitor căruia i se va duce vestea peste mări
44
şi ţări în vremea aceea şi care avea să se cheme, 3aeă-mi aduc aminte, don Azote 1 sau din
Jigote 2.
— Don Quijote o fi spus, domniţă, zise la auzul acestor vorbe Sancho Pânza, sau, cu alt
nume, Cavalerul Tristei Figuri.
— Ai dreptate, zise Dorotea. Dar nu spuse numai atîta tatăl meu. Mai spuse că trebuia să
fie înalt de stat şi uscăţiv la faţă, şi că pe partea dreaptă, sub umărul sting sau cam pe-acolo 3,
trebuia să aibă o aluniţă galbenă cu cîteva fire de păr, aşa cum e şoriciul.
Auzind asta, don Quijote se întoarse către scutierul său :
— Vino-ncoa, Sancho, fiule, şi ajută-mă să mă dezbrac, căci vreau să văd dacă eu sînfr
cavalerul de care a prorocit regele mag.
— De ce vrei să te dezbraci, măria-ta ? întrebă Dorotea.
— Ca să văd dacă am aluniţa asta de care vorbea tatăl alteţei-voastre, răspunse don Quijote.
— Ce să te mai dezbraci, zise Sancho, că ştiu eu bine că măria-ta ai o aluniţă cu semnele
astea pe la mijlocul sirii spinării, semn că eşti om tare,
— Asta-i de ajuns, zise Dorotea. Pentru că atunci cînd e vorba de prieteni, nu te mai uiţi la
atîta lucru, aşa că, fie că-i pe un umăr, fie că-i pe şira spinării, totuna e. Ajunge că este aluniţă,
şi n-are decît să fie unde-o fi, că tot din carnea aceea e. Şi nu mai încape îndoială că bietul
tatăl meu a-nimerit-o întru toate, aşa cum am nimerit-o şi eu, dîndu-mă pe mîna seniorului
don Quijote, că el este cel prorocit de tata, de vreme ce semnele destăinuite în ceea ce priveşte
chipul se adaugă la cele spuse despre
1 Azote înseamnă, în spaniolă, bici.
2 Jigote înseamnă, în spaniolă, făcătură.
3 Prin cuvintele acestea Dorotea caută să scape de precizările ce ar fi putut fi dezminţite la o verificare cu
realitatea.
45
faima pe care acest cavaler şi^a făcut-o nu numai în Spania, ci chiar în întreaga La Mancha.
Căci nici nu debarcasem bine la Osuna, că mi-au şi ajuns la urechi nenumărate isprăvi de-ale
sale, încît pe loc mi-a spus inima că el era cel pe care veneam să-l caut.
— Dar cum ai debarcat înălţimea-ta la Osuna, sefiora, întrebă don Quijote, cînd Osuna nu-i
port la mare ?
Dar pînă să apuce Dorotea să răspundă, sări preotul cu gura şi zise :
— Sefiora principesă o fi vrut să spună că, îndată după debarcarea ei la Malaga, primul loc
unde-a auzit veşti despre luminăţia-ta a fost Osuna.
-— Aste am vrut să spun, întări Dorotea.
— Atunci sîntem de acord, zise preotul. Aşa că zi mai departe, majestate !
— Nu mai am ce spune, răspunse Dorotea, decît că, în sfîrşit, soarta mea a vrut să fie bună cu
mine făcîn-du-mă să-l aflu pe sefior don Quijote. încît am şi început a mă socoti şi a mă ţine
drept regină şi stăpînă unică a întregului meu regat, de vreme ce el, în marea sa curte-nie şi
mărinimie, mi-a făgăduit să-mi facă hatîrul şi să vină cu mine oriunde aş voi să-l duc, şi nu-l
voi duce în altă parte decît acolo unde-l voi putea pune faţă în faţă cu Pandafilando
Balaoacheşul, ca să-l omoare şi să-mi dea înapoi ceea ce mi-a fost uzurpat împotriva oricărei
dreptăţi. Fiindcă toate acestea vor trebui să se întîmple întocmai, de vreme ce aşa a prorocit
Tinacrio. cel înţelept, bunul meu părinte, care a mai lăsat, .de asemenea, cu limbă de moarte şi
scris în slove haldeice ori greceşti, pe care eu nu le ştiu citi, că dacă acest cavaler din prorocirea
lui, după ce va fi tăiat capul uriaşului, ar voi să se însoare cu mine, eu să mă dăruiesc
lui numaidecît şi fără nici o vorbă, drept soţie legiuită, şi să-l fac stăpîn peste regatul şi peste
fiinţa mea !
— Ei, Sancho prietene, ce zici de asta ? rosti don Quijote cînd ajunse Dorotea aicea. Nauzi
ce se petrece ?
48
Nu ţi-am spus eu ? Uite c-avem şi regat unde să domnim, şi regină cu care să ne căsătorim.
'..'•— Jur că-i aşa, zise Sancho, şi să-l ia dracu pe puiul ala de lele care nu s-6 însura cu ea
după ce i-o tăia beregata coconaşului Pandalifantu ! Pas de mai zi că nu-i binefăcută regina,
dare-ar Domnu să semene cu ea toţi puricii din patul meu la noapte !
Şi spunînd asta, plesni de două ori din degete în văzduh, ca la joc, dînd semne de mare
mulţumire. Apoi luă catîrul Doroteii de frîu şi, silindu-l să se,, oprească, se aruncă în genunchi
dinaintea ei, rugînd-o pe toţi dumnezeii să-i dea mîinile să i le sărute, în semn că o primea
drept stăpînă şi regină a sa.
Cine dintre cei de faţă ar fi putut să nu rîdă Yîizînd sminteala stăpînului şi naivitatea slugii ?
, '
Dorotea îi dădu, într-adevăr, mîinile să i le sărute şi-i făgădui să-l facă mare dregător în
regatul ei atunci cînd o yrea cerul să se milostivească s-o lase să şi-l recap.ete şi să se bucure
de el. Sancho îi mulţumi în cuvinte care-i făcură pe toţi să pufnească din nou în rîs.
— Aceasta este, domnilor, istoria mea, urmă Dorotea. Ce-mi rămîne să vă mai spun este că,
din toţi pe citi i-«m luat în suită dintre oamenii regatului meu, nu rni-a' mai rămas decît acest
vrednic scutier bărbos, pentru că toţi s-au înecat în timpul unei furtuni nemaiînchipuite ce..s-a
iscat cînd eram chiar în faţa portului, iar el şi cu mine am ajiîns la ţărm ca prin minune, pe
două scînduri ; .căci aşa sînt toate, în tot cursul vieţii mele, numai minuni şi taine, cum veţi fi
băgat de seamă şi dumneavoastră. Iar dacă am sărit peste cale în vreun lucru sau n-am fost
destul.de sigură pe ce spuneam, daţi vina pe ceea ce zicea şi domnul licenţiat cînd mi-am
început povestirea;, :şi anume că necontenitele chinuri şi canoneala peste puterile omului pot
face'pe cei ce le îndură să-şi piardă memoria.
47
— Pe mine nu mă vor face s-o pierd, înaltă şi vrednică doamnă, zise don Quijote, oricîte ar fi
să am de în-tîmpinat slujindu-vă şi oricît de mari şi de nemaivăzute vor îi. Aşa că vă întăresc
din nou făgăduiala făcută şi jur să merg cu înălţimea-voastră pînă la capătul lumii, numai să
dau piept cu mîndrul vrăjmaş, pe care am de gînd, cu ajutorul lui Dumnezeu şi-al braţului
meu, să-l scurtez c-un cap, oricît ar fi el de trufaş, cu tăişul acestei... nu mai pot spune
„acestei bune spade", datorită lui Gines de Pasamonte, care mi-a luat-o pe a mea. 1 Rosti
cuvintele acestea din urmă printre dinţi, apoi, tare, urmă: Şi după ce-i voi fi tăiat capul şi vă
voi fi pus din nou în posesiunea paşnică a statului, rămîne la libera înălţimii-voastre voinţă să
dispuneţi de persoana proprie aşa cum veţi crede de cuviinţă, căci, atîta vreme cît mintea mea
va fi bîntuită de amintirea eare-mi robeşte voinţa şi mă face să-mi pierd uzul raţiunii,
pentru aceea care... nu spun mai departe, nu este cu putinţă să-mi închipui nici măcar prin vis
o căsătorie, chiar de-ar fi să mă însor cu pasărea măiastră 2.
Lui Sancho îi sunară atît de rău vorbele mai de pe urmă ale stăpînului său în privinţa refuzului
de-a se căsători, încît, mîniat foarte, ridică glasul şi zise :
— Jur şi zic zău lui Dumnezeu că înălţimea-ta nu eşti în toate minţile, stăpîne don Quijote !
Fiindcă altfel se poate să stai măria-ta în cumpănă cînd e vorba de însurătoare cu o prinţesă
atît de sus-pusă ca asta ? Crezi că are să-ţi mai pice vreodată pară mălăiaţă în g-ura .lui
nătăfleaţă vreo pleaşcă aşa ca asta, care ţi-a picat acuma
1 Altă inadvertenţă a textului : în capitolele anterioare nu reiese de nicăieri că Pasamonte i-ar fi furat lui don
Quijote spada şi nici că don Quijote şi-ar fi procurat între timp alta, mai puţin faimoasă. Cervantes se lasă sedus
aici de dorinţa de a realiza un nou efect comic.
2 In original „...el ave Fenix" : hiperbolă, vrînd să indice o femeie unică prin calităţile ei, cum unică este pe
lume şi pasărea Phoenix.
pe cap ? O fi cumva mai frumoasă domniţa Dulcinea l Aş, de unde, nici pe jumătate ! Ba aş fi
gata să jur că nu-i ajunge nici la degetul cel mic ăsteia pe care-6 vezi acum în faţa ochilor. Oi
mai apuca eu să pun mîna pe comitatul făgăduit cînd mi-oi vedea ceafa dacă lumină-ţia-ta-mi
tot umbli după cai verzi pe pereţi ! Insoară-te, însoară-te numaidecît — ce dracu ! — şi pune
mîna pe regat, că ţi-a picat de bogdaproste ! Şi-o dată rege, fă-mă şi pe mine, acolo, marchiz
sau guvernator, şi cît mai repede, măcar de-ar fi să se ducă dracului toate !
Don Quijote, cînd îl auzi pe Sancho hulind-o în aşa hal pe stăpîna sa Dulcinea, nu-l mai putu
răbda inima şi, ridicînd lancea, fără să-i spună o vorbă şi fără să-l întrebe de sănătate, îi arse
două de-l lăsă lat la pămînt. Şi de nu i-ar fi strigat Dorotea să se mulţumească cu atîta, nu
mai.încape îndoială că l-ar fi uşurat de zile !
- — Credeai, îi strigă el după o bucată de vreme, ţărănoi ticălos, c-are să-ţi meargă întruna tot
aşa, să-mi tot strîngi mîna cu uşa, eu să te tot iert şi tu să tot greşeşti ? Nu te-ai gîndit,
blestematule şi afurisitu.le, • căci meriţi, fără îndoială, să se arunce afurisenie asupra ta din
toate amvoanele. fiindcă te-ai ridicat cu hulă împotriva neasemuitei Dulcinea ? ! Nu ştiai,
nemernicule, om de nimic, guşatule, că de n-ar fi puterea pe care-o dă ea braţului meu, n-aş
avea nici atîta cît să omor un pui de găină ? Spune-mi. mucalitule cu limbă de şarpe înveninat,
cine crezi c-a cîştigat regatul acesta si cine crezi c-a tăiat capul uriaşului acestuia, şi cine te-a
făcut pe tine marchiz (căci toate astea le socot ca şi săvîrşite şi le dau drept lucruri văzute şi
trecute pe sub ochii judecătorilor), cine crezi că le-a făcut pe toate astea, luîndu-mă pe mine
drept unealtă a faptelor sale ? Ea e cea care luptă şi învinge prin mine, şi eu trăiesc şi respir
prin ea, şi din ea îmi trag viaţa şi fiinţa. Oh, fecior de curvă ce-mi eşti. ce nerecunoscător te
arăţi,1 mişelule. dacă, după ce te-ai văzut înălţat din colbul
49
drumului pînă la boierii şi dregătorii, te-apuci să răspunzi la astă facere de bine vorbindu-l de rău
pe cel ce' te^ înălţat !
Sancho nu era chiar aşa de lovit în cap încît să n-audă toate cîte i le .spunea stăpînul său, aşa că,
ridicîndu-se niţel cam repejor de jos, dădu fuga să se ascundă după bidiviul Doroteii şi-i zise deacolo
stăpînului său :
— Spune-mi, stăpîne, dacă măria-ta eşti bunhotărît să nu te însori cu astă înaltă prinţesă, e
limpede ca lumina zilei că regatul nu va fi al măriei-tale, şi, nefiind al măriei-tale, care mai pot fi
atunci binefacerile ce-mi faci ? Ăsta-i lucrul de care mă plîng : însoară-te, măria-ta, o dată şi bine,
cu regina asta, că tot ne-a picat aşa, din senin, .şi pe urmă n-ai decît să te-ntorci la domniţa Dulcinea
,cît ţi-o plăcea, că s-or mai fi văzut şi pînă azi regi pe lume care să aibă ţiitoare ! Dinspre
partea frumuseţii, nu m-amestec. nu mă bag, să n-am păcat, dacă este s-o spun, ce mi-e Tanda, ce
mi-e Manda, pentru că eu, şi-aşa, n-am văzut-o niciodată pe domniţa Dulcinea !
— Cum .aşa, n-ai văzut-o, trădătorule şi sperjurule ? strigă don.Quijote. Păi nu mi-ai venit tu
acuma cîteva clipe cu un mesaj din partea ei ?
— Vreau să spun că n-am văzut-o aşa, mai pe-ndelete,-zise Sancho, ca să-mi pot da seama mai cu
de-amănuntul de frumuseţea şi de trăsăturile ei, una cîte una ; dar aşa, luată cu toptanul, nu mi se
pare de lepădat,
. — Pentru asta, te-am iertat, zise don Quijote, şi iar-tă-mi şi tu necazul pe care ţi l-am făcut, căci
ştii bine că nu stă în puterea omului cel dintîi imbold !
—: Am băgat de seamă, răspunse Sancho, şi, tot aşa," pofta de-a pălăvrăgi este la mine cel dintîi
imbold, aşa că nu mă pot măcar o dată opri să nu spun tot ce-mi vine la gură.
,-r^- Cu,toate astea, zise don Quijote, bagă de seamă, Sancho, la ce vorbeşti, fiindcă ulciorul nu
merge de multe ori la apă... atîta-ţi spun l
•— Bine,. bine, răspunse Sancho, este un Dumnezeu deasupra noastră, care toate le vede, şi are să
ştie el să judece cine face rău : eu vorbind ce nu se cade, sau măria-ta nefăcînd ce se cade !...
— Ajungă-ţi acuma ! zise Dorotea. Du-te, Sancho, şi sărută mîna stăpînului tău şi cere-i iertare,
iar de-aici înainte fii mai cu băgare de seamă cînd e vorba să lauzi, ca şi atunci cînd e vorba să
mustri, şi n-o mai vorbi de rău pe domniţa aceea Tobosa, pe care n-o cunosc, dar căreia cu dragă
inimă i-aş fi slugă ; şi ai încredere în Dumnezeu, că n-are să te lipsească el de-un stat unde să-ţi
duci viaţa ca un voievod.
Sancho puse capul în piept şi se duse de-i ceru stăpînului său mîna ca să i-o sărute, ceea ce el îi
acordă cu multă gravitate, iar după ce Sancho i-o sărută, el şi-o înălţă şi-i dete binecuvîntarea,
zicîndu-i să vină cu dînsul ceva mai deoparte, căci avea să-l întrebe o grămadă de lucruri şi să se
sfătuiască asupra multor treburi de seamă. Aşa făcu Sancho, şi se îndepărtară amîndoi, mergînd
ceva mai înainte decît ceilalţi, dar don Quijote îi spuse :
— De cînd ai veni, n-am avut nici prilej, nici răgaz să-ţi pun mai cu de-amănuntul întrebări în
legătură cu solia ta şi cu răspunsul pe care mi l-ai adus. Acuma, că ne-a hărăzi t» norocul timp
destul şi avem şi unde, nu mă lăsa să aştept fericirea pe care mi-o poţi da cu veşti atît de bupe !
— Intreabă-mă măria-ta tot ce-i dori, răspunse Sancho, că le-oi scoate pe toate din capul meu, la
fel cum au intrat. Tot ce te rog însă, stăpîne, este să nu mai fii de-aici înainte aşa de răzbunător.
— De ce spui asta, Sancho ? întrebă don Quijote.
— O spun, răspunse Sancho, pentru că ciomăgeala de-adineauri a fost mai mult plată pentru
cearta la care ne-a împins dracu pe-amîndoi în noaptea aceea de pomină decît plată pentru
ceea ce-am rostit împotriva doamnei mele Dulcinea, pe care-o iubesc şi-o venerez ca
50
51
pe nişte sfinte moaşte, cu toate că n-are nimica de sflntă, ci numai pentru că e a măriei-tale.
— Să nu ne mai întoarcem la vorbe ca acestea, Sancho, te conjur, zise don Quijote, că mă umplu
de întristare. Te-am iertat atuncea, şi ştii foarte bine cum se spune de obicei : altă greşeală, altă
canoneală !
Cum vorbeau ei aşa, văzură pe drum venind către dînşii un om călare pe un măgar, şi cînd ajunse
aproape li se păru că e un ţigan. Dar Sancho Pânza, care, cum vedea un măgar, îl mînca din
priviri, nu altceva, nici nu dete bine cu ochii de el, că-l şi recunoscu pe Gines de Pasamonte, şi
după mînecă, adică după ţigan, trase întreg sumanul, adică măgarul, cum şi era, căci pe surul lui
Sancho călărea Pasamonte, care, ca să nu fie recunoscut şi să poată vinde măgarul la tîrg, se
îmbrăcase ca ţiganii, a căror limbă o ştia tot aşa cum vorbea multe altele, de parc-ar fi fost limba
mamei lui. îl văzu şi-l cunoscu Sancho, şi n-apucă să-l vadă şi să-l cunoască ~de-a bine-lea, că şi
începu să răcnească la el cît îl ţinea gura :
—r Aha-ha, tîlharule, GinesiUo, lasă-mi avutul, dă-mi înapoi viaţa, nu te bucura la singura alinare
a zilelor mele, dă-mi măgarul, lasă-mi comoara ! Fugi, pezeven-ghiule, piei din ochii mei,
pehlivanule, dă-napoi ceea ce nu e bunul tău, banditule !
Nu era nevoie de-atîtea cuvinte şi de-atîtea ocări, fiindcă, de la cea dintâi, Gines sări în jos de pe
măgar şi, luînd-o la un trap atît de repejor încît părea galop, pieri din ochii lor, cît ai clipi, şi pe-aci
ţi-e" drumul.
Sancho dădu fuga la surul lui, şi, îmbrăţişîndu-l, începu să-i spună :
— Cum ţi-a mers cît ai stat fără mine, lumina ochilor mei, viaţa mea, suruleţul meu drag,
tovarăşul meu_ hedespărţii ?
Şi spunînd acestea, îl săruta şi-l mîngîia de parc-ar fi fost vorba de-un om : măgarul tăcea şi se
lăsa .sărutat şi mîngîiat de Sancho fără să-i răspundă o vorbă. Deterâ
52
cu toţi fuga la el şi-l hiritisiră de găsirea măgarului, mai cu seamă don Quijote, care-l încredinţa că
întîmplarea asta nu era cuvînt să-şi ia el vorba-napoi în privinţa poliţei pentru cei trei măgari.
Sancho nu ştiu cum să-i mai mulţumească. Şi-n vreme ce schimbau ei, între ei amîndoi, aceste
verbe, preotul o lăuda pe Dorotea pentru că se dovedise fată cu cap, atît prin felul cum povestise,
cît şi prin scurtimea povestirii sale, foarte asemănătoare cu cele din cărţile de cavalerie. Ea spuse
că-şi trecuse multă vreme citindu-le, dar că habar n-avea, în schimb, unde se găsea fiecare
provincie şi ce oraşe erau port la mare, şi de aceea spusese şi ea, la întîmplare, că debarcase la
Osuna.
— Mi-am dat eu seama, zise preotul, şi de data asta am sărit pe dată spunînd ceea ce-am spus şi
dregînct-o cum e mai bine. Dar nu-i ciudat să vezi cu cîtă uşurinţă dă acest nenorocit de hidalgo
crezare tuturor scornelilor şi minciunilor numai pentru că au stilul şi mireasma neroziilor din
terfeloagele lui ?
— Desigur că este, zise Cardenio, ba încă e un lucru atît de rar şi de nemaivăzut, încît nu ştiu
dacă, trudin-du-se cineva să scornească una ca asta, ar avea destulă ascuţime de minte şi destulă
iscusinţă ca s-o nimerească mai bine.
— Şi mai e ,un lucru ciudat, zise preotul, anume că, în afară de naivităţile în legătură cu nebunia
lui, de care dă dovadă acest brav hidalgo, dacă stai cu dînsul de vorbă despre alte lucruri, vorbeşte
cu foarte mult bun-simţ şl arată că are judecată limpede şi că-i un om cu scaun la cap, în aşa fel
încît, afară de prilejurile cînd vine vorba de isprăvile lui cavalereşti, nu s-ar găsi nimeni care să-l
socotească decît ca pe un om foarte cu minte.
In vreme ce vorbeau ei aşa între dînşii, don Quijote îşi urma convorbirea cu Sancho Pânza, zicînd


— Haide, Pânza prietene, să tragem cu buretele peste tot ce-a fost cu certurile noastre şi spunemi
mai bine
53
acum, fără.să-mi mai porţi pică şi fără să mai fii supărat pe mine : unde, cum şi cînd ai găsit-o pe
Dulcinea ? Ce făcea ? Ce i-ai spus ? Ce ţi-a răspuns ? Cum arăta la chip cînd mi-a citit scrisoarea ?
Cine ţi-a trecut-o pe curat ? Şi tot ceea ce vei crede tu că-i vrednic de ştiut în împrejurarea asta, tot ce
se poate întreba şi răspunde, fără să adaugi ori să schimbi ceva ca să-mi faci plăcere, şi cu atît mai
mult fără să tai ceva ca să-mi micşorezi bucuria.
— Stăpîne, răspunse Sancho, ca să-ţi spun adevărul, cartea nu mi-a trecut-o nimeni pe curat, fiindcam
plecat fără de nici o carte.
— Asta-i aşa cum zici, rosti don Quiojte, căci caie-ţelul de amintiri în care-am scris-o l-am găsit la
mine, după două zile de la plecarea ta, lucru care mi-a pricinuit mare bătaie de cap, căci nu ştiam ce
vei face cînd te vei pomeni fără de scrisoare, şi-am crezut tot timpul c-aveai să te-ntorci de îndată ce-ţi
vei fi dat seama dî-ţi lipseşte.
— Aşa aş fi făcut, răspunse Sancho, de n-aş fi ţi-nut-o minte pe de rost, de cînd mi-ai citit-o măriata,
aşa fel c-am putut-o spune unui ţîrcovnic care-a trecut-p de-a dreptul din capul meu pe hîrtie,
vorbă cu vorbă, aşa de bine, că, pe cît zicea, de cînd se pomenise el pe lume, cu toate că citise o
mulţime de bule de excomunicare, nu-i fusese dat să vadă nici să citească una aşa de grozavă ca aceea.
— Şi o mai ţii minte şi-acuma pe de rost, Sancho ? întrebă don Quijote.
— Da' de unde, stăpîne, răspunse Sancho, căci, de îndată ce m-am slobozit şi-am zis-o, cum am văzut
că nu-mi mai poate fi de folos, am dat-o uitării. Iar dacă-mi mai aduc aminte de ceva, e doar povestea
cu subterana, vreau să zic su^erana^doamnfi, şi rîndul din urmă, 'al tău plriă IcrThoarie, Cavalerul
Tristei Figuri; iar între .astea două î-ăm înşirat mai bine de trei sute de sufleţelule, inimioara şi
ochişorii mei !
54
CAPITOLUL XXXI
Despre convorbirea plină de haz dintre don Quijote şl
Sancbo Pânza, scutierul său, dimpreună cu alte
întîmplări
•— Nimic din toate astea nu-mi displace ! Spune mai departe, îl îndemnă don Quijote. Va să zică, ai
ajuns. Şi ce făcea regina aceea a frumuseţilor ? De bună seamă c-ai găsit-o făcînd perlele şirag, sau
brodind cu fir de aur vreo deviză drăgăstoasă pentru cavalerul acesta ce-i este rob !
— N-am găsit-o aşa, răspunse Sancho, ci vînturînd două băniţi de grîu în bătătură.
— Dar ia seama, zise don Quijote, că boabele de grîu, atinse de mîna ei, se prefăceau în boabe de
mărgăritar ; iar dacă te-ai uitat bine, prietene, poţi să-mi spui : era grîu de primăvară, sau de iunie : alb,
sau negru ?
•— Era mai degrabă roşcat, răspunse Sancho.
— Poţi fi, cu toate astea, încredinţat, zise don Quijote, că, vînturat de mîna ei, nu mai încape îndoială
c-a dat pîine albă. Dar treci mai departe : jcînd i-ai înmînat scrisoarea mea, a sărutat-o ? Şi-a pus-o pe
creştet ? Făcut-a ea vreun ritual vrednic de-asa carte ? Sau ce-a făcut ?
— Cînd am vrut să i-o dau, răspunse Sancho, ea tocmai începuse,să zgîlţîie ciurul în care luase bună
parte din grîu, aşa că-mi zise : „Pune, fîrtate, cartea aia pe sacul de colo, că n~o pot citi pînă nu
sfîrşesc de vînturat tot ce vezi aicea".
— înţeleaptă femeie, spune don Quijote, Se vede treaba că ţi-a spus aşa ca s-o citească mai pe îndelete,
la largul ei, şi să se desfete cu ea. Dă-i înainte, Sancho. Şi-n vreme ce-şi vedea mai departe de
treabă, ce vorbe a schimbat cu tine ? Ce te-a-ntrebat de mine ? Şi tu ce i-ai răspuns ? Dă-i drumul,
povesteşte-mi totul, nu trece cu vederea nici o vorbuliţă.
53
— Ea nu m-a întrebat nimic, zise Sancho, dar i~am spus eu, de la mine, în ce chip ai rămas
măria-ta ,să faci pocăinţă din pricina ei, gol de la brîu în jos, stingher prin munţii ăştia, de parc-ai
fi fost un sălbatic, dormind pe pămîntul gol şi fără să mănînci aşezat la masă ca tot omul, ori
să-ţi piepteni barba, ci doar plîngînd şi blestd-mîndu-ţi soarta.
— Dacă i-ai spus că-mi blestemam soarta, n-ai spus drept, zise don Quijote, căci dimpotrivă, o
binecuvîntez; şi-o voi binecuvînta cîte zile-oi avea de trăit, că m-a învrednicit să merit a iubi o atît
de înaltă domniţă ca Dul-cinea din Toboso !
— E atît de înaltă, răspunse Sancho, că, zău, mă-ntrece şi pe mine cu mai bine de-un cot.
— Cum aşa, Sancho, zise don Quijote, te-^ai măsurat cu ea ?
— M-am măsurat, numai că uite-n ce fel, răspunse Sancho. Cînd m-am apropiat de ea, ca să
punem un sac de grîu pe măgar, ne-am pomenit aşa de aproape unul de altul, că mi-am putut da
seama că era mai înaltă decît mine c-o palmă şi mai bine.
— Dar nu-i aşa, răspunse don Quijote, că ea-şi întovărăşeşte şi-şi împodobeşte înalta-i statură cu
o mie de milioane de haruri sufleteşti ?(N-ai să tăgăduieşti, Sancho, un lucru : atunci cînd ai ajuns
aproape de ea, nu-i aşa c-ai simţit o mireasmă îmbălsămată, un miros aromatic, un nu ştiu ce
.îmbătător, pe care nu-l pot spune în cuvinte, un iz plăcut, ca şi cum ai fi fost în prăvălia unui
vînzător de mănuşi ?
— Tot ce pot spune, zise Sancho, este c-am simţit un izuleţ ceva cam bărbătesc, şi asta trebuie să
fi fost din pricina că ea, de-atîta hrintuială, era şi tare asudată şi cam slinoasă !
— Nu din pricina asta, răspunse don Quijote, ci de bună seamă pentru că erai tu gtltunărit, sau tei
fi mirosit
pe tine singur ; fiindcă ştiu eu prea bine cum miroase trandafirul acesta dintre spini, crinul
acesta al cîmpiilor, ambra aceasta revărsată...
"— Se prea poate, răspunse Sancho, că nu o dată am simţit că miroseam eu întocmai ca izul ce ,mi
s-a părut atunci că iese din înălţimea-sa, domniţa Dulcinea. Dar ce să te mai miri ! Că tot un drac e
!
— Ei bine, dădu să urmeze don Quijote, să zicem c-a sfîrşit cu vînturatul griului şi cu trimisul
sacilor la moară. Ce-a făcut cînd a citit scrisoarea ?
— Scrisoarea, zise Sancho, n-a citit-o defel, fiindcă zicea că nu ştie nici să citească, nici să
scrie, ci a rupt-o şi-a făcut-o bucăţi-bucăţele, spunînd că nu vrea s-o dea nimănui s-o citească, ca
să nu-i ştie satul tainele, şi că îî era de ajuns ceea ce-i spusesem eu din gură despre dragostea pe
care i-o porţi măria-ta, cit şi despre nemaivăzuta pocăinţă pe care ai rămas, din pricina ei,
s-o săvîrşeşti. La urmă mi-a spus să-ţi spun măriei-tale că-ţi sărută mâinile şi că ar avea mai mare
chef să te vadă decît să se-apuce să-ţi scrie, aşa că te roagă şi-ţi porunceşte ca, de îndată ce vei fi
primit răspunsul de faţă, să laşi naibii bălăriile acelea şi să te laşi păgubaş de neghiobii, pornind
numaidecît către Toboso, dacă n-ai altceva mai bun de făcut, căci tare-i mai e dor să te vadă. A rîs
de s-a prăpădit cînd i-am spus că pe măria-ta te cheamă Cavalerul Tristei Figuri. Am
întrebat-o dacă fusese pe-acolo vizcainul nostru de mai deunăzi. Mi-a spus că da, şi că era un
om foarte cumescade. Am întrebat-o, de asemenea, despre galeoţi, dar mi-a spus că nu văzuse nici
unul pînă atuncea.
ne
— Pînă aici, toate bune, zise don Quijote. \ Dar spu--mi : ce giuvaer ţi-a dat la despărţire, drept
răsplată pentru veştile pe care i le-ai adus despre mine ? Pentru că este un obicei îndătinat şi
străvechi între cavaleri şi iubitele lor rătăcitoare să dea scutierilor, doamnelor de onoare sau
piticilor care le-aduc-veşti, lor de la domniţe
sau domniţelor de la drumeţii lor, cîte-un giuvaer bogat drept bacşiş, ca să arate cît de mulţumiţi
sînt de solia lor.
— Aşa o fi fiind, răspunse Sancho, şi eu, dinspi~e partea mea, cred.că-i foarte bun obicei;
dar asta trebuie să fi fost pe vremuri, că în ziua de azi de-abia dacă se mai obişnuieşte să i se dea
solului cîte-un codru de pîine şi-o bucată de brînza, că asta a fost tot ce mi-a dat stă-pîna mea
Dulcinea, peste ulucile ogrăzii, cînd mi-am luat rămas bun de la dînsa ; ba încă, după cît mi-am
dat eu seama dintr-o grămadă de semne pe care le pricep, brînza era doar caş de oaie.
— E peste măsură de darnică, zise don Quijote, şi, dacă nu ţi-a dat giuvaeruri de aur, de bună
seamă că s-a întîmplat aşa fiindcă nu le-avea la îndemînă ca să ţi le dea. Şi, la urma urmei, nu-ţi
pică greu vărzările nici după Anul nou, că la casă nouă cad bine plocoanele şi după nuntă ; dau eu
ochi cu ea, şi-ai să rămîi mulţumit. Dar ştii de ce mă minunez eu, Sancho ? Mă minunez fiindcă
mi se pare că te-ai dus şi te-ai întors prin văzduh, fiindcă numai trezi zile ţi-au trebuit să te duci
de-aici pînă la Toboso şi înapoi, cînd de-aici şi pîn-acolo sînt mai bine de treizeci de leghe ! Din
pricina asta, încep să-mi spun %că magul acela necromant, care are grijă de treburile mele şi
mi-e prieten (fiindcă, n-am încotro, îmi este, şi nu poate să nu-mi fie. căci altfel n-aş mai fi un
cavaler rătăcitor), cum zic, acest mag trebuie să te fi ajutat la drum fără ca tu să-ţi dai seama. Căci
sînt magi de-aceştia care mi-ţi iau cavalerul rătăcitor adormit în patul lui şi, fără să ştie nici el cum
şi în ce chip, numai ce se trezeşte a doua zi de dimineaţă la mai bine de-o mie de leghe de
locul unde-a mas peste noapte. Şi de n-ar fi fost aşa, nu s-ar mai fi putut niciodată ajuta cavalerii
rătăcitori la vreme de primejdie unii pe alţii, aşa cum se ajută la tot pasul : că se-ntîmplă să se afle
vreunul lup-fându-se în munţii Armeniei cu vreun balaur, sau cu vreun zmeu care varsă foc
pe nări, sau cu alt cavaler,
şi-ii bătălie e cit pe-aci să fie biruit, şi numai cît: nu-şî dă duhul ; şi cînd nici cu gîndul nu gîndeşti,
numai iată că vine pe-acolo, călare pe-un nour sau stînd într-un car de foc, alt cavaler, dintre
prietenii săi, care mai adineauri se afla în Inglitera, şi acesta îl sprijină şi-l scapă de moarte, iar la
căderea nopţii se află acasă la el, cinînd în tihnă, cu toate că dintr-o parte pînă-n cealaltă sînt de
obicei două sau trei mii de leghe. Toate acestea se să-, vîrşesc doar prin iscusinţa şi priceperea
meşteşugită a acestor înţelepţi vrăjitori, care au grijă de cavalerii viteji. Aşa că, prietene Sancho,
nu mi-e de loc greu să cred că într-un răstimp aşa de scurt te-ai dus din satul ăsta, pînă la Toboso
şi te-ai şi întors, fiindcă, aşa cum an\ mai. spus, te-o fi luat vreun vrăjitor prieten pe sus, fără ca tu
să-ţi dai seama. .. \
— Aşa o fi, zise Sancho, că, pre legea mea, depăna • Rocinante din copite de parcă era măgar
ţigănesc, cu ar-gint-viu în urechi.1 . .
— Ce, numai argint-viu ? zise don Quijote. Ba. chiar leghioane întregi de demoni, care-s făpturi
ce umblă. şi: fac şi pe alţii să umble, oricît au, chef, fără să obosească, Dar lăsînd toate astea la o
parte, spune-mi : ce crezi; tu . că trebuie să fac în clipa de faţă în'privinţa poruncii stă-, pînei mele
de-a mă duce să dau ochi cu ea ? Căci, .cu toate că văd şi eu prea bine că n-am încotro şi trebuie
să-i împlinesc porunca, mi-e totuşi peste putinţă,; din pricina hatîrului pe care-am făgăduit să il
fac prinţesei care vine cu noi, şi legea cavaleriei mă sileşte să-mi ţin cuvîntul chiar împotriva
dorinţelor mele. Pe de o parte, îmi dă ghes şi mă ucide dorul de a-mi vedea stăpîna ; pe. de alta,
mă aţîţă şi mă atrage cuvîntul dat şi gloria pe care-o 'voi dobîndi săvîrşind toate acestea. Insă ceea
ce
1 Ţiganii, cînd . îşi vindeau măgarii, pentru ca aceştia să ; nu pară lipsiţi de vlagă, aveau obiceiul de a le turna în
ureche uri . strop de mercur, care-i făcea să fugă mai iute, în speranţa'că'Vor ' scăpa de loviturile dureroase ale
mărgelei, lichide :de .metal".înv timpan.
59
îmi dă mie-n gînd să fac este să-mi iuţesc pasul şi s-ajung mai repede acolo unde e uriaşul,
unde, o dată ajuns, îi voi tăia capul şi-o voi pune pe prinţesă din nou pe tron, în pace, pentru
ca îndată după asta să mă-ntorc să-mi văd steaua care-mi luminează cugetul, căreia îi voi
aduce asemenea dezvinovăţiri, încît va ajunge să se bucure c-am întîrziat, pentru că va vedea
că toate se-n-torc întru sporirea slavei şi faimei sale, căci toată slava cîtă am dobîndit-o, o
dobîndesc şi-o voi mai dobîndi prin sabie în viaţa asta, toată îmi vine din sprijinul pe care mi-l
dă ea şi din faptul că sînt al ei.
— Săracu de mine, zise Sancho, da' măria-ta eşti într-o doagă rău ! Păi spune-mi,
stăpîne, ai de gînd lu-minăţia-ta să faci tot drumul ăsta de florile mărului şi să laşi să-ţi scape
şi să-ţi treacă pe sub nas o însurătoare aşa de bogată şi de princiară ca asta, unde ai de luat
drept zestre un regat care, pe cît am auzit, măsoară mai bine de douăzeci de mii de leghe jur
împrejur şi care-i doldora de toate bunătăţile trebuincioase ca să-şi ţină omul zilele, şi
face cît Portugalia şi Castilia laolaltă ? Bată-te peste gură, pentru numele lui Dumnezeu, şi
ru-şinează-te de tot ce-ai spus ; ascultă-mi sfatul, şi iar-tă-mi-l : însoară-te mai repede, în
primul sat în care s-o găsi popă, iar de nu s-o găsi, iaca, licenţiatul nostru ce-aşteaptă ? Că
mi te cunună de mai mare dragul,! Şi nu uita c-am ajuns la vîrsta cînd pot să dau sfaturi, şi că
ăsta pe care ţi-l dau ţi se potriveşte ca o mănuşă, şi. că nu-i bine să dai vrabia din mînă pe
cioara din par, pentru că ce-i în mînă, nu-i minciună, iar cine-alege pînă la urmă culege, şi la
pomul lăudat să te duci cu sacul spart !
— Bagă de seamă, Sancho, răspunse don Quijote. Dacă sfatul pe care mi-l dai cînd
mă povăţuieşti să mă-nsor e ca să pot fi rege de îndată ce l-oi omorî pe uriaş şi să-mi dea
mînă mai uşor să te răsplătesc şi să-ţi dăruiesc ce ţi-am făgăduit, află că şi fără să mă-nsor
60
l
ţi-aş putea îndeplini foarte lesne dorinţa, fiindcă nu mă voi încleşta în luptă decît cu condiţia
ca, de va fi să ies învingător din ea, să-mi dea, chiar de nu m-aş însura cu prinţesa, o parte din
împărăţie, ca s-o pot dărui cui mi-o plăcea. Şi, de-oi ajunge să pun mînă pe ea, cui vrei s-o dau
dacă nu ţie ?
— Asta-i limpede, răspunse Sancho. Numai să bagi măria-ta de seamă să-ţi alegi partea
dinspre ţărmul mării, aşa fel ca, de-o fi să nu mă-mpac cu traiul de-acolo, să-mi pot îmbarca
pe corăbii supuşii negri şi să fac cu ei ceea ce spuneam. Iar măria-ta^nu te mai îngriji, pînă
una-alta, să te duci s-o vezi pe Dulcinea, ci mai degrabă haidem să-l omorîm pe uriaş şi să
sfîrşim o dată cu treaba asta, căci, zău aşa, am eu semne că are să ne fie foarte de folos, şi
multă cinste are să ne-aducă.
— Ţi-am mai spus, zise don Quijote, să n-ai nici o grijă, că-ţi voi urma sfatul în privinţa
mersului înainte cu prinţesa, căruia-i dau întîietate faţă de dusul la Dulcinea. Dar îţi atrag
luarea-aminte să nu crîcneşti o vorbă faţă de nimeni din tot ce-am pus la cale şi hotărît ; nici
măcar faţă de cei care vin cu noi, căci, de vreme ce Dulcinea e atît de ruşinoasă încît nu
doreşte să-i ştie cineva gîndurile, n-ar fi la locul său să mi le descopăr nici eu, ori să mi le dea
altul în vileag. i
— Păi, dacă-i aşa, zise Sancho, de ce faci măria-ta aşa fel încît pe toţi cei pe care-i birui în
luptă îi trimiţi să se înfăţişeze dinaintea domniţei Dulcinea, de vreme ce asta-i mai mult decît
să iscăleşti, cu numele tău c-o iubeşti de nu mai poţi şi că ţi s-au aprins călcîiele după dînsa ?
Şi dacă-i neapărată nevoie ca toţi cei pe care-i trimiţi să se ducă, să se fi dus a-i cădea în
gennuchi şi a-i spune că vin din partea măriei-tale ca să i se supună, cum mai pot fi păstrate în
ascuns gîndurile amîndurora ?
— Of, prost şi neînvăţat mai eşti ! răspunse don Quijote. Tu nu vezi, Sancho, că toate acestea
se întorc spre mai marea ei laudă ? Fiindcă trebuie să ştii că-n felul
H
nostru de viaţă, al cavalerilor, e mare cinste pentru o
domniţă să aibă cît mai mulţi cavaleri rătăcitori care s-o
slujească, fără să meargă cu gîndul mai departe decît la
a o sluji, pentru simplul fapt că ea este cine este, şi fără
s-aştepte altă răsplată a multelor şi bunelor lor năzuinţe
decît ca ea să binevoiască a-i primi printre cavalerii ei.
— Din predici am auzit, spuse Sancho, că o dragoste
ca asta se cuvine să-i purtăm Mîntuitorului nostru, pentru
el însuşi, fără să ne îmboldească nădejdea slavei ori
temerile de osîndă, cu toate că mie mi-ar plăcea să-l iubesc
şi să-l slujesc pentru cîte poate face.
— Al dracului de mogîrlan ! zise don Quijote. Ia te'
uită ce lucruri înţelepte se pricepe să-ndruge cîteodată !
Că parc-ar fi tobă de carte !
— Cu toate astea, zău că nu ştiu nici să citesc, răs-
,punse Sancho.
în vremea asta, jupîn Nicolâs începu să strige după
ei s-aştepte puţintel, că voiau să poposească şi să-şi mai
astîmpere setea la un izvoraş ce era pe-acolo. Don Quijote
se opri. spre uşurarea lui Sancho, care ostenise tot
îndrugînd atîtea minciuni, si se temea să nu-l prindă,
din cîte spunea, stăpînu-său, că, deşi avea el ştire că Dulcinea
era o ţărancă din Toboso. de văzut, n-o văzuse în
viaţa lui. ' In vremea asta, Cardenio îşi pusese hainele
pe care le purtase Dorotea cînd o găsiseră, şi cu toate că
nu, erau prea arătoase, tot erau cu mult mai bune decît
cele pe care le lepăda. Descălecară la izvor, şi cu merindea
pe care şi-o luase preotul de la han îşi mai potoliră,
cu toate că nu pe de-a-ntregul, foamea năprasnică ce-i
rodea pe toţi.
Pe cînd mîncau ei, se întîmplă să treacă pe-acolo un
băietan care avea drum prin partea locului şi care, uitîndu-
se cu multă luare-aminte la cei ce poposiseră la
1 Inadvertenţa a lui Cervantes. Din capitolele anterioare, ca
şi din acesta, reiese nu numai că o mai văzuse, ci şi că o cunoştea
mult mai de-aproape decît alţii,
izvor, nici una, nici două, se repezi la don Quijote, îi
îmbrăţişa picioarele şi începu a plînge cu tot dinadinsul,
spunînd : . -
— Vai, stăpîne, nu mă mai cunoşti măria-ta ? Uită-te
bine la mine, că eu sînt băiatul acela, Andres, pe care
măria-ta l-ai dezlegat de stejarul de care-l găsiseşi legat.
Don Quijote îl recunoscu şi, luîndu-l de mînă, se întoarse
către cei ce poposiseră acolo şi le zise :
— Ca să vedeţi şi domniile-voastre de cită însemnătate
este să fie şi cavaleri rătăcitori, .pe lumea asta, care
să îndrepte nedreptăţile şi jignirile cîte le săvîrşesc oamenii
răi şi haini care trăiesc sub soare ! Aflaţi, înălţimile-
voastre, că deunăzi, trecînd eu printr-o pădure, îmi
ajunseră în auz strigătele şi vaietele jalnice, ca de om
aflat la mare strîmtoare şi nevoinţă. Dădui repede fuga,
împins de simţul datoriei, înspre parte dincotro mi se păruse
că răsunau gemetele acelea sfîşietoare, si-l găsii, legat
de un stejar, pe băiatul acesta, pe care-l vedeţi în faţa
ochilor, lucru de care mă bucur din adîncul sufletului
meu, căci va. fi acum martor la toate cîte vi le voi spune,
şi nu-mi va da mîna să vă mint întru nimica. Spuneam,
aşadar, că era legat de un stejar, gol de la brîu în sus,
şi-l biciuia, cu hăţurile iepei luiA, un ţăran despre care
aflai mai tîrziu că-i era stăpîn ; şi aşa cum dădui eu cu
ochii de el, îl întrebai pe ţăran care era pricina că-l biciuia
aşa de sălbatic. Mîrlanul îmi răspunse că-l biciuia
fiindcă era sluga lui şi fiindcă oile lipsă cu care-l prinsese
avea bănuiala că-i ieşeau lipsă de hoţ ce era băiatul,
şi nu de prost. La aceasta, băiatul pe care-l vedeţi îmi
spuse : „Domnule, nu mă biciuie de alta decît pentru• că-i
cer simbria". Stăpînul îmi răspunse ţinîndu-mi nu ştiu
ce predici ca să se dezvinovăţească, pe care, cu toate că
i le-am ascultat, nu i le-am primit. Zis şi făcut, am spus
să-l dezlege şi l-am silit pe ţopîrlan să jure că-l va lua cu
1 Altă inadvertenţă : în capitolul respectiv se vorbea'; de
chingă, nu de hăţurile iepei, cu care Haldudo îşi biciuia ărgafrut;
ea
el acasă şi că-i va plăti totul pînă-ntr-d para. Nu-i drept.
tot ceea ce spun, Andres băiatule ? N-ai băgat de seamă
cu cîtă străşnicie i-am poruncit şi cu cîtă umilinţă mi-a
făgăduit el să facă toate cîte i le-am pus în vedere şi
cerut ? Răspunde, nu te fii şi nu. şovăi, haide, spune
acestor domni cum a fost, ca să se vadă dacă, aşa cum
ziceam, e de folos să mai fie şi cavaleri rătăcitori pe lume!
— Tot ce-ai spus măria-ta e adevărul adevărat, răspunse
băiatul. Numai că toată tărăşenia a ieşit tocmai
de-a-ndoaselea decît ţi-ai închipuit măria-ta !
— Cum de-a-ndoaselea ? strigă don Quijote. Nu ţi-a
plătit pe dată mogîrlanul ?
— Nu numai că nu mi-a plătit, răspunse băiatul, dar
nici nu apucaseşi bine măria-ta să ieşi din pădure şi să
ne laşi singuri, că m-a şi înhăţat şi m-a legat la loc de
stejar, trăgîndu-mi din nou la bice, pînă ce m-a lăsat mai
sfîrtecat şi mai belit decît un sfînt Bartolomeu, şi de fiecare
bici ce-mi trăgea, mai adăuga şi cîte-o vorbă-n doi
peri şi cîte-o glumă pipărată, ca să-şi facă rîs de măria-ta,
că de nu m-ar fi durut cum mă durea, m-aş fi tăvălit şi
eu de rîs. Ce mai vorbă lungă, în aşa hal m-a hărtănit,
că pînă astăzi am -stat în spital să mă lecuiesc de rănile
pe care mi le-a făcut atuncea hainul de chiabur. Şi de
toate astea numai măria-ta eşti vinovat, că de ţi-ai fi
văzut atunci de drum şi de nu ţi-ai fi băgat nasul unde
nu-ţi fierfee oala şi nici nu te-ai fi amestecat în viaţa altora,
stăpînul meu s-ar fi mulţumit să-mi tragă, acolo, vreo
zece-cincisprezece bice şi m-ar fi lăsat pustiei pe urmă,
plătindu-mi ce-mi datora. Dar cum măria-ta te-ai apucat
să-l faci, netam-nesam, albie de porcL şi să-i spui atîtea
de la obraz, i s-a suit şi lui sîngele la cap, şi cum nu şi-a
putut vărsa mînia pe măria-ta, de îndată ce s-a văzut
singur cu mine, şi-a descărcat-o pe spinarea mea, în aşa
hal încît nu cred c-am să mai pot fi om cîte zile-oi avea.
— Dac-am greşit cu ceva, zise don Quijote, este că
m-am depărtat de-acolo, fiindcă n-ar fi trebuit să plec
64
pînă nu te-aş fi văzut plătit. Căci ar fi trebuit s ştiu, din
cîte-am păţit şi eu de cînd sînt, că nu se află ţopîrlan care
să-şi ţină şi să nu-şi calce cuvîntul dat dacă vede el că
nu-i vine la socoteală să şi-l ţină. TDar îţi aduci aminte,
Andres, c-am jurat atuncea că, de-o fi să nu-ţi plătească,
mă voi întoarce să-l caut şi că-l voi găsi chiar de-ar fi
să se ascundă şi-n burta chitului ?!
, — Asta-i adevărat, zise Andres, dar tot n-ar folosi
la nimic.
— Ai să vezi numaidecît dacă foloseşte sau nu, zise
don Quijote.
Şi, spunînd asta, se ridică de jos cu mare grabă şi-i
ceru lui Sancho să pună şaua pe Rocinante, care păscuse
prin preajmă cît stătuseră ei să mănînce. Dorotea-l întrebă
atunci ce-avea de gînd să facă. Ei îi răspunse c-avea
de gînd să plece în căutarea ţopîrlanului, ca să-l pedepsească
de .ceea ce făcuse, silindu-l să-l plătească pe Andres
pînă-ntr-o para, chiar de-ar fi să crape fierea în
toţi ţopîrlanii cîţi ori fi pe lume. La aceasta, ea răspunse
amintindu-i că el nu se putea amesteca, în urma celor
făgăduite, în nici o altă aventură pînă ce n-o ducea la
bun capăt pe a ei, şi că, de vreme ce el ştia asta mai bine
decît oricine altcineva, să-şi domolească zvîcnetele inimii
pînă ce se va întoarce din regatul ei.
— Drept este ! răspunse don Quijote. Şi Andrfe n-are
încotro, trebuie să aibă răbdare pînă ce m-oi întoarce,
aşa cum ai hotărît înălţimea-ta, stăpînă, căci îi jur din
nou şi-i făgăduiesc încă o dată că nu-mi voi afla liniştea
pînă ce nu-l voi vedea plătit şi răzbunat.
— Nu mă mai încred în jurămintele astea, zise Andres.
Mi-ar plăcea să am acuma cu ce mă întoarce la
Sevilla decît să ştiu că mă voi putea bueara de toate răzbunările
pămîntului. Dă-mi, dacă ai la îndemînă. ceva
P5
5 - Don Quijote de la Mancha voi. n
să-mbuc ori să iau cu mine, şi rămâneţi cu Dumnezeu; şi
măria-ta, şi toţi cavalerii rătăcitori, şi deie Domnul să f ie
la fel de rătăcitori cînd e vorba de ei, cît de rătăciţi s-au
arătat cînd a fost vorba de mine !
Scoase Sancho din desagă un codru de pîine şi-o bucată
de caş şi, dîndu-i-le băiatului îi zise :
— Ia, frate Andres, că toţi luăm parte la nefericirea
ta.
— Păi ce parte ai dumneata din nefericirea asta?
întrebă Andres.
— Bucata asta de brînză şi partea mea de pîine pe
care ţi le dau, răspunse Sancho, că numai Dumnezeu ştie
cît am să le duc dorul ! Pentru că, trebuie să ştii, fîrtate,
că noi, scutierii cavalerilor rătăcitori, sîntem supuşi la
foame şi la tot felul de rele, ba încă şi la altele, pe care
mai curînd le simţi pe spinare decît le poţi spune.
Andres îşi luă pîinea şi brînză şi, văzînd că nimeni
nu-i mai dă nimic, lăsă capul în piept şi-şi luă, cum se
spune, picioarele la spinare. E drept că mai apucă să-i
azvîrle lui don Quijote :
— Pentru Dumnezeu, senor cavaler rătăcitor, de-o fi
să-mi mai ieşi în cale şi altădată, nu mă mai ajuta şi nu
mă mai sprijini, chiar de-ai vedea că m3 taie-n bucăţi,
ci mai bine lasă-mă cu belelele mele, că n-or f i x;hiar aşa
de grele ca să nu le-ntreacă cele care mi-or veni pe cap
de pe urma ajutorului măriei-tale, âfurisească-te Dumnezeu,
dimpreună cu toţi cavalerii rătăcitori cîţi s-au
născut pe lumea asta !
Don Quijote voi să se scoale ca să-l pedepsească. Dar
el o luă la picior, de nu-i mai dădu nimănui mina să-i ia
urma. Don Quijote rămase înfuriat peste măsură de poi
vestirea lui Andres, iar ceilalţi trebuiră să fie cu mard
băgare de seamă să nu prindă el de veste cît chef aveay
de rîs,. ca să nu-l scoată cumva de-a binelea din .săritei
66
CAPITOLUL xxxn
Care povesteşte tot ce i s-a întîmplat la han întregii
trupe a lui don Quijote
Sfîrşind gustarea, care le picase atît de bine, puseră
numaidecît şeile şi, fără să li se mai fi întîmplat nimic
vrednic de povestit, ajunseră a doua zi la hanul care era
spaima lui Sancho Pânza şi tristeţea lui. Şi oricît nu-i
venea lui la îndemînă să-i calce pragul, n-avu .încotro.
Hangiţa, hangiul, fiică-sa şi Maritornes, cînd îi văzură
venind pe don Quijote şi pe Sancho, ieşiră să-i întîmpine,
dînd semne de mare bucurie, şi el îi primi cu un aer
grav, dar binevoitor, şi le spuse să-i pregătească un pat
mai bun decît data trecută. La asta, gazda îi răspunse că,
de îndată ce-i va plăti mai bine ca data trecută, îi va da
ea unul cum n-au nici prinţii. Don Quijote îi făgădui, aşa
că i se pregăti un pat mai de Doamne-ajută, în aceeaşi
hardughie de şopru, şi el se şi lungi în aşternut, .căci era
frînt de oboseală şi nu-şi mai putea aduna minţile.
Nici n-apucă el să tragă zăvorul la uşă. că gazda se şi
repezi la bărbier şi, prinzîndu-l de barbă, zise :
— Pe crucea asta, dac-af să te mai foloseşti mult de
coada mea drept barbă şi n-ai să mi-o dai îndărăt ! Că
doar n-o să mai umble mult aia a bărbatului meu tîrîş
de colo pînă colo, că-i mai mare ruşinea, vreau să zic
pieptenele, pe care avea obicei să şi-l înfigă în coada
care-i a mea.
Bărbierul nu voia să i-o dea, cu toate că ea trăgea
de coadă cît putea, şi trebui să-i spună licenţiatul să i-o
lase, că nu mai era nevoie să se folosească de-aci înainte
de vicleşuguri, ci să se dea pe faţă şi să se arate aşa cum
era el făcut de mama lui, spunîndu-i lui don Quijote că,
atunci cînd l-au jefuit bandiţii scăpaţi de la galere, fuga
îl îndrumase către acel han ; şi de va fi să întrebe cumva
67
don Quijote unde e scutierul prinţesei, aveau să-i spună
că-l trimisese ea înainte ca să ducă celor din regatul său
vestea că sosea, aducînd cu sine pe cel care-avea să-i slobozească
pe toţi. Asta îl făcu pe bărbier să dea de bună
voie coada înapoi hangiţei, şi tot aşa îi înapoiară toate
celelalte lucruri, împrumutate atunci cînd porniseră să-l
libereze pe don Quijote. Rămaseră uimiţi toţi cei din han
de frumuseţea Doroteii, ca şi de boiul chipeşului tînăr
Cardenio. Preotul puse să li se pregătească de mîncare J
din ceea ce se găsea la han, iar hangiul, care trăgea nădejdea
să fie plătit mai bine, le pregăti în grabă o masă
gospodărească, în toata vremea asta, don Quijote dormea,
şi fură cu toţii de părere să nu-l deştepte, căci mai de
folos îi era în clipa aceea somnul decît mîncarea. în timpul
mesei vorbiră, fiind de faţă hangiul, femeia lui, fiica lor,
Maritornes şi toţi drumeţii, despre ciudata nebunie a lui
don Quijote şi de chipul în care dăduseră de el. Hangiţa
le povesti ceea ce li se întîmplase cu dînsul şi cu cărăuşul,
tot căutîndu-l din ochi în vremea asta pe Sancho. Dar
cum nu-l văzu, povesti toată pătărania zborului cu pătura,
de care nu puţin se veseliră cu toţii ; iar cînd preotul ii
spuse că numai cărţile de cavalerie citite îi luaseră lui |
don Quijote minţile, hangiul zise :,
-— Eu nu ştiu cum se po'ate una ca asta, fiindcă, pe
cîte mă pricep eu, nu se află pe lume, zău aşa, mai desfă- j
tătoare zăbavă ; căci eu, uite, am aici două-trei de astea;
printre alte traftoloage şi mă jur pe ce am mai scump căi
parcă mi-au dat viaţă, nu numai mie, ci multor altora,
căci de atîtea ori, la vremea secerişului, se adună aici la
clacă o grămadă de secerători, şi-ntotdeauna se întîmplă
să se afle şi cîte unul ştiutor de carte, care pune mina
pe vreuna din cărţile astea, şi noi facem roată în jurul|
lui cîte treizeci şi mai bine şi stăm şi-l ascultăm cu atîta
plăcere, că parcă ne-ar lua cine ştie ce greutate de pe
suflet ! De mine cel puţin pot jura că, ori de cîte ori aud
povestindu-mi-se despre grozavele şi înfricoşătoarele lovituri
împărţite la mînie de către cavaleri în dreapta şi-n
stingă, mare chef îmi mai vine să fac şi eu la fel, şi nu
ni-aş mai da dus nici zi, nici noapte, cînd le-ascult.
— Tot aşa de mult îmi plac şi mie, zise hangiţa, fiindcă
n-am în casă zi bună decît atunci cînd stai tu
s-asculţi la cel care citeşte ; fiindcă în aşa hal rămîi de
prostit, că nici nu-ţi mai trece prin gînd să ne mai cauţi
cusur ! •
— Zău că-i aşa, întări şi Maritornes, şi zău că şi mai
grozav îmi place s-aud lucruri de-astea, că-s tare frumoase,
mai cu seamă cînd stă cică domniţa sub nişte portocali
în braţele cavalerului ei, şi cică îi păzeste-o dădacă,
care moarte de pizmă şi tremură ca varga de frică să nu-i
prindă cineva. Ce să-ţi spun, parcă-ţi unge sufletul cu
miere cînd auzi !
— Dar dumneata ce părere ai, domnişoară ? o întrebă
preotul pe fiica hangiului.
— Nu ştiu, zău aşa, pe sufletul meu, domnule ! răspunse
ea. Stau şi ascult şi zău că, oricît n-oi pricepe eu
mare lucru, am prins gust de ele. Cu toate astea, nu mă
desfăt cu loviturile care-l desfată pe tata, ci cu văicărelile
cavalerilor, cînd sînt departe de domniţele lor, că,
să spun drept, cîteodată mă fac să le şi plîng de milă !
— Vra să zică, ţi-ar plăcea să le-alini dumneata chinul,
domnişoară, zise Dorotea, dac-ai şti -că plîng pentru
dumneata ?
— Nu prea ştiu ce-as face, răspunse fata. Tot ce pot
spune este că sînt cîte unele domniţe de-acelea aşa de
crude, că le zic cavalerii, lor leoaice şi tigrese şi alte o
mie de măscări ! Vai, Doamne, ce soi de oameni or mai
fi şi astea, femei fără suflet şi-aşa de cîinoase la inimă,
că mai bine decît să-şi plece urechea la durerea unui om
cumsecade, îl lasă să crape sau să-nnebunească ! La ce
naiba atîtea mofturi ? Că dacă-s cinstite, n-au decît să
se mărite cu ei, că doar ei atîta aşteaptă !
69
'— Taci, fato ! zise hangiţa, că parcă prea ştii multe
din astea, şi nu le stă frumos fetelor mari să ştie şi să vorbească
atîtea !
•— Păi dacă mă-ntreabă dumnealui, răspunse ea, pot
să nu-i răspund ?
— Bine, bine, zise preotul. Adu-mi, cinstită gazdă,
cărţile acelea, că vreau să le văd şi eu !
— Bucuros ! răspunse hangiul.
Şi dînd fuga pînă-n odaia lui, se-ntoarse cu un cufăraş
vechi, zăvorit şi legat cu lanţ, pe care deschizîndu-l,
scoase din el trei cărţoaie şi nişte hîrtii scrise de mînă
cu slovă meşteşugită. Prima carte pe care-o deschise
preotul se dovedi a fi Don Cirongilio de Trăda l, a doua, S
Felixmarte de Hircania, iar a treia, Istoria marelui că- '
pitan Gonzalo Hernândez de Cordoba2, împreună cu
Viaţa lui Diego Garda de Peredes 3. De îndată ee citi
preotul cele dintîi două titluri, se-ntoarse către bărbier
şi-i zise :
— Ce păcat că nu le-avem aicea, cu noi, pe chelăreasa
şi nepoata prietenului meu !
— N-are nimica, răspunse bărbierul, că ştiu şi eu să
le car pînă-n bătătură, ori la vatră, că-i un foc straşnic
în ea.
— Vra să zică, domnia-voastră vreţi să-mi ardeţi cărţile
? întrebă hangiul.
— Numai pe acestea două, pe Don Cirongilio şi pe
Felixmarte, răspunse preotul.
— Cum adică ? zise hangiul. Ce ? Cărţile mele or fi
cumva eretice ori flegmatice d,e vreţi să mi le ardeţi ?
1 Los cuatro libros del esforzado caballero don Cirongilio de l
Trăda (Cele patru cărţi ale viteazului cavaler don Cirongilio de ]
Trăda) au apărut, fără indicaţie de autor, la Sevilla în anul 1545. •
a~3 Historia del gran Căpitan Gonzolo Hernăndez de Cordoba \
y AguiZar, apărută, împreună cu IM vida del jamoso caballeTO |
Diego Garda de Paredes, la Zaragoza, în 1559.
70
— Schismatice, vrei să zici, vere, spuse bărbierul, nu
flegmatice.
— Fie şi-aşa, răspunse hangiul. Dar dac-aveţi chef să
ardeţi vreunul, atunci ardeţi-l pe Marele căpitan ori pe
Diego Garda ăsta, că mai bucuros aş lăsa să-mi fie dat
pe foc un copil decît să las pradă flăcărilor pe vreunul
din ăilalţi doi !
— Iubite frate, zise popa, cărţile astea două sînt mincinoase,
pline de deşertăciuni şi de neadevăruri, in vreme
ce asta, a Marelui căpitan, e o istorie adevărată, care cuprinde
faptele de arme ale lui Gonzalo Hernândez de
Cordoba, care, pentru multele şi marile lui isprăvi, a meritat
numele dat de-o lume-ntreagă, care i-a zis Marele
căpitan, poreclă frumoasă şi strălucită, de el singur meritată

iar acest Diego Garcîa de Paredes a fost un cavaler

de viţă domnească, de fel din cetatea Trujillo, în
Estremadura, soldat viteaz şi înzestrat de natură cu atîta
putere, îricît cu un singur deget oprea roata morii în
toiul măcinişului, iar într-o zi, proţăpindu-se la capra podului
cu paloşul în mîini, ţinu pe loc o oştire numeroasă
şi n-o lăsa să treacă pe pod, făcînd apoi şi alte lucruri
asemănătoare, căci aşa cum le povesteşte şi le scrie el
singur, cu toată modestia lui de cavaler, fundu-şi el însuşi
cronicar, dacă i le-ar fi scris altul, slobod şi fără patimă,
ar pune în umbră faptele tuturor Hectorilor, Achililor şi
Orlanzilor !
— Mare scofală ! făcu hangiul. Ia te uită ce-l sperie,
c-a oprit ăla roata morii cu degetul ! Zău aşa, ar trebui
să citeşti domnia-ta ce-am citit eu despre Felixmarte de
Hircania, care numai c-o lovitură de spadă a spintecat
cinci uriaşi deodată pînă-n noadă, de parc-ar fi fost umpluţi
cu năut, ca paiaţele cu care se joacă copiii ; iar altă
dată s-a-ntîlnit c-o oştire maaare şi puteeernică, care număra
mai bine de-un milion şi şase sute de mii de soldaţi,
turnaţi toţi în oţel din creştet pînă-n tălpi, şi i-a făcut pe
toţi bucăţele, de parc-ar fi fost o turmă de oi. Şi ce ai
71
de zis de măritul don Cirongilio de Tracia, care-a fost
atît de viteaz şi de inimos, aşa cum ai să vezi din carte,
unde scrie că, venind el cu corabia de-a lungul unui rîu,
numai iată că îi iese înainte, din mijlocul apei, un şarpe
de foc, şi el, numai ce mi ţi-l văzu, că mi ţi se şi azvîiie
asupra lui şi, urcîndu-i-se de-a călare pe spinarea solzoasă.,
îl strînse de gît cu amîndouă mîinile cît putu ; şi
cînd văzu şarpele c-avea să-l sugrume, nu găsi alt leac
decît să se dea la fund, trăgîndu-l în apă şi pe cavaler,
care nu se învoi să-l lase nici în ruptul capului. Iar cînd
ajunseră ei acolo la fund, se pomeni viteazul în nişte palate
şi-n nişte grădini, o frumuseţe nu altceva ! Şi cît ai
clipi, şarpele se prefăcu într-un moşneag bătrîn ca lumea,
care-i spuse atîtea, că doar să le-auzi, şi nu-ţi mai trebuie
altceva. Fugi de-acolo, domnule, şi nu mai vorbi aşa, că
de le-ai auzi p-astea, mă prind c-ai înnebuni de bucurie ;
iar pe Marele căpitan şi pe Diego Garcia ăsta de care
zici nu dau o ceapă degerată !
Auzindu-l Dorotea ce spune, îi şopti lui Cardenio :
— Nu mai are mult gazda noastră pînă s-ajungă un al
doilea don Quijote !
— Aşa mi se pare şi mie, z"ise Cardenio. pentru că, pe
cît se vede, el crede că-s adevărate. toate cele. povestite
în cărţile astea, pînă-ntr-un bob, aşa cum scrie acolo, şi
nu i-ar scoate din cap treaba asta nici călugării din tagma
desculţilor l.
— Ia seama, iubite frate, vorbi din nou popa, că nu s-a
pomenit de cînd e lumea nici un Felixmarte de Hircania şi
nici un don Cirongilio de Tracia, nici alţi cavaleri de fe-
1 „...los jrailes descalzos" erau franciscanii, adică aceia dintre,-
membrii confreriei care se ţineau de litera regulamentului ordi- '
nului, înfiinţat în secolul al XH-lea de Erancisc din Assisi, ce pusese
„sărăcia" la baza tuturor virtuţilor, pentru a stăvili prin .
aceasta setea de averi a clerului catolic.
72
Iul lor, de care povestesc cărţile de cavalerie, căci toate-s
ticluiri şi plăsmuiri ale unor minţi ce nu găseau altceva
mai bun de făcut, şi le-au ticluit cu scopul de care spui
dumneata, ca să-şi mai treacă omul vremea, aşa cum şi-l
trec, citindu-le, secerătorii dumitale, că-ţi jur pe tot ce
vrei că nu s-au aflat nicicînd atare cavaleri pe lume, şi
nici atare isprăvi şi năzdrăvănii nu s-au putut întîmpla
în ea !
— Asta să i-o spui lui mutu ! răspunse hangiul. Parcă
eu n-aş şti cît fac doi şi cu doi, nici unde mă roade sandaua
! Nu te gîndi dumneata să-mi dai ţoaşcă, fiindcă
zău că nu-s nici eu cu caş la gură ! Păi frumoasă treabă
este şi bine-ţi sade domniei-tale să ca-uţi a mă face să
cred că tot ce scrie-n bunătatea asta de cărţi sînt doar
minciuni şi născociri, cînd ele sînt tipărite cu îngăduială
de la domnii din sfatul regelui ? Ce adică, sînt ei oameni
care să lase să se tipărească atîta amar de minciuni laolaltă,
şi atîtea bătălii, şi-atîtea vrăji, de mai-mai să-ţi .
pierzi minţile ?
— Ţi-am mai spus, prietene, răspunse preotul, că
astea sînt bune ca să avem cu ce ne desfăta cugetul cînd
nu ne îmboldeşte altă treabă ; aşa că, întocmai curn în
toate statele bine orînduite e îngăduit să se afle jocuri ,
de şah, de ghiulbahar, de popice şi de arişici, ca să se
desfete anumiţi oameni care nici n-au chef, nici nu vor
şi nici nu pot să muncească, tot aşa se îngăduie să se tipărească
şi să se afle asemenea cărţi, bănuindu-se, precum
şi este, că n-o să se găsească nici un cm atît de neştiutor
încît să ia drept istorie adevărată vreuna din cărţile
astea. Şi de-aş avea acuma îngăduinţă şi cei de faţă
mi-ar cere^-o, ţi-aş spune cîte ceva în legătură cu ceea ce
trebuie să cuprindă cărţile de cavalerie.ca să fie reuşite,
lucru care, cine ştie, poate că ar fi de folos şi chiar pe
gustul anumitor oameni. Dar eu nădăjduiesc că va veni
o vreme cînd voi putea împărtăşi toate acestea cuiva care
73
îşif fi în stare să găsească leacul romanului cavaleresc,
Iar pînă una-alta, crede-mă, jupîne, că e aşa cum spun
eu : ia-ţi cărţile şi descurcă-te singur cu adevărurile şi
cu minciunile lor, şi să-ţi fie de bine ! Dea Domnul să nu
ajungi şi dumneata în doaga oaspetelui dumitale, don
Quijote. .
— Ei asta-i, răspunse hangiul, că n-oi fi eu atît de
nebun să mă fac cavaler rătăcitor ! Doar pricep şi eu ca
în ziua de azi nu mai merge ce mergea pe vremuri, cînd
se zice că vînturau lumea cavalerii ăştia vestiţi !
Pe la mijlocul convorbirii acesteia se ivi şi Sancho,
care se simţi foarte încurcat şi rămase pe gînduri de ceea
ce auzise ; anume, că în ziua de azi nu mai merge să fii
cavaler rătăcitor, şi că toate cărţile de cavalerie erau doar
nerozii şi minciuni. Şi-şi puse în gînd, în sinea lui, să
aştepte să vadă unde avea să ducă această călătorie a
stăpînului său, iar de n-avea să iasă chiar atît de bine pe
cît socotea el, era hotărît să-l părăsească şi să se întoarcă
la munca de toate zilele, alături de femeia şi de copiii lui.
L Hangiul îşi luă cufăraşul şi cărţile, dar îl opri preotul,
spunîndu-i :
— Aşteaptă, că vreau să văd şi ce fel de hîrtii sînt
astea, scrise cu slove atît de măiestrite !
Le scoase din lăcriţă gazda şi, dîndu-i-le să le citească,
preotul văzu cam la vreo opt caiete scrise de mînă, care
pe prima filă avea un titlu mare, ce suna astfel :
„Nuvela curiosului nestăpînit"
Citi ca pentru sine trei sau patru rînduri preotul
şi zise :
1 Cervantes, dîndu-şi seama de falsitatea acestei literaturi
curtene, asupra căreia aruncă discreditul cel mai categoric prin
însăşi cartea de faţă, nu condamnă totuşi în mod explicit orice încercare
de a face o literatură de imaginaţie, slujind anume idealuri
umane, dar cu sinceritate, aşa cum va încerca el însuşi în
Persiles şi Sigismunda, ultima sa carte, roman cavaleresc fantastic,
plin de poezia visurilor compensatorii ale unui vizionar, nemulţumit
de epoca sa.
74
— Zău că nu mi se pare rea, după titlu, nuvela asta;
şi tare-aş mai avea chef s-o citesc de la un, cap la altul'f
La asta, hangiul răspunse :
— Păi n-ai decît s-o citeşti, preacuvioase, pentru că
nişte oaspeţi care au citit-o şi ei tot aici au rămas mulţumiţi
foarte de ea şi s-au ţinut scai de capul meu să le-o
dau, dar eu nu m-am învoit, gîndind că are să vină să
mi-o ceară înapoi cel care-a uitat-o aici, lăcriţă asta cu
cărţile şi cu hîrtiile pe care le vezi, că s-ar prea putea să
se mai abată stăpînul lor pe-aici, vreodată ; şi cu toate că
numai eu ştiu cît au să-mi lipsească asemenea bunătate
de cărţi, mă jur să i te dau înapoi pe toate, că de hangiu
oi fi eu hangiu, dar păgîn nu-s !
— Multă dreptate ai, prietene, zise preotul. Dar, cu
toate^ astea, de-o fi să-mi placă nuvela, are să trebuiască
să mă laşi măcar s-o copiez.
— Cu dragă inimă, răspunse hangiul.
Pe cînd vorbeau cei doi aşa, Cardenio şi pusese mîna
pe nuvelă, începînd s-o citească, şi cum i se păru şi lui
ce i se păruse preotului, îl rugă pe acesta să-i dea citire
aşa fel încît s-o poată au2ii cu toţii.
— Aş citi-o eu, zise preotul, de n-ar fi mai c.u cîştig
timpul cît dormi decît cel în care zăboveşti cu cititul"!
— Destulă odihnă are să fie pentru mine, spuse Dorotea,
să-mi trec timpul ascultînd vreo poveste, fiindcă
sufletul nu mi-e încă destul de împăcat ca să mă lase să
adorm atunci cînd as simţi nevoia !
— Apoi, dacă-i aşa, răspunse preotul, vreau s-o citesc
măcar din curiozitate, că poate găsim în ea ceva care
să ne placă.
Sări şi meşterul Nicolâs şi-l rugă acelaşi lucru, ba şi
Sancho, pe deasupra ; ceea ce văzînd preotul, şi pricepînd
că toţi aveau poftă, ca şi el, s-o ascute, zise :
— Bine, dacă vreţi ; fiţi toţi cu luare-aminte, căci nuvela
începe astfel :
75
CAPITOLUL XXXIII
In care se povesteşte nuvela curiosului ncst pînit'
La Florenţa, bogată şi vestită cetate din Italia, în provincia
ce poartă numele Toscana, trăiau cîndva Anselmo şi
Lotario, doi cavaleri cu stare, de neam domnesc, şi-afât de
buni prieteni, încît toţi cei ce-i cunoşteau nu,le-ar fi spus
vreodată altfel decît, prin antonomasie2, „cei doi prieteni".
Tineri erau şi necăsătoriţi, avînd aceeaşi vîrstă şi
aceleaşi deprinderi, şi toate acestea erau îndeajuns ca să-si
păstreze unul altuia prietenia. Drept este că Anselmo
arăta ceva mai multă aplecare înspre desfătările iubirii
decît avea Lotario, pe care-l atrăgeau mai curînd plăcerile
vînătoarei. Dar cînd se ivea prilejul, se mai înfrîna
şi Anselmo de-la plăcerile sale, urmînd gusturile lui Lotario,
iar Lotario şi le lăsa deoparte pe ale lui ca să se
supună chefurilor lui Anselmo ; şi aşa, voinţele lor ajungeau
să fie una, în aşa chip încît nici un ceasornic bine
întocmai şi grijuliu ţinut n-ar fi mers mai fără greş.
Anselmo era îndrăgostit nebuneşte de o fată de neam|
mare şi frumoasă cum nu se mai poate, din acelaşi oraş,i
fiică de oameni aleşi, şi atît de desăvîrşită, încît tînărull
se hotărî, după ce îi ceru şi prietenului său Lotario pă-j
1 Istoricul nuvelei Curiosul nestăpînit indică izvorul ei în anu4
mite pasaje din Orlando furioso ; aceasta a fost opinia majorităţii
comentatorilor, pînă cînd, în 1910, în Revue Hisponique (tom!
XXII, pp. 447—453), hispanistul Rudolph Schevill, de la Universij
tatea din California, a arătat că Cervantes nu s-ar fi gîndit să
scrie această nuvelă dacă n-ar fi citit o povestire din culegerea E£
Crotalon, întocmită de Cristobal de Villalon (cf. Rodriguez Marinj
III, 171). unde trama esenţială a acestei opere este dată în ger-ş
mene, fără măiestria stilului şi fără bogăţia de episoade din Cervantes.
2 Figură retorică : folosirea unui nume propriu sau a unei peri
fraze în locul unui substantiv comun.
76
rerea, s-o ceară de soţie, peţind-o de la părinţii ei. Zis
şi făcut ! Iar cel care-i sluji de ambasador fu Lotario,
care duse la bun sfîrşit treaba cu atît folos pentru prietenul
său, că nu trecu mult pînă să se vadă intrat în
stăpînirea bunului dorit, iar Camila -fu atît de mulţumită
. că dobîndise un soţ ca Anselmo, încît nu mai sfîrşea înălţînd
osanale cerului şi lui Lotario, prin mijlocirea căruia
o copleşise un asemenea noroc, în cele dintâi zile, cum
toate zilele de nuntă sînt vesele de obicei, Lotario, venea
ca şi înainte, în casa prietenului său Anselmo, străduindu-
se să-l cinstească, să-l sărbătorească şi să-l bucure
atîta cît îi stătea în putere ; dar de îndată ce se sfîrşiră
zilele nunţii şi se mai domoli acel du-te-vino de musafiri
şi de hiritiseli, Lotario începu s-o mai rărească cu venitul
pe la Anselmo pe-acasă, părîndu-i-se (aşa cum pe bună
dreptate li se poate părea tuturor celor cu scaun la cap)
că .nu e bine să umbli prea mult pe la casele prietenilor
după ce s-au însurat şi nici cu tot atîta uşurinţă ca pe
vremea cînd erau holtei ; căci, dacă e drept că adevărata
prietenie nu poate şi nu trebuie să dea loc întru nimic
la bănuieli, cu toate astea, cinstea celui proaspăt însurat
e un lucru atît de gingaş, încît s-ar părea c-o poate ştirbi
chiar şi un frate, cu atît mai mult un prieten.
Băgă de seamă Anselmo că Lotario cam dădea înapoi
şi socoti că are cuvânt să se plîngă de dînsul şi să-i
spună că, de-ar fi ştiut el că însurătoarea avea să fie de
vină că ei doi nu se vor mai înţelege după cum s-ar cuveni,
în vecii vecilor nu s-ar fi însurat ; şi că dacă, de
bine ce se înţelegeau unul cu altul cînd fusese neînsurat,
îşi meritaseră un nume atît de dulce ca acela pe care li-l
dădeau oamenii, spunjndu-le „cei doi prieteni", n-avea
de ce să îngăduie acuma, numai din dorinţa de a face pe
prevăzătorul, cînd îi lipsea orice prilej de fapt, ca un
nume atît de faimos şi de plăcut să se piardă ; aşa că îl
implora, dacă între ei doi mai putea încăpea asemenea
vorbe, să redevină stăpîn al casei prietenului său, intrînd
77
şi ieşind din ea ca şi mai înainte, după plac ; căci, îl asigura
el, Camila, soţia lui, n-avea alte dorinţe şi nu voia
altceva decît ceea ce voia el să dorească, şi cum ea aflase
cu cită înfocare ţinuseră ei mai înainte unul la altul, nu
ştia ce să mai creadă acum, cînd îl vedea pe dînsul ţinîridu-
se atît de departe.
La toate acestea şi la multe altele pe care Anselmo i
le depăna lui Lotario ca să-l convingă a-i intra iar în
casă aşa cum trebuia, Lotario răspunse cu atîta prudenţă,
înţelepciune şi schepsis, încît Anselmo rămase mulţumit l
de gîndul bun al prietenului său şi se înţeleseră ca doua
zile pe săptămînă, în afară de sărbători, Lotario să vină
şi să mănînce cu dînşii ; şi cu toate că aşa rămaseră hotărîte
lucrurile între ei doi, Lotario îşi puse în gînd să
nu facă nimic mai mult decît ceea ce ar vedea că se cade
spre a păstra mai bine neştirbită cinstea amicului său, de
ai cărui bun nume era mai grijuliu chiar decît de pro-l
pria sa onoare. Fiindcă, zicea el, şi bine zicea, omul în-j
surat, pe care cerul l-a blagoslovit cu o nevastă frumoasă, ş
trebuie să fie cu ochii în patru atît la soiul de prieteni j
pe care şi-i aduce în casă, cît şi la prietenele cu care îşi {
face de vorbă nevasta ; căci ceea ce nu se înfăptuieşte şi j
nici nu se pune la cale pe străzile oraşului, ori la biserică,
ori la serbările obşteşti şi la hramuri (lucruri de la cărei
nu totdeauna bărbaţii trebuie să-şi oprească nevestele),
se pune la cale şi se mijloceşte în casa prietenei, ori a j
rubedeniei în oare ai mai multă încredere. Mai zicea Lo-jj
tario că lîngă fiecare dintre tine'rii căsătoriţi ar fi nevoie j
să se afle cîte un prieten care să-i atragă bărbatului lua-j
rea-aminte asupra greşelilor şi scăpărilor din vedere pe
care le-ar avea femeia în purtarea lui, căci se mai poate
întîmpla şi ca, din prea marea dragoste a bărbatului pentru
nevastă, ori să nu bage el de seamă, ori să nu-i zică
nimic ca să n-o supere, nici cînd ar dori ca ea să facă,
nici cînd ar vrea ca ea să se lase păgubaşă de vreun lucru,
care, fie că ar fi săvîrşit, fie că ar fi pierdut din
vedere, i-ar putea fi sau spre cinste, sau. spre ruşine, lucruri
asupra cărora de îndată ce li s-ar atrage atenţia
printr-un prieten, uşor le-ar fi soţilor să le afle leac. Dar
unde să se găsească prieten atît de înţelept, de leal şi de
drept la cuget cum vrea Lotario ? Asta eu n-am de unde-o
şti, se înţelege de la sine ; singur Lotario era unul dintre
aceştia, fiind cu ochii în patru şi dîndu-şi toată osteneala
şi avînd multă bătaie de cap de cîte ori era vorba de
onoarea prietenului său, căci se străduia să rărească, să
ocolească ori să scurteze zilele în care era dinainte hotă'rit
că trebuia să-i calce pragul, ca să nu bată la ochi
mulţimii de gură-cască şi privirilor veşnic iscoditoare, dar
pline de venin, ce urmăreau intrările unui tînăr bogat,
nobil şi distins, înzestrat cu atîtea frumoase însuşiri cîte-şi
ştia el, în casa unei femei de frumuseţea Camilei ; căci, cu
toate că virtutea şi cumsecădenia ei puteau să pună căluş
oricărei guri clevetitoare, n-ar fi vrut totuşi să azvîrle
umbra îndoielii asupra bunului său nume, sau asupra celui
al prietenului, din care pricină cele mai multe din
zilele menite întîlnirii şi le petrecea şi le cheltuia cu fel
de fel de alte treburi, dînd a înţelege că nu le poate
amîna ; aşa că în zilele cînd se întîlneau îşi petreceau o
mulţime de ceasuri din timpul lor mai mult cu plîngerile
unuia şi cu dezvinovăţirile celuilalt.
Se întâmplă, aşadar, ca, într-o zi, pe cînd se plimbau
amîndoi pe o pajişte afară din oraş, Anselmo să-i spună
lui Lotario cam ceea ce urmează :
— Gîndeai, de bună seamă, prietene Lotario, că la binefacerile
cu care m-a blagoslovit Dumnezeu făcîndu-roă
fecior al unor părinţi cum au fost ai mei şi dîndu-mi, nu
cu jumătate de mînă, bunurile vieţii, atît pe cele ce se
cheamă fireşti, cît şi binefacerile sorţii, eu n-aş putea să
răspund vreodată cu toată recunoştinţa pe care-o merită
ceea ce-am dobîndit, mai cu seamă că, pe deasupra, mi
te-a mai dat Dumnezeu şi pe tine de prieten, şi pe Cămila
de femeie, două daruri pe care le preţuiesc, de nu
78
79
chiar la treapta la care ar trebui să fie preţuite, cel puţin
atîta cît pot eu. Dar deşi am cu prisosinţă parte de
aceste bunuri, care dau de obicei oamenilor tot ce le trebuie
ca să poată trăi fericiţi, mă aflu azi a fi cel mai
abătut şi mai cătrănit om de pe tot rotogolul pămîntului

fiindcă nu ştiu de cîte zile încoace mă chinuie şi

nu-mi dă pace o dorinţă atît de ciudată şi atît de ieşită
din limitele fireşti pentru alţii, încît mă mir eu singur
de mine, învinuindu-mă şi luîndu-mă singur în rîs în sine-
mi, dt>rinţă pe care mă străduiesc s-o ascund de propriile
mele gînduri şi s-o trec sub tăcere ; şi mi-e atît de
greu să ţi-o dezvălui, de parcă ar fi trebuit s-o spun lumii
întregi. Şi de vreme ce, pînă în cele din urmă, tot are să
iasă la lumină, aş vrea mai curînd să se dezvăluie în arhivele
tale secrete, căci am încredere că, tăcînd tu şi dîn-;
du-ţi toată osteneala să-mi găseşti leacul, ca un bun prieten
ce-mi eşti, mă voi vedea curînd scăpat de toate spaimele
pe care mi le pricinuieşte şi-mi voi recîştiga voioşia,
datorită ţie, în aceeaşi măsură în care m-a năpădit acum,
din nebunia mea, năduful ce mă ucide.
Uimit foarte rămase Lotario la auzul cuvintelor lui
Anselmo, neputîndu-şi da seama unde aveau,, să ducă o
atît de lungă introducere şi atîtea ocolişuri ; şi cu toate
că sucea şi răsucea în mintea lui cam ce soi de dorinţă
ar fi putut fi aceea care-i chinuia atîta prietenul, nu nimerea
nici pe departe adevărul. Şi, ca să pună sfîrşit mai
repede chinului pe care i-l pricinuia îndoiala, îi spuse că
-mare jignire era, pentru multa prietenie c'e-o nutrea pentru
dînsul, să tot umble Anselmo cu atîtea ocolişuri şi să
caute chipul cum i-ar dezvălui gîndurile lui cele mai ascunse,
căci el era sigur că i-ar fi putut oferi fie sfaturi ca
să-l aline, fie mijloace pentru a şi le duce la capăt.
— Adevărat, răspunse Anselmo, şi avînd încredere în
ceea ce-mi spui, îţi aduc la cunoştinţă, Lotario prietene, că.
dorinţa care-mi dă ghes nu e alta decît de a afla dacă este
Camila, soţia mea, pe atît de desăvîrşită şi de virtuoasă
80
cum cred eu, şi nu mă pot întări în credinţa că ar fi adevărat
decît punînd-o la încercare în aşa chip încît proba
să dea pe faţă lămurit cîte parale face virtutea ei, aşa cum
focul arată cît preţ are aurul. Pentru că eu socotesc, după
capul meu, prietene, că o femeie nu este virtuoasă decît
în măsura în care este (sau nu este) ispitită, şi că doar
aceea dintre ele vădeşte tărie de suflet care nu se lasă înduplecată
de făgăduieli, nici de plocoane, nici de lacrimi
şi nici de necontenitele hărţuieli la care o supun iubeţii
ce-i dau zor. Căci de ce să fi mulţumit, zicea el, că ţi-e
cuminte femeia, dacă nimic n-o împinge" să fie deşucheată ?
Ce mare lucru e că arată sfielnică şi temătoare una
care n-are prilej să calce strîmb, ori una care cunoaşte
prea bine felul bărbatului, care, de-ar fi s-o afle, măcar şi
întîia dată, făcîndu-si de cap, i-ar lua pe loc, cu mîna lui,
zilele ? Aşa că aceea care e cuminte de teamă, sau din
lipsă de prilejuri, nu-mi vine defel s-o socotesc tot într-un
preţ cu cea hărţuită de amorezi şi urmărită de ispite,
care a ieşit biruitoare şi încununată de lauri ! In chipul
ăsta şi din aceste motive, ca şi dintr-altele multe, pe care
ţi le-aş putea înşira ca să-mi întăresc şi îndreptăţesc părerea
ce mi-am făcut, doresc ca- soţia mea Camila să
treacă prin încercările astea şi să se călească, purifieîndu-
se prin lamura focului pe care-l simte orice femeie văzîndu-
se dorită şi împinsă spre păcat, ba încă de unul care
ar fi vrednic să-şi ridice ochii la dînsa ; iar dacă iese ea,
cum cred că va ieşi, cu laurii biruinţei din această bătălie,
m-aş socoti mai fericit ca nimeni altul pe lume si aş putea
spune că mi s-au împlinit toate dorinţele ; ba încă as ţine-o
sus şi tare că mi-a făcut parte soarta de femeia de nădejde
despre care zice înţeleptul : „Cine unde s-o afle" -l ? Şi
de-o fi să se întîmple de-a-ndoaselea decît cred eu, plăcerea
de-a vedea că părerea aceasta a mea s-a dovedit a
fi întemeiată mă va face să îndur uşor suferinţa pe care
Aluzie la Solomon şi la cunosuţa lui sentenţă : .Miilierem
jortem quis inveniet ?" din Cartea proverbelor, cap.'XXXV.
81
mi-o va pricinui o experienţă atît de scump plătită ; şi de
vreme ce nimic din tot ceea ce mi-ai spune împotriva acestei
dorinţe a mele n-ar fi de nici un folos şi nu m-ar face
să părăsesc gîndul de a o duce la îndeplinire, doresc, Lotario
prietene, să te pregăteşti a fi unealta care să înfăptuiască,
de hatîrul meu, ceea ce spun ; că ţi-oi da eu prilejul
s-o faci, fără să-ţi lipsească tot ce aş crede eu că e
nevoie ca să ispitească o femeie cinstită, cu nume bun,
la locul ei şi lipsită de nevoi băneşti. Şi mă împinge, între
altele, să-ţi încredinţez ţie misiunea aceasta atît de grea,
ideea că, de-o fi să fie înfrîntă de tine Camila, tot n-are
să ajungă înfrîngerea asta pînă la capăt, ci doar pînă la
punctul unde poate fi ţinut drept gata întâmplat ceea ce
ar mai fi de făcut, de ţi-ar îngădui-o stima ce-mi porţi,
aşa că n-aş rămîne eu jignit decît cu gîndul, şi obida mea
va fi ascunsă lumii prin virtutea tăcerii tale, fiindcă ştiu
bine că, atunci cînd e vorba de mine, tăcerea ta poate fi
veşnică şi de nepătruns, întocmai ca tăcerea mormîntului.
Aşa că, de vrei să am eu o viaţă de care să pot spune
că e viaţă, trebuie să intri numaidecît în bătălia asta a
dragostei, nu într-o doară ci nici cu sfiiciune, ci cu zelul şi
cu rîvna pe care ţi "le cere dorinţa mea, păstrîndu-mi credinţa
prietenească de care sînt sigur.
Acestea fură spusele lui Anselmo către Lotario, şi la
toate ascultă acesta cu atîta luare-aminte, încît, în afară
de ceea. ce stă scris că s-a spus, nu-şi dezlipi buzele pînă
ce nu văzu că a sfîrşit ce avea să-i spună ; şi dîndu-şi
seama că nu-i mai rămăsese nimic de spus, după ce stătu
şi se uită la el o bună bucată de vreme, ca şi cum s-ar fi
uitat la ceva ce n-a mai văzut în viaţa lui, din care pricină
s-ar fi umplut de spaimă şi mirare, rosti :
— Te ascult şi nu-mi poate intra în cap, Anselmo prietene,
că nu-i glumă tot ce mi-ai spus, fiindcă de m-aş
fi gîndit că "vorbeşti cu tot dinadinsul, n-aş fi îngăduit să
ajungi pînă Unde-ai ajuns şi nu te-aş fi ascultat defel,
căci, nedîndu-ţi ascultare, te-aş fi împiedicat să ţii pre-
82
dica asta lungă. Şi-mi închipui că, i. ' da5. nu~™1
mă cunoşti, ori eu nu te cunosc pe ti. vţ^°rt)
fiindcă eu ştiu bine că eşti Anselmo, iar i,. '^
Lotario. Doar atîta-i baiul, că am început s.
eşti Anselmo acela pe care-l ştiu eu, iar tu trt.
gîndit că nici eu nu sînt acel Lotario ce-ar trx
fiu, căci lucrurile pe care mi le-ai spus nu-s nici ele Vi
nice de Anselmo acela care îmi este prieten, după cuu,
riici ceea ce-mi ceri nu-i poate fi cerut lui Lotario cel pe
care-l cunoşti. Căci prietenii cei buni se cuvine să-şi încerce
prietenii şi să se folosească de ei, cum a spus un
poet, usque ad aras i, lucru care vrea să spună că nu trebuie
să se folosească de prietenia lor în treburi care ar fi
împotriva lui Dumnezeu. Şi dacă aşa a judecat un păgîn
despre prietenie, nu cu atît mai mult se cuvine să judece
aşa creştinul, care ştie că pentru nici un soi de prietenie
omenească nu trebuie ,să şi-o piardă pe a cerului ? Şi cînd
prietenul s-ar întîmpla să împingă aşa de departe lucrurile
încît să-şi uite frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni
de dragul prieteniei, asta nu trebuie să se întîmple pentru
orice fleac de nimica, ci pentru împrejurările în care e în
joc onoarea sau viaţa prietenului său. Aşa că spune-mi tu
acuma, Anselmo : care din acestea două îţi este primejduită,
ca să mă aventurez eu în a-ţi face pe plac, săvârşind
un lucru atît de nevrednic, cum îmi ceri tu să săvîrşesc ?
Nici una, de bună seamă ; ba, dimpotrivă, îmi ceri, după
cîte pricep eu, să mă străduiesc şi să fac tot ce-oi putea
spre a-ţi lua viaţa, lăsîndu-te lipsit de onoare, şi pe mine,
1 Pînă la altare (lat.). Locuţiune antică, însemnînd prohibiţia de
a pune ceva, în speţă prietenia, mai presus decît cultul divinităţii ;
cuvintele acestea sînt atribuite lui Pericle, care le-ar fi spus unui
prieten ce-i cerea să jure fals în favoarea lui într-un proces, după
cum relatează undeva Plutarh. Dacă Cervantes le atribuie unui
poet, este desigur pentru că le-a găsit citate în versurile vreunui
c.ontemporan, ce le va fi găsit el însuşi în versiunea spaniolă atunci
apărută, intitulată De la mala verguenza (Despre adînca ruşinare)
a lucrării lui Plutarh,
63
dimpreună cu tine. Pentru că, dacă trebuie să mă zbat ca
să-ţi fur onoarea, e limpede că îţi iau şi viaţa, căci omul
fără de onoare e mai rău decît mort ; şi fiind eu unealta
unui atît de mare rău pe cit vrei tu să-ţi fac fiindu-ţi
unealtă, nu mă dezonorez oare şi eu, rămînînd, ca urmare
a aceluiaşi fapt, lipsit şi de viaţă ? Ascultă, Anselmo prietene,
şi rabdă, fără să-mi răspunzi nici un cuvînt pînă ce
n-oi sfîrşi de spus tot ceea ce mi-o trece prin minte în
legătură cu ce ţi-a venit ţie chef să faci, că ţi-o rămîne şi
ţie timp să-mi răspunzi, şi te-oi asculta şi eu pe tine
atuncea.
— Cu dragă inimă, zise Anselmo, Spune tot ce ai.
poftă.
Şi Lotario urmă, spunînd :
, — Pare-mi-se, o, Anselmo, că în clipa de faţă mintea
ta este aşa cum e întotdeauna .mintea maurilor, cărora nu
le poţi vîrî în cap în ce greşeşte sscta lor. nici prin citat "•
din Sfînta scriptură, nici prin argumente adresate raţiuni
şi nici prin argumente întemeiate pe dogmele Crezul vi, c
trebuie să le aduci sub ochi pilde care sa se poată ţipai
lesne de înţeles şi în stare _să ducă la o încheiere neîndoiel
nică, adică matematiceşte demonstrabile, care să nu poan
fi negate, aşa ca şi cînd ar fi să spui : ..Dacă din dou
părţi egale luăm părţi egale, cele ce rămîn sînt si e1
egale". Şi dacă nu pricep asta numai din vorbele tale
cum se şi întîmplă de fapt, trebuie să le-o arăţi pi in
semne, punîndu-le-o sub ochi ; şi chiar făcînd toate ice«.- .
tea, tot n-ajunge nimeni s-o scoată la capăt cu jei si sa-i i
încredinţeze de adevărurile sfintei noastre religii. Şi toc- '
mai la fel ar trebui să fac şi eu cu tine, folosindu-ma dj
aceleaşi mijloace7, pentru că dorinţa ce s-a născut în si -
fletul tău e atît de rătăcită şi atît de departe de tot a
s-ar putea numi urmă de raţiune, încît mi.se pare că as
strica orzul pe gîşte d'e-ar fi să încerc a te face să-ţi pricepi
naivitatea (căci deocamdată nu vreau să-i dau alt j
nume), ba chiar îmi vine să te las în nebunia ta, drept pedeapsă
pentru gîndurile deşucheate ce nutreşti ; dar nu-mi
îngăduie să te aduc la aşa strîmtoare prietenia ce ţi-o port,
care nu consimte să te las pradă unei atît de vădite primejdii
de pierzanie. Şi pentru ca să vezi limpede, repetă-
mi, Anselmo : nu mi-ai spus tu că trebuie să ispitesc
o femeie care e la locul ei, să înfrîng voinţa unei femei
cinstite, să dau plocoane unei femei dezinteresate, să fac
curte unei femei cuminţi ? Ba sigur că mi-ai spus-o ? Păi
dacă tu ştii că ai o femeie la locul ei, cinstită, dezinteresată
şi cuminte, ce mai cauţi ? Şi dacă socoteşti că va ieşi
biruitoare din toate asalturile ce'i-aş da (aşa cum va ieşi,
nu mai încape îndoială !), ce titluri crezi că-i pot da pe
urmă, mai spre lauda ei, decît cele pe care le merită acum,
sau'ce-ar putea fi ea mai mult după asta decît eeea ce
este acum ?Din două una : ori tu n-o socoteşti aşa cum
zici, ori nu ştii ce-mi ceri ! Dacă n-o ^socoteşti aşa cum zici
că este, cum îţi vine s-o încerci şi nu te porţi cu ea aşa
cum îţi vine mai la îndemînă şi cum se cuvine să te poeţi
cu o stricată ? Dar dacă este aşa de vrednică cum crezi,
nesăbuit lucru ar fi să te apuci a pune la încercare adevărul
însuşi, de vreme ce, după experienţă, ea va rămîne
preţuită tot ca mai înainte. Prin urmare, e limpede că a
încerca lucruri din care mai curînd ni s-ar putea trage
pierzania decît mîntuirea e semn de minte slabă şi de
cutezanţă peste orice cuviinţă, mai cu seamă cînd încerci
lucruri dintr-acelea la care nu te împinge nimeni cu de-a
sila, ba încă din cele care-ţi arată singure, de departe, că
nebun trebuie să fii să-ţi vîri de bunăvoie capul sub
Evanghelie ! în treburi greu de dus la capăt intri de dragul
lili Dumnezeu, sau le încerci de dragul lumii, sau de
dragul amîndurora : cele pe care le săvârşeşti pentru Dumnezeu
sînt dintre cele făptuite de sfinţi, care s-au învrednicit
să ducă viaţă de îngeri în trup de om ; cele pe care
le săvîrşeşti de dragul lumii sînt fapte dintr-ale celor ce
călătoresc peste noianuri întinse de ape, străbătînd fel de
fel de climate şi rătăcind printr-atîta amar de străinătăţi
85
spre a dobîndi ceea ce se numeşte avuţie ; iar cele pe care
le înfrunţi de dragul Domnului şi a lumii deopotrivă şînt
fapte dintr-ale soldaţilor viteji, care nici n-au văzut bine
că s-a deschis în zidul vrăjmaş din faţa lor doar atîta drum
cît poate tăia o ghiulea rotundă de artilerie, că pe loc,
lăsând deoparte orice simţămînt de frică, fără să ia în
seamă ori să ocolească primejdia vădită care-i ameninţă,
purtaţi pe sus ca în zboruri de aripile dorinţei lor de-a
fi scut legii străbune, poporului şi regelui, se azvîrl fără
să mai stea pe gînduri în mijlocul miilor de prilejuri de-a
da piept cu moartea ce-i aşteaptă ! Acestea sînt lucrurile
care trebuie încercate, şi e o onoare, o mîndrie şi un izvor
de foloase să le încerci, oricît de pline de neajunsuri şi de
primejdioase ar f i ; dar cea pe care spui tu că vrei s-o
încerci şi s-o pui la cale nu-i faptă care să-ţi dobîndească
raiul lui Dumnezeu, nici bogăţii, nici faimă pentru oameni

pentru că, de bună seamă, chiar de-ar fi să ieşi din

ea aşa cum doreşti, la sfîrşit n-ai să fii nici mai vestit, nici
mai bogat, nici mai respectat decît eşti acuma ; iar de nu
ieşi aşa, ai să te vezi în cea mai groaznică mizerie ce se
poate închipui, fiindcă n-are să-ţi folosească la nimic să-ţi
spui atuncea că nimeni nu ştie de nenorocirea ce ţi-a căzut
pe cap, căci are să fie îndeajuns s-o ştii tu singur ca
să te cătrănească şi să-ţi sfîşie inima. Şi, ca întărirea a
acestui adevăr, aş vrea să-ţi spun o stanţă făcută de faimosul
poet Luis Tansilo 1 la sfîrşitul primei părţi din poema
lui, Lacrimile sfîntului Petru, care zice aşa :
„Creştea durerea şi ruşinea trează
în Petru cînd de ziuă s-a crăpat,
Şi chiar de nu-l vedeau alţi ochi, oftează
în sine, dîndu-şi seama de păcat:
1 E vorba de poetul napolitan Lftigi Tansillo, autor al lăudatei
poeme Le Lagrime din Sân Pietro, traduse în 1587, în- spanioleşte
de către Luis Gâlvez de Montalvo, prieten al lui Ceryantes.
86
Căci unui suflet nobil nici nu-i pasă
De-l vezi sau nu, spre-a fi el ruşinat,
Căci sie însuşi şi-a făcut dosadă
Cînd ceru-i doar de faţă ca să -i vadă."
Aşa că n-ai să-ţi scuteşti durerea doar ţinînd-o ascunsă •
a, dimpotrivă, vei plînge necontenit, de nu lacrimT d'ntr-
ale ochilor, apoi lacrimi de sînge, dintr-ale inimi a?a
cum phngea naivul acela de doctor despre rare poetS
nostru ne povesteşte că a făcut proba vasulS pe^re
maiCu scaun la cap, s-a ferit s-o facă pradentriBeSS
dP 7 °ata, treaba aSta "«-l decît născocire P^-
de în ea taine morale vrednice de a fi pătrunse,
cugetate şi imitate. Cu atît mai mult cu cît prin
ceea ce am de gînd să-ţi spun acuma, ai să ajungi să-tt
™ Fe?eala Pe care vrei s-o Sşeţt L
' dacă,cerul> «u soarta cea bună, te-ar
-°r legîUit al unui diamant de ™™
nt Cire-^ de'ale cărui aPe ^inunate
J giuvaergiii cunoscători de pietre nesteîntr
unn7 "a> ?1 d ? S'ar întîmPla « toţi într-un g£
i într-un gmd sa spună că diamantul atinge prin străpoate
ajunge p asemenea pian
furioso- în ««« Ariosto poreeitînd,
cu vasuf înS! SS^t SS :" "" ^^^
...Ben sarebbe foile
Chi quel che non voria troyar, cercasse :
(Ar fi cu «devăriit^h.f'Tî e ,donna' ed W™ donna e molie!
vres sâ
87
tră, iar tu însuţi avînd aceeaşi părere ca şi ei, spune-mi :
de n-ai şti şi alte lucruri care să se împotrivească acestei
păreri, drept ar fi să-ţi vină chef să iei diamantul şi să-l
pui între ciocan şi nicovală, şi acolo, prin lovituri grozave
şi prin forţa grea a braţelor, să încerci dacă-i atît de tare
şi atît de pur după cum se spune ? Ba, mai mult, de-ar
fi să-ţi duci la capăt încercarea, să zicem că piatra ar
rezista la o probă atît de neghioabă : prin asta nu i-ar
spori întru nimic nici valoarea şi nici faima, iar de-ar fi
să se spargă, lucru care se prea poate întîmpla, n-ar însemna
să-l pierzi cu totul ? Ba de bună seamă că ar fi
pierdut, iar pe stăpînul lui l-ar socoti lumea toată nerod
curat, şi nimic altceva ! Aşa că bagă de seamă, Anselmo
prietene, că-ţi este Camila întocmai ca diamantul preţios,
atît după felul cum o judeci tu, ca şi după judecata celorlalţi,
şi n-ai temei să-i dai brînci într-o aventură din care
să iasă zdrobită, căci chiar de-ar fi să rămînă neatinsă,
nu poate urca în preţ mai presus decît este astăzi, iar da
cade cumva şi nu iese bine din încercare, gîndeşte-te de
pe acum ce te-ai face fără ea după ce i-ar scădea preţuirea
şi cu cîtă dreptate te-ai putea plînge singur de
tine, care ai fost cauza pierzaniei ei şi a ta. Bagă de seamă
că nu se află pe lume giuvaer care să fie mai de preţ de-i|
cjt o femeie cinstită şi respectată, şi că onoarea femeilor'
stă toată în numele bun pe care-l au printre oameni ; ş
cum numele bun al femeii tale şi cinstea ej. sînt atît d
mari încît ajung pînă la culmile virtuţii, cum ştii bine, d1
ce vrei să pui la îndoială adevărul acesta ? Bagă de seama
prietene, că femeia e o fiinţă slabă, şi nu se cade să-i pu
nem dinainte obstacole de care să se împiedice şi să cădi a
ci, dimpotrivă, trebuie luate din calea .ei, netezindu-i drumul
şi scutindu-i-l de orice neajuns, ca să poată, nestiiv
gherită şi nesupărată, zbura cu toată iuţeala spre dobîn
direa desăvîrşirii care-i lipseşte şi care constă în a fi virtuoasă.
Naturaliştii povestesc că hermina e o vietate micuţă,
cu blana foarte albă, pe care cînd vor s-o prindă
vînătorii, se folosesc de un tertip : ştiind cărările pe unde
88
are obicei să treacă, i le acoperă" cu noroi, şi pe urmă,
hăituind-o, p fac să se îndrepte într-acolo, şi cum dă hermina
de tină, se opreşte locului şi se lasă prinsă şi dusă în
robie, mai curînd decît să treacă prin noroaie şi ,să-şi prăpădească,
murdărindu-şi-l, albul blănii, pe care pune preţ
mai mare decît pe libertate şi pe viaţă. Femeia cinstită şi
castă e ca o hermină, şi mai albă decît zăpada cea mai
curată îi e virtutea cinstei ; iar cel ce-ar vrea ca ea să nu
şi-o piardă, ci, dimpotrivă, să şi-o păstreze, scutindu-şi-o
- de rele, trebuie să se poarte altfel decît se poartă vînătorii
cu hermina, căci n-are de ce să-i pună dinaintea ochilor
noroiul plocoanelor .şi al galanteriilor unor ibovnici nelalocul
lor, fiindcă, poate (ba chiar fără doar şi poate), biata
de ea n-are atîta virtute şi putere în firea ei încît să izbutească
singură să răstoarne aceste piedici şi să treacă
peste ele ; aşa că e nevoie să-i fie luate din cale, punîndu-
i-se dinainte •curăţia virtuţii şi frumuseţea bunului renume.
Tot aşa, femeia cumsecade se mai aseamănă şi cu
o oglindă de cristal, strălucitoare şi curată, supusă însă
întunecării şi întinării cu fiecare nouă răsuflare care-i
atinge luciul. Cu femeia virtuoasă trebuie să te porţi, aşa
cum se poartă credincioşii cu moaştele : închinîndu-li-se,
fără să le atingă. Trebuie păzită şi preţuită femeia de
treabă, cum e păzită şi preţuită o grădină frumoasă, plină
de trandafiri şi de alte soiuri de flori, al cărei stăpîn ny
îngăduie nimănui să se plimbe pe alei, nici să atingă vreo
floare : destul să le fie, celor ce trec, că se pot bucura,
de departe şi printre zăbrele de fier, de frumuseţea şi de
mireasma ei. în sfîrşit, aş vrea să-ţi spun nişte versuri
care mi-au venit în minte, auzite într-o piesă de teatru
modernă , ce mi se par a se potrivi de minune cu ce-ţi
— '
1 Probabil că Cervantes face aici aluzie îa una din propriile sale
scrieri, comedia La Conţusa (încurcata), astăzi - pierdută, despre
care pomeneşte cu satisfacţie în al său Vttaje del Parnaso, spunînd
că „parecio en los teatros admirabîe" („a făcut mare efect pe
scene"). Pare să fi fost pandantul altei comedii a lui Cervantes,
'ntitulată La Entretenida (Piesă amuzantă), care ni s-a păstrat.
89
spuneam. Un bătrîn înţelept îl sfătuia pe altul, care eraj
tatăl unei ,fete frumoase, s-o ţină departe de ochii lumii,!
s-o păzească bine, închisă în casă, şi, printre alte motive,!
îi spuse cele ce urmează :
N^J_ •
„Ca de sticlă e femeia,
Dar n-aş încerca-o, parcă,
Dacă poate să se spargă, . • .
Cine ştie ?... vorba ceia !
Greu mai dregi, uşor mai strici!
Şi nu-i prea cu cap să-ncerce
Omul dacă spart mai merge
Vasul, fără de lipici!
Cuminţenia e-un tezaur '.
Nu găsesc c-ar fi trăsnae :
Sînt pe lume şi Danae,
Dar mai sînt si ploi de aur !"
Tot ce ţi-am spus pînă aici, p, Anselmo, a fost cu privire
la tine, şi nu-i rău s-auzi acuma şi cîte ceva din ceea ce
mă priveşte pe mine, iar de-o fi să mă lungesc la vorbă,
iartă-mă şi tu, că toate astea le cere labirintul în care ai
intrat şi din care vrei să te scot eu. Tu mă socoteşti prieten
şi vrei să-mi vătămi cinstea, lucru cu totul împotriva
prieteniei ; şi nu numai că ,pretinzi una ca asta, ci-mi mai
ceri să ţi-o vatăm şi eu pe-a ta. Că vrei să mi-o ştirbeşti
mie, e limpede, pentru că de îndată ce Camila va vedea
că-i fac ochi dulci, aşa cum îmi ceri, nu mai încape nici o
îndoială că are să mă socotească om necinstit, lipsit de
onoare şi desfrînat, de vreme ce pun la cale şi încep a face
un lucru atît de deosebit de ceea ce prietenia ta şi faptul că
sînt cine sînt mă obligă să fac. Iar de faptul că doreşti să-ţi
ştirbesc şi eu ţie onoarea, nu mai încape îndoială, pentru
90
că, de îndată ce va prinde de veste că-i fac ochi dulci Cămilei
nu se va putea să nu-i treacă prin minte gîndul că cine
ştie ce semne de uşurătate, descoperite de mine în purtarea
ei, mi^au dat curajul şă-mi dezvălui dorinţele necurate,
aşa că, socotindu-se necinstită, cade asupra ta necinstea
ei, de vreme ce ea îţi aparţine. De aici ia naştere ceea
ce se petrece de obicei, şi anume, că 'bărbatul unei femei
necredincioase, chiar de-ar fi fost să se întîmple asta fără
ştirea lui şi fără să-i ,fi dat el prilej nevesti-si să facă
altceva decât trebuie, oricît de puţin ar fi fost în puterea
lui s-o împiedice şi oricît de grijuliu şi de puţin lăsător
s-ar fi arătat în a o păzi şi a o scuti de nenorocire, lumea
îi azvîrle porecle ,de ruşine, totuşi, şi-l numeşte în aşa fel
de ,parcă l-^ar înjura, iar cei care ştiu cît îi e de ticăloasă
femeia îl privesc într-un anume chip, mai curînd cu dispreţ
decît cu compătimirea ce i s-ar cuveni, cînd e vădit
că nu din vina lui, ci din pricina toanelor netrebnicei cu
care s-a însoţit a intrat el pînă-n gît în asemenea nenorocire.
Şi vreau să-ţi spun pricina pentru care. pe bună dreptate,
îşi pierde cinstea bărbatul femeii stricate, chiar dacă
el n-o ştie de stricată, nici n-are vreo vină şi
nici nu i-^a dat prin ceva prilejul să decadă. Să nu te plictisească
spusele mele, pentru că totul are se să întoarcă
în folosul tău. Cînd l-a creat Dumnezeu pe tatăl nostru
dintîi în paradisul pămîntesc, spune Sfînta scriptură că
l-a cufundat ^pe Adam într-un somn adînc şi că, pe cînd
dormea el, i-a scos din partea stingă o coastă, din care a
făcut-o pe mama noastră, Eva ; şi cum s-a deşteptat Adam
şi is-a uitat la ea, a spus „Carne din carnea mea este şi
os din oasele mele !" Iar Dumnezeu a spus : „Pentru ea
îi va părăsi omul pe tatăl şi pe mama sa, şi vor fi amîndoi
un trup". Atunci a fost instituită sfînta taină a căsătoriei,
care leagă doi oameni cu asemenea legătură,
încît doar moartea dacă-i mai poate dezlega. Şi atîta putere
şi atîtea virtuţi are taina aceasta minunată, încât
poate face ca doi oameni deosebiţi să fie unul şi acelaşi
4 " '
91
trup ; ba încă poate şi mai mult în cazul căsătoriilor izbutite,
unde .soţilor, chiar dacă fiecare îşi are sufletul lui,
vrerea le e una şi aceeaşi. De aici decurge urmarea că,
fiind trupul soţiei acelaşi cu al soţului, petele ce-o înti-j
nează ,pe ea, sau relele obiceiuri pe care le dobîndeşte :
răspund în carnea lui, chiar dacă nu el i-a dat, cum s-ai
mai spus, prilej de-a păcătui. Pentru că întocmai cum-j
durerea unui picior sau a altui mădular al trupului ome-j
nesc o simte tot trupul, ca unul ce se află zidit dintr-c
aceeaşi carne, întocmai cum capul suferă de durerea
gleznei, fără să fie vinovat de ea, tot aşa şi bărbatul rămîne
necinstit de necinstea femeii, pentru că face cu ea
un singur trup ; şi cum onoarea ca şi dezonoarea din
carne şi din sînge se trag pe lumea asta, iar cinstea ori
necinstea femeii păcătoase de felul ăsta este, bărbatul n-are
încotro şi trebuie ,să ia asupră-şi o parte din acestea şi să
fie socotit dezonorat, chiar fără s-o ştie. Vezi deci. o,
Anselmo, în ce primejdie te vîri atunci cînd vrei să tul-,
buri pacea în care vieţuieşte o nevastă cumsecade ca a
ta ; vezi pentru ;ce deşartă şi nestâpînită curiozitate vrei
tu să trezeşti patimile ce zac acum împăciuite în pieptul
castei tale soţii ? ! Bagă de seamă că lucrul spre care
aventurezi să-'l cîştigi e de foarte puţin preţ, în vreme ce
pierderea poate fi atît de mare, încît îmi lipsesc pînă şi
vorbele ca să ţi-o pot zugrăvi, aşa că mă opresc aici. Dar
dacă tot ce ţi-am spus nu-i de ajuns ca să-ţi întoarcă
gîndul de la planul tău nenorocit, n-ai decît să-ţi cauţi
altă unealtă a necinstirii şi nefericirii tale,- fiindcă eu;
n-arn de gînd să-ţi slujesc ca atare, chiar de-ar fi ca prin
asta să-ţi pierd prietenia, pagubă decît care nu-mi pot
închipui alta mai grea pe lume !
Tăcu, după ce' spuse toate astea, cinstitul şi înţelep-j
tul Lotario, iar Anselmo rămase atît de tulburat şi de
dus pe gînduri, încît multă vreme nu-i putu răspunde
vorbă ; dar pînă în cele din urmă îi zise :
92
•— Ai văzut cu cîtă luare-aminte am ascultat, Lotario
prietene, tot ceea ce ai avut poftă să-mi spui, şi în judecăţile,
pildele şi parabolele tale am recunoscut bogata înţelepciune
pe care ţi-o ştiam şi culmea prieteniei adevărate
la care te-ai putut înălţa ; recunosc, de asemenea, şi
mărturisesc că dacă nu-ţi urmez sfatul şi fac tot pe gîndul
meu, înseamnă că mi s-a urît cu binele şi-mi fac răul
cu mîna mea. O dată hotărît lucrul acesta, trebuie să mă
socoteşti atins acum de boala care le încearcă uneori pe femei
cînd le vine cheful să mănînce ţărnă, moloz, cărbune,
ba chiar şi alte lucruri şi mai rele, cu toate că sînt greţoase
la vedere şi cu atît mai scârboase cînd e vorba să
le pui la gură ; aşa că e nevoie să te foloseşti de vreun
tertip viclean ca să mă vindeci, şi asta nu-i prea greu să
izbuteşti, doar începînd să-i faci ochi dulci Camilei, chiar
de-o fi ,s-o faci la început mai domol şi în chip prefăcut ;
iar ea nu poate fi atît de slabă încît să-şi dea cinstea pe
gîrlă de la primele întîlniri; cu începutul acesta mă voi
mulţumi, iar tu vei fi împlinit tot ce 'datorezi prieteniei
noastre, nu numai redîndu-mi viaţa, ci şi încredinţîndu-mă
că nu-mi ştirbesc onoarea ! Şi eşti ţinut să faci asta dintr-
o singură pricină : căci fiind eu aşa cum sînt, hotărît
cu nestrămutare să-mi pun în practică încercarea aceasta
a cinstei femeii mele, n-ai să poţi consimţi tocmai tu
să-mi dau pe faţă nebunia faţă de altul, ce mi-ar primejdui
onoarea pe care tu te îngrijeşti să nu mi-o pierd ;
iar daca a ta ar putea să scadă în ochii Camilei, cîtă
vreme ai stînjeni-o cu dragostea, prea puţină însemnătate
are, pentru că nu va trece mult şi, văzîndu-i noi tăria
de suflet la care ne aşteptăm din parte-i, îi vei putea
spune tot adevărul despre încercarea noastră, fapt care
te va ridica din nou în stima ei, întocmai ca la început.
1 E vorba de isterie, în timpul acceselor căreia se spunea pe
atunci că unele femei îşi manifestă dorinţa de a mînea tot soiul
de lucruri dezgustătoare sau necomestibile din credinţa că au proprietăţi
medicinale.
93
Şi cum tu n-ai mare lucru "de pierdut şi mie îmi poţi da
atîta mulţumire punînd. puţinul acesta în joc, nu te mâi
împotrivi şi fă-o, chiar de-a'r fi să mai vezi şi alte piedici,
•căci,' aşa cum ţi-am mai spus, nu trebuie decît să începi,
şi cu asta eu mă declar gata să închid procesul.
Văzînd Lotario cît de nestrămutat era Anselmo în
hotărîrea lui şi nemaştiind ce pilde să-i aducă în sprijinul
spuselor sale, nici la ce judecată dreaptă să'-l îndrume
ca să-l facă să nu-şi urmeze planul, mai văzînd
el pe deasupra că-l mai ameninţa şi că avea să încredinţeze
altuia taina planului său nesăbuit, se hotărî, ca să
înlăture o nenorocire mai mare, să-l mulţumească, fâcînd
ceea ce-i cerea, cu gîndul ascuns să se ' poarte în toată
treaba asta în aşa chip mcît, fără să-i sucească frumoasei
Camila capul şi să-i tulbure liniştea, să rămînă Anselmo
îndestulat în dorinţele sale. Aşa că îi răspunse să nu-şi
mai împărtăşească gîndul nimănui altcuiva, căci îşi lua
el sarcina asta, începînd-o cînd i s-o părea lui mai nimerit
s-o înceapă, îl îmbrăţişa Anselmo cu multă duioşie şi
dragoste şi-i mulţumi pentru că se învoise s-o încerce, de
parcă cine ştie ce mare favoare i-ar fi făcut, şi rămaseră
înţeleşi ca Lotario să se pună pe treabă chiar de-a doua
zi, pentru că el, Anselmo, avea să-i ofere prilejul şi răgazul
trebuincios de a_i vorbi Camilei între patru ochi,
mai dîndu-i şi banii şi giuvaerurile cu care s-o dăruiască.
îl sfătui să-i facă serenade, să scrie versuri întru lauda ei
şi-i spuse că, de cumva n-ar voi el să-şi bată capul să le
facă singur, i le va face el însuşi. La toate se învoi Lotario,
nutrind într-ascuns cu totul alte gînduri decît îşi
închipuia Anselmo, şi după învoiala asta se întoarseră la
Anselmo acasă, unde o găsiră pe Camila arzînd de nelinişte
şi de grijă şi aşteptîndu-şi soţul, care în ziua aceea
întârziase mai mult ca de obicei.
Lotario plecă acasă, iar Anselmo rămase la căminul
lui, la fel de mulţumit pe cît era Lotario de căzut pe gînduri,
neştiind pe unde să scoată cămaşa ca să iasă basma
94
curată dintr-o aşa de nesăbuită tărăşenie ; şi toată noaptea
aceea nu se g'îndi la altceva decît la chipul cum l-ar putea
păcăli pe Anselmo fără s-o jignească pe Camila, iar a
doua zi se duse la masă la prietenul său, unde fu întîmpinat
cu bunăvoie de Camila, care-l vedea cu ochi buni
şi-l primea întotdeauna bucuroasă din pricina prieteniei
ce-i purta soţul său. Sfîrşiră de mîncat, fu strinsă masa,
iar Anselmo îi zise lui Lotario să rămînă acolo cu Camila
cîtă vreme avea să lipsească el (căci îl chema în oraş o
treabă ce nu răbda amînare), fiindcă într-o oră, două,
avea să se întoarcă. Camila îl rugă să nu plece, şi Lotario
se oferi să-l întovărăşească, dar nu izbutiră să-l con-.
vingă pe Anselmo, care, dimpotrivă, îl sili pe Lotario să
rămînă şi să-l aştepte, ,sub cuvînt că avea de vorbit cu
dînsul, mai tîrziu, lucruri de mare însemnătate, îi mai
spuse şi Camilei să nu-l lase pe Lotario singur cît ,timp
va lipsi el, şi, într-adevăr, se pricepu atît de bine să se
prefacă şi -să arate că e nevoit a-i părăsi, că nimeni n-ar
fi putut să-şi dea seama de prefăcătoria lui. Plecă deci
Anselmo si rămaseră singuri la masă Camila şi Lotario,
fiindcă ceilalţi, oameni de-ai casei, se duseseră cu toţii să
mănînce. Lotario se văzu în arenă, în primejdia dorită de
prietenul său, faţă în faţă cu duşmanul, care ar ii putut
birui doar prin frumuseţe un escadron de cavaleri armaţi;
închipuiţi-vă dacă avea de ce se teme Lotario ! Dar tot
ce făcu el atunci fu să se sprijine într-un cot, pe un braţ
al jilţului, şi să-şi lase ,capul pe o mînă, cerînd iertare
Camilei pentru chipul lui atît de necioplit de-a se purta,
sub cuvînt că mult ar dori să se poată hodini puţintel,
pînă ce s-o întoarce acasă Anselmo. Camila îi răspunse
că s-ar odihni mai bine pe un divan 1 decît pe jilţ, aşa că-l
rugă să se ducă în iatac şi să doarmă. Dar Lotario nu.se
'_ Estrada, cum se numea, pe vremea lui Cervantes, locul unde
femeile se aşezau, pe perne, sî-şi primeau musafirele. Lotario
v'nnd să se odihnească, e'sfătuit de Camila să se culce pe pernele
«vanului din odaia respectivă, de, modă orientală. •
95
învoi şi rămase pe loc, moţăind pînă la întoarcerea lui
Anselmo, care. cum o află pe Camila în odaia ei şi pe
Lotario adormit, crezu că, de bine ce întârziase el atîta
vreme, îşi şi găsiseră timp cei doi să stea de poveste, ba
încă să şi tragă un somn, şi abia aştepta clipa cînd se va
trezi Lotario, ca să plece cu el afară din casă şi să-l descoasă
de tot ce s-a întîmplat.
Totul se petrecu întocmai după dorinţa lui : .Lotario
se deşteptă şi ieşiră amîndoi din casă, aşa că-l întrebă
ceea ce dorea să ştie, iar Lotario îi răspunse că nu i se
păruse cu cale să dea pe faţă aşa, dintr-o dată, tot ceea
ce dorea, deci că nu făcuse altceva decît să laude pînă
una-alta frumuseţea Camilei, spunîndu-i că tot oraşul nu
vorbea decît de înţelepciunea şi farmecul ei, compliment
care i se păruse bun prilej de-a intra în vorbă cu dînsa
şi lucru în stare să-i cîştige bunăvoinţa, făcînd-o să-l as- <
culte cu plăcere şi altă dată, tertip fiind acesta asemeni
celor de ,care se foloseşte Diavolul cînd vrea să înşele
vreun suflet ce stă treaz şi înarmat gata să-l întîmpine
apărmdu-se ; căci în asemenea prilejuri Dracul se preschimbă
în arhanghel luminos, ,oricît ar fi el înger al
beznelor, iscîndu-ţi-se dinainte cu chip blînd ; dar pînă,
la urmă tot se dă pe faţă cine este si-şi duce ,la capăt;
planurile lui necurate, chiar dacă la început înşelăciunea r
i-a rămas nedescoperită. î
Toate acestea ,îl mulţumiră foarte pe Anselmo, care
făgădui să-i dea în fiecare zi acelaşi prilej, chiar de-ar
fi să nu plece din casă, căci, rămînînd locului, s-ar îndeletnici
.cu treburi care s-o împiedice pe Camila a-şi da
seama de vicleana cursă pusă la cale.
Se întîmplă, deci, să treacă mai multe zîle în care Lotario,
fără să crîcnească un ,cuvinţel de faţă cu Camila,
îi răspundea lui Anselmo că o ameţea vorbindu-î, dar că
niciodată nu putuse scoate de la dînsa un semn ,cît de ;.
mic că s-ar lăsa cumva atrasă spre vreo faptă cît de cît;
necinstită, sau că i-ar da lui o umbră cît de oiică de spe-
96
• anţă • ba, dimpotrivă, spunea că-l ameninţă mereu cu
darea în vileag faţă de soţul ei a necinstitei lui purtări
dacă nu se dezbăra o dată de asemenea gînd necurat.
— Foarte bine, zise Anselmo. Pînă aici a rezistat Cămila
doar cuvintelor. E nevoie să vedem cum rezistă la
lapte. Am să-ţi dau mîine două mii de scuzi de aur ca
să i-i oferi, ba chiar să i-i şi dăruieşti, şi am să-ţi mai
•au tot atâţia ca să cumperi giuvaericale cu ,care s-o momeşti,
căci femeile, mai ales cînd sînt frumoase, oricît
ele cinstite ar fi, sînt foarte .dornice să fie bine' îmbrăcate
şi împodobite ; iar dacă mai rezistă ea şi la ispita asta,
eu mă socot mulţumit şi nu ,te mai necăjesc cu nimic
altceva !
Lotario răspunse că, de vreme ce tot a început are de
gînd să ducă treaba pînă la capăt, cu toate că e sigur de
neizbînda lui şi de faptul că oboseala are să-i fie de-a
surda.
A doua zi primi .cei patru mii de scuzi şi, dimpreună
cu ei, patru mii de întrebări chinuitoare, pentru, că nu
ştia ce să mai născocească să-l poată minţi din ,nou ; dar
pînă în cele din urmă se hotărî să-i spună că era la fel
de nesimţitoare Camila la daruri şi la făgăduieli, curn
fusese si la vorbe dulci, şi că, n-avea de ce să se mai
ostenească, fiindcă-şi pierdea timpul de pomană. Dar
soarta, care mîna lucrurile spre alt capăt, vru ca Anselmo,
de îndată ce îi lăsase singuri pe Lotario şi pe Camila,
după cum luase obiceiul, să se închidă într-o odaie alăturată
şi pe gaura cheii, să privească şi să asculte ce făceau
cei doi, aşa că, văzînd cum mai bine de jumătate
de oră Lotario n-apiicase a rupe o vorbă cu nevasta lui,
dînd semne că nici n-avea de gînd să stea la taifas ,cu ea
măcar de-ar fi fost să rămînă locului veacuri în şir, pricepu
că tot ce-i spusese prietenul despre răspunsurile
date de Camila nu era altceva decît închipuire şi minciună.
Iar ca să vadă dacă-i cu adevărat aşa, ieşi din
odaie şi, chemîndu-l pe Lotario deoparte, îl întrebă ce nou-
7 — Don Quijote de la Mancha voi. II
97
taţi avea să-i dea şi în ce ape se scaldă Camila. Lotario îi
răspunse că nici prin gînd nu-i trece să ,mai stăruie cîtuşi
de puţin în planul său, pentru că ea răspundea atît de
tăios şi de acru, âncît îi tăia cheful să mai rostească vreo
vorbuliţă.
— Ah, zise Anselmo, Lotario, Lotario, rău te mai
plăteşti de tot ce-mi datorezi şi de marea încredere pe
care mi-am pus-o în tine ! Adineauri am stat şi m-am
uitat la voi pe unde se vîră cheia asta în broască şi am
văzut că nu i-ai spus o singură vorbă. Camilei, de unde
îmi dau cu socoteala că pînă şi pe cele de început le mai
ai de spus tot de-aici înfcolo ; iar dacă aşa stau lucrurile,
cum fără îndoială că şi stau, de ce mă înşeli şi pentru ce
vrei să-mi răpeşti prin viclenie, orice mijloc din cîte aş
putea găsi ca să dau astîmpăr dorinţei ce mă chinuie ?
Mai mult nu spuse Anselmo, dar fu de ajuns şi ceea
ce spusese ca să-l lase pe Lotario ruşinat, mai-mai să
intre în pămînt ; şi cum îi vîrîse un cuţit în inimă faptul
că fusese prins cu minciuna, îi jură lui Anselmo că din
clipa aceea îşi lua asupră-şi cu .tot dinadinsul sarcina de
a-l mulţumi fără să-l mai mintă, aşa cum avea să-şi poată
el singur da seama dacă avea ,să-l mai spioneze cu aceeaşi
curiozitate, cu atît mai mult cu cît n-avea să mai
fie nevoie de nici o altă .trudă din partea nimănui, pentru
că se va trudi el îndeajuns ca să-l mulţumească, risipindu-
i toate bănuielile. Anselmo îl crezu şi, ca să-i dea mai
mult răgaz pentru a se pune la treabă pe îndelete, fără
teama vreunui termen apropiat, hotărî ,să lipsească de-acasă
vreo opt zile, ducîndu-se la un prieten al .său, într-un
sat ce se afla nu departe de oraş ; şi chiar se înţelese cu
prietenul ca să-l poftească de-adevărat şi cu toată stării
in ţa, ca să aibă el faţă de ,Camila motiv să plece.
Nenorocit şi fără chibzuinţă te-arăţi Anselmo ! Ce a;
de gînd să faci ? Ce pui la cale ? Ce ,urzeşti ? Ia seam»
că-ţi faci răul cu mîna ta, urzindu-ţi necinstea şi pregă
tindu-ţi piertania.:;De treabă:i,hevastă e Camila ta; î:
93
pace şi fără temeri te poţi bucura de dînsa ; nimeni nu-tî
umbreşte bucuria ; gmdul ei nu rătăceşte în afara zidurilor
casei ; tu eşti cerul ei pe pămînt, ţinta dorinţelor
şi împlinirea poftelor ei, măsura ,cu care-şi măsoară vrenle,
pe care şi le potriveşte întru totul' după vrerelte
?i după a cerului ! Căci dacă nesecata mină a cinstei fru
^useţn, castităţii şi virtuţii ei îţi dă, fără de S o trudă"
«aţe bogăţiile pe care le deţine şi pe care e-ai putea
Ion, pentru ce vrei să mai. sapi pămîntul şi să cauţi
ane de roas
. ş s cauţi n
ane de proaspăt şi nemaivăzut aur, punîndu-te $ pri
mejdia de a vedea surpîndu-se asupră-ţi mina pentru
ca la urma urmei, nu e susţinută decît de stîlpU firif sale
slabe ? Baga de seamă că cel care caută ceea ce nu-! cu
putinţa, pe drept poate să piardă şi ceea ce-i cu putint V
aşa cum a spus mai bine decît mine un poet cînd Tspusl
Caut viaţa-n faptul morţii,
Sănătatea-n boli o cat,
Libertatea, sub lacăt,
Ieşirea,-ndărătul porţii,
Cinste,-n cel care-a trădat.
Soarta-mi, însă, de la care
N-aştept binele să-mi vrea,
S-a vorbit pe-ascuns cu cerul :
Cum „ce nu se poate" ceru-l
„Ce se poate" să nu-mi dea. i
din " II al
99
îeaptă şi cinstită ce era, porunca pe care i-o lăsa, plecîncî
bărbatul, şi-l rugă să ia seama, ,că nu era de fel bine sa
stea cineva la masă pe scaunul lui, cît timp va fi el plecat,
şi că dacă făcea lucrul acesta din lipsă de încredere într-
însa, socotind că n-avea să se priceapă a-i duce casa, îl
ruga să încerce doar de data aceea, şi ,avea să vadă, din
încercarea aceasta, că putea răspunde şi la sarcini mai
însemnate. Anselmo îi răspunse că asta ,era voinţa lui şi
că ea n-avea altceva de făcut decît să plece capul şi să
se supună. Făgădui Camila să facă aşa cum îi cerea, cu
toate că era împotriva voinţei sale. Anselmo plecă, şi a
doua zi ,veni Lotario în casă, unde fu primit de Camila;
care îl întîmpină cu căldură şi gînduri bune. Dar orînduj
lucrurile într-aşa chip încît să nu rămînă niciodată, într|
patru ochi cu Lotario, umblînd veşnic într-un cîrd d^
slujnice şi de servitori, şi mai ales în tovărăşia unei fet^j
în casă, pe nume Leonela, la care ţinea mult, ,căci crescuj
seră amîndouă, de mici, în casa părinţilor Camilei, ia|
cîmd se căsătorise cu Anselmo ,o luase cu sine. în ceL
dintîi trei zile Lotario, nu-i spuse nimic, măcar o singuri
dată, cu toate că nu i-ar fi fost greu la vremea cînd s«
strîngea masa şi oamenii casei dădeau zor să se ducă ş
ei să mănînce, fiindcă aşa primiseră poruncă din partel
Camilei ; ba încă Leonela avea ordin să mănînce înainte
Camilei şi să nu se mai dezlipească "de lîngă ea ; ,dar fata,
căreia îi umbla gîndul la. altele, mai pe gustul ei, şi avpg
nevoie de ceasurile acelea şi de răgazul dat de ele ca -."t
se îndeletnicească şi cu lucruri ce-o outeau mulţumi n. ,i
mult, nu împlinea întotdeauna porunca stăpînei sale, • i,
dimpotrivă, îi lăsa pe cei doi .singuri, ca şi cum tocmai
asta i s-ar fi cerut, însă ţinuta plină, de gravitate a Cămilei,
chipul ei cinstit, modestia .întregii sale făpturi era
atît de vădite, încît puneau căluş limbii lui Lotario.
Cu toate astea, folosul adus de multele virtuţi ale Ca<
milei, ce impuseseră tăcere lui Lotario, se întoarse mai ct
vîrf şi îndesat în paguba amîndurora, .căci dacă limba ră
mînea tăcută,
CLUJ
100
_____ -n—.« « —io-sgh|mb, bătea ihîmpii şi găsea
răgazul să contemple, amănunt cu amănunt, însuşirile virtuţii-
Ş frumuseţii întruchipate de Camila, care ar fi putut
înfierbînta pînă şi-o statuie de marmură, darmite o inimă
vie, de carne şi de sînge ! O tot privea Lotario, în răgazurile
cînd ar fi putut găsi timp să-i vorbească, şi se gîndea
cît de vrednică era să fie iubită, iar gîndul acesta începu
să dea încet-încet asalturi stimei pe care i-o purta
lui Anselmo, încît de p mie de ori îi veni să plece din oraş
si să se ducă pe alte meleaguri, aşa ca să nu mai dea ochi
cu Anselmo niciodată şi nici ,pe Camila să n-o mai vadă ;
dar ceea ce-l împiedica încă de pe atunci şi-l ţinea pe loc
era că prinsese gust s-o plivească. Se lupta cu sine însuşi
şi lua hotărârea să izgonească şi să nu mai simtă mulţumirea
care-i umplea sufletul la vederea Camilei ; se socotea
vinovat, atunci ,cînd sta de vorbă singur c'u sine, de
nebunia lui ; îşi spunea că e un prieten rău, ba chiar un
creştin nevrednic ; făcea comparaţie între- sine şi Anselmo,
ţinîndu-şi predici, şi toate sfîrşeau prin a-i spune că mai
mare fusese nebunia lui Anselmo de a se încrede întrînsul
decît trădarea lui, şi că, dacă ar găsi faţă de Dumnezeu,
cum avea faţă de oameni, o scuză pentru ceea ce avea
de gînd să facă, n-ar avea de ce să se teamă de vreo pedeapsă
a vinovăţiei sale.
Intr-adevăr, frumuseţea si meritele Camilei, dimpre-
.ună cu prilejul pe care naivul soţ li-l pusese la îndemînă
veniră de hac lealităţii lui Lotario, care, fără să mai vadă
în jurul lui nimic altceva în afară de obiectul spre care-l
împingea o înclinare firească, trei zile după plecarea lui
Anselmo, de-a lungul cărora," vrînd să nu-si dea curs dorinţei,
se află tot timpul în luptă cu sine, însuşi, începu să-i
declare Camilei dragostea lui cu atîta violenţă şi cu atîtea
stăruinţe de îndrăgostit, încît rămase înmărmurită Camila
Şi nu făcu altceva decît să se ridice de pe scaunul pe care
stătuse si să se încuie ,în camera ei, fără să-i mai răspundă
Un singur cuvînt. Dar răceala purtării ei nu făcu să slă-
5"'?.
101
bească în sufletul lui Lotario speranţele, care se nasc întotdeauna
deodată cu dragostea ; ba, dimpotrivă, îl făcu
s-o preţuiască şi mai mult pe Camila, care, acum că văzuse
în Lotario ceea ce nici prin gînd nu i-ar fi trecut vreodată
că poate vedea, nici nu mai ştia încotro să apuce şi, nepărîndu-
i-se nici prea sănătos lucru, nici prea cu cap, să-i
mai dea prilej a-i vorbi şi altă dată, hotărî să trimită -chiar
în noaptea aceea (lucru pe care-l şi făcu) pe un servitor
de-al ei cu o scrisoare către Anselmo, în care îi scria ceea
ce urmează :
CAPITOLUL XXXIV
Unde continuă nuvela curiosului nestăpînit
„întocmai cum spune o vorbă că rău îi sade oştirii fără,
de general si fortăreţei fără de castelanul ei, aş zice eu că
şi mai rău îi sade femeii tinere si măritate fără bărbatul
ei atunci cînd cine ştie ce prilejuri, cu neputinţă de înlăturat,
n-o cer. Atît de rău mă simt fără de tine si atît ăe
greu îţi îndur lipsa, incit, dacă nu te întorci cit poţi mai
curînd, mă voi duce să trăiesc din nou în casa părinţilor
mei, chiar de-ar fi să rămîn a ta fără de paznic ; pentru
că acela pe care mi l-ai lăsat, dacă poate purta acest nume,
cred că are grijă mai curînd de nevoile sale decît de ceea
ce te priveşte pe tine ; şi cum te ştiu înţelept, n-am ăe
ce-ţi spune mai multe, şi nici nu-i bine să-ţi mai înşir şi
altele de acelaşi fel".
Aşa suna scrisoarea primită de Anselmo, din care
înţelesese că Lotario pornise să dea atacul şi că soţia h
trebuie să f i răspuns la asta aşar cum el, soţul său, dorise
şr bucuros cum nu. se rhâi poate de asemenea veşti, îi tril
mise Camilei vorbă să nu plece de-acasă sub nici un cui
102
vînt, că el avea să se întoarcă fără întîrziere. Rămase mirată
Camila de răspunsul lui Anselmo, care o puse într-o
si mai mare încurcătură decît la început, pentru că acum
nu mai îndrăznea nici să stea liniştită acasă şi nici, cu atît
mai puţin, să plece la casa părinţilor ei, căci, rămînînd,
îşi punea în primejdie virtutea, iar plecînd, ieşea din vorba
bărbatului. Pînă în cele din urmă alese ceea ce era mai
rău, adică să rămînă acasă, cu hotărîrea de a nu fugi din
calea lui Lotario, ca să nu dea de vorbit slugilor, şi chiar
îi părea rău că scrisese ceea ce-i scrisese soţului său, de
teamă să nu creadă el cumva că Lotario văzuse într-însa o
femeie nelalocul ei şi că asta îl făcuse să nu-i mai păstreze
respectul cuvenit. Dar cunoscîndu-şi virtutea, se lăsă cu
totul în voia cerului, încrezătoare în gîndurile ei bune şi
în voinţa ei, care socotea că se va putea împotrivi fără
vorbă la tot ceea ce-i-ar fi plăcut lui Lotario să-i spună,
fără să mai pomenească nimic despre asta bărbatului ei,
ca să nu-l vîre în cine ştie ce încurcătură şi buclucuri :
ba chiar îşi bătea capul să afle chipul în care l-ar putea
dezvinovăţi pe Lotario faţă de Anselmo atunci cînd ar fi
fost ca bărbatul ei s-o întrebe ce-o împinsese să-i scrie
asemenea scrisoare.
Cu gînduri ca acestea, mai curînd cinstite decît înţelepte
sau nimerite, îl ascultă ea a doua zi pe Lotario, care
în aşa chip se pricepu s-o prindă la strîmtoare, încît stăpînirea
de sine a Camilei începu să şovăie, iar virtutea ei
avu îndeajuns de furcă trudindu-se să-i păzească ochii, ca
să nu i se vadă din ei compătimirea drăgăstoasă pe care
lacrimile şi cuvintele lui Lotario i-o deşteptaseră în piept.
Pe toate le băgă de seamă Lotario, şi toate acestea îl aprindeau
şi mai avan. Pînă în cele din urmă, părîndu-i-se lui
că era neapărată nevoie, în răgazul pe care i-l dădea lipsa
lui Anselmo, să izbutească a încercui şi mai strîns fortăreaţa,
dădu atacul pe calea vanităţii ei, lăudîndu-i frumuseţea,
pentru că nu se află pe lume lucru care să ducă mai
repede la predarea cetăţii şi să dărime tunurile întărite
103
ale deşertăciunii femeilor frumoase, decît deşertăciunea
însăşi, folosită de limbile linguşitoare. Intr-adevăr, Lotario
îşi dădu toată osteneala să mineze stînca cinstei femeieşti
cu asemenea tertipuri, că de bronz să fi fost Camila, şi tot
ar fi căzut. Plînse, imploră, făgădui, măguli, se încăpăţînă
să stăruie şi arătă atîta înflăcărare în dragostea lui, dînd
semne de atîta sinceritate Lotario, încît se sfîrşi cu rezistenţa
Camilei, şi el cuceri ceea ce sperase mai puţin şjjf
dorea mai mult pe lume. l
Camila se dădu bătută şi se lăsă în voia lui ; ce marţ
lucru, dacă nici măcar o prietenie ca a lui Lotario nu putuse
rămîne în picioare ? Pildă vădită, care arată că pa-|
tima dragostei n-o poţi învinge decît fugind de ea, şi că
nimeni nu trebuie să se ia la trîntă cu un duşman atît de
puternic, căci e nevoie de puteri dumnezeieşti pentrit a:
ţi le învinge pe ale tale, cele omeneşti. Numai Leonela
ştiu de slăbiciunea stăpînei sale, căci nu i-o putură i
cunde cei doi necredincioşi prieteni şi proaspeţi ioovni
Lotario se feri să-i spună Camilei despre ceea ce urz
Anselmo, ascunzîndu-i faptul că prilejul de-a ajunge un
ajunseseră li-l dăduse tot el ca nu cumva ea, din prici
asta, să-i preţuiască mai puţin dragostea, aşa că vru n
bine s-o lase să creadă că doar aşa, din întîmplare şi f;1
să fi fost pus la cale, necum în urma unui plan bine s
tornicit, i se aprinseseră lui călcîiele.
Se întoarse, puţine zile după asta, Anselmo acasă la 1.1,
şi nu băgă de seamă că-l lipsiseră, cît timp lipsise, de
lucru care fusese pentru el atît de puţin vrednic de grijă
şi pe care punea totuşi atîta preţ. Se duse numaideeît să-lj
vadă pe Lotario, pe care-l găsi acasă, cei doi prieteni s i
îmbrăţişară, şi cel dintâi îi ceru celui de-al doilea noutăţile
de care atîrna viaţa sau moartea lui.
— Noutăţile pe care,ti le pot da, o, prietene Anselmoj
zise Lotario, sînt că ai o femeie care ar putea fi pildă şi
încoronare a tuturor femeilor cinstite. Vorbele pe care f
le-am spus parcă le-aş fi semănat în vînt; făgăduielii
104
rcă nici nu i îe-aş fi făcut ; darurile nu mi-au fost prîjnite

cînd am dat s-o înduplec prin lacrimi prefăcute,

-i-a bătut joc de ele în văzul lumii. Hotărît lucru, Camila,

ntocmai cum e simbolul viu al frumuseţii, e şi vistieria

unde se păstrează cinstea, politeţea, pudoarea, ţinuta
demnă şi toate virtuţile ce pot face ca d femeie cu vază
ga fie fericită şi lăudată. la-ţi banii înapoi, prietene, fiindcă
uite-i aici, fără să fi avut nevoie să mă ating de ei,
căci cinstea Camilei nu cade la asalturi atît de josnice ca
acelea ale banilor, darurilor şi făgăduielilor. Mulţumeşte-
te cu atîta, Anselmo, şi nu dori să faci încercări mai
adînci ; şi de vreme ce tot ai trecut, călcînd cu tălpile^
nevătămate, peste talazurile mării atîtor greutăţi şi bănuieli
pe care ţi le pot da şi ţi le dau de obicei femeile, nu

ăuta să intri din nou, cufundîndu-te mai âdînc, în oceanul

noilor neajunsuri şi nici nu dori să încerci cu alt cîrmaci
virtutea şi tăria navei pe care cerul ţi-o dete pe
-earnă, ca să treci cu ea marea lumii acesteia, ci înţelege
e-ai ajuns într-un port sigur, aşa că aruncă în el ancora
dndului tău bun, rămînînd într-însul pînă ce-ţi va veni
-orocul să plăteşti birul de care nu se află pe lume diplomă
de hidalgo care să te poată scuti !
Anselmo rămase mulţumit cum nu se mai poate de
vorbele lui Lotario şi i le crezu ca şi cînd ar fi fost rostite
de cine ştie ce oracol ; cu toate astea, îl rugă să nu înceteze
cu stăruinţele, chiar dacă n-ar fi fost să fie decît din
curiozitate şi ca să-şi mai treacă vremea, cu toate că
n-avea nevoie să-şi mai dea de aici încolo tot atîta osteneală
ca pînă atunci, şi nu-i mai ceru decît să scrie şi
cîteva versuri întru lauda nevestei sale, numind-o în stihuri
Ciori, căci are să-i dea chiar el Camilei să înţeleagă
că Lotario era îndrăgostit de o femeie pe care o ascundea
sub acest nume ca s-o poată slăvi cu toată cinstea datorită
virtuţii ei, mai adăugind şi că, de s-o întîmpla cumva să
nu aibă Lotario chef a-şi bate capul să scrie versuri, avea
să i le facă el.
105
r~. '— N-are să fie nevoie de una ca asta, zise Lotario,
căci nu-mi sînt pînă într-iatîta de vrăjmaşe muzele încît
să nu dea, din cînd în cînd, o raită şi pe la mine. Dă-ţi
tu osteneala să-i spui Camilei ce ziceai c-o să-i spui despre
iubirea mea — chipurile — că versurile i le voi face eu,
şi dacă nu vor fi atît de bune pe cît o merită subiectul
lor, au să fie măcar cele mai bune pe care le pot eu face.
Astfel căzură la învoială nestăpînitul curios şi prietenul
lui trădător ; şi întorcîndu-^se Anselmo acasă, o întrebă
pe Camila ceea ce ea se minuna că nu o întrebase mai
degrabă : ce pricină fusese aceea care-o făcuse să-i scrie
scrisoarea trimisă atunci ? Camila îi răspunse că i se păruseră
privirile lui Lotario ceva mai îndrăzneţe decît pe
vremea cînd era şi el acasă, dar că-şi dăduse pe urmă
seama că se înşelase şi socotea că nu fusese decît o închipuire,
pentru că Lotario şi începuse să dea bir cu fugiţii
ori de cîte ori era vorba să vină s-o vadă ori să stea cu
dînsa de vorbă între patru ochi. Anselmo îi răspunse că
putea azvîrli bănuiala cît colo. pentru că ştia el bine cît
de îndrăgostit era Lotario de o nobilă domniţă din aceeaşi
cetate şi cum o slăvea în versuri, sub numele de Ciori, pe
lingă că. chiar de n-ar fi fost să fie el îndrăgostit, n-avea
a se teme Camila de nimic, avînd în vedere că lealitatea
Iui Lotario şi marea prietenie care-î lega pe ei doi. Şi de
n-ar fi ştiut 'Camila de la Lotario că era doar închipuire
goală dragostea lui pentru Ciori, cu care se lăudase faţă
de Anselmo ca să se poată îndeletnici uneori cîntînd în
stihuri laude Camilei sale, nu mai încape îndoială că ea ar
fi căzut, ca oricare altă femeie, în deznădăjduita, mreajă
a geloziei ; însă cum ştia la ce să se aştepte, trecu peste
temerea aceasta fără de nici o amărăciune.
A doua. zi, pe cînd erau toţi trei la masă, Anselmo îl
rugă pe Lotario să recite ceva din ceea ce scrisese pentru
iubita sa Ciori, căci de vreme ce Camila n-o cunoştea,
putea, fără teamă, sa spună despre ea tot ce .poftea.
— Şi chiar de-ar fi s-o cunoască, răspunse Lotario.?
nu i-aş ascunde nimic, pentru că atunci cînd un îndrăgostit
laudă frumuseţea iubitei şi o dojeneşte pentru cruzimea
ei, nu aduce nici un fel de ştirbire bunului său nume. Dar
fie ce-o fi : tot ce vă pot spune este un sonet pe care l-am
scris ieri, pe tema nerecunoştinţei acestei frumoase Ciori,
şi oare sună precum urmează :
SONET ' •'•"•
în pacea nopţii, cînd e somnul bun
Şi se-odihnesc la sînu-i muritorii,
Eu cerului şi dragei mele Ciori
Povestea mea de dragoste le-o spiîn.
Cînd intră alba, stelele apun, • ':
Şi astrul zilei sterge-n ceruri sorii,
Suspinele mi se-nteţesc cu zorii .
Şi agoniei vechi eu mă supun.
Cînd trece din zenituri spre amurg
• Aprinsa sferă-a soarelui si-asjinte,
Mai dureros mă-năbuşă-atunci plînsul.
Se-nioarce noaptea, lacrimile-mi curg,
Şi iarăşi aflu,-ntocmai ca-nainte, ' •"-.
Surd cerul, şi pe Ciori ca pe dînsul.
Sonetul i se păru bun Camilei, dar parcă şi mai bun i
se păru lui Anselmo, de vreme ce-l lăudă şi spuse că prea
crudă era femeia care, la atît de limpezi şi răspicate adevăruri,
nu găsea răspunsul nimerit. La asta, Camila întrebă

...-.,•- ,:,.;. •;;,•,••

'••-— Care va să zică, •-tot ce spun poeţii îndrăgostită'!,
adevărul adevărat ? •-.;,,.,
— Nu spun adevărul în calitate de poeţi, răspunse
Lotario, dar în calitate de îndrăgostiţi rămîn întotdeauna
la fel de veridici pe cît de scurt şi de răspicat se exprimă.
— Nu mai încape îndoială, îi întoarse Anselmo vorba,
cu gînd să sprijine şi să întărească planurile pe car;e şi le
făcuse Lotario cu Camila, căreia nici prin gînd nu-i dădea
ce urzeşte Anselmo, îndrăgostită cum era de Lotario.
Aşa că, simţind Camila cîtă plăcere îi face să asculte
orice din partea lui, mai ales că socotea de la sine înţeles
faptul că şi dorinţele lui, ca şi scrierile, tot îi erau închinate
şi că ea era adevărata Ciori, îl rugă să le mai spună
şi alt sonet, şi alte versuri, dacă mai ştie din ele.
— Da, mai ştiu unul, răspunse Lotario, dar nu cred
să fie la fel de bun ca primul, sau, mai bine zis, nu credj
că primul e tot atît de rău ca acesta. N-aveţi decît să-l|
judecaţi, fiindcă ,sună aşa :
SONET
Eu ştiu că mor ; de nu-mi crezi suferinţa,
Cu-atît mai mult sînt sigur c-am să pier !
Dar mai curmă mă văd plecat la cer
Decît să fac, că te iubesc, căinţă.
M-ai dat uitării,.surghiunit în ger ;
Pustiu mă simt si-n van mai am fiinţă,
' la-mi inima, deschide-o ! T-e-ncredinţă
Că-i chipul tău în ea, şi-ntr-însul sper !
Căci îţi păstrez drept talisman icoana
Ce m-ocroteşte-n lupta şi-n prigoana
La care m-osîndeşti, închisă-n fort !
Plutesc în neguri, dus pe mări străine,
Nemaibătute, de primejdii pline,
Şi nu mă-ndrumă nici o stea spre port!
108
Anselmo lăudă şi acest al doilea sonet, aşa cum făcuse
cu primul, şi în felul acesta adăugă verigă după verigă
la lanţul cu care îşi încătuşa onoarea, punîndu-i ghiulelele
de picioare, de vreme ce, cu cît îl necinstea mai mult
Lotario, cu atît îi spunea că putea fi mai mîndru de onoarea
lui nepătată ; şi în felul acesta, cu fiecare treaptă pe
care o scobora Camila către miezul nemerniciei ei, în mintea
bărbatului său ea urca spre culmile' virtuţii şi ale unei
binemeritate faime.
Se întâmplă în vremea asta ca, aflindu-se o dată Camila
între-atîtea alte daţi, între patru ochi cu fata ei de încredere,
să-i spună :
— Mi-e necaz, prietenă Leonela, cînd îmi dau seama
cît de puţin am ştiut să mă preţuiesc, căci nici măcar nu
m~am priceput să-î fac pe Lotario să-şi plătească, printr-o
lungă aşteptare, darul .pe care i l-am făcut de bunăvoie şi
atît de repede. Mi-e teamă să nu mă socotească uşuratică
şi grăbită, fără să mai ţină seama că el m-a silit, dîndu-mi
asalturi la care nu m-am putut împotrivi.
— Nu-ţi bate capul cu asta, stăpînă, răspunse Leonela,
că nu-i mare lucru şi nu scade preţul darului numai
pentru că e dat repede, dacă ceea c-e dăruieşti e, într-adevăr,
de preţ şi vrednic în sine de a fi dorit. Ba obişnueşte
încă să se spună : cel ce dă repede dă îndoitl.
— Da, zise Camila, dar se obişnuieşte să se mai spună
-i că ceea ce puţin costă puţin preţuieşte 2.
— La tine nu se potriveşte vorba asta, răspunse Leoaela,
pentru că dragostea, după cîte am auzit eu spu-
• Indu-se, cîteodată zboară, cîteodată umblă pe pămînt;
1 Dicton latin : Bis dat qui cito dat.
2 Toţi comentatorii lui Don Quijote mărturisesc că n-au auzit
niciodată un asemenea proverb şi că el se aseamănă doar, la
t>rima impresie, cu altele ca : Nunca mucho costă poco (niciodată
>;ea ce e mult n-a costat puţin) sau : Lo que vale mucho, mucho
-'testa (ceea ce preţuieşte mult se plăteşte bine).
109
la unii dă de-a fuga, la alţii vine cu cîte-un bob zăbavă ;
pe unii îi aprinde, în vreme ce pe alţii abia îi dezmorţeşte

răneşte uneori, şi alteori omoară de-a dreptul; iar

amorul lasă dorinţele să pornească în goană nebună, dar
în acelaşi timp le şi pune punct ; dis-de-dimineaţă, dragostea
dă semnalul asedierii unei cetăţi, şi în noaptea
următoare a şi cucerit-o, pentru că nu se află pe lume
putere care să-i stea împotrivă. Şi dacă lucrurile stau
astfel, de ce te înspăimînţi şi de ce te temi dacă tot aşa
trebuie să i se fi întîmplat şi lui Lotario, cînd dragostea j
şi-a luat drept unealtă a asedierii tale lipsa de-acasă a ~}
stăpînului meu ? Şi nu s-ar fi putut să nu-şi afle înche-^
iere în timpul lipsei lui Anselmo ceea ce hotărîse Amor
să înceapă, fără să-i dea timp soţului a se întoarce, lăsînd
opera neterminată prin revenirea lui ; pentru că zeul
Amor n-are alt slujitor mai bun care să-i ducă poruncile
la capăt decît prilejul : de prilej se slujeşte în toate isprăvile
sale, şi mai cu seamă cînd e vorba să facă începuturile.
Toate astea le ştiu eu prea bine, şi nu din auzite, ci din
cîte-am trăit şi-am văzut, şi ţi le-oi spune pe toate într-o
zi, stăpînă, că sînt şi eu de carne ca tot omul, şi mi-e sîngele
tînăr. Cu atît mai mult. senora Camila, cu cît nu te-ai
încredinţat lui şi nu i te-ai dat chiar atît de repede, fără
să-i fi văzut lui Lotario mai întîi în ochi, în suspine, în
făgăduieli ori în daruri tot sufletul, trăgînd din cunoaşterea
inimii lui şi a virtuţilor ce zac într-însa încheierea
că e vrednic de-a fi iubit. Şi de vreme ce-i aşa, n-au de
ce-ţi da asalt închipuirii gîndurile astea aducătoare de
griji ale .femeii prea simţitoare, ci mai bine vîră-ţi în cap
că Lotario te preţuieşte, cum şi tu îl preţuieşti pe el şi-l
faci să trăiască cu mulţumirea că. dacă tot ai căzut ÎB
laţurile dragostei, omul care te înlănţuie e vrednic de respect
şi plin de merite, pentru că are nu numai cele patru
S-uri, despre care se spune că trebuie să le aibă toţi în"
110
clrăgostiţii desăvîrşiţi, ci e stăpîn pe un alfabet întreg .
Jar dacă nu mă crezi, ascultă-mă, şi ai să vezi că ţi-l spun
pe de rost. El este, pe cîte văd şi pe cît mi se pare mie_:
atrăgător, bun, cavaler, darnic, educat, fidel, galant, hotărît,
iubitor, june, leal, modest, nobil, onest, puternic,
recunoscător, si cei patru S de care vorbeam (singur, sîrguincios,
ştiutor, secretos), apoi tăcut, uman şi veridic.
Litera X nu i se potriveşte, că e prea aspră, iar Y e de,
la sineînţeles 2. In sfîrşit, Z, zelos pentru onoarea ta.
Rîse Camila de a.b.c.-ul slujnicei sale, pe care o găsi
mai bună cunoscătoare în îndeletnicirile dragostei decît
chiar spunea. Asta îi mărturisi şi fata, destăinuind Cămilei
că era în vorbă cu un tînăr de neam mare din acea
cetate. Lucrul o tulbură pe Camila, care se temu să nu
fie aceasta 'calea pe unde i-ar putea fi pusă în primejdie
cinstea. Vru să stoarcă de la fată dacă pentru ea „a fi
în. vorbă" cu un tînăr se mărginea numai la convorbiri,'
şi: fata, fără pic de ruşine, îi răspunse, cu aerul cel mai
firesc din lume, că trecea, bineînţeles, şi dincolo de vorbe.
Căci lucru sigur este- că,, ori de cîte ori stăpînele îşi uită;
de cinstea lor, si slujnicele îşi leapădă ruşinea, si de îndată
ce-şi văd doamnele călcînd un pic pe-alături, nu se mai
1 „Alfabetele "j ca şi „abecedarele amorului", frecvente în seoliil
XVI— XVII spaniol erau simple jocuri galante ale unei clase
(Joase, în scriitorii epocii găsim aluzii la ele. Astfel, într-un sonet
al poetului seviJlan Juan de la Cueva se spune :
„Cei cinci de
ueva se spune :
„Cei cinci de S pictează măreţia
Iubirii mele", spuse-a mea stâpînă.
t : solicita, solo

reţia
Iubirii mele", spuse-a mea stâpînă.
Cei cinci S sînt : solicita, solo, sabio, secreta, splendida serviabil,
singur, savant, secretos, strălucit). Cervantes pare că a luat cei
Patru de S din versurile Ângelicăi Iui Luis Barahona de Soto, carte
toarte apreciată în epocă.
_• 2 Sensul pe care-l dădeau acestei litere pitagoricienii cuprindea
Şi ideea de virtute. Litera Y se zice că ar fi fost „adăugată alfabe-!
'ului elin de însuşi Pitagora, care s-.ar fi inspirat, spre a o născ.O'Ci, .
ain zborul cocorilor, ce descriu pe cer un semn âserhănătdr,' 'ex-'
Presie a virtuţilor de obedienţă la autoritate, disciplină şi • răbd r^f
^mon-ie.cu semenii.
111
sinchisesc de fel dacă le zăreşte sau nu cineva sărind de-a
binelea pîrleazul. Camila nu putu face altceva decît s-o
- roage pe Leonela să nu vorbească nimic-despre ea cu ce]
de care spunea că-i e iubit, şi să facă tot ce avea poftă
în taină, ca nu cumva să ajungă la urechile lui Anselmo
sau ale lui Lotario. Leonela răspunse că va face cum îi
spunea, dar îşi ţinu cuvîntul în aşa fel, încît spori şi mai
mult temerile Camilei, care se îngrozea la gîndul că-şi va
pierde prin ea bunul nume ; căci necinstita şi neruşinata
de Leonela, de îndată ce văzu că purtarea stăpînei nu mai
era cum trebuia să fie, se încumetă să-şi aducă chiar în
casa ei ibovnicul, încredinţată că, de-ar fi chiar să-l şi
vadă stăpîna, n-are să îndrăznească a o da în vileag. Căci
acesta e răul care ia naştere, între atîtea alte rele, din
păcatele doamnelor din lumea bună : se fac sclavele slugilor
lor şi se leagă a le acoperi josniciile şi necinstea, aş;
cum se întîmlpă şi cu Camila, care, cu toate că văzu o dată,
şi apoi de mai multe ori, că Leonela se afla laolaltă cil
ibovnicul ei într-o încăpere a casei, nu numai că "nu în^
.drăzni s-o ;certe, ci, dimpotrivă, începu a o ajuta să şH
încuie în casă şi făcu tot ce putu ca să nu fie tulburat^
şi să nu prindă de veste soţul. Dar nu putu înlătura toati
piedicile atît de bine încît Lotario să nu-l zărească odat^j
ieşind, cînd se crăpa de ziuă, şi, cum nu ştia cine pute?
fi, căzu mai întîi la gîndul că trebuie să fie vreo stafie
dar cînd îl văzu umblînd, ascunzîndu-se în faldurile pele
rinei şi ferindu-se cu grijă de ochi străini, zvîrli cît coli
gîndul acesta prostesc şi-i intră în cap altul, care le-ar i
putut fi la toţi spre pierzanie de nu s-ar fi priceput Camil;
să îndrepte lucrurile.
Lotario nu se gîndi că omul pe care-l văzuse ieşind l
o oră atît de nepotrivită din casa lui Anselmo putuse intr<
acolo pentru Leonela, si nici măcar nu-şi mai aduse amint<
că trăia pe lume vreo Leonela ; crezu doar că. la fel cum
Camila se arătase uşuratică şi nestatornică din pricina ' ii.
era acum şi din pricina celuilalt, căci urmări ca ace: j
are netrebnicia femeii păcătoase, care-şi pierde crezămîntul
chiar în ochii celui ce-a cucerit-o după rugăminţi şi
stăruinţe, făcîndu-l să-şi spună că ea s-ar putea da şi
altora cu la fel de mare uşurinţă, şi să ia, din pricina
asta, drept lucruri de la sine înţelese şi dovedite orice
bănuieli ce i-ar flutura prin minte cu privire la ea. Şi
parcă în clipa aceea i se spulberară lui Lotario minţile,
şi toate hotărîrile înţelepte din trecut îi pieriră din amintire,
pentru că, fără să facă nimic bun sau cu cap, nici
una, nici două, pînă să n-apuce Anselmo a se scula, clocotind
de necaz şi orbit de turbarea geloziei care îi rodea
măruntaiele, ars de dorul de a se răzbuna pe Camila, care
nu-i făcuse, biata, nici un rău, dădu buzna la prietenul
său şi-i spuse :
-- Află, Anselmo, că de multe zile mă lupt cu mine
însumi şi-mi calc pe inimă, vrînd să nu-ţi spun ceea ce
nu mai e cu putinţă şi nici drept să-ţi ascund. Află că
fortăreaţa se predă, şi Camila e gata să facă tot ce-aş
avea .eu poftă să fac cu ea ; iar dacă am mai .întîrziat
pînă să-ţi descopăr acest adevăr, a fost numai pentru
a vedea dacă era, într-adevăr, vorba de-o toană uşuratică
din partea ei, sau dacă nu cumva^o făcea ca să mă-ncerce
şi să vadă dacă-mi duceam cu aceeaşi hotărîre la capăt
asalturile amoroase pe care, cu învoirea ta, i le-am dat.
Crezui de asemenea că ea, de este cumva ceea ce ar trebui
să fie şi ceea ce ne-am gîndit amîndoi că ar fi, s-o
fi apucat cumva să-ţi dea ţie socoteală de faptul că-i cer
să mă iubească ; dar după ce am văzut că nici gînd n-are,
mi-am dat "seama că sînt sincere- făgăduielile pe care mi
le-a făcut, spunîndu-mi că, de îndată, ce vei fi plecat pentrua
doua oară de acasă, va primi să stea de vorbă cu
mine în odaia unde îţi încui tu giuvaerurile (şi era adevărul
adevărat că în cămăruţa aceea se întîlnea de obicei
cu el Camila) ; dar n-aş vrea să te grăbeşti şi să dai fuga
să te răzbuni, căci păcatul n-a fost săvîrşit decît în închipuire,
şi s-ar putea întîmpla ca de aici şi, pînă la ceasul
\
113
112
cînd să treacă la fapte Camila să-şi schimbe gîndul şi să
se nască în sufletul ei remuşcarea. Aşa că, de vreme ce
totdeauna mi-ai urmat sfaturile, întru totul sau în parte,
urmează şi acuma sfatul pe care ţi-l dau, pentru ca, fără
riscul de a te mai înşela în vreun fel şi în deplină cunoştinţă
de cauză, să te poţi socoti mulţumit cu acela pe care
îl vei socoti mai spre folosul tău. Prefă-te că lipseşti
două-trei zile, cum s-a mai întîmplat şi alte daţi, şi fă în
aşa chip încît să rămîi acasă, ascuns în odaia ta, căci
covoarele şi celelalte lucruri din ea, după care te-ai putea
piti, îţi înlesnes~c mult putinţa de a vedea <cu ochii tăi,
şi eu cu ai mei, ce vrea Camila ; iar de-o fi să se săvîrşească
păcatul, de care avem a ne teme mai curînd decît
a-l aştepta, atunci fără zgomot, cu toată cuminţenia şi
zelul trebuincios, vei putea fi tu însuţi călăul necinstei
tale.
Năucit rămase Anselmo, cu sufletul la gură şi minunîndu-
se de spusele lui Lotario, căci îi cădeau pe cap
cînd se aştepta mai puţin la ele, de vreme ce începuse
s-o socotească pe Camila triumfătoare faţă de asalturile
prefăcute pe care i le dădea, cum credea el, Lotario şi să
guste plăcerile triumfului. Stete o bună bucată de vreme
tăcut, cu capul în piept, u.itîndu-se ţintă în pămînt, fără
măcar să clipească, şi în cele din urmă spuse :
— Te-ai purtat, Lotario, aşa cum m-aşteptarn de la
un prieten ca tine, şi-ţi voi urma întru totul sfatul : fă
ce-i vrea, dar păstrează taina pe care o cere o împrejurare
atît de grea. .
Lotario îi făgădui, dar de îndată ce se depărta de dinsul.
prinse a se căi de tot ce-i spusese, văzînd, ce neghiobie
făcuse, pentru că de răzbunat s-ar fi putut răzbuna
singur pe Camila, pe altă cale, mai puţin crudă şi mai
puţin necinstită, îşi blestema judecata slabă, se învinovăţea
de pripeală în hotărîri şi nu mai ştia încotro să apuce
ca; să ipoată. drege ;cc'ea ce-stricase, .sau ca să dea încurcăturii
o ieşire mai puţin nebunească, în cele din urmă hotărî
să spună totul Camilei, şi cum prilejurile s-o facă nu-i
lipseau, o găsi chiar în ziua aceea singură, şi ea, cum
văzu că-i poate vorbi, îi şi spuse :
— Află. prietene Lotario, că mi-e inima îndoită şi mă
necăjeşte o temere în aşa hal, încît mi-e să nu-mi spargă
pieptul, şi mare mirare este că n-o şi face ; fiindcă neruşinarea
Leonelei a ajuns aşa de departe, încît nu-i noapte
de la Dumnezeu să nu se închidă cu un iubit de-al ei în
casa asta, şi stă cu el pînă la ziuă, primejduindu-mi
bunul nume şi dînd dreptate să mă judece oricui l-ar vedea
că iese la ore atît de neobişnuite din casa mea. Dar
ceea ce mă chinuie e că n-o pot nici pedepsi, nici certa,
fiindcă, de veme ce ea e tăinuitoarea dragostei noastre,
mi-a pus căluş gurii şi mă sileşte să nu crîcnesc nimic
despre drăgostelile ei, aşa că mă tem să nu iasă de aici
cine ştie ce nenorocire !
La început, cînd prinse Camila să-l povestească toate
astea, Lotario crezu că nu era vorba decît de un tertip
viclean ca să-i scoată lui din cap că omul pe care-l văzuse
ieşind din casă era iubitul ei şi să-l arunce în spinarea
Leonelei ; dar văzînd-o cum plînge, cum se
necăjeşte şi-i cere lui ajutor, se încredinţa că spunea
adevărul, şi, crezînd-o, rămase pînă în cele din urmă
ruşinat şi cuprins de remuşcări. Cu toate astea, îi spuse
Camilei să nu se mai necăjească, deoarece va găsi el ac
de cojocul neruşinatei aceleia de Leonela. Ii mai spuse
şi ce apucase să-i îndruge el lui Anselmo, în furia turbată
a geloziei ce-'l cuprinsese, şi cum îl sfătuise să se ascundă
în cămăruţă, ca să vadă de acolo, limpede cum nu se mai
poate, chipul în care ea îl necinstea, îi ceru iertare de
nebunia lui şi sfat cum să dreagă lucrurile şi să iasă cu
faţă curată dintr-un labirint atît de întortocheat ca acela
în care îl vîrîse lipsa lui de cap.
Se înspăîmîntă foarte Camila la auzul spuselor lui
Lotario, şi cu mult foc şi multe cuvinte înţelepte îl dojeni
şi-l învinovăţi că se putuse gîndi la una ca asta şi că luase
114
113
o hotărîre atît de prostească şi de nesăbuită'; dar cum din
fire femeile au mintea ascuţită şi repede răspund la bine
ca şi la rău, întrecînd orice bărbat, chiar dacă dau dovadă
de lipsă de cap atunci cînd îşi pun în gînd cu tot dinadinsul
să judece un lucru ce trebuie bine chibzuit, Cămila
găsi cît ai bate din palme chipul cum s-ar putea
drege treaba asta, la prima vedere cu neputinţă de dres,
şi-l descăli pe Lotario să facă în aşa fel incit chiar a doua
zi Anselmo să stea pitit acolo unde spusese, căci ea credea
că ar putea scoate, din jocul acesta de-a v-aţi ascunselea,
prilejul ca de aici înainte ei doi să se poată bucura unul
de altul fără de nici o temere ; aşa că, fără să-şi dezvăluie
pe de-a-ntregul gîndul, îi spuse sa aibă grijă^ta, de îndată
ce se va fi vîrît Anselmo în ascunzătoare, el să vină cum
s-o auzi chemat de Leonela şi, la toate cîte va fi să i le
spună ea, să răspundă aşa cum ar răspunde cineva care
n-ar avea de unde şti că-l ascultă Anselmo. Lotario făcu
tot ce putu ca s-o convingă să-i dezvăluie gîndul pînă la
capăt, pentru ca el să poată face cu mai multă siguranţă
şi pricepere tot ce va vedea că e cu cale să facă.
— Ţi-am mai spus că n-ai altceva de făcut decît să-mi
răspunzi la ce te voi întreba eu, zise Camila, căci nu
voia să-i dea socoteală de pe atunci de ceea ce avea de
gînd să facă, de teamă că n-a-vea să se învoiască a împlini
pe de-a-ntregul planul care ei i se părea cel mai bun cu
putinţă, ci va căuta să .afle şi să pună în aplicare valtul,
sau altele, mai puţin nimerite.
Cu asta se despărţi de Lotario, iar a doua zi Anselr,
plecă, sub cuvînt că se duce la ţară la prietenul său, şi
întoarce numaidecît, ca să se ascundă, ceea ce izbuti
facă lesne, căci Leonela şi Camila îi dădură dinadi
prilejul.
O dată ascuns, Anselmo trecu prin toate spaimele
se înţelege că vin pe capul unui om care aşteaptă să vai
116
cu ochii lui cum i se face disecţia şi anatomia onoarei ,
crezîndu-se în pragul pierderii celui mai de preţ bun, pe
care socotea că-l are în persoana iubitei sale Camila. De
îndată ce aceasta, dimpreună cu Leonela, se asigură că
Anselmo era ascuns în locul cu pricina, intră în cămăruţă;
şi nici n-apucase bine să pună piciorul în ea că, scoţînd
îm oftat din rărunchi, prinse a zice :
— Vai, prietenă Leonela ! N-ar fi oare mai bine ca
înainte de-a ajunge să fac ceea ce nu vreau să ştii că
am de gînd, pentru ca nu cumva să încerci a mă împiedica,
n-ar fi mai bine, zic, să iei tu jungherul lui Anselmo,
pe care ţi l-am cerut, şi să-mi străpungi cu el pieptul
acesta netrebnic ? Dar nu, n-o face, căci n-ar fi drept
să iau eu pedeapsa pentru vina altuia ! Mai întîi vreau
să ştiu ce atît de nelalocul lui a văzut în mine privirea
îndrăzneaţă şi necinstită a lui Lotario, încît să-i dea ghes
să îndrăznească a-mi mărturisi dorinţe păcătoase ca acelea
pe care mi le-a mărturisit, cerîndu-mi să-l îndrăgesc,
spre paguba prietenului său şi spre necinstea mea ! Du-te,
Leonela. la fereastră şi cheamă-l, că, nu mai încape îndoială,
trebuie să fie pe străzi», în faţa casei, aşteptînd să-şi
poată împlini gîndurile lui ticăloase. Insă, mai înainte de
ale lui, am de gînd să-l împlinesc pe-al meu, care e mai
crud, dar mai cinstit !
— Vai, stăpînă, răspunse iscusita şi hîtra de Leonela,
ce ai de gînd să faci cu jungherul ? Vrei cumva să-ţi iei
viaţa, ori să-l ucizi pe Lotario ? Căci oricare din aceste
două lucruri ai avea de gînd să-l faci, tot în paguba numelyi
tău bun are să se întoarcă ! Mai -bine este să-ţi
potoleşti furia şi să nu-i dai prilej omului acestuia de
1 Termeni luaţi din limbajul medical al vremii. întrucât anatomia
începuse a se studia de puţină vreme (abia de la începutul
secolului al XVI-lea) pe cadavre disecate, aceste două noţiuni —
disecţie şi anatomie — se alătură în limbajul comun. O vreme, biserica
a interzis exhumarea cadavrelor spre a fi duse în sălile de
studiu, ca şi neînhumarea lor la vreme şi îmbălsămările necesare.
117
nimica să intre acum în casă şi să ne afle singurele. Ia.
seama, stăpînă, că noi sîntem două femei slabe, iar el e
bărbat, şi hotărît ; ia seama că, de vine cumva cu gînd
rău, orbit de patimă, pînă să n-apuci tu a îndeplini ceea
ce ai hotărît, poate el foarte bine să facă lucrul ce-ar fi,
pentru tine, mai rău decît moartea. De cap să-i fie stăpînului
meu Anselmo că i-a dat atîta putere în casa lui
unui asemenea derbedeu ! Şi să zicem, senora, că-l omori,
cum cred că ai vrea să încerci : ce-avem să facem după
aceea cu mortul ?
— Ce-avem să facem, întrebi, prietenă ? răspunse
Camila. Avem să-l lăsăm pentru îngropăciune lui Anselmo,
căci drept este să aibă şi el o îndeletnicire plăcută,
vîrîndu-şi în pămînt, cu sudoarea frunţii, propria lui necinste.
Haide, cheam.ă-l o dată, fiindcă atîta vreme cît
amîn răzbunarea legitimă a jignirii ce mi-a adus, mi se
pare că ştirbesc cinstea pe care-o datorez bărbatului meu!
Toate acestea le asculta Anselmo, şi la fiecare cuvînt
rostit de Camila gîndurile i se înseninau ; iar cînd auzi
că era hotărîtă să-l omoare p,e Lotario, numai cît nu ieşi
ca să se dea pe faţă şi să împiedice <asemenea lucru ; dar
îl ţinu locului dorinţa de a vedea unde duceau hotăi'îrea
ei atît de cinstită şi marea ei statornicie, aşa că-şi puse
în gînd să nu iasă decît în ultima .clipă în care ar mai
apuca să împiedice omorul.
în vremea asta, pe Camila o prinse leşinul şi, aruncîndu-
se pe un pat care se afla acolo, Leonela începu s-o
plîngă amarnic şi să spună :
— Of, nefericita de mine, că m-a pedepsit norocul meu
cel orb pentru păcatele mele, făcînd să-mi moară în braţe
floarea onoarei întregii lumi, pilda aceasta de femeie credincioasă,
modelul acesta de castitate şi de curăţenie !
Şi toate acestea, dimpreună cu altele asemănătoare,
îricîţ nimeni din :'ceî! ce-ar ;fi ascUltăt-o n-ar fi putut-o lua
decît drept cea mai nefericită şi mai cinstită fată de pe
113
iume, iar pe stăpînă ei, drept o nouă, obijduită, Penelopă
i. Nu trecu mult pînă să se trezească din leşin Cămila,
care, revenindu-şi în simţiri, zise :
— De ce nu te duci, Leonela, să-l chemi pe cel mai
ieal prieten al unui om care-i arată prietenie din cîţi a
văzut soarele pe lumea asta ori din cîţi a învăluit vreodată
întunericul nopţii ? Haide o dată, fugi, aleargă,
zboară, şi nu da timp zăbavei să stingă focul mîniei ce
m-a cuprins, nici nu lăsa să mi se cheltuiască, doar în
ameninţări şi-n blesteme, dorinţa dreptei răzbunări pe
care-o aştept!
— Mă duc să-l chem, stăpînă, răspunse Leonela, dar
trebuie să-mi dai mai întîi jungherul ăsta, ca să nu faci,
cît lipsesc, vreun lucru care să le dea celor ce te iubesc
prilej să plîngă toată viaţa !
— Du-te liniştită, Leonela prietenă, şi nu te teme că
am să fac asemenea ispravă, spuse Camila, pentru că,
oricît de înverşunată şi naivă aş fi eu, după părerea ta,
cînd e vorba să-mi apăr cinstea, nu voi fi ca acea Lucreţie
2 despre care se spune că s-a omorît fără a fi avut a
se învinovăţi de vreo greşeală şi fără a-l fi omorît mai
întîi pe cel ce-a fost pricina nefericirii sale ! Eu voi muri,
dacă e să mor, dar răzbunată şi răfuită cu cel care mi-a
dat prilej să ajung'a-i plînge îndrăzneala, născută în sufletul
lui fără ca eu să am vreo vină.
Se lăsă mult rugată Leonela înainte de-a ieşi să-l strige
pe Lotario ; dar în cele din urmă se duse şi, pînă să vină
înapoi, Camila rămase spunînd, ca şi cum ar fi vorbit
singură :
— Doamne, ajută-mi ! N-ar fi fost mai sigur să mă
descotorosesc de Lotario, cum am mai făcut-o de atîtea
1 Casta soţie a lui Ulise cel plecat peste mări, personajul principal
din Odiseea lui Homer.
J Figură din istoria Romei, devenită legendară ; s-a sinucis
după ce a fost violată de fiul lui Tarquinius Superbus, dramă care
a contribuit la creşterea furiei poporului 'şi la răsturnarea acestui
ultim rege roman (510 î.e.n.).
119
ori, mai curînd decît să-i dau dreptul, cum fac în clipa
de faţă, să mă socotească o uşuratică şi o ticăloasă, chiar
de-ar fi să nu creadă asta decît vreme de o clipă, pînă
cînd ar vedea cum stau lucrurile ? Ar fi fost mai bine,
fără îndoială ; dar n-aş fi răzbunată, şi nici onoarea bărbatului
meu n-ar rămîne neştirbită dacă ar ieşi el aşa,
spălîndu-se pe mîini şi fără să-l doară nici capul, din impasul
în care l-au vîrît poftele-i murdare. Plătească deci
cu viaţa lui, trădătorul, îndrăzneala de-a fi ridicat ochii
asupra mea"; şi afle toată lumea (dacă cumva îi va fi dat
s-o afle) că leala Camila nu numai că şi-a păstrat cuvîntul
dat soţului, ci s-a şi răzbunat pe cel care s-a încumetat
s-o jignească ! Cu toate astea, pînă în cele din urmă
• cred că tot mai bine ar fi să-i spun întreaga întîmplare
lui Anselmo ; dar i-am şi dat semn că vreau să-i spun
asta atunci cînd cu scrisoarea pe care i-am trimis-o la
ţară, şi socotesc că, dacă n-a căutat să afle el vreun leac
răului pe care i-l prevesteam, trebuie să fi fost din pricină
că, bun şi încrezător cum este, n-a vrut şi nici n-a putut
crede că în pieptul celui mai bun prieten al său ar putea
să încapă asemenea soi de simţiri, îndreptate împotriva
cinstei sale ; căci nici eu măcar n-am mai putut crede,
pe urmă, una ca asta atîtea zile în şir, şi nici n-aş fi
apucat s-o cred vreodată dacă nestăpînirea patimii lui
n-ar fi ajuns să mi se dezvăluie prin atîtea daruri făţişei
făgăduieli nesfîrşite şi lacrimi fără de număr ! Dar de ce
stau eu acuma să mă gîndesc la toate astea ? Are cumva
hotărîrea unui suflet viteaz nevoie de sfaturi ? Nu, desigur.
Destul deci cu trădătorii, să înceapă răzbunarea : să
vină făţarnicul, să se apropie, să intre, să moară -şi să se
sfîrşească cu el, întîrnple-se ce s-o întîmpla ! Curată ani
intrat în puterea celui pe care cerul mi l-a dat de bărbat

curată voi ieşi din puterea lui, şi asta, chiar de-ar fi

să ies scăldată în sîngele meu cast şi-n sîngele necurat al
celui mai fals dintre prietenii pe care i-a putut vedea in
lumea aceasta prietenia !
120
Şi spunînd acestea, umbla de colo-colo prin cameră, în
mînă cu' lama goală, trasă din teacă, a jungherului, la
înfăţişare atît de scoasă din fire şi aşa de neobişnuită Ia
vedere, făcînd asemenea gesturi, încît părea că-şi pierduse
minţile şi că nu mai era vorba de o femeie _gingaşă, ci
de un rufian care nu mai are ce pierde .
Toate le vedea Anselmo, ascuns îndărătul unor covoare
care-l acopereau, şi de toate se minuna, ba încă
i se părea că tot ceea ce vedea şi auzea îi putea fi deajuns
ca să-i îndepărteze bănuieli chiar "şi mai mari ,şi
să-l scoată din focul lor ; ba începuse chiar să-şi dea
seama că voia ca proba cu venire a lui Lotario să nu mai
aibă loc, temîndu-se de vreo năprasnă. Şi tocmai cînd era
cit pe-aci să se dea pe faţă şi să iasă ca să-şi îmbrăţişeze
si să-şi liniştească soţia, trebui să se oprească, pentru că
o văzu pe Leonela cum se întorcea cu Lotario de mînă.
Şi de îndată ce-l văzu şi Camila pe Lotario, îi spuse, trăgînd
cu jungherul pe podea o dungă dinaintea ei :
— Lotario, ia seama bine la ce-ţi spun : dacă te încumeţi
cumva să treci de linia pe care o vezi aici, sau măcar
să te apropii de ea, în clipa în care văd că ai de gînd s-o
faci, îmi şi străpung pieptul cu jungherul ăsta pe care-l
ţin în mîini ! Şi înainte de a-mi răspunde vreun cuvînt
la ce ţi-am spus, vreau să-ţi mai spun şi altele, şi pe urmă
n-ai decît să îndrugi tot ce ţi-o plăcea. Mai întîi aş vrea,
Lotario, să-mi spui dacă-l cunoşti pe Anselmo, soţul meu,
şi ce părere ai despre el ; în al doilea rînd, vreau să ştiu
şi dacă mă cunoşti pe mine. Răspunde-mi la aceste întrebări,
şi nu te tulbura şi nici nu te gîndi prea mult la ceea
ce ai de răspuns, că nu-i cine ştie ce greutate în ceea ce
te-am întrebat !
1 în qriginal „...rufian desesperando" : . Cervanteş alege categoria
cea mai lipsită de scrupule dintre toate „profesiunile" picareşti,
aceea de codoş întreţinut al femeilor, adăugind şi disperarea,
Circumstanţa extremă în care poate fi pus un asemenea om. .
121
Nu era atît de prost Lotario încît, chiar din clipa cînd
îi poruncise Camila să-l ascundă pe Anselmo alături, să
nu fi priceput ce-i dăduse femeii prin cap ; aşa că îi făcu
jocul la tanc, cu atîta înţelepciune, încît ei amîndoi ar fi
putut face să treacă minciuna aceea drept adevărul-adevărat

şi aşa, îi răspunse Camilei precum urmează 

— Nici prin minte nu-mi trecea, frumoasă Camila, că
m-ai chemat ca să mă-ntrebi lucruri ca astea, fără de nici
o legătură cu gîndul ce mă aduce aici ! Dacă o faci doar
ca să mai zăboveşti cu împlinirea făgăduinţei de a mă
mulţumi, n-aveai decît s-o iei mai pe departe, căci dorinţa
fericirii te chinuie cu atît mai puternic cu cît nădejdea
de-a o avea e mai aproape de ţelul ei ; dar ca să nu spui
că nu răspund la întrebările tale, am să-ţi declar că-l
cunosc pe soţul tău Anselmo şi că ne .ştim unul pe altul
din cei mai fragezi ani ai copilăriei noastre, şi nu vreau
să mai repet ceea ce tu ştii atît de bine despre prietenia
dintre mine şi el, ca să nu mă fac însumi martorul jignirii
pe care nu mă împinge să i-o aduc decît dragostea
ce poate scuza chiar şi mai mari greşeli ! Pe tine te cunosc
şi te socotesc la fel de cinstită cum te socoteşte şi el ; că
de n-ar fi să te socotesc aşa, pentru o cucerire de mai
puţin preţ decît a persoanei tale n-aş avea eu de ce săvîrşi
lucruri împotriva datoriilor mele faţă de mine însumi şi
împotriva sfintelor legi ale prieteniei adevărate, astăzi
ruptă şi siluită de un duşman atît de puternic al legilor,
cum e dragostea.
— Dacă mărturiseşti asta, răspunse Camila, 'vrăjmaş
de hoarte ce eşti a tot ceea ce merită pe drept cuvînt să
fie iubit, cum de mai îndrăzneşti să te înfăţişezi înaintea
cui ştii că este oglinda în care se priveşte cel în care ar
trebui să te priveşti tu, ca să-ţi dai seama ce prilej de
nimic te face să-i aduci jignire ? Dar vai mie, nefericita,
încep să-mi dau seama de ceea ce te-a făcut să-ţi calci
datoriile faţă de tine însuţi, căci pricina n-are cum fi alta
decît vreo toană de-a mea, că nu vreau s-o numesc chiar
122
necinste, de vreme ce nu purcede din vreo hotărîre luată
anume, ci doar din cine ştie ce delăsare în purtarea mea,
aşa cum li se întîmplă uneori femeilor ce cred că n-au 'de
cine se feri, fără să-şi dea seama ce li se întîmplă. Că'de
nu, spune-mi : cînd oare ţi-am răspuns eu, trădătorule,
Ia rugăminţile tale cu vreun cuvînt ori cu vreun semn
care să fi putut deştepta în tine o cît de mică şi neînsemnată
nădejde că ai să-i poţi îndestula poftele neruşinate
? Cînd nu ţi-au fost întoarse şi azvîrlite în obraz
drăgăstoasele vorbe ce-mi spuneai, de vorbele mele aspre
şi drepte ? Cînd, multele tale făgăduieli şi daruri ţi-au
fost vreodată luate de bune sau primite de mine ? Totuşi,
cum cred că nu poate nimeni să se încăpăţîneze multă
vreme a cere unei femei să-l iubească dacă nu-l susţine
nici o nădejde cît de cît întemeiată, vreau să-mi însuşesc
vina nestăpînirii tale, pentru că, fără îndoială, cine ştie
ce toană de-a mea, datorită lipsei de fereală, ţi-o fi îndreptăţit
atîta vreme stăruinţele ; aşa că vreau să mă pedepsesc
şi să iau asupră-mi osînda meritată de vinovăţia
ta ! Şi ca să vezi că, fiind cu mine atît de crudă nu pot
fi altfel nici cu tine, am vrut să te aduc aici, ca să fii
martor al jertfei pe care vreau s-o fac onoarei rănite a
cinstitului meu bărbat,, jignit de tine cu toată stăruinţa
de care ai f ost-în stare, şi de mine de asemenea, prin
lipsa de grijă pe care am arătat-o cînd aş fi putut fugi
de primejdia de a-ţi îndreptăţi gîndurile tale necurate şi
de a le încuviinţa prin ceva, dacă e drept că prilej ţi-am
dat cumva la asta !. îţi mai spun o dată că bănuiala ce
mi-a încolţit în minte că o delăsare de-a mea doar a putut
naşte în sufletul tău atît de nebuneşti simţăminte este
ceea ce mă chinuie mai mult, si eu sînt cea pe care doresc
mai cu putere s-o pedepsesc, chiar cu mîna mea, căci
de-ar fi să mă pedepsească alt călău, .poate ar fi scoasă
mult mai în văzul lumii puţina vina ce-mi găsesc;.,dar
mai înainte de a face una ca asta, vreau să ucid în .'blipa
morţii şi să duc cu mine pe cel a cărui moarte îmi poate
1.23
potoli dorinţa de răzbunare pe care n-am încetat o clipă
să vreau a mi-o îndestula, f ăcîndu-l pe el să vadă, acolo
unde va fi să se ducă, pedeapsa pe care o poate zvîrli
asupră-i dreptatea cea lipsită de orice patimă', care nu se
îhcovoaie faţă de acela ce m-a împins la marginea prăpastiei
şi-a disperării !
Spunînd ea asta, se năpusti cu o forţă şi o uşurinţă de
necrezut asupra lui Lotario, cu lama goală a jungherului
în mînă, dînd asemenea dovezi de-a voi cu-adevărat să
i-o vîre în piept, încît aproape că-l făcu şi pe el să
se-ntrebe dacă erau prefăcătorii sau semne adevărate
toate acestea, fiindcă fu silit să-şi pună toate puterile şi
toată iscusinţa în joc ca s-o împiedice pe Camila să-l
străpungă. Ea punea atîta firesc în prefăcătoria aceasta,
dînd viaţă ciudatei comedii jucate lui .Anselmo, încît. ca
s-o facă să pară şi mai adevărată şi să-i dea culoarea
vieţii, vru s-o vopsească chiar cu propriul ei sînge ; căci.
de îndată ce văzu că nu se putea măsura cu Lotaricx sau
se prefăcu a nu-l putea birui, zise :
— Dacă nu vrea cerul să-mi împlinească pe de-a-ntregul
dreapta dorinţă, cel puţin n-are să aibă puterea de-a
mă opri să mi-o împlinesc măcar în parte !
Şi zbătîndu-se ca să smulgă jungherul din mîna lui
Lotario. care căuta să i-o ţină pe loc, izbuti şi, îndreptîndu-
i vîrful înspre o parte a corpului ei unde putea să-şi
facă o rană mai puţin adîncă, şi-o înfipse în. carne, ceva
mai sus de subţioara stingă, lîngă umăr, şi pe loc se prăvăli
-la părnînt, ca răpusă de un leşin,
Leonela şi Lotario rămăseseră cu gura căscată, năuciţi
de asemenea întîmplare, şi nu le venea să creadă că e
adevărat ce se petrecuse, văzînd-o pe Camila întinsă la
pămînt şi plină de sînge. Sări Lotario cît putu mai repede,
înfricoşat şi cu răsuflarea tăiată, să-i smulgă jungherul
din rană, dar, văzînd cît de neînsemnată era, se lecui de
spaima care-l cuprinsese şi se minună o dată mai mult
de mintoşenia, iscusinţa şi zelul frumoasei Camila ; iar
124
ca să ducă la capăt ceea ce era de datoria lui să facă,
începu să o căineze cu urţ bocet prelung şi jalnic, cîntat
deasupra trupului Camilei, ca şi cum ar fi fost cu adevărat
moartă, azvârlind mii de blesteme nu numai asupra
lui însuşi, ci şi asupra aceluia care fusese cauza deznădejdii
acesteia fără de margini. Şi cum ştia că-l ascultă
prietenul său Anselmo, rostea lucruri care, auzite de oricine,
i-ar fi stîrnit mai' multă milă pentru bocitor decît
pentru Camila, chiar dacă ar fi socotit-o răposată.
Leonela o luă în braţe şi-o întinse pe pat, rugîndu-l
pe Lotario să plece în căutarea cuiva care s-o poată îngriji
în taină pe Camila ; îi mai cerea, de asemenea, sfatul
şi părerea în privinţa celor ce aveau să-i spună lui
Anselmo despre rana stăpînei ei, dacă s-ar întoarce cumva
pînă să n-apuce a i se întrema nevasta, Lotario răspunse
că n-au decît să-i spună ce-or vrea, că el nu mai este în
stare să le dea vreun sfat care să le poată folosi ; doar
atîta îi zise, să facă ce-or face şi să oprească sîngele,
pentru că el îşi lua lumea în cap şi pleca undeva unde
să nu mai dea ochi cu nimeni. Şi, cu dovezi de multă
suferinţă şi durere în suflet, ieşi din casă ; iar cînd se
văzu singur şi fără primejdia de a fi privit de ochi străini,
începu să-şi facă la cruci cu nemiluita, minunîndu-se şi
de iscusinţa Camilei, şi de prefăcătoriile atât de nimerite
ale Leonelei. Se gîndea cît de sigur era acum Anselmo
că avea drept nevastă o a doua Porţia , şi dorea să dea
ochi cu dînsul, ca să se bucure amîndoi de minciuna şi
adevărul împletite în chipul cel mai meşteşugit din cîte
se pot închipui pe lume.
1 Fiica lui Cato din Utica şi soţia lui Marcus Brutus, ucigaşul
-ui Cezar ; s-a sinucis cînd a aflat de moartea soţului ei (42 î.e.n.),

cărui taină încercase a o afla chiar de la el, înainte de descope-

- irea conspiraţiei în care era implicat. Se spune că, pentru a-i demonstra
lui Brutus că ar putea învinge orice durere fizică şi că era
e<a vrednică de încredere, şi-a provocat răni grave sub ochii lui,
onvingîndu-l să-i împărtăşească secretul.
125
Leonela opri, cum s-a mai spus, sîngele stăpînei sale,
care nu curse mai mult decît atîta cit trebuia ca înşelătoria
să poată trece drept adevăr, şi după ce spălă rana
cu puţintel vin, i-o legă cum putu mai bine, rostind asemenea
vorbe cît timp o oblojea, că înşirate chiar aşa cum
erau, după altele şi mai şi, tot ar fi fost de-ajuns ca să-l
facă pe Anselmo a crede că nevasta îi era icoană a virtuţii,
şi nu alta !
La vorbele Leonelei se alăturară şi ale Camilei, care
se învinovăţi din nou de laşitate şi de prea puţină tărie
de înger, pentru că-i lipsise curajul chiar în clipa cînd ar
fi fost mai multă nevoie să-l aibă, ca să-şi poată lua viaţa,
pe care şi-o ura pînă într-atîta. îi cerea slujnicei sfat dacă
să dea sau nu socoteală de cele întîmplate iubitului ei
bărbat, şi aceasta o sfătui ca nici să nu-i fluture măcar
pe sub ochi asemenea bănuială, pentru că lucrul acesta
i-ar sili soţul să se răzbune pe Lotario, ceea ce n-ar putea
face fără să se primejduiască şi pe sine, iar femeia de
treabă e ţinută să nu dea prilej de asemenea răfuieli, ci,
dimpotrivă, să îndepărteze toate prilejurile pe care i-ar
sta în putinţă să le îndepărteze. Camila îi răspunse că
sfatul i se părea bun şi că avea să-l urmeze, dar că, în
orice caz, era nevoie să găsească ceva potrivit de spus
lui Anselmo asupra rănii şi pricinii rănirii, căci n-avea
să poată trece neobservată, lucru la care Leonela ras-'
punse că ea nu ştie să mintă nici măcar în glumă.
— Iar eu, surioară, îi întoarse Camila vorba, de unde
să ştiu minţi ? Că nu m-aş încumeta să ticluiesc o minciună,
ori să spun vreo vorbă în sprijinul minciunii altuia,
chiar de-ar fi să mă coste şi viaţa ! Şi dacă n-avem
cum ieşi la capăt cu asta, ar fi mai bine să-i spunem
adevărul gol-goluţ decît să ne lăsăm prinse cu vorba şi
învinuite de făţărnicie !
— Nu-ţi mai face griji, răspunse Leonela, fiindcă
pînă mîine dimineaţă am să-mi bat eu capul să găsesc
ce să spun, ori poate că, fiind rana acolo unde este, ai
126
putea-o acoperi, ferind-o de ochii lui, şi cerul s-o îndupleca
să vină mtr-ajutorul gîndurilor noastre, atît de
drepte şi cinstite ! Linişteşte-te, stăpînă, şi caută să-ţi vii
în fire, ca să nu te găsească stăpînul meu la întoarcere
în halul ăsta de speriată, iar celelalte lasă-le în grija mea
şi a lui Dumnezeu, care întotdeauna vine într-ajutorul
celor cu sufletul curat !
Cu toată luarea-aminte, stătuse Anselmo să asculte şi.
să privească, jucată, tragedia morţii şi înmormîntării
cinstei sale, pe care cu atît, de fireşti şi sincere sentimente
i-o jucară actorii ei, încît ai fi zis că schimbaseră prefăcătoria
în adevărul cel mai adevărat. Aştepta cu nerăbdare
noaptea, ca să poată ieşi din casă şi să se ducă să-şi
vadă bunul prieten, pe. Lotario, hiritisindu-se dimpreună'
cu dînsul pentru mărgăritarul preţios .pe care-l aflase în
încercarea virtuţilor nevestei. Avură grijă cele două femei
să-i dea prilejul şi să-i uşureze ieşirea din ascunzătoare,
şi el, fără să-l piardă, ieşi şi se duse numaidecît să-l caute
pe Lotario, pe care, găsindu-l, nici nu se pot povesti în
cuvinte îmbrăţişările cu care îl copleşi, mulţumirile pe
care i le aduse, laudele pe care le cîntă cinstei nevestei
sale, lucruri pe care Lotario le asculta fără'să poată da
nici cele mai mici semne de bucurie, căci tot timpul se
gîndea oît de amarnic i se înşela prietenul şi cît de ne-"
dreaptă jignire îi aducea el ; şi cu toate ca Anselmo băga
de seamă că Lotario nu se bucură de loc, punea asta pe
seama faptului că o lăsase pe Camila rănită, şi că el însuşi
Ii dăduse pricină să se .rănească ;' aşa că, printre altele,
îi spuse să nu se necăjească de ce i se întîmplase Camilei,
' pentru că, nu mai încăpea nici o îndoială, rana era uşoară,
de vreme ce femeile se. înţeleseseră să i-o ascundă ; deci,
după semnele acestea, n-avea de ce să se teamă, aşa că
nu-i rămînea de-aci încolo decît să se bucure dimpreună
cu dînsul, căci prin priceperea şi mijlocirea lui se vedea
Anselmo. înălţat-pînă-n al nouălea cer de.fericire, şi i-ar
fi plăcut să nu-i fie altele. îndeletniciriledecît stifiuitea'f
127
laudelor şi slăvirii nevestei sale, versuri care s-o facă nemuritoare
în amintirea secolelor ce au să vină ! Lotario
îi lăudă hotărîrea aceasta nimerită şi spuse că el, dinspre
parte-i, va pune umărul cît va putea mai bine la înălţarea
unui atît de ilustru edificiu, în felul acesta Anselmo
rămase bărbatul cel mai înşelat, şi în chipul cel mai drăgălaş
înşelat, din citi pot fi încornoraţi pe lume : fiindcă
însuşi el ducea de mînă şi-şi vîra în casă (socotind că duce
unealta slavei sale) pe cel ce lucrase la ruinarea bunului
său nume, iar Camila îl primea cu chipul, pasămite, încruntat
— pe cîte părea — şi-i rîdea inima în vremea
asta ! înşelăciunea dură cîtăva vreme, pînă ce, nu după
multe luni de zile, îşi întoarse norocul o dată mai mult
roata şi ieşi la'lumină păcatul, pînă aici ascuns cu atîta
artă, iar pe Anselmo îl costă viaţa curiozitatea lui nestăpînită.

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki