XXIII DRUMUL SPRE BELGIA La câteva clipe dupa scena de confuzie produsa în saloanele domnului Danglars, prin aparitia neasteptata a brigadierului de jandarmerie si prin destainuirea ce urmase, vastul palat se golise cu o iuteala asemanatoare aceleia pe care ar fi pricinuit-o anuntarea unui caz de ciuma sau holera printre invitati: în câteva minute, prin toate usile, pe toate scarile, prin toate iesirile, lumea se grabise sa se retraga sau, mai bine zis, sa fuga; caci era una din acele împrejurari când nu esti obligat nici macar sa încerci a exprima banalele consolari care în marile catastrofe fac inoportuni pe cei mai buni prieteni. În palatul bancherului Danglars, încuiat în cabinetul sau, îsi facea depozitia în fata ofiterului de jandarmerie; doamna Danglars sta înmarmurita în budoarul pe care-l cunoastem, si Eugénie care, cu ochi semeti si cu buze dispretuitoare, se retrasese în camera sa cu tovarasa ei nedespartita, Louise d'Armilly. Numerosii servitori, mai numerosi înca în seara aceea decât de obicei, caci li se adaugasera, în vederea serbarii, cofetarii, bucatarii, si chelnerii de la Café de Paris, îndreptând împotriva stapânilor furia asa-zisului afront facut lor, stationau în grupuri la oficiu, la bucatarii, în camere, sinchisindu- se prea putin de serviciul care, de altminteri, era în mod cât se poate de natural întrerupt. Printre diferitele personaje care frematau sub imperiul diverselor interese, numai doua merita sa ne ocupam de ele; domnisoara Eugénie Danglars si domnisoara Louise d'Armilly. Tânara logodnica, am spus, se retrasese cu aerul trufas, cu buzele dispretuitoare si cu mersul unei regine ofensate, urmata de tovarasa ei, mai palida si mai tulburata decât ea. Când ajunse în camera sa, Eugénie încuie usa pe dinauntru, în timp ce Louise cadea pe un scaun. — O, Doamne!. Doamne! oribil lucru! spuse tânara muziciana; cine putea sa-si închipuie? Domnul Andrea Cavalcanti... un asasin... un evadat din ocna... un ocnas... Un zâmbet ironic crispa buzele Eugéniei. — Eram predestinata, spuse ea. Nu scap de Morcerf decât ca sa dau peste Cavalcanti! — O, nu confunda pe unul cu altul, Eugénie! — Taci! Toti barbatii sunt niste ticalosi, si ma bucur ca pot face mai mult decât sa îi detest; acum îi dispretuiesc. — Ce facem? întreba Louise. — Ce facem? Ceea ce urma sa facem peste trei zile: sa plecam. — Asadar, cu toate ca nu te mai mariti, ramâi la aceeasi hotarâre? — Asculta, Louise, mi-e groaza de viata aceasta ordonata, afectata, liniata ca notele noastre de muzica. Ceea ce am dorit totdeauna, ceea ce am nazuit, am vrut, e viata de artista, viata libera, independenta, unde nu te ridici decât prin tine, unde nu ai a da socoteala decât tie. Pentru ce sa ramân? Pentru ca, dupa o luna, sa încerc a ma casatori din nou; cu cine? Poate cu domnul Debray, asa cum fusese vorba o clipa. Nu, Louise, nu; aventura de asta-seara îmi va fi o scuza: n-o cautam, n-o ceream: Dumnezeu mi-o trimite, si e bine venita. — Cât de puternica si curajoasa esti tu! spuse blonda si firava fata tovarasei ei brune. — Nu ma cunosteai înca? Haide, Louise, sa discutam despre chestiunile noastre. Trasura... — Din fericire este cumparata de trei zile. — Ai dat ordin sa fie dusa acolo unde urma s-o luam? — Da. — Pasaportul nostru? — Iata-l. Si cu energia ei obisnuita; Eugénie desfacu o hârtie si citi: — "Domnul Léon d'Armilly, în vârsta de douazeci de ani, de profesie artist, par negru, ochi negri, calatorind cu sora lui". — Bravo! Prin cine ti-ai procurat pasaportul? — Ducându-ma sa cer domnului Monte-Cristo scrisori pentru directorii teatrelor din Roma si Neapole, i-am exprimat temerile mele de a calatori ca femeie; el le-a înteles perfect, s-a pus la dispozitia mea pentru a-mi face rost de un pasaport de barbat, iar peste doua zile l-am primit pe acesta si am adaugat cu mâna mea: Calatorind cu sora lui. — Bine, spuse Eugénie cu voiosie; nu ne mai ramâne decât sa ne facem bagajele; vom pleca în seara semnarii contractului, în loc sa plecam în seara nuntii. Atâta tot. — Chibzuieste bine, Eugénie. — O, am chibzuit îndeajuns! Sunt satula de a nu auzi vorbindu-se decât despre reporturi, încheieri de luna, hausse, baisse, bonuri-spaniole, efecte haitiene. În loc de toate astea, Louise — întelegi tu — aerul, libertatea, cântecul pasarilor, câmpiile Lombardiei, canalele Venetiei, palatele Romei, plaja din Neapole. Cât avem Louise? Fata scoase dintr-un scrin încrustat un mic portofel cu încuietoare, pe care o deschise; numara douazeci si trei de bancnote. — Douazeci si trei de mii de franci, spuse ca. — Si cel putin tot pe atâtea perle, diamante si alte bijuterii, glasui Eugénie. Suntem bogate. Cu patruzeci si cinci de mii de franci putem trai ca niste principese doi ani de zile sau, în mod convenabil, patru. Dar, pâna în sase luni, tu cu muzica ta, eu cu glasul meu, vom dubla capitalul. Haide, ia banii, eu iau caseta cu bijuterii; astfel ca daca una dintre noi ar avea nenorocirea sa piarda comoara, cealalta va ramâne cu a sa. Acum valiza: sa ne grabim, valiza. — Asteapta, spuse Louise ducându-se sa asculte la usa doamnei Danglars. — De ce te temi? — Sa nu ne prinda cineva. — Usa e încuiata. — Sa nu ni se spuna sa deschidem. — Sa ni se spuna daca vor; nu vom deschide. — Eugénie, esti o adevarata amazoana! Si fetele începura cu o minunata vrednicie sa îngramadeasca într-un geamantan toate obiectele de calatorie de care îsi închipuiau ca vor avea nevoie. — Acum, în timp ce eu schimb costumul, glasui Eugénie, tu închide valiza. Louise apasa cu toata puterea mânutelor ei albe pe capacul cufarului. — Dar nu pot, spuse ca, nu sunt destul de tare; închide-l tu. — A, asa e! glasui Eugénie râzând; uitasem ca eu sunt Hercule si ca tu nu esti decât palida Omphala. Si, apasând cu genunchiul pe cufar, fata îsi întepeni bratele albe si musculoase pâna când ambele compartimente ale valizei se împreunara, iar domnisoara d'Armilly vârî lacatul între cele doua verigi. Dupa terminarea acestei operatii, Eugénie deschise un scrin a carui cheie o avea la ea si scoase dinauntru o manta de calatorie de matase violeta, vatuita. — Uite, vezi ca m-am gândit la toate? spuse ea; cu mantaua asta n-o sa-ti fie frig. — Dar tu? — O, mie nu mi-e niciodata frig, stii bine; de altminteri, cu hainele astea barbatesti... — Te îmbraci aici? — Evident. — Dar o sa ai timp? — Nu-mi duce nici o grija, fricoaso; oamenii nostri sunt ocupati cu scandalul. De altminteri, ce este de mirare, când se tine seama de deznadejdea în care desigur, ma gasesc, ca eu sa ma fi zavorât aci? — Nu, într-adevar, ma linistesti. — Haide, ajuta-ma. Si, din sertarul din care scosese mantaua data domnisoarei d'Armilly si cu care aceasta îsi acoperise umerii, mai scoase un costum barbatesc, complet, de la încaltaminte pâna la redingota, cu o provizie de lenjerie unde nimic nu era de prisos, dar unde se gasea strictul necesar. Atunci, cu o promptitudine care arata ca, fara îndoiala, nu pentru prima data a îmbracat în gluma vestmintele celuilalt sex, Eugénie se încalta, trase pantalonii, încheie pâna la gât o vesta si îmbraca o redingota care îi scotea în relief talia plina si cambrata. — O, foarte bine! nu zau, foarte bine! spuse Louise privind-o cu admiratie; dar o sa stea sub palaria barbateasca, pe care o zaresc aci, parul negru, frumos, cozile minunate care stârneau oftatul de invidie al tuturor femeilor? — Ai sa vezi, spuse Eugénie. Si, apucând cu mâna stânga parul des pe care degetele ei subtiri abia îl cuprindeau, lua cu dreapta o pereche de foarfeci lungi si, în curând, otelul scrâsni în podoaba splendida si bogata care cazu întreaga la picioarele fetei, ce se dadu pe spate pentru a-si feri redingota. Apoi, dupa ce coada principala cazu, Eugénie trecu la suvitele de pe tâmple pe care le doborî rând pe rând, fara cea mai mica parere de rau; dimpotriva, ochii ei sclipira mai scânteietori si mai voiosi decât de obicei, sub sprâncenele negre ca abanosul.' — O, minunat par! exclama Louise cu regret. — Nu sunt de o suta de ori mai bine asa? striga Eugénie netezindu-si buclele ravasite ale parului, si nu ti se pare ca sunt mai frumoasa astfel? — O, tu esti frumoasa, totdeauna frumoasa! exclama Louise. Si acum, unde mergem? — La Bruxelles, daca vrei; este frontiera cea mai apropiata. Vom ajunge la Bruxelles, la Liège, la Aix-la-Chapelle; vom urca pe Rin pâna la Strasbourg, vom strabate Elvetia si vom coborî în Italia prin Saint-Gothard. Îti convine? — Da. — La ce te uiti? — La tine. Serios, esti admirabila asa; s-ar zice ca ma rapesti. — Ei, la dracu; si pe buna dreptate! — Mi se pare ca ai înjurat, Eugénie? Si fetele, pe care oricine le-ar fi putut banui cufundate în lacrimi, una pentru propria-i soarta, alta din devotament pentru prietena ei, izbucnira în râs, ascunzând urmele mai vizibile ale dezordinii care însotise în chip firesc pregatirile de evadare. Apoi, dupa ce stinsera luminile, cu ochi cercetatori, cu urechea la pânda, cu gâtul încordat, deschisera usa unui cabinet de toaleta ce dadea spre o scara de serviciu care cobora pâna la curte, Eugénie mergând înainte si tinând cu un brat valiza pe care domnisoara d'Armilly abia o ridica cu ambele mâini. Curtea era pustie. Batea miezul noptii. Portarul veghea înca. Eugénie se apropie încetisor si-l vazu pe vrednicul portar dormind în fundul gheretei, lungit în jilt. Se întoarse spre Louise, apuca din nou valiza pe care o pusese un moment jos, si amândoua, ocrotite de umbra pe care o proiecta peretele, ajunsera sub bolta. Eugénie o ascunse pe Louise în ungherul portii, astfel ca portarul, daca îi va veni cumva gustul sa se trezeasca, sa nu vada decât o persoana. Dupa aceea, hazardându-se în bataia lampii care lumina curtea: — Poarta! striga ea cu frumosu-i glas de contraalta, batând în geam. Portarul se scula, asa cum Eugénie prevazuse, si facu chiar câtiva pasi pentru a recunoaste persoana care iesea; dar, vazând un tânar care sfichiuia nerabdator cu cravasa peste pantaloni, deschise îndata. Louise se strecura numaidecât, ca o sopârla, prin poarta întredeschisa, si tâsni repede afara. Calma în aparenta, desi, dupa toate probabilitatile, inima ei numara mai multe pulsatii decât în stare obisnuita, Eugénie iesi la rându-i. Trecea un comisionar. Îl încarcara cu valiza, apoi, indicându-i ca tinta a cursei lor strada Victoire nr. 36, fetele mersera în urma omului a carui prezenta o linistea pe Louise; Eugénie era însa curajoasa ca o Judith sau o Dalila. Ajunsera la numarul indicat. Eugénie porunci comisionarului sa puna jos valiza, îi dadu câteva monede si, dupa ce batu în oblon, îl concedie. Oblonul în care Eugénie batuse era de la casa unei cusatorese înstiintata mai înainte: aceasta nu se culcase înca, deschise. — Domnisoara, spuse Eugénie, pune-l pe portar sa scoata caleasca din sopron si trimite-l dupa cai. Poftim cinci franci pentru osteneala lui. — Nu zau, spuse Louise, te admir, ba as spune chiar ca te respect. Cusatoreasa se uita cu mirare; deoarece se stabilise însa ca va capata douazeci de ludovici, nu facu cea mai mica observatie. Peste un sfert de ceas portarul se înapoia cu surugiul si cu caii care, cât ai clipi, fura înhamati la trasura pe care portarul lega valiza cu o frânghie. — Poftim pasaportul, spuse surugiul; ce drum apucam, tinere burghez? — Drumul Fontainebleau, raspunse Eugénie cu voce aproape masculina. — Ce tot spui? întreba Louise. — Îmi iau masurile de prevedere, glasui Eugénie; femeia careia îi dam douazeci de ludovici ar putea sa ne tradeze pentru patruzeci: vom lua pe bulevard alta directie. Si fata se arunca în trasura confortabila, aproape fara sa atinga scara. — Eugénie, tu ai totdeauna dreptate, spuse profesoara de canto luând loc lânga prietena ei. Peste un sfert de ceas surugiul, readus pe calea cuvenita, trecea pocnind din bici dincolo de bariera Saint-Martin. — O, iata-ne în sfârsit iesite din Paris! glasui Louise respirând. — Da, draga mea, si rapirea este consumata de-a binelea, raspunse Eugénie. — Da, dar fara violente, spuse Louise. — Ma voi prevala de aceasta ca de o circumstanta atenuanta. Cuvintele se pierdura în huruitul pe care îl facea trasura gonind pe caldarâmul soselei Villette. Domnul Danglars îsi pierduse fiica. XXIV HANUL "LA CLOPOTUL SI CLONDIRUL" Si acum s-o lasam pe domnisoara Danglars sa goneasca împreuna cu prietena ei pe drumul spre Bruxelles, si sa ne întoarcem la bietul Andrea Cavalcanti, oprit în chip asa de nefericit pe drumul carierei sale. În ciuda tineretii, el era un flacau foarte îndemânatic si inteligent. De aceea l-am vazut, dupa primele zvonuri care patrunsesera în salon, apropiindu-se treptat-treptat de usa, strabatând o camera sau doua si, în sfârsit, disparând. O împrejurare pe care am uitat s-o mentionam, si care totusi nu trebuie omisa, e ca într-una din camerele strabatute de Cavalcanti se afla expus trusoul miresei, caseta cu diamante, saluri din casmir, dantele de Valenciennes, voaluri din Anglia, tot ce alcatuieste, în sfârsit, lumea obiectelor ispititoare la al caror nume inima fetelor tresalta de bucurie. Trecând prin camera aceasta, fapt care dovedeste ca Andrea era nu numai un flacau foarte inteligent si foarte îndemânatic, dar si prevazator, el puse mâna pe cea mai bogata dintre podoabele expuse. Înzestrat cu aceasta pleasca, Andrea se simtise pe jumatate mai usor sarind prin fereastra si furisându-se printre mâinile jandarmilor. Înalt si sprinten ca un luptator antic, vânjos ca un spartan, Andrea gonise un sfert de ceas fara sa stie încotro merge, cu singurul scop de a se departa de locul unde era sa fie prins. Pornind din strada Mont-Blanc se pomenise, cu instinctul acela al barierelor pe care hotii îl poseda asa cum iepurele are instinctul cuibului, la capatul strazii Lafayette. Aci, sufocat, gâfâind, se opri. Era absolut singur si avea la stânga terenul Saint-Lazare, vast si pustiu, iar la dreapta Parisul în toata profunzimea lui. — Sunt pierdut? se întreba el. Nu, daca pot fugi mai repede decât dusmanii mei. În momentul acela zari venind dinspre partea de sus a foburgului Poissoinière o cabrioleta de piata al carei vizitiu posac, fumându-si pipa, se înapoia pare-se, în foburgul Saint-Denis unde, fara îndoiala, îsi avea statia. — Ei, prietene! striga Benedetto. — Ce e, burghezule? întreba vizitiul. — Ti-este ostenit calul? — Ostenit? Cum naiba sa fie daca n-a facut nimic toata ziulica? Patru amarâte de curse si un franc bacsis, cu totul sapte franci; trebuie sa-i duc patronului zece. — Vrei ca, pe lânga acesti franci, sa mai câstigi douazeci? — Cu placere, burghezule; douazeci de franci nu sunt de lepadat. Ce trebuie sa fac pentru asta? Sa auzim. — Un lucru usor în cazul când calul dumitale nu este ostenit. — Va spun ca o sa mearga ca un zefir: totul este sa spuneti încotro sa apuce. — Spre Luvru. — Aha, am înteles. — Întocmai. E vorba pur si simplu sa prind pe un prieten al meu cu care urmeaza sa vâneze la Chapelle-en-Serval. Trebuia sa ma astepte aici cu cabrioleta lui pâna la unsprezece si jumatate: e miezul noptii; o fi obosit asteptându-ma si a plecai singur. — De buna seama. — Vrei sa încerci sa-l ajungem? — Nici nu vreau altceva. — Dar daca nu-l ajungem pâna la Bourget, capeti douazeci de franci; daca nu-l ajungem pâna la Luvru, treizeci. — Si daca îl ajungem? — Patruzeci, apuse Andrea care sovaise un moment, dar care chibzuise ca nu risca nimic fagaduind. — Bun! spuse vizitiul. Urcati-va — si la drum. Andrea se urca în cabrioleta care strabatu în goana foburgul Saint- Denis, o lua de-a lungul foburgului Saint-Martin, trecu dincolo de bariera si apuca pe nesfârsita Violette. N-avea nici un interes sa-si ajunga himericul prieten; cu toate acestea, din când în când, Cavalcanti se adresa drumetilor întârziati sau cârciumilor deschise înca, întrebând daca n-a fost vazuta o cabrioleta verde cu un cal murg-cafeniu; iar pentru ca pe sosea circula multe cabriolete si pentru ca, din zece cabriolete, noua sunt verzi, lamuririle plouau la fiecare pas. Totdeauna o vazuse cineva; nu era cu mai mult de cinci sute, de doua sute, de o suta de pasi înainte; în sfârsit, treceau pe lânga ea. Într-un rând, porni înaintea cabrioletei un alt vehicul; era o caleasca purtata în galop de doi cai de posta. — Daca as avea caleasca asta, caii ci zdraveni si mai cu seama pasaportul celor dinauntru! îsi spuse Cavalcanti. Si ofta adânc. În caleasca se gaseau domnisoara Danglars si domnisoara d'Armilly. — La drum! la drum! spuse Andrea; nu se poate sa nu-l ajungem. Si bietul cal relua trapul înversunat cu care mergea de la bariera, ajungând lac de naduseala la Luvru. — Hotarât lucru, glasui Andrea, vad ca n-o sa-l mai ajung pe prietenul meu si c-o sa-ti omor calul. Prin urmare e mai bine sa ma opresc. Poftim treizeci de franci; ma duc sa ma culc la "Calul Rosu" si, în prima trasura unde voi gasi un loc, am sa ma urc. Buna seara, prietene. Si, dupa ce puse sase piese a câte cinci franci în palma vizitiului, Andrea sari sprinten pe caldarâm. Vizitiul însfaca plin de bucurie banii si se înapoie la pas pe soseaua Parisului; Andrea se prefacu a intra la hotelul Calul Rosu; dar, dupa ce se oprise o clipa lânga poarta, auzind zgomotul cabrioletei care pornea si se pierdea în zare, îsi relua cursa si, în pas de atlet, facu vreo doua leghe. Apoi se odihni; se gasea, de buna seama, foarte aproape de Chapelleen- Serval unde spusese ca merge. Nu oboseala îl oprea pe Andrea Cavalcanti, ci nevoia de a lua o hotarâre, necesitatea de a adopta un plan. Sa se urce în diligenta era cu neputinta. Pentru a calatori, într-un fel sau într-altul, un pasaport este absolut necesar. Sa ramâna în departamentul Oise, adica într-unul din departamentele cele mai descoperite si supravegheate ale Frantei, era un lucru iarasi cu neputinta, în special pentru un om expert ca Andrea în materie de ilegalitati. Andrea se aseza pe marginea santului, îsi lasa capul în palme si chibzui. Peste zece minute înalta capul; hotarârea sa era luata. Acoperi cu tarâna o parte a paltonului pe care avusese timpul sa-l smulga din antecamera si sa-l îmbrace peste toaleta de bal si, ajungând la Chapelle-en-Serval, batu cu îndrazneala în usa singurului han de prin partea aceea. Hangiul veni sa deschida. — Prietene, spuse Andrea, mergeam de la Montrefontaine la Senlis când calul meu, care e un animal naravas, m-a trântit. Trebuie sa ajung în noaptea asta la Compiègne, altminteri familia mea o sa fie foarte nelinistita. Poti sa-mi închiriezi un cal? Bun sau rau, un hangiu are totdeauna un cal. Hangiul din Chapelle-en-Serval chema argatul, îi porunci sa puna saua pe Balan si îsi trezi fiul, un copil de sapte ani, care urma sa încalece la spatele domnului si sa aduca înapoi patrupedul. Andrea dadu douazeci de franci hangiului, iar când îi scoase din buzunar lasa o carte de vizita. Cartea de vizita era a unuia dintre prietenii sai de la Café de Paris; astfel ca hangiul, dupa ce Andrea pleca, ridica de jos cartonul cazut si fu încredintat ca închiriase calul sau domnului conte de Mauléon, strada Saint-Dominique, 25; numele si adresa aceasta se gaseau pe cartea de vizita. Balanul nu mergea repede, însa mergea cu pasi egali si staruitori; în trei ceasuri si jumatate Andrea facu cele doua leghe care îl desparteau de Compiègne; sunau orele patru la orologiul primariei când ajunse în piata unde se opresc diligentele. La Compiègne se gaseste un hotel admirabil de care îsi aduc aminte chiar si cei care nu au tras la el decât o data... Andrea, care mai poposise aci cu prilejul uneia din cursele pe care le facuse prin împrejurimile Parisului, îsi aminti de hotelul "La clopotul si clondirul"; se îndrepta într-acolo, vazu la lumina unui felinar firma indicatoare, si dupa ce concedie copilul dându-i toate monedele marunte pe care le avea la el, batu în usa socotind cu multa dreptate ca dispunea de trei sau patru ceasuri si ca lucrul cel mai bun era sa se pregateasca, printr-un somn bun si o cina buna, împotriva oboselilor de mâine. Deschise un servitor. — Prietene, spuse Andrea, vin de la Saint-Jean-au-Bois unde am prânzit; socoteam sa iau trasura de la miezul noptii; dar m-am ratacit ca un prost si de patru ceasuri tot umblu prin padure. Da-mi una din camarutele frumoase dinspre curte si trimite-mi un pui rece si o sticla cu vin de Bordeaux. Servitorul nu avu nici o banuiala: Andrea vorbea cu linistea cea mai desavârsita, tinea tigara în gura si mâinile în buzunarele paltonului; hainele lui erau elegante, barba îngrijita, cizmele fara cusur; avea aerul unui vecin întârziat, atâta tot. În timp ce servitorul îi pregatea camera, gazda se scula; Andrea o întâmpina cu cel mai fermecator zâmbet si o întreba daca nu poate sa aiba numarul 3 pe care îl mai avusese când a trecut ultima oara prin Compiègne; din nefericire, numarul trei era ocupat de un tânar care calatorea cu sora lui. Andrea parea deznadajduit; nu se mângâie decât când gazda îl asigura ca numarul 7 care i se pregatea avea întru totul aceeasi asezare ca si numarul 3; în timp ce îsi încalzea picioarele si vorbea despre ultimele curse de la Chantilliy, astepta sa i se anunte ca odaia e gata. Andrea nu pomenise fara motiv de apartamentele dragute care dadeau spre curte; curtea hotelului "La clopotul", cu întreitul ei sir de galerii care îi dau aerul unei sali de spectacol, cu iasomiile si clematitele care urca de-a lungul coloanelor sale, sprintena ca o decoratie naturala, e una dintre cele mai încântatoare intrari de han ce exista pe lume. Puiul era fraged, vinul era vechi, focul scapara: Andrea se pomeni cinând cu tot atâta pofta de parca nu i se întâmplase nimic. Pe urma se culca si adormi aproape numaidecât somnul acela neînduplecat pe care omul îl gaseste totdeauna la douazeci de ani, chiar când are remuscari. Suntem nevoiti sa marturisim ca Andrea ar fi putut sa aiba remuscari, însa nu avea. Iata planul lui Andrea, plan care îi daruise cea mai mare parte din linistea sa. O data cu venirea zilei, el se va scula, va iesi din hotel dupa ce va plati cu scrupulozitate datoria; va ajunge în padure, va cere, sub pretext ca face studii de pictura, ospitalitatea unui taran; îsi va cumpara un costum de taietor si o secure, va da jos îmbracamintea eleganta si o va lua pe a lucratorului; apoi, cu mâinile pline de pamânt, cu parul facut castaniu gratie unui pieptene de plumb, cu obrazul bronzat gratie unui preparat a carui reteta i-o dadusera fostii lui tovarasi, va ajunge, dintr-o padure într-alta, pâna la frontiera cea mai apropiata, mergând noaptea, adormind ziua prin paduri sau prin cariere si neapropiindu-se de locurile cu oameni decât pentru a-si cumpara din când în când o pâine. Dupa ce va trece frontiera, Andrea îsi va transforma diamantele în bani, va transforma banii în zece bancnote pe care le va purta totdeauna la el în caz de accident, si se va afla astfel posesorul unei sume de cincizeci de mii de lire, ceea ce filozofiei sale nu i se parea o situatie de moment prea aspra. Se bizuia de altminteri, mult, pe interesul Danglarsilor de a potoli larma neplacerii lor. De aceea, abstractie facând de oboseala, Andrea adormi asa de repede si de bine. De altminteri, pentru a se trezi mai devreme, nu închise obloanele si se multumise doar sa traga zavoarele usii si sa pastreze, pe masa de noapte, un cutit foarte ascutit de care nu se despartea niciodata. Pe la sapte dimineata Andrea fu desteptat de o raza de soare, care licarea calduta si stralucitoare pe chipul lui. În orice minte bine organizata ideea dominanta — si exista întotdeauna una — ideea dominanta, spuneam, e aceea care, dupa ce a adormit cea din urma, ilumineaza cea dintâi trezirea gândirii. Andrea nu deschise înca pe deplin ochii si gândul dominant îl stapânea, soptindu-i la ureche ca a dormit prea mult. Sari din pat si alerga la fereastra. Un jandarm strabatea curtea. Jandarmul este unul dintre cele mai izbitoare creaturi de pe lume, chiar pentru ochiul unui om linistit: dar pentru o constiinta fricoasa si care are anumite motive sa fie, galbenul, albastrul si albul din care se compune uniforma lui capata tonuri înfricosatoare. — De ce un jandarm? se întreba Andrea. Îsi raspunse pe dala, cu logica pe care cititorul a mai remarcat-o desigur la el: — Un jandarm n-are de ce sa stârneasca mirare la un han; dar sa ne îmbracam. Si tânarul se îmbraca cu o repeziciune pe care valetul sau nu i-o rapise în cele câteva luni de viata eleganta traita la Paris. — Bun, glasui Andrea îmbracându-se, am sa astept pâna pleaca si, dupa ce o pleca, ma furisez. Si, spunând cuvintele acestea, Andrea, încaltat si îmbracat, se duse binisor la fereastra unde ridica pentru a doua oara perdeaua de muselina. Nu numai ca primul jandarm nu plecase, dar tânarul zari înca o uniforma albastra, galbena si alba la piciorul scarii, singura pe care putea coborî, în timp ce al treilea jandarm, calare si cu arma în mâna, statea de santinela la poarta dinspre strada, singura pe unde putea iesi. Al treilea jandarm era cât se poate de incomod; caci dinaintea lui se desfasura un semicerc de curiosi care astupau ermetic poarta hotelului. — Drace, ma cauta! fu primul gând al lui Andrea. Paloarea napadi fruntea tânarului; privi cu încordare în juru-i. Camera lui, ca toate celelalte de la etaj, nu raspundea decât spre galeria exterioara, deschisa tuturor privirilor. — Sunt pierdut! fu al doilea cuvânt al sau. Într-adevar, pentru un om în situatia lui Andrea, arestarea însemna: juratii, judecata, moartea — moartea fara mila si fara amânare. Îsi strânse o clipa, convulsiv, capul în mâini. Simti în clipa asta ca e pe punctul de a înnebuni de frica. Dar curând, din lumea de gânduri care se ciocneau în capu-i, tâsni un gând de speranta; un zâmbet palid se desena pe buzele lui vinete si pe obrajii crispati. Privi în juru-i; obiectele pe care le cauta se aflau laolalta pe marmura unui birou; o pana, cerneala si o hârtie. Muie pana în cerneala si scrise, cu o mâna careia îi porunci sa fie ferma, urmatoarele rânduri pe prima foaie de caiet: "N-am bani sa platesc, dar nu sunt un om necinstit; las ca amanet acul acesta care pretuieste de zece ori mai mult decât suma ce datorez. Rog sa fiu iertat ca am fugit în zori; mi-era rusine!" Scoase acul din cravata si-l puse pe hârtie. Dupa aceea, în loc sa lase zavoarele în usa, le trase înapoi, ba chiar întredeschise usa ca si cum ar fi iesit din camera uitând s-o închida si, strecurându-se în camin ca unul deprins cu acest fel de gimnastica, trase spre el paravanul de hârtie reprezentând pe Achille la Deidame, sterse cu picioarele urma pasilor în cenusa si începu sa se catere pe cosul ce îi oferea singura cale de salvare în care nadajduia înca. În momentul acela primul jandarm, care izbise vederea lui Andrea, urca scara, precedat de comisarul politienesc si sustinut de al doilea jandarm care pazea partea de jos a scarii si care, la rându-i, putea sa astepte ajutorul celui ce stationa la poarta. Iata carei împrejurari Andrea datora vizita aceasta pe care cu atâta truda el se pregatea s-o primeasca în felul sau. În zorii zilei telegrafele batusera în toate directiile si fiecare localitate, înstiintata aproape imediat, trezise autoritatile punând forta publica pe urma ucigasului lui Caderousse. Compiègne, resedinta regala, Compiègne, oras de vânatoare, Compiègne, oras de garnizoana este înzestrat din belsug cu autoritati, jandarmi si comisari; vizitele începusera deci îndata dupa sosirea ordinului telegrafic, iar pentru ca hotelul "La clopotul si clondirul", era primul hotel al orasului, se începuse în mod firesc cu el. De altminteri, dupa raportul santinelelor care facusera de garda în noaptea aceea la primarie (primaria este învecinata cu hanul "La clopotul"), dupa raportul santinelelor, spuneam, se constatase ca mai multi calatori au tras în timpul noptii la hotel. Santinela, care fusese schimbata la sase dimineata îsi amintea chiar ca, în momentul când a fost pusa la post, adica la patru si câteva minute, vazuse un tânar calare pe un cal alb, cu un copil de taran în spate si ca tânarul coborâse în piata, daduse drumul taranului si calului, si a batut la hotelul a carui usa se deschisese în fata lui si se închisese în urma lui. Banuielile se oprisera asupra acestui tânar întârziat în mod asa de curios. Iar tânarul nu era altul decât Andrea. Întemeiati pe aceste date, comisarul de politie si jandarmul, care era un brigadier, se îndreptau spre usa lui Andrea; usa era întredeschisa. — Hm, usa deschisa e semn rau! spuse brigadierul, vulpe batrâna, hranita cu viclesugurile meseriei; as prefera-o închisa cu trei rânduri de zavoare. Într-adevar, scrisorica si acul lasate de Andrea pe masa confirmara sau, mai bine zis, sprijinira tristul adevar. Andrea fugise. Spuneam sprijinira, deoarece brigadierul nu era omul care sa se lase convins de-o singura dovada. Privi în juru-i, îsi afunda ochii sub pat, întoarse perdelele pe dos, deschise dulapurile si în sfârsit, se opri la camin. Gratie precautiunilor lui Andrea, nu ramasese în cenusa nici o urma despre trecerea sa. Cu toate acestea caminul însemna o iesire, iar în împrejurarile de fata orice iesire trebuia sa fie obiectul unei serioase investigatii. Brigadierul ceru deci sa i se aduca un taciune si niste paie; îndopa caminul asa cum ar fi facut cu un tun si dadu foc. Peretii de caramida trosnira; o coloana opaca de fum se întinse prin cos si urca spre cer ca o sumbra tâsnire de vulcan, dar prizonierul nu cazu precum se astepta. Aceasta pentru ca Andrea pretuia înca, din tineretea sa traita în lupta cu societatea, cât un jandarm, chiar daca jandarmul acesta ar fi fost ridicat la rangul respectabil de brigadier; prevazând prin urmare incendiul, ajunsese pe acoperis si statea ghemuit lânga burlan. Nadajdui o clipa ca e salvat caci îl auzi pe brigadier chemându-i pe ceilalti doi jandarmi si strigându-le cu glas tare: — Nu mai este! Dar, întinzând binisor gâtul, vazu ca, în loc sa se retraga asa cum era natural, cei doi jandarmi iscodeau cu mai multa luare aminte. La rându-i privi în jur-împrejur: primaria, o constructie colosala din secolul al XVI-lea, se înalta ca o fortareata sumbra; la dreapta, prin deschizaturile edificiului, te puteai cufunda în toate ungherele acoperisului asa cum, de pe înaltimile unui munte, te cufunzi în vale. Andrea întelese ca va vedea în curând ivindu-se capul brigadierului de jandarmerie la vreuna din aceste deschizaturi. Descoperirea însemna si pierzania; o vânatoare pe acoperisuri nu-i oferea nici o sansa de succes. Se hotarî deci sa coboare, nu pe unde venise, ci pe un drum analog. Cerceta din ochi cosul din care nu vedea iesind nici un fum, ajunse la el târându-se pe acoperis si disparu prin gaura lui, fara sa-l fi vazut cineva. În clipa aceea se deschidea o ferestruica a primariei si, prin ferestruica, iesea capul brigadierului din jandarmerie. Capul ramase un moment nemiscat, ca unul din reliefurile de piatra care decoreaza cladirea; apoi, cu un oftat lung de dezamagire, disparu. Calm si demn ca legea al carei reprezentant era, brigadierul trecu fara sa raspunda nenumaratelor întrebari ale multimii îngramadite în piata, si reintra în hotel. — Ei, ce e? întrebara la rândul lor cei doi jandarmi. — Ce sa fie, baieti! raspunse brigadierul; de buna seama tâlharul a sters-o cu adevarat, din zori; vom trimite însa în urmarirea lui pe soseaua Villers-Cotterets, pe soseaua Noyon, si vom scotoci padurea unde îl vom înhata negresit. Onorabilul slujbas abia rostise, cu intonatia caracteristica brigadierilor din jandarmerie, adverbul acesta sonor, când un strigat prelung de spaima, urmat de târâitul unei sonerii, rasuna în curtea hotelului. — O, ce e asta? exclama brigadierul. — Un calator care pare tare grabit, spuse hotelierul. La ce numar se suna? — La nr. 3. — Ia alearga, baiete! În momentul acela strigatele si zgomotul soneriei se întetira. Servitorul porni în goana. — A, nu! spuse brigadierul oprindu-l; cel care suna îmi face impresia ca cere pe altcineva decât pe servitor, astfel ca îi vom pune la dispozitie un jandarm. Cine sta la nr. 3? — Tinerelul sosit cu sora lui azi noapte, si care a cerut o camera cu doua paturi. Soneria rasuna pentru a treia oara cu o intonatie plina de neliniste. — Încoa, domnule comisar! striga brigadierul; urmati-ma si grabiti pasul. — O clipa, glasui hotelierul; la camera nr. 3 sunt doua scari: una exterioara, una interioara. — Bun, spuse brigadierul; eu apuc pe cea interioara, este departamentul meu. Carabinele sunt încarcate? — Da, domnule brigadier. — Ei bine, voi vegheati la scara de afara si, daca vrea sa fuga, trageti; dupa câte spune telegraful, e un criminal periculos. Brigadierul disparu îndata, urmat de comisar, pe scara interioara; îl însotea larma pe care destainuirile cu privire la Andrea o stârnisera în multime. Iata ce se întâmplase: Andrea coborâse cu foarte multa îndemânare pâna la doua treimi din cos, dar, ajungând aci, piciorul îi scapase, astfel ca a venit jos cu mai multa viteza si în special cu mai mult zgomot decât ar fi vroit. Nu era nimic daca odaia ar fi fost pustie; din pacate, însa, ea era locuita. Doua femei dormeau într-un pat; zgomotul le trezise. Privirile lor se atintisera asupra punctului de unde venea zgomotul si vazusera, prin deschizatura caminului, aparând un barbat. Una dintre cele doua femei, femeia blonda, scosese strigatul cumplit care a cutremurat toata casa, pe când cealalta, care era bruna, repezindu- se la snurul soneriei, daduse alarma scuturându-l din toate puterile. Pe Andrea îl pastea, dupa cum se vede, nenorocirea. — Fie-va mila, striga el palid, buimacit, fara sa vada persoanele carora li se adresa; fie-va mila, nu chemati, salvati-ma! Nu vreau sa va fac rau. — Andrea, asasinul! striga una dintre tinerele femei. — Eugénie! domnisoara Danglars! murmura Cavalcanti trecând de la înfricosare la buimacire. — Ajutor! ajutor! striga domnisoara d'Armilly luând soneria din mâinile tepene ale Eugéniei si sunând cu mai multa putere chiar decât tovarasa ei. — Salvati-ma, sunt urmarit! spuse Andrea împreunându-si mâinile; fie-va mila, nu ma predati. — E prea târziu, se aud pasi! raspunse Eugénie. — Ascundeti-ma undeva; o sa spuneti ca v-ati speriat fara vreun motiv; veti îndeparta banuielile si îmi veti fi salvat viata. Strânse una într-alta, înfasurându-se în paturi, femeile ramasera mute în fata glasului implorator; toate temerile, toate dezgusturile se ciocneau în mintea lor. — Bine, fie! spuse Eugénie; întoarce-te pe unde ai venit, nenorocitule; pleaca, si nu vom spune nimic. — Uite-l! uite-l! striga un glas pe palier. Uite-l, îl vad! Într-adevar, brigadierul îsi apropiase ochiul de broasca si îl zarise pe Andrea în picioare, implorând. O lovitura violenta cu patul pustii zvârli în laturi broasca, alte doua aruncara zavoarele; usa sfarâmata cazu înauntru. Andrea alerga la cealalta usa care dadea spre galeria curtii si o deschise, gata sa se napusteasca pe acolo. Cei doi jandarmi se aflau la pânda cu carabinele lor si îl luara la ochi. Andrea încremenise; palid, cu trupul dat putin pe spate, tinea cutitul inutil în mâna crispata. — Fugi! striga domnisoara d'Armilly în inima careia intra mila pe masura ce iesea spaima; fugi! — Sau omoara-te! spuse Eugénie cu tonul si cu poza uneia dintre vestalele care, în circ, porunceau cu degetul gladiatorului victorios sa dea adversarului lovitura de gratie. Andrea se înfiora si o privi pe fata cu un zâmbet de dispret care dovedi ca ticalosia lui nu întelegea cruzimea sublima a onoarei. — Sa ma omor? întreba el aruncând cutitul; de ce? — Ai spus singur, exclama domnisoara Danglars, ca te vor condamna la moarte, ca te vor executa ca pe cel mai decazut criminal. — Eh, avem prieteni! raspunse Cavalcanti încrucisându-si bratele. Brigadierul înainta spre el cu sabia în mâna. — Haide, haide, glasui Cavalcanti; baga sabia în teaca, prietene; nu e nevoie de atâta tambalau, devreme ce ma predau. Si îsi întinse mâinile spre catuse. Fetele priveau cu groaza metamorfoza hidoasa care se desfasura sub ochii lor; omul de lume lepadându-si aparentele si devenind iarasi omul din ocna. Andrea se întoarse spre ele si întreba cu un zâmbet obraznic: — Domnisoara Eugénie, ai vreun comision pentru parintele dumitale? Caci, dupa toate probabilitatile, ma înapoiez la Paris. Eugénie îsi ascunse capul în palme. — O, n-aveti de ce va rusina, si nu va iau în nume de rau ca v-ati urcat în trasura ca sa alergati dupa mine, spuse Andrea. Nu eram eu aproape sotul dumitale? Si Andrea iesi dupa ce plasa ironia aceasta, lasându-le pe fugare în prada suferintelor, rusinii si a comentariilor multimii. Peste un ceas, îmbracate amândoua în straiele lor de femei, se urcau în caleasca de calatorie. Poarta hotelului fusese închisa pentru a le pune la adapost de privirile lumii; cu toate acestea, când poarta fu redeschisa, trebuira sa treaca printre doua rânduri de curiosi cu ochi învapaiati, cu buze murmurânde. Eugénie coborî perdelele; dar daca nu mai vedea, auzea totusi, iar sunetul batjocurilor razbea pâna la ca. — O, de ce nu e lumea un pustiu? exclama dânsa aruncându-se în bratele domnisoarei d'Armilly cu ochi care scânteiau de ciuda aceea care îl facea pe Neron sa doreasca un singur cap lumii romane pentru a-l taia dintr-o singura lovitura. A doua zi trageau la hotelul Flandra din Bruxelles. Andrea fusese întemnitat din ajun la Concièrgerie. XXV LEGEA Ati vazut cu câta liniste putusera îndeplini domnisoara Danglars si domnisoara d'Armilly transformarea si fuga lor: fiecare din casa era prea ocupat cu treburile-i proprii ca sa se mai gândeasca la ale lor. Îl vom lasa pe bancher, cu sudoarea pe frunte, sa însire, în fata fantomei bancrutei, coloanele enorme ale pasivului, si o vom însoti pe baroana care, dupa ce a ramas zdrobita un moment, sub violenta loviturii, se dusese la consilierul ei obisnuit, adica la Lucien Debray. Baroana îsi pusese, într-adevar, sperante în casatoria fetei, pentru a scapa în sfârsit de o tutela care, având de-a face cu un caracter ca al Eugéniei, era cât se poate de stânjenitoare; în contractele tacite care mentin linia ierarhica a familiei, mama nefiind, la drept vorbind, stapâna fiicei sale decât cu conditia de a fi în permanenta pentru ca un exemplu de cumintenie si un model de perfectiune. Iar doamna Danglars se temea de patrunderea Eugéniei si de sfaturile domnisoarei d'Armilly; surprinse anumite priviri dispretuitoare zvârlite de fiica ei lui Debray, priviri care pareau sa arate ca fata cunostea întregul mister al relatiilor amoroase si pecuniare cu secretarul intim. Dar o interpretare mai patrunzatoare si mai aprofundata ar fi demonstrat, dimpotriva, baroanei ca Eugénie îl detesta pe Debray, nu pentru ca el era în casa parinteasca o piatra de obstacol si de scandal, ci pentru ca îl punea pur si simplu în categoria acelor bipezi pe care Diogene încerca sa nu-i mai numeasca oameni, si pe care Platon îi desemna, prin perifraza, animale cu doua picioare si fara pene. Din punctul ei de vedere si, din pacate, în lumea aceasta fiecare are punctul sau de vedere care îl împiedica sa vada punctul de vedere al altora, doamna Danglars regreta infinit ca nunta Eugéniei a fost zadarnicita, nu pentru ca nunta era convenabila si urma sa asigure fericirea copilei sale, ci pentru ca mariajul îi dadea ei libertatea. Alerga deci, dupa cum am spus, la Debray care, dupa ce asistase ca toti ceilalti la semnarea contractului si la scandalul ce se stârnise apoi, s-a grabit sa se retraga la club unde discuta cu câtiva prieteni despre evenimentul care, în momentul de fata, constituia subiectul de conversatie pentru trei sferturi din orasul acesta eminamente intrigant, ce se numeste capitala lumii. În momentul când, îmbracata cu o rochie neagra si ascunsa sub un voal, doamna Danglars urca scara apartamentului lui Debray, în ciuda asigurarilor date de portar ca tânarul nu este acasa, Debray respingea insinuarile unui prieten care încerca sa-l convinga ca, dupa scandalul cumplit care avusese loc, era de datoria lui ca prieten al casei sa se însoare cu domnisoara Eugénie Danglars si cu cele doua milioane ale ei. Debray se împotrivea, asemeni omului care n-ar vrea decât sa fie învins; caci de multe ori se gândise si el la aceasta; apoi, deoarece o cunostea pe Eugénie si îi stia caracterul independent si mândru, lua din când în când o atitudine absolut defensiva, spunând ca legatura era cu neputinta, dar lasându-se în taina gâdilat de ideea rautacioasa care, dupa spusa tuturor moralistilor, preocupa neîncetat pe omul cel mai corect si mai curat — idee ce vegheaza în adâncul sufletului asa cum Satan vegheaza dinapoia crucii. Ceaiul, jocul, conversatia — interesanta precum vedeti deoarece se discutau chestiuni asa de grave — tinura pâna la ora unu noaptea. În vremea asta, introdusa de valetul lui Lucien, doamna Danglars astepta voalata si palpitânda în salonasul verde, între doua cosuri cu flori trimise chiar de ea în timpul diminetii si pe care Debray — trebuie sa recunoastem — le orânduise, le plivise cu o grija care o facu pe biata femeie sa îi ierte absenta. La unsprezece si patruzeci de minute, satula de asteptare inutila, doamna Danglars se urca din nou în trasura si se înapoie acasa. Femeile dintr-o anumita lume au comun cu cochetele bine situate faptul ca, de obicei, nu se înapoiaza acasa dupa miezul noptii! Baroana reintra în palat cu exact precautiunile pe care Eugénie le luase la plecare; urca încetisor, cu inima strânsa, scara apartamentului ei, învecinat, dupa cum stim, cu acela al Eugéniei. Se temea asa de mult sa nu provoace vreun comentariu; credea asa de puternic, biata femeie — respectabila cel putin din acest punct de vedere — în inocenta fiicei sale si în fidelitatea ei pentru caminul parintesc! Asculta la usa Eugéniei, apoi, neauzind nici un zgomot, încerca sa intre; dar zavoarele erau puse. Doamna Danglars îsi închipui ca, obosita de emotiile cumplite ale serii, Eugénie se culcase si ca dormea. O chema pe camerista si o cerceta. — Domnisoara Eugénie a intrat în apartamentul ei cu domnisoara d'Armilly, raspunse camerista; pe urma au luat ceaiul împreuna; dupa aceea m-au concediat spunându-mi ca nu mai au nevoie de mine. Din momentul acela camerista se dusese la oficiu si îsi închipuia, ca toata lumea, ca fetele se gasesc în apartament. Doamna Danglars se culca deci fara vreo umbra de banuiala; dar, linistita asupra fiintelor, mintea ei reveni asupra evenimentului. Pe masura ce ideile se limpezeau în cap, proportiile scenei contractului sporeau; nu mai era un scandal, era un vacarm; nu mai era o rusine, era o ticalosie. Atunci, fara sa vrea, baroana îsi reaminti ca a fost fara mila cu biata Mercédès, lovita altadata prin sotul si fiul ei de o nenorocire la fel de mare. — Eugénie e pierduta, îsi spuse ca, si noi de asemeni. Chestiunea, asa cum va fi prezentata, ne acopera de rusine; caci, într-o societate ca a noastra, anumite lucruri ridicole sunt plagi vii, sângerânde, de nelecuit. "Ce noroc, murmura ea, ca Dumnezeu a daruit Eugéniei caracterul acela ciudat de care eu m-am cutremurat de atâtea ori! Si privirea i se înalta recunoscatoare spre cerul a carui misterioasa providenta orânduieste totul dinainte, potrivit cu evenimentele care urmeaza sa se întâmple si pe care un cusur, un viciu chiar, le transforma câteodata în fericire. Gândul ei strabatu apoi spatiul — asa cum face, întinzându-si aripile, pasarea peste o prapastie — si se opri asupra lui Cavalcanti. "Acest Andrea era un mizerabil, un hot, un asasin; si totusi Andrea poseda maniere care aratau o semieducatie, daca nu o educatie completa; Andrea se înfatisase în lume cu aparentele unei mari averi, cu sprijinul unor nume onorabile." Cum sa vada limpede în acest labirint? Cui sa se adreseze pentru a iesi din cruda situatie? Debray, la care alergase cu primul elan al femeii ce cauta un sprijin în omul pe care îl iubeste si care uneori o duce la pierzanie, Debray nu putea sa-i dea decât un sfat: altuia mai puternic decât el trebuia sa se adreseze. Baroana se gândi atunci la domnul de Villefort. Domnul de Villefort a vrut sa-l aresteze pe Cavalcanti; domnul de Villefort a adus, fara mila, tulburarea în familia ei, ca si cum ar fi fost o familie straina. Dar nu; cugetând bine, procurorul regal nu era un om fara mila; era magistrat, sclav al îndatoririlor sale, un prieten leal si ferm care, brutal dar cu mâna sigura, înfipsese scalpelul în coruptie: nu era un calau, ci un chirurg, un chirurg care a vrut sa izoleze în ochii lumii onoarea Danglarsilor de ticalosia tânarului pierdut pe care ei îl prezentasera în lume ca pe ginerele lor. Din moment ce domnul de Villefort, prietenul familiei Danglars, proceda astfel, nu se mai putea presupune ca procurorul regal a stiut ceva dinainte si ca s-a pretat la vreuna din manoperele lui Andrea. Reflectând bine, purtarea lui Villefort i se înfatisa prin urmare baroanei într-o lumina favorabila lor. Dar inflexibilitatea procurorului regal trebuia sa se opreasca aci; se va duce a doua zi la el si îl va convinge, daca nu sa se abata de la îndatoririle sale de magistrat, cel putin sa le lase latitudinea indulgentei. Baroana va invoca trecutul; va reîmprospata amintirile lui, va implora în numele unui timp vinovat, dar fericit; domnul de Villefort va cocolosi afacerea sau cel putin va lasa (iar pentru aceasta n-avea decât sa-si întoarca ochii într-alta parte) cel putin îl va lasa pe Cavalcanti sa fuga si nu va urmari crima decât socotindu-l pe criminal în contumacie. Abia atunci ea adormi ceva mai linistita. A doua zi, la noua, se scula si, fara sa-si sune camerista, fara sa dea un semn de viata cuiva, se îmbraca si — învesmântata cu aceeasi simplitate ca si în ajun — coborî scara, iesi din palat, merse pâna în strada Provence, urca într-o trasura si ceru sa fie dusa la casa domnului de Villefort. De o luna de zile casa blestemata prezenta aspectul lugubru al unui lazaret unde se declarase ciuma: câteva apartamente erau închise pe dinauntru si pe dinafara; obloanele lasate nu se deschideau decât o clipa, ca sa intre aerul; vedeai atunci aparând la fereastra capul înfricosat al unui lacheu; apoi fereastra se închidea, asa cum lespedea unui mormânt recade, iar vecinii îsi sopteau: — Nu cumva o sa vedem astazi iesind înca un sicriu din casa domnului procuror regal? Doamna Danglars fu cuprinsa de un fior vazând înfatisarea casei pustii, coborî din trasura si, cu genunchii taiati, se apropie de poarta încuiata si suna. Abia dupa ce soneria, al carei zornait lugubru parea ca participa la tristetea generala, rasuna pentru a treia oara, aparu un portar, întredeschizând poarta atât cât sa poata spune un cuvânt. Vazu o femeie, o femeie de lume, o femeie elegant îmbracata si, cu toate acestea, poarta continua sa ramâna aproape închisa. — Dar deschide o data! spuse baroana. — Mai întâi, doamna, cine sunteti? întreba portarul. — Cine sunt? dar ma cunosti îndeajuns. — Nu mai cunoastem pe nimeni, doamna. — Dar esti nebun, prietene! — De unde veniti? — O, asta e prea mult! — Doamna, asa e ordinul, scuzati-ma; numele dumneavoastra... — Doamna baroana Danglars. M-ai vazut de douazeci de ori pâna acum. — Se poate, doamna; ce doriti? — Esti tare ciudat si am sa ma plâng domnului de Villefort de obraznicia oamenilor sai. — Doamna, nu e obraznicie, e precautie: nimeni nu intra aci fara un cuvânt din partea domnului d'Avrigny, sau fara a avea de vorbit cu domnul procuror regal. — Tocmai ca am treaba cu domnul procuror regal. — Chestiune urgenta? — Desigur ca îti dai seama, din moment ce nu m-am urcat înca în trasura mea. Dar sa sfârsim; uite cartea mea de vizita, du-o stapânului dumitale. — Doamna va astepta pâna ma întorc? — Da, du-te. Portarul încuie poarta, lasând-o pe doamna Danglars în strada. E drept, baroana n-astepta mult; în clipa urmatoare poarta se redeschise îndeajuns pentru a se lasa loc baroanei sa treaca: ea intra si poarta se încuie în urma ei. În curte portarul scoase, fara sa piarda din vedere poarta o clipa, un fluier din buzunar si fluiera. Valetul domnului de Villefort se arata pe peron. — Doamna îl va scuza pe om, spuse acesta venind în întâmpinarea baroanei, dar ordinele lui sunt precise, iar domnul de Villefort m-a însarcinat sa spun doamnei ca portarul nu putea face altfel decât a facut. În curte era un furnizor introdus cu aceleasi precautiuni si ale carui marfuri erau examinate. Baroana urca pe peron: se simtea impresionata profund de tristetea care largea, pentru a spune astfel, cercul tristetii sale si — calauzita de valet — fu introdusa, fara ca ghidul s-o piarda din vedere, în cabinetul magistratului. Oricât ar fi fost de preocupata doamna Danglars de motivul care o aducea, modul cum o primeau slugile i se paruse asa de nedemn încât începu prin a se plânge. Villefort îsi ridica însa capul îngreunat de durere si o privi cu un zâmbet asa de trist încât tânguirile i se stinsera pe buze. — Scuzati-i pe servitorii mei de o înfricosare pe care nu le-o pot lua în nume de rau: sunt banuiti si au devenit banuitori. Doamna Danglars auzise de multe ori, în lume, vorbindu-se de înfricosarea pe care o inspira magistratul; n-ar fi putut însa niciodata sa creada, daca nu constata cu proprii ei ochi, ca sentimentul acesta poate fi dus asa de departe. — Vrasazica si dumneata esti nefericit? întreba ea. — Da doamna, raspunse magistratul. — În cazul acesta ma deplângi? — Cu toata sinceritatea, doamna. — Si întelegi ce ma aduce la dumneata? — Veniti sa-mi vorbiti despre cele ce vi s-au întâmplat, nu-i asa? — Da, domnule, o nenorocire groaznica. — Adica o neplacere. — O neplacere? exclama baroana. — O, doamna, raspunse procurorul regal cu calmul sau netulburat; am ajuns sa nu consider nenorocire decât lucrurile ireparabile. — Domnule, crezi ca se va uita? — Doamna, totul se uita, spuse Villefort; casatoria fiicei dumneavoastra se va face mâine, daca nu se face azi, sau peste opt zile daca nu se face mâine. Si nu cred ca regretati pe pretendentul domnisoarei Eugénie. Doamna Danglars îl privi pe Villefort, buimacita ca vede la el linistea aceasta aproape batjocoritoare. — Am venit oare la un prieten? întreba ea cu un ton plin de dureroasa demnitate. — Doamna, stiti ca da, raspunse Villefort ai carui obraji se colorara, rostind asigurarea aceasta, cu o roseata usoara. Asigurarea facea aluzie la alte întâmplari decât la acelea care îi preocupau în momentul acesta pe baroana si pe el. — În cazul acesta, spuse baroana, fii mai afectuos, draga Villefort; vorbeste-mi ca prieten, iar nu ca magistrat, si când ma simt profund nefericita nu-mi spune ca trebuie sa fiu vesela. Villefort se înclina. — Doamna, când aud vorbindu-se despre nenorociri, glasui el, am luat de trei luni neplacutul obicei de a ma gândi la ale mele, si atunci egoista operatie a paralelei se face în mintea mea fara sa vreau. De aceea, alaturi de nenorocirile mele, ale dumneavoastra îmi pareau o simpla neplacere; de aceea, alaturi de situatia mea funesta, a dumneavoastra mi se parea vrednica de invidie; dar asta va indispune; se schimbam vorba. Spuneati, doamna... — Vin sa aflu de la dumneata, prietene, glasui baroana, în ce stadiu este chestiunea impostorului. — Impostor? repeta Villefort; hotarât lucru, doamna, v-ati propus sa atenuati anumite lucruri si sa exagerati altele; impostor domnul Andrea Cavalcanti sau, mai bine zis, domnul Benedetto? Va înselati, doamna; domnul Benedetto este pur si simplu un asasin. — Domnule, nu tagaduiesc justetea rectificarii dumitale; dar, cu cât te vei înarma în chip mai sever împotriva nenorocitului, cu atât vei lovi mai tare în familia noastra. Haide, uita-l pentru un moment; în loc sa-l urmaresti, lasa-l sa fuga. — Veniti prea târziu, doamna; ordinele au si fost date. — Ei bine, daca îl aresteaza... Crezi ca îl vor aresta? — Nadajduiesc. — Daca îl aresteaza (asculta, aud spunându-se întruna ca închisorile sunt arhipline), lasa-l în închisoare. Procurorul regal facu o miscare negativa. — Cel putin pâna când fiica mea se marita. — Cu neputinta, doamna; justitia are formalitati de îndeplinit. — Chiar pentru mine? întreba baroana pe jumatate zâmbind, pe jumatate serioasa. — Pentru toti, raspunse Villefort; si pentru mine ca si pentru ceilalti. — Aha! facu baroana fara sa adauge în cuvinte ceea ce gândul ei tradase prin exclamatie. Villefort o privi cu uitatura aceea cu care el sonda gândurile. — Da, stiu ce vreti sa spuneti, relua el; faceti aluzie la zvonurile grozave raspândite în lume ca toate decesele care, de trei luni, ma îndoliaza, ca moartea din care Valentine a scapat ca prin minune, nu sunt naturale. — Nu ma gândeam câtusi de putin la asta, spuse doamna Danglars cu însufletire. — Ba da, va gândeati, doamna, si aveti dreptate, caci nu puteati face altfel decât sa va gânditi, si va spuneti în gând: "Tu care urmaresti crima, raspunde: De ce ramân în jurul tau crime nepedepsite?" Baroana pali. — Spuneti asta, nu-i asa, doamna? — Ei da, marturisesc. — Va voi raspunde. Villefort îsi apropie fotoliul de scaunul doamnei Danglars; apoi, sprijinindu- si mâinile de birou si cu o voce mai înabusita decât de obicei: — Sunt crime care ramân nepedepsite, spuse el, deoarece criminalii nu-s cunoscuti si deoarece ne temem sa lovim un cap nevinovat pentru un cap culpabil; dar când criminalii vor fi cunoscuti (Villefort întinse mâna spre un crucifix asezat în fata biroului), când criminalii vor fi cunoscuti — repeta el — va jur, doamna, ca oricine ar fi acestia, vor muri. Acum, dupa juramântul pe care l-am facut si pe care îl voi respecta doamna, mai îndrazniti sa-mi cereti îndurare pentru ticalosul aceia ? — Domnule, glasui doamna Danglars, esti sigur ca el este vinovat asa cum se spune? — Ascultati dosarul lui: Benedetto, condamnat mai întâi la cinci ani de galere pentru fals la vârsta de 16 ani; tânarul fagaduia, precum vedeti; apoi evadat, apoi asasin. — Si cine e nenorocitul acesta? — Cine stie? un vagabond, un corsican. — Nu a fost reclamat de nimeni? — De nimeni; nu i se cunosc parintii. — Dar omul care venise din Lucca? — Un alt escroc, poate complicele lui. Baroana îsi împreuna mâinile. — Villefort? spuse ca cu intonatia cea mai blânda si mai mângâietoare. — Pentru Dumnezeu, doamna! raspunse procurorul regal cu o tarie care nu era lipsita de uscaciune; pentru Dumnezeu, nu-mi cereti gratie pentru vinovat. Ce sunt eu? Legea. Are ochi legea sa vada tristetea dumneavoastra? Are urechi legea sa auda glasul dumneavoastra blând? Are o memorie ca s-o aplice delicatelor dumneavoastra gânduri? Nu, doamna, legea porunceste, iar când legea a poruncit, loveste. Îmi veti spune ca eu sunt o fiinta vie, nu un cod; un om, nu un volum. Priviti-ma, doamna, priviti în jurul meu: oamenii m-au tratat ca pe-un frate? m-au iubit? m-au menajat? m-au crutat? a cerut cineva gratie pentru domnul de Villefort si s-a acordat cuiva gratierea domnului de Villefort? Nu, nu, nu! Am fost lovit, am fost totdeauna lovit! Staruiti, ca o femeie, adica sirena ce sunteti, în a-mi vorbi cu ochii fermecatori si expresivi care mi-aduc aminte ca trebuie sa rosesc. Ei da, sa rosesc de ceea ce stiti, si poate si de altceva. Dar, de când am devenit eu însumi — si poate mai profund decât altii — de atunci am scuturat vesmintele altuia pentru a gasi raul, si l-am gasit întotdeauna, ba, mai mult, am gasit cu placere, cu bucurie, pecetea slabiciunii sau perversitatii omenesti. Caci fiecare om pe care îi recunosteam vinovat, si fiecare vinovat pe care îl loveam, mi se parea o dovada vie, o dovada noua ca eu nu sunt o exceptie hidoasa! Da, doamna, toata lumea e rea; sa-l dovedim si sa-l lovim pe cel rau! Villefort rosti ultimele cuvinte cu o înversunare înfrigurata care dadea limbajului sau o elocventa feroce. — Dar, relua doamna Danglars încercând o ultima sfortare, spui ca tânarul e vagabond, orfan, parasit de toti? — Cu atât mai rau, cu atât mai rau, sau mai degraba; cu atât mai bine; Providenta l-a creat astfel ca nimeni sa nu aiba a-l plânge. — Asta înseamna sa te napustesti asupra celui slab, domnule. — A celui slab care asasineaza! — Dezonoarea lui se va revarsa asupra casei mele. — Eu n-am avut moartea în casa mea? — O, domnule, esti fara mila cu altii! striga baroana. Ei bine, îti spun ca si altii vor fi fara mila cu dumneata! — Fie! spuse Villefort înaltând cu un gest de amenintare bratul la cer. — Amâna cel putin cazul nenorocitului, daca e arestat, pentru sesiunea viitoare; vom avea astfel sase luni pentru ca lumea sa uite. — Nu, spuse Villefort; mai am cinci zile; instructia e facuta; cinci zile sunt mai mult decât îmi trebuie; de altminteri nu întelegeti, doamna, ca si eu am nevoie sa uit? Ei bine, când lucrez — si lucrez zi si noapte — sunt momente care ma fac sa nu-mi mai amintesc de nimic, sunt fericit asa cum sunt mortii: e preferabil, însa, decât sa sufar. — Domnule, el a fugit, lasa-l sa fuga, inertia este o clementa lesnicioasa. — Dar v-am spus ca e prea târziu. În zorii zilei telegraful a functionat, iar în momentul acesta... — Domnule, spuse valetul intrând, un soldat aduce depesa acesta de la Ministerul Internelor. Villefort lua scrisoarea si o desfacu repede. Doamna Danglars se înfiora de groaza, Villefort tresari de bucurie. — E arestat! striga Villefort; l-au arestat la Compiègne; s-a sfârsit. Doamna Danglars se ridica rece si palida. — Adio, domnule, glasui ea. — Adio, doamna, raspunse procurorul regal aproape voios, conducând- o pâna la usa. Pe urma, revenind la birou: — Aveam un fals, spuse el batând scrisoarea cu dosul mâinii drepte, aveam trei furturi, aveam trei incendii; nu-mi mai lipsea decât un asasinat; iata-l: sesiunea va fi frumoasa. XXVI APARITIA Asa cum procurorul regal declarase doamnei Danglars, Valentine nu se reîntremase înca. Zdrobita de oboseala, ea statea într-adevar în pat. În camera ei, si din gura doamnei de Villefort, a aflat ea întâmplarile pe care le-am povestit, adica fuga Eugeniei si arestarea lui Andrea Cavalcanti sau, mai bine zis, a lui Benedetto, precum si acuzatia de asasinat adusa contra lui. Dar Valentine era asa de slaba încât istorisirea nu produse poate întregul efect pe care l-ar fi produs asupra ei în stare de sanatate normala. Abia câteva idei vagi, câteva forme nelamurite, învalmasite cu idei ciudate si cu fantome fugare, pâlpâiau în creierul ei bolnav, sau treceau pe dinaintea ochilor; în curând totul se sterse, iar senzatiile personale recapatara întreaga lor putere. În timpul zilei Valentine era înca mentinuta în realitate de prezenta lui Noirtier care cerea sa fie dus la nepoata lui si ramânea acolo învaluind- o pe Valentine în privirea lui paterna; apoi, când se înapoia de la Palatul Justitiei, petrecea si Villefort un ceas sau doua între parinte si copil. La orele sase, Villefort se retragea în cabinet; la opt sosea domnul d'Avrigny care îi aducea doctoria de noapte, preparata pentru fata; apoi Noirtier era luat. O supraveghetoare, aleasa de doctor, înlocuia pe toti si nu se retragea decât când, pe la orele zece sau unsprezece, Valentine adormea. La plecare, supraveghetoarea înmâna domnului de Villefort în persoana cheile de la camera Valentinei, astfel ca nu se putea intra la bolnava de-cât strabatând apartamentul doamnei de Villefort si camera micului Edouard. Morrel venea în fiecare dimineata la Noirtier sa se intereseze despre Valentine; dar, lucru extraordinar, Morrel parea din zi în zi mai linistit. În primul rând, din zi în zi, desi în prada unei violente exaltari nervoase, Valentine se simtea mai bine; apoi nu i-a spus Monte-Cristo, atunci când a alergat naucit la el, ca daca Valentine nu moare în doua ceasuri, va fi salvata? Iar Valentine traia înca, si de atunci se scursesera patru zile. Exaltarea nervoasa despre care am pomenit o urmarea pe Valentine chiar si în somn sau, mai bine zis în starea de somnolenta ce urma veghei: atunci, în linistea noptii si a semiobscuritatii pe care o îngaduia veioza care se gasea pe camin, arzând în învelisul ei de alabastru, vedea trecând umbrele acelea care populeaza camera bolnavilor si pe care le zgâltâie febra cu aripile ei înfiorate. I se parea atunci ca vede, când pe mama ei care o ameninta, când pe Morrel care îi întindea bratele, când fapturi aproape straine de viata ei obisnuita ca, de exemplu, contele de Monte-Cristo. Pâna si obiectele pareau în momentele de delir miscatoare si pribege; iar vedeniile durau astfel pâna la orele doua sau trei noaptea, când un somn de plumb punea stapânire pe fata si tinea pâna la ziua. În seara ce urma diminetii când Valentine aflase de fuga Eugéniei si de arestarea lui Benedetto, si când, dupa ce se amestecara o clipa cu senzatiile propriei sale existente, întâmplarile acestea începura sa iasa treptat- treptat din cuget. Dupa retragerea lui Villefort, a lui d'Avrigny si a lui Noirtier, în timp ce la Saint-Philippe du Roule sunau orele unsprezece — iar supraveghetoarea, care pusese la îndemâna bolnavei bautura preparata de doctor si încuiase usa, asculta înfiorata la oficiul unde se retrasese comentariile servitorilor, retinând în minte istoriile sumbre care de trei luni formau subiectul serilor în anticamera procurorului regal — o scena neasteptata se petrecea în camera aceasta, zavorâta cu atâta grija. Trecusera cam zece minute de la plecarea supraveghetoarei. De un ceas, în prada febrei care revenea în fiecare noapte, Valentine îsi lasa capul, nesupus vointei sale, sa continue lucrul activ, monoton si neînduplecat al creierului care se istoveste, reproducând neîncetat aceleasi gânduri sau zamislind aceleasi imagini. Din fitilul veiozei tâsneau nenumarate raze, desenând ramificatii ciudate când, deodata, în rasfrângerea ei tremuratoare, Valentinei i se paru ca vede biblioteca asezata lânga camin, într-o firida a peretelui, deschizându- se încetisor, fara ca balamalele sa scoata cel mai mic zgomot. Într-alt moment Valentine ar fi apucat soneria si ar fi tras snurul de matase, strigând dupa ajutor; dar, în situatia în care se gasea, n-o mai mira nimic. Avea constiinta ca toate viziunile care o înconjurau erau fiicele delirului ei si convingerea îi venise din faptul ca dimineata nu ramânea niciodata o urma a fantomelor noptii, care dispareau o data cu sosirea zilei. De dupa usa aparu o figura omeneasca. Valentine era prea familiarizata, gratie febrei, cu aratarile de felul acesteia, pentru a se înfricosa; facu numai ochii mari, nadajduind ca-l va recunoaste pe Morrel. Figura continua sa înainteze spre pat, pe urma se opri si paru ca asculta cu profunda luare-aminte. În momentul acela o rasfrângere a veiozei licarii pe chipul vizitatorului nocturn. — Nu e el, murmura ea. Si astepta, convinsa ca visa, ca, asa cum se întâmpla în vis, omul va dispare sau se va schimba în alta fiinta. Dar îsi pipai pulsul si, simtind ca el bate cu violenta, îsi aduse aminte ca mijlocul cel mai nimerit de a alunga vedeniile inoportune, era sa bea: racoarea bauturii, compusa de altminteri cu scopul de a potoli agitatiile de care Valentine se plânse doctorului, aducea, izgonind febra, o repetare a senzatiilor creierului; dupa ce o bea, suferea un moment mai putin. Valentine întinse deci mâna ca sa-si ia paharul de pe tava de cristal pe care se afla; dar, în timp ce scotea din asternut bratul înfiorat, aratarea facu înca doi pasi spre pat, cu mai multa vioiciune decât pâna atunci si ajunse asa de aproape de fata încât ea îi auzi rasuflarea si i se paru ca simte apasarea mâinii. De data aceasta iluzia sau, mai bine-zis, realitatea depasea tot ce Valentine încercase pâna atunci; începu sa se creada treaza si vie; îsi dadu seama ca era în plinatatea judecatii si se înfiora. Apasarea pe care Valentine o simtise avea ca scop sa opreasca bratul. Valentine si-l retrase încetisor. Atunci figura, de a carei privire nu se putea desprinde, si care de altminteri parea mai degraba ocrotitoare decât amenintatoare, lua paharul, se apropie de veioza si privi bautura ca si cum ar fi vrut sa-si dea seama de transparenta si de limpezimea ei. Dar primul examen nu ajunse. Omul, sau mai bine zis fantoma, caci mergea asa de usurel încât covorul înabusea zgomotul pasilor sai, umplu o lingurita cu bautura din pahar si o înghiti. Valentine urmarea scena cu un sentiment profund de buimacire. Îsi închipuia ca privelistea e pe punctul sa dispara pentru a face loc altui tablou; dar, în loc sa se evaporeze ca o umbra, omul se apropie de ea si, întinzând Valentinei paharul, spuse cu o voce plina de emotie: — Acum, bea!... Valentine tresari. Pentru prima oara una din vedeniile ei îi vorbea cu timbrul acesta viu. Deschise gura sa scoata un strigat. Omul duse un deget la buze. — Domnul conte de Monte-Cristo! murmura ea. Dupa înfricosarea care se zugravi în ochii fetei, dupa tremuratura mâinilor, dupa gestul grabit pe care îl facu pentru a se ghemui sub paturi, se putea recunoaste ultima lupta a îndoielii împotriva convingerii; cu toate acestea prezenta lui Monte-Cristo la ea, la o astfel de ora, intrarea lui misterioasa, fantastica, inexplicabila, printr-un perete, pareau imposibilitati pentru mintea zdruncinata a Valentinei. — Nu striga, nu te speria, spuse contele; nu avea nici macar fulgerarea unei banuieli sau umbra unei nelinisti; omul pe care îl vezi în fata dumitale (caci de data aceasta ai dreptate, Valentine, nu este o iluzie), omul pe care îl vezi în fata dumitale e cel mai afectuos parinte si cel mai respectuos prieten pe care ai putea sa-l visezi. Valentine nu gasi ce sa raspunda: îi era atât de frica de glasul care îi dezvaluia prezenta reala a celui ce-i vorbea, încât se temea sa-i asocieze si glasul sau; dar privirea ei înfricosata vroia sa spuna: "Daca ai intentii curate, pentru ce esti aci?" Cu minunatu-i spirit de patrundere, contele întelese ce se petrecea în inima fetei. — Asculta-ma, spuse el, sau, mai bine zis, priveste-ma: uita-te la ochii mei înrositi si la chipul meu mai palid decât de obicei; de patru nopti n-am închis ochii o clipa; de patru nopti veghez asupra dumitale, te ocrotesc, te pastrez pentru prietenul nostru Maximilien. Un val de sânge zglobiu urca repede în obrajii bolnavei; caci numele rostit de conte alunga restul de neîncredere pe care i-l inspirase. — Maximilien? repeta Valentine, într-atât de placut îi era sa pronunte numele acesta: Maximilien? V-a marturisit totul? — Totul. Mi-a spus ca viata dumitale e viata lui, si i-am fagaduit ca vei trai. — I-ati fagaduit ca voi trai? — Da. — Într-adevar, domnule, ati vorbit despre vigilenta si protectie. Sunteti medic? — Da, si cel mai bun pe care ti-l poate trimite cerul în momentul acesta, crede-ma. — Spuneti ca ati vegheat? întreba Valentine îngrijorata. Unde? Nu v-am vazut. Contele întinse mâna în directia bibliotecii. — Eram ascuns dinapoia acestei usi, spuse el, iar usa raspunde în casa vecina pe care am închiriat-o. Cu o miscare de mândrie pudica, Valentine îsi abatu ochii si spuse cu o înfricosare suverana: — Domnule, ceea ce ati facut dumneavoastra e de o dementa fara asemanare, iar ocrotirea pe care mi-ati acordat-o seamana mult cu o insulta. — Valentine, glasui el, iata singurele lucruri pe care le-am vazut în timpul lungilor vegheri: ce oameni veneau la dumneata, ce alimente ti se preparau, ce bauturi ti s-au servit; apoi, când bauturile mi se pareau periculoase, intram cum am intrat acum, goleam paharul si înlocuiam otrava cu o bautura binefacatoare care, în locul mortii ce ti se pregatea, facea viata sa circule în vinele dumitale. — Otrava? moarte? exclama Valentine crezându-se din nou sub stapânirea unei halucinatii înfrigurate; ce tot spuneti, domnule? — Sst! copila mea, glasui Monte-Cristo ducând din nou degetul la buze; da, am spus otrava; da, am spus moarte si repet cuvântul; dar, mai întâi, bea de aci. Contele scoase din buzunar un flacon cu o bautura rosie din care turna câteva picaturi în pahar. Iar dupa ce vei fi baut, sa nu mai iei toata noaptea nimic. Valentine întinse mâna; dar abia atinse paharul si o trase cu spaima. Monte-Cristo lua paharul, bau jumatate din el si îl înfatisa Valentinei care înghiti, zâmbind, restul. — O, da! spuse ea; recunosc gustul bauturilor mele nocturne, apa care îmi racorea putin pieptul si îmi linistea putin creierul. Va multumesc, domnule, va, multumesc. — Iata cum ai trait patru nopti, Valentine, glasui contele. Dar cum traiam eu? O, ce ore crude m-ai silit sa traiesc! O, chinurile groaznice pe care m-ai facut sa le sufar când vedeam turnându-se în paharul dumitale otrava ucigatoare, când tremuram de teama sa nu bei mai înainte ca eu s-o pot arunca în camin. — Domnule, relua Valentine în culmea groazei, spuneti ca ati trecut prin chinuri nenumarate vazând cum se turna în paharul meu otrava ucigatoare? Dar daca ati vazut turnându-se otrava în pahar, ati vazut, desigur, si cine o turna. — Da. Valentine se ridica în capul oaselor si, potrivindu-si peste pieptul mai palid decât zapada camasa brodata, uda înca de sudoarea rece a delirului care începea sa se amestece cu sudoarea si mai rece a spaimei, repeta: — Ati vazut? — Da, rosti contele pentru a doua oara. — Cele ce îmi spuneti sunt oribile, domnule, deoarece vreti sa ma faceti sa cred în ceva infernal. Cum, în casa tatalui meu? cum, în camera mea, pe patul meu de suferinta, continua sa ma asasineze? Plecati, domnule, îmi puneti constiinta la încercare, pângariti bunatatea divina, este cu neputinta, nu se poate. — Esti oare cea dintâi pe care mâna aceasta o loveste, Valentine? n-ai vazut cazând în jurul dumitale pe domnul de Saint-Méran, pe doamna de Saint-Méran, pe Barrois? nu l-ai fi vazut cazând pe domnul Noirtier, daca tratamentul pe care îl urmeaza de aproape trei ani nu îl ocrotea, combatând otrava prin deprinderea cu otrava? — O, Doamne! spuse Valentine; de aceea, de aproape o luna bunul meu bunic îmi cere sa împart bauturile cu el? — Iar bauturile acestea, exclama Monte-Cristo, au un gust amar ca de coaja de portocala, pe jumatate uscata, nu e asa? — Da, Doamne, da! — Îmi explic totul, glasui Monte-Cristo; stie si el ca în casa aceasta se otraveste, si stie poate si cine otraveste. Te-a întarit pe dumneata, copila lui draga, împotriva substantei ucigatoare. Iata cum se face ca traiesti înca, lucru pe care nu mi-l explicam dupa ce, acum patru zile, ai fost otravita cu o otrava care de obicei nu iarta. — Dar cine-i asasinul, ucigasul? — La rândul meu te voi întreba: n-ai vazut niciodata pe cineva intrând noaptea în camera dumitale? — Ba da. Mi s-a parut de multe ori ca vad trecând niste umbre, apropiindu- se, departându-se, disparând; dar credeam ca ele sunt vedenii ale febrei mele, si chiar adineauri, când ai intrat dumneata, mi s-a parut multa vreme sau ca am delir, sau ca visez. — Asadar, nu cunosti persoana care vrea sa-ti rapuna viata? — Nu, spuse Valentine; de ce mi-ar dori cineva moartea? — În cazul acesta ai s-o cunosti, glasui Monte-Cristo ciulind urechea. — Cum? întreba Valentine privind cu groaza în jurul ei. — Pentru ca asta-seara nu mai ai nici febra, nici delir, pentru ca astaseara esti treaza, pentru ca bate miezul noptii si pentru ca aceasta e ora asasinilor. — Doamne! Doamne! exclama Valentine stergându-si cu mâna sudoarea care-i îmbrobona fruntea. Într-adevar, batea miezul noptii pe îndelete si trist; fiecare lovitura a ciocanului de bronz parea ca izbeste în inima fetei. — Valentine, continua contele, aduna-ti toate fortele, stapâneste-ti inima în piept, opreste-ti glasul în gâtlej, prefa-te ca dormi si vei vedea, vei vedea! Valentine apuca mâna contelui. — Mi se pare ca aud zgomot, spuse ea; departati-va. — Adio, sau, mai bine zis la revedere, raspunse contele. Apoi, cu un zâmbet asa de trist si de patern încât inima fetei fu patrunsa de recunostinta, el ajunse în vârful picioarelor la usa bibliotecii. Dar întorcându-se mai înainte de a închide usa: — Nici un gest, spuse el, nici o vorba ; sa te creada adormita! Altminteri s-ar putea sa te ucida mai înainte ca eu sa am timp sa-ti vin în ajutor. Si, dupa sfatul acesta înfricosator, contele disparu dinapoia usii care se închise tacuta în urma lui. XXVII LOCUSTA Valentine ramase singura; alte doua pendule, în întârziere fata de aceea de la Saint-Philippe du Roule, sunara miezul noptii la intervale deosebite. Apoi, în afara de huruitul câtorva trasuri departate, totul recazu în tacere. Atunci luarea-aminte a Valentinei se concentra întreaga asupra pendulei din camera ei. Începu sa numere secundele si constata ca ele bateau de doua ori mai încet decât inima ei. Si cu toate acestea înca se îndoia; inofensiva Valentine nu putea sa conceapa ca îi doreste cineva moartea! de ce? În ce scop? ce rau facuse ea ca sa poata stârni un dusman? . Nu era nici o teama ca va adormi. O singura idee, o idee cumplita, îi tinea mintea încordata: exista o persoana pe lume care încercase s-o asasineze si care va încerca din nou. Dar daca, acum, satula sa constate ineficacitatea otravii, fiinta aceasta va recurge la pumnal, asa cum spusese Monte-Cristo? daca el nu va avea timp sa alerge în ajutor? daca nu-l va mai vedea pe Morrel? La gândul acesta, care o acoperea totodata cu o paloare de moarte si cu o sudoare înghetata, Valentine statea gata sa apuce snurul soneriei si sa cheme în ajutor. Dar i se parea ca, prin usa bibliotecii, vede scânteind ochii contelui, ochi care apasau pe amintirea ei si care, când se gândea la ei, o striveau sub o rusine asa de mare încât se întreba daca vreodata recunostinta va izbuti sa stearga efectul penibil al indiscretei prietenii a contelui. Douazeci de minute, douazeci de eternitati se scursera astfel, apoi alte zece minute; în sfârsit pendula, înaintând cu înca o secunda, dadu o lovitura în timbrul sonor. În momentul acela o zgârietura imperceptibila, cu unghia, pe lemnul bibliotecii, arata Valentinei ca Monte-Cristo veghea si ca o sfatuia sa vegheze. Într-adevar, dinspre partea opusa, adica dinspre camera lui Edouard, Valentinei i se paru ca aude parchetul scârtâind; ciuli urechea, retinându- si respiratia aproape înabusita; butonul usii trosni si usa se deschise. Valentine se saltase în cot; abia avu timp sa se culce la loc în pat si sa-si ascunda ochii sub brat. Apoi, tremurânda, agitata, cu inima strânsa de o spaima de negrait, astepta. Cineva se apropie de pat si atinse perdelele. Valentine îsi aduna toate puterile si scoase rasuflarea aceea regulata a respiratiei care anunta un somn linistit. — Valentine! sopti o voce. Fata se înfiora pâna în adâncul inimii, dar nu raspunse. — Valentine! repeta aceeasi voce. Aceeasi tacere: Valentine fagaduise ca nu se va trezi. Pe urma totul ramase în nemiscare. Dar Valentine auzi zgomotul aproape nesimtit al unui lichid picurat în paharul pe care îl golise. Atunci îndrazni aparata de bratul întins sa întredeschida pleoapa. Vazu o femeie în capot alb, care turna în pahar un lichid pregatit dinainte într-o fiola. În minutul acesta Valentine îsi retinu, poate, rasuflarea sau facu vreo miscare, caci femeia se opri nelinistita si se pleca deasupra patului ca sa vada mai bine daca fata dormea într-adevar: era doamna de Villefort. Recunoscând-o pe mama ei vitrega, Valentine fu cuprinsa de un fior ascutit care-i imprima o miscare. Doamna de Villefort se trase îndata de-a lungul peretelui si aci, adapostita dinapoia perdelei patului, tacuta, atenta, spiona cea mai mica miscare a Valentinei. Aceasta îsi reaminti cuvintele cumplite ale lui Monte-Cristo: i se paru ca vede sclipind, în mâna care nu mai tinea fiola, un cutit lung si ascutit. Atunci, apelând la toata puterea de vointa, Valentine se stradui sa închida ochii; dar functiunea aceasta, cea mai usoara a simturilor noastre, functiune asa de simpla de obicei, devenea acum aproape cu neputinta de îndeplinit într-atât curiozitatea avida cauta sa îndeparteze pleoapa si sa atraga adevarul. Totusi, asigurata prin linistea în care reîncepuse sa se auda sunetul egal al respiratiei Valentinei ca aceasta dormea, doamna de Villefort întinse din nou bratul si ramânând pe jumatate ascunsa de perdelele strânse la capatâiul patului, goli în paharul Valentinei întregul continut al fiolei. Pe urma se retrase, fara ca zgomotul cel mai neînsemnat s-o înstiinteze pe Valentine de plecarea ei. Vazuse disparând bratul: bratul fraged si rotund al unei femei de douazeci si cinci de ani, tânara si frumoasa, si care picura moartea. Nu se poate spune prin cuvinte ce a simtit Valentine în minutul si jumatate cât doamna de Villefort ramasese în camera. Zgârietura unghiei pe biblioteca o scoase pe fata din toropeala în care era îngropata, si care semana cu amorteala. Înalta cu greu capul. Usa, tot tacuta, se misca pentru a doua oara si contele de Monte-Cristo reaparu. — Ei, te mai îndoiesti? întreba contele. — O, Doamne! murmura fata. — Ai vazut? — Vai, da! Valentine scoase un geamat. — Da, spuse ea, dar nu pot crede. — În cazul acesta preferi sa mori si sa-l faci si pe Maximilien sa moara. — Doamne! Doamne! repeta fata aproape ratacita; oare sa plec din casa asta, sa fug? — Valentine, mâna care te urmareste te va ajunge pretutindeni: cu ajutorul aurului, servitorii dumitale vor fi corupti, iar moartea ti se va oferi, deghizata în toate chipurile, în apa pe care o vei bea de la izvor, în fructul pe care îl vei culege din copac. — Dar nu mi-ati spus ca masura de precautie a bunicului ma apara împotriva otravii? — Împotriva unei otravi, si nu întrebuintata în doza mare; se va schimba otrava, sau se va mari doza. Lua paharul si îsi muie buzele. — Uite, ce ti-am spus s-a întâmplat, glasui el. Nu te mai otraveste cu brucina, ci cu un simplu narcotic. Recunosc gustul alcoolului în care a fost topit. Valentine, Valentine, daca ai fi baut ceea ce doamna de Villefort ti-a turnat în pahar, erai pierduta! — Dumnezeule, de ce ma urmareste asa? exclama fata. — Cum esti asa de blânda, de buna, de putin încrezatoare în rau, încât n-ai înteles, Valentine? — Nu, spuse fata; nu i-am facut niciodata vreun rau. — Dar esti bogata, Valentine; dar ai un venit de doua sute de mii de lire, si acele doua sute de mii de franci le rapesti fiului ei. — Cum asa? Averea mea nu îi apartine, caci o am de la parinti. — Fara îndoiala, si de aceea domnul si doamna de Saint-Méran au murit; pentru ca dumneata îti mosteneai parintii; de aceea, din ziua când te-ai facut mostenitoarea lui, domnul Noirtier a fost condamnat; de aceea, la rândul dumitale, trebuie sa mori, Valentine; pentru ca parintele dumitale sa te mosteneasca pe dumneata si pentru ca fratele dumitale, devenit fiu unic, sa mosteneasca pe parintele dumitale. — Edouard? bietul copil; pentru el se savârsesc toate crimele? — A, în sfârsit pricepi? — Doamne, numai de n-ar cadea toate acestea pe capul lui! — Valentine, esti un înger. — Dar s-a renuntat la uciderea bunicului meu? — S-a facut reflectia ca, daca dumneata mori, averea va reveni în mod firesc fratelui dumitale, si s-a socotit ca, la urma urmei, crima fiind inutila, era un lucru de doua ori periculos sa o mai savârseasca. — Si un astfel de plan s-a nascut în mintea unei femei? O, Doamne! Doamne! — Aminteste-ti de Perusa, de umbrarul hanului de posta, de omul cu manta cafenie pe care mama dumitale vitrega îl cerceta cu privire la aquatofana. Ei bine, de pe atunci infernalul proiect se plamadea în mintea ei. — Domnule, exclama blânda copila izbucnind în lacrimi, vad bine ca, daca e asa, sunt condamnata la moarte. — Nu, Valentine, nu, caci eu am prevazut toate comploturile; nu, caci dusmanca noastra este învinsa, deoarece e ghicita; nu, vei trai, Valentine, vei trai ca sa iubesti si sa fii iubita, vei trai ca sa fii fericita si sa faci fericit un suflet nobil; dar, ca sa traiesti Valentine, trebuie sa ai încredere în mine. — Porunciti-mi, domnule, ce sa fac? — Sa iei orbeste ce-ti voi da eu. — Dumnezeu îmi este martor, exclama Valentine, ca daca as fi singura, as prefera sa ma las omorâta. — Nu te vei destainui nimanui, nici macar parintelui dumitale. — Nu-i asa ca parintele meu nu este amestecat în complotul acesta groaznic? întreba Valentine împreunându-si mâinile. — Nu, si cu toate acestea parintele dumitale, omul obisnuit cu acuzatiile juridice, parintele dumitale banuieste desigur ca toate aceste decese care se abat asupra casei lui nu sunt naturale. Parintele ar fi trebuit sa vegheze asupra dumitale, era dator sa se gaseasca în momentul acesta unde ma aflu eu; ar fi trebuit sa goleasca paharul, sa se ridice în contra asasinului. Spectru contra spectru, murmura el încheindu-si fraza cu glas tare. — Domnule, spuse Valentine, îmi voi da toata silinta sa traiesc, deoarece exista pe lume doua fiinte care ar fi gata sa moara daca eu as muri: bunicul meu si Maximilien. — Voi veghea asupra lor cum am vegheat asupra dumitale. — Bine, domnule, faceti ce vreti cu mine, glasui Valentine. Apoi, în soapta: O, Doamne! Doamne! Ce o sa se mai întâmple? — Orice ti s-ar întâmpla, Valentine, sa nu te înspaimânti; daca suferi, daca pierzi vederea, auzul, pipaitul, sa nu te temi; daca te trezesti fara sa stii unde te afli, sa nu-ti fie teama, chiar daca, trezindu-te, te-ai vedea într- un cavou sepulcral sau tintuita într-un cosciug; fa o sfortare si spune-ti: "În momentul acesta un prieten, un parinte, un om care îmi vrea fericirea mea si a lui Maximilien, vegheaza asupra mea". — Vai, ce perspectiva cumplita! — Valentine, preferi s-o denunti pe mama dumitale vitrega? — As prefera sa mor de o suta de ori decât sa o denunt! — Nu, nu vei muri, si îmi fagaduiesti ca, orice ti s-ar întâmpla, n-ai sa te plângi, nu ai sa pierzi speranta? — Ma voi gândi la Maximilien. — Valentine, esti fiica mea draga; numai eu pot sa te salvez, si te voi salva. În culmea groazei, Valentine îsi împreuna mâinile, (caci simtea ca a venit momentul sa ceara lui Dumnezeu curaj) si se ridica sa se roage, murmurând cuvinte fara sir, uitând ca umerii ei albi nu aveau alt voal decât parul lung, si ca inima i se vedea batând sub dantela fina a camasii de noapte. Contele puse usurel mâna pe bratul fetei, potrivi pâna la gât patura si, cu un zâmbet parintesc, spuse: — Copila mea, încrede-te în devotamentul meu asa cum crezi în bunatatea lui Dumnezeu si în iubirea lui Maximilien. Valentine atinti asupra lui o privire plina de recunostinta si ramase supusa ca un copil. Atunci contele scoase din buzunarul vestei cutiuta de smarald, deschise capacul de aur si turna în mâna dreapta a Valentinei o pastila mica, rotunda ca un bob de mazare. Valentine o lua cu mâna cealalta si se uita la conte cu luare-aminte: pe trasaturile iscusitului protector era o rasfrângere din maretia si puterea divina. Valentine îl întreba din ochi. — Da, raspunse acesta. Valentine duse pastila la gura si o înghiti. — Si acum la revedere, copila mea, spuse el; voi încerca sa dorm, caci esti salvata. — Duceti-va, glasui Valentine; orice mi s-ar întâmpla, va fagaduiesc ca n-o sa-mi fie frica. Monte-Cristo îsi tinu multa vreme ochii fixati asupra fetei care adormi încet-încet, învinsa de puterea narcoticului dat de conte. Atunci lua paharul, îl goli pe trei sferturi în camin ca sa se creada ca Valentine a baut, si îl aseza din nou pe masa de noapte; pe urma, ajungând la usa bibliotecii, mai aruncase o privire spre Valentine care adormea cu încrederea si candoarea unui înger culcat la picioarele Domnului. XXVIII VALENTINE Lampa continua sa arda pe caminul Valentinei, mistuind ultimele picaturi de ulei care pluteau înca deasupra apei ; un cerc mai rosiatic colora albastrul globului ; din flacara devenita mai vie se desprindeau ultimele scaparari care par sa fie, la obiectele neînsufletite, ultimele convulsii ale agoniei, comparata de atâtea ori cu agonia bietelor fapturi omenesti ; o lumina scazuta si sinistra colorase, cu rasfrângere de opal, perdelele albe si asternutul fetei. Zgomotele strazii se stinsera de-a binelea, iar linistea din casa era îngrozitoare. Usa camerei lui Edouard se deschise atunci si un cap pe care l-am mai vazut aparu în oglinda asezata în fata usii : doamna de Villefort se înapoia sa vada efectul bauturii. Se opri în prag, asculta pâlpâitul lampii, singurul zgomot perceptibil în camera pe care ai fi crezut-o pustie, apoi înainta încetisor spre masa de noapte ca sa vada daca paharul Valentinei era golit. Precum am spus, continutul paharului era înca pe sfert. Doamna de Villefort îl lua si îl deserta în cenusa pe care o misca pentru a înlesni absorbirea lichidului, apoi clati cu bagare de seama cristalul, îl sterse cu batista si-l aseza la loc pe masa de noapte. Cineva, a carui privire s-ar fi putut cufunda în interiorul camerei, ar fi putut sa vada atunci ezitarea doamnei de Villefort în a-si atinti ochii asupra Valentinei si în a se apropia de pat. Licarirea lugubra, linistea, poezia cumplita a noptii se îmbinau fara îndoiala cu înspaimântatoarea poema a constiintei sale: otravitoarei îi era frica de opera sa. În sfârsit, îsi lua inima în dinti, dadu în laturi perdeaua, se rezema de capatâiul palului si se uita la Valentine. Fata nu mai respira, dintii ei pe jumatate desclestati nu lasau sa mai scape nici un atom din sufletul care tradeaza viata; buzele-i albite nu se mai înfiorau; ochii, înecati într-un abur violet care parea ca fusese filtrat sub piele, formau un relief mai alb în locul unde globul umfla pleoapa, iar genele lungi, negre, umbreau o piele mata cum e ceara. Doamna de Villefort contempla chipul cu o expresie elocventa în neclintirea ei: se încumeta atunci si, ridicând patura, îsi puse mâna pe inima fetei. Inima era muta si înghetata. Sub mâna ei batea artera degetelor; îsi retrase mâna cu un fior. Bratul Valentinei atârna afara din pat; parea modelat dupa acela dintre Gratiile lui Germain Pilon; dar antebratul era usor deformat de o crispare, iar pumnul de o forma asa de pura se sprijinea usor întepenit, cu degetele îndepartate, pe masuta de mahon. Radacina unghiilor era vânata. Pentru doamna de Villefort nu mai încapea îndoiala: se sfârsise totul, opera cumplita, ultima, pe care trebuise s-o îndeplineasca, era terminata. Otravitoarea nu mai avea ce sa caute în camera; se trase înapoi cu atâta precautiune încât era vadit ca se temea de zgomotul pasilor pe covor, dar, în timp ce se tragea înapoi, tinea perdeaua ridicata, absorbind spectacolul mortii care poarta în sine irezistibila-i atractie câta vreme moartea nu e descompunere, ci numai imobilitate, câta vreme ea ramâne un mister si nu-i înca dezgust. Minutele se scurgeau; doamna de Villefort nu putea sa dea drumul perdelei pe care o tinea suspendata ca un giulgiu asupra capului Valentinei. Plati reveriei tributul: (de buna seama ca remuscarile sunt reveria crimei). În momentul acela scapararile veiozei se întetira. Doamna de Villefort tresari auzind zgomotul, si dadu drumul perdelei. În clipa aceea veioza se stinse si camera fu cufundata într-o bezna înfricosatoare. În mijlocul beznei, pendula se trezi si suna orele patru si jumatate. Înspaimântata de zguduirile succesive, otravitoarea ajunse bâjbâind la usa si intra în apartamentul ei cu sudoarea nelinistii pe frunte. Întunericul mai tinu doua ceasuri. Apoi, putin câte putin, o lumina alburie napadi apartamentul, filtrându- se printre storuri; apoi putin câte putin, lumina crescu dând culoare si forma obiectelor si corpurilor. În momentul acesta rasuna pe scara tusea infirmierei, si femeia intra la Valentine cu o ceasca în mâna. Pentru un parinte, pentru un amant, prima privire ar fi fost hotarâtoare: Valentine era moarta; pentru salariata, Valentine nu era decât adormita. — Bun, spuse apropiindu-se de masa de noapte, a baut o parte din doctorie, paharul e pe doua treimi gol. Se duse pe urma la camin, reaprinse focul, se aseza în jilt si, desi abia se daduse jos din pat, profita de somnul Valentinei ca sa mai doarma câteva clipe. O trezi pendula batând orele opt. Atunci, uimita de somnul îndaratnic în care ramânea fata, înfricosata de bratul ce spânzura din pat, înainta spre pat si abia atunci remarca buzele reci si pieptul înghetat. Vru sa readuca bratul lânga corp, dar bratul nu se supuse decât cu întepeneala aceea înspaimântatoare care nu putea s-o însele pe infirmiera. Scoase un strigat oribil. Apoi, alergând la usa: — Ajutor! striga ea: ajutor! — Cum, ajutor? raspunse de la piciorul scarii glasul domnului d'Avrigny. Era ora când doctorul venea de obicei. — Cum, ajutor? striga glasul lui Villefort napustindu-se din cabinetul sau; doctore, n-ai auzit strigându-se dupa ajutor? — Ba da, ba da; sa urcam, raspunse d'Avrigny, sa urcam repede la Valentine. Dar, mai înainte ca medicul si parintele sa fi intrat, servitorii care se aflau la acelasi etaj, în camere sau pe coridoare, patrunsera si vazând-o pe Valentine palida, nemiscata în pat, înaltau mâinile la cer si se clatinau de parca ar fi fost loviti de ameteala. — Chemati-o pe doamna de Villefort! treziti-o pe doamna de Villefort striga procurorul regal din usa camerei în care nu îndraznea parca sa intre. Dar, în loc sa raspunda, servitorii îl priveau pe domnul d'Avrigny care intrase, alergase la Valentine si o ridica în brate. — Si ea! murmura el dându-i drumul. O, Doamne! Doamne! când ai sa te saturi? Villefort se napusti în apartament. — Ce spui? striga el înaltând mâinile la cer. Doctore, doctore... — Spun ca Valentine a murit! raspunse d'Avrigny cu glas solemn si cumplit în solemnitatea lui. Domnul de Villefort se prabusi de parca picioarele i-ar fi fost taiate, si cazu cu capul pe patul Valentinei. La auzul cuvintelor doctorului, la strigatele parintelui, servitorii buimaciti fugira cu exclamatii înabusite; pasii lor precipitati se auzira pe scari si pe coridoare, apoi o mare miscare prin curti si zgomotul se stinse; de la primul pâna la ultimul, ei fugisera din casa blestemata. În momentul acela doamna de Villefort, cu bratul trecut pe jumatate prin capotul de dimineata, ridica perdeaua; ramase o clipa în prag, cu aerul ca-i întreaba pe cei de fata si chemând în ajutorul sau câteva lacrimi rebele. Deodata facu un pas sau, mai bine zis, un salt înainte, cu bratele întinse spre masa. Îl vazu pe d'Avrigny plecându-se curios asupra mesei si luând paharul pe care ea era sigura ca l-a golit în timpul noptii. Paharul continea o treime, exact cât avusese când a aruncat continutul în cenusa. Spectrul Valentinei ridicat în fata otravitoarei ar fi zguduit-o mai putin. Într-adevar, era chiar culoarea bauturii pe care ca a turnat-o în paharul Valentinei, si pe care Valentine a baut-o. Era chiar otrava care nu poate însela ochii domnului d'Avrigny, si pe care domnul d'Avrigny o priveste atent: Dumnezeu a facut, fara îndoiala, o minune ca sa ramâna, în ciuda precautiunilor asasinei, o urma, o dovada de denunt al crimei. Între timp, pe când doamna de Villefort ramasese nemiscata ca statuia Teroarei, pe când Villefort, cu capul ascuns în paturile patului mortuar, nu vedea nimic în jurul sau, d'Avrigny se apropie de fereastra ca sa examineze bine cuprinsul paharului si sa guste un strop luat pe vârful degetului. — Aha, murmura el, acum nu mai este brucina; sa vedem ce o fi. Alerga atunci la unul din dulapurile din camera Valentinei, dulap transformat în farmacie, si, scotând din caseta sa mica de argint un flacon de acid nitric, picura câtiva stropi în opalul lichidului care se schimba numaidecât într-o jumatate de pahar de sânge viu. — Aha! facu d'Avrigny cu groaza judecatorului caruia i se arata adevarul, amestecata cu bucuria savantului caruia i se dezvaluie o problema. Doamna de Villefort se întoarse o clipa; ochii ei zvârlira flacari, apoi se stinsera; cauta, clatinându-se, usa cu mâna si disparu. În clipa urmatoare se auzi zgomotul îndepartat al unui corp ce cadea pe parchet. Dar nimeni nu lua seama. Infirmiera privea analiza chimica, Villefort statea zdrobit. Numai domnul d'Avrigny o urmarise pe doamna de Villefort din ochi si remarcase iesirea ei zorita. Ridica perdeaua camerei Valentinei si, strabatând cu privirea odaia lui Edouard, pâna în apartamentul doamnei de Villefort, o vazu pe aceasta lungita pe parchet. — Du-te de-i da ajutor doamnei de Villefort, spuse el infirmierei; doamna de Villefort se simte rau. — Dar domnisoara Valentine? îngaima aceasta. — Domnisoara Valentine nu mai are nevoie de ajutor, spuse d'Avrigny, deoarece domnisoara Valentine a murit. — A murit? a murit? suspina Villefort în paroxismul unei dureri cu atât mai sfâsietoare cu cât era noua, necunoscuta, neînchipuita pentru inima lui de bronz. — Spuneti ca a murit? striga al treilea glas; cine a spus ca Valentine a murit? Cei doi barbati întoarsera capul si-l zarira în usa pe Morrel, palid, descompus, înfricosator. Iata ce se întâmplase: Morrel se înfatisase la ora obisnuita prin portita care ducea la Noirtier. Împotriva obiceiului, gasi poarta deschisa, astfel ca nu mai avu nevoie sa sune, si intra. Astepta o clipa în vestibul, chemând un servitor care-l introducea la batrânul Noirtier. Dar nu raspunse nimeni; servitorii, duna cum stiti, parasisera casa. Morrel nu avea în ziua aceea nici un motiv special de neliniste: avea fagaduiala lui Monte-Cristo ca Valentine va trai si, pâna atunci, fagaduiala fusese respectata cu credinta. În fiecare seara contele îi daduse vesti bune pe care a doua zi Noirtier le confirma. Totusi pustietatea i se paru ciudata; striga a doua oara, a treia oara; aceeasi liniste. Atunci hotarî sa urce. Usa lui Noirtier era deschisa ca toate celelalte. Îl vazu din primul moment pe batrân în jiltul lui, la locul obisnuit; ochii dilatati pareau ca exprima o spaima interioara, confirmata si de paloarea bizara a chipului sau. — Cum va simtiti, domnule? întreba tânarul nu fara o strângere de inima. — Bine, facu batrânul clipind din ochi; bine. Dar înfatisarea lui paru ca devine si mai nelinistita. — Sunteti framântat, continua Morrel, aveti nevoie de ceva? Vreti sa chem un servitor? — Da, facu Noirtier. Morrel apuca snurul soneriei; dar, cu toate ca trase de aproape sa-l rupa, nu veni nimeni. Se întoarse spre Noirtier. Paloarea si nelinistea sporeau pe chipul batrânului. — Doamne! Doamne! de ce n-or fi venind? glasui Morrel. O fi cineva bolnav în casa? Ochii lui Noirtier parura pe punctul de-a iesi din orbite. — Dar ce aveti? continua Morrel. Ma speriati. Valentine! Valentine! — Da! Da! facu Noirtier. Maximilien deschise gura sa vorbeasca, dar limba nu putu sa articuleze nici un sunet: se clatina si se rezema de perete. Apoi întinse mâna spre usa. — Da, da, continua batrânul. Maximilien se repezi pe scara cea mica pe care o parcurse din doua salturi, în timp ce Noirtier parea ca îl îndeamna din ochi: — Mai repede! mai repede! Un minut îi ajunse tânarului sa strabata mai multe camere, pustii ca si restul casei, si sa ajunga pâna la odaia Valentinei. Nu avu nevoie sa împinga usa: era data în laturi. Primul sunet pe care îl auzi, fu un suspin. Vazu ca printr-un nor o figura neagra, îngenuncheata si pierduta într-un morman de rufarie alba. Teama, înfricosatoarea teama, îl tintuia în prag. Atunci auzi un glas spunând: — Valentine a murit! Si un al doilea glas care, ca un ecou, raspundea: — A murit! A murit! XXIX MAXIMILIEN Villefort se ridica, aproape rusinat ca a fost surprins în accesul durerii. Profesiunea cumplita pe care o exercita de douazeci si cinci de ani izbutise sa faca dintr-însul mai mult sau mai putin decât un barbat. Privirea-i, buimacita o clipa, se fixa asupra lui Morrel. — Cine esti dumneata, domnule, care uiti ca nu se intra astfel într-o casa unde fâlfâie moartea? întreba el. — Pleaca, domnule, pleaca! Dar Morrel ramânea neclintit; nu putea sa-si ia ochii de la spectacolul înfricosator al patului mototolit si al figurii palide, culcata într-însul. — Pleaca, n-auzi? striga Villefort în timp ce d'Avrigny înainta la rându- i ca sa-l dea afara pe Morrel. Acesta privi cu un aer ratacit cadavrul, pe cei doi oameni, întreaga camera, paru ca ezita o clipa, deschise gura; apoi, negasind nici un cuvânt pentru a raspunde, în ciuda roiului de idei fatale care-i napadeau mintea, se întoarse, înfundându-si mâinile în par; astfel ca Villefort si d'Avrigny, abatuti o clipa din gândurile lor, schimbara, dupa ce l-au petrecut din ochi, o privire care vroia sa spuna: — Este nebun! Dar, mai înainte de a se fi scurs cinci minute, auzira scara gemând sub o povara considerabila, si-l vazura pe Morrel care, cu o forta supraomeneasca, ridicând în brate jiltul lui Noirtier, îl aducea pe batrân la primul etaj al casei. Când ajunse în capul scarii, Morrel depuse jiltul jos si-l împinse repede pâna în camera Valentinei. Întreaga operatie fu executata cu puteri înzecite de exaltarea frenetica a tânarului. Dar un lucru era cu deosebire înspaimântator; figura lui Noirtier, înaintând spre patul Valentinei, împins de Morrel, figura lui Noirtier în care inteligenta îsi desfasura toate resursele si ai carei ochi îsi adunau întreaga lor putere pentru a tine locul celorlalte facultati. De aceea chipul palid, cu privirea înflacarata, fu pentru Villefort o aparitie înfricosatoare. Ori de câte ori se gasise în contact cu parintele sau, se întâmplase ceva grozav. — Uite ce au facut din ea! striga Morrel cu o mâna rezemata înca de spatarul jiltului pe care-l împinsese pâna la pat, si cu cealalta întinsa spre Valentine; uite, tata, uite! Villefort se trase un pas înapoi, privindu-l cu uimire pe tânarul care-i era aproape necunoscut si care îi spunea lui Noirtier tata. În momentul acela tot sufletul batrânului paru ca trece în ochii care se injectau de sânge; apoi vinele gâtului se umflara, o culoare vânata, asemanatoare aceleia care napadeste pielea epilepticului, îi acoperi gâtul, obrajii, tâmplele; nu-i lipsea acestei explozii interioare a întregii fiinte decât un strigat. Strigatul iesi, pentru a spune astfel, din toti porii, înfricosând prin mutenia sa, sfâsiind prin tacerea sa. D'Avrigny se repezi spre batrân, dându-i sa respire un revulsiv violet. — Domnule, striga atunci Morrel, apucând mâna teapana a paraliticului, mi se pune întrebarea cine sunt si cu ce drept ma gasesc aci... Dumneavoastra care stiti, spuneti-le! spuneti-le! Si glasul tânarului se stinse în suspine. Respiratia gâfâitoare zgâltâia pieptul batrânului. Parea ca este în prada agitatiei care precede agonia. În sfârsit, lacrimile tâsnira din ochii lui Noirtier care era mai fericit decât tânarul ce suspina fara sa plânga. Deoarece capul nu se putea pleca, se închisera ochii. — Spuneti, continua Morrel cu voce sugrumata, spuneti ca eram logodnicul ei! — Spuneti ca era prietena mea nobila, singura mea iubire pe pamânt! Spuneti, spuneti, spuneti ca acest cadavru îmi apartine! Si, înfatisând spectacolul cumplit al unei mari forte care se zdrobeste, tânarul cazu greoi în genunchi, dinaintea patului pe care degetele-i crispate îl înclestara cu violenta. Durerea era asa de sfâsietoare încât d'Avrigny întoarse capul pentru a-si ascunde emotia, iar Villefort fara sa mai ceara vreo explicatie, atras de magnetismul care ne împinge spre cei ce au iubit fiintele deplânse de noi, îi întinse tânarului mâna. Dar Morrel nu vedea nimic; apucase mâna înghetata a Valentinei si, neizbutind sa plânga, musca paturile mugind. Câtva timp nu se auzi în camera decât concertul suspinelor, al imprecatiilor si al rugaciunii. Si totusi un zgomot le domina pe toate: respiratia ragusita si sfâsietoare care parea, cu fiece înghitire de aer, ca rupe în pieptul lui Noirtier unul din resorturile vietii. În sfârsit, mai stapân decât toti, dupa ce, pentru a spune astfel, cedase câtva timp lui Maximilien locul sau, Villefort lua cuvântul. — Domnule, îi spuse el lui Maximilien, spui ca o iubeai pe Valentine; ca erai logodnicul ei; nu cunosteam iubirea aceasta, nu stiam de legatura aceasta; si totusi eu, parintele ei, te iert; caci, precum vad, durerea dumitale e mare, reala si adevarata. De altminteri si durerea mea e prea mare ca sa mai ramâna loc în inima pentru mânie. Dar, dupa cum vezi, îngerul pe care îl nadajduiai a parasit pamântul: nu mai are ce face cu adoratiile oamenilor, ea care, în momentul acesta, îl adora pe Dumnezeu; ia-ti deci ramas bun de la tristele ramasite pe care ea le-a uitat printre noi; mai ia-i pentru ultima oara mâna pe care o asteptai si desparte-te de ea pentru totdeauna: Valentine nu mai are nevoie acum decât de preotul care s-o binecuvânteze. — Te înseli, domnule, striga Morrel ridicându-se într-un genunchi, cu inima strabatuta de o durere mai puternica decât toate celelalte pe care le simtise pâna atunci. Te înseli; moarta, asa cum a murit, Valentine are nevoie nu numai de un preot, dar si de un razbunator. Domnule de Villefort, dumneata trimite dupa preot, eu voi fi razbunatorul. — Ce vrei sa spui, domnule? murmura Villefort tremurând. — Vreau sa spun, continua Morrel, ca în dumneata, domnule, sunt doi oameni. Parintele a plâns de ajuns, procurorul regal sa-si înceapa datoria! Ochii lui Noirtier scânteiara; d'Avrigny se apropie. — Domnule, continua tânarul culegând din ochii tuturor sentimentele care se zugraveau pe chipurile celor de fata, stiu ce spun si stii tot asa de bine ca mine ce vreau sa spun: Valentine a murit asasinata! Villefort îsi coborî capul; d'Avrigny mai înainta un pas; Noirtier facu da din ochi. — Domnule, continua Morrel, în epoca în care noi traim, o fiinta, chiar daca nu ar fi tânara, frumoasa, adorabila cum era Valentine, o fiinta nu dispare în mod violent din lume fara sa se ceara socoteala pentru disparitia ei. — Haide, domnule procuror regal, adauga Morrel cu vehementa crescânda, nu-ti fie mila! Eu îti denunt crima, dumneata cauta asasinul! Si ochii lui neînduplecati îl cercetau pe Villefort care, la rându-i, solicita cu privirea când pe Noirtier, când pe d'Avrigny. Dar, în loc sa gaseasca ajutor în parintele sau si în doctor, Villefort nu întâlni la ei decât o privire tot asa de neînduplecata ca si a lui Morrel. — Da! facu batrânul. — Desigur! spuse d'Avrigny. — Domnule, replica Villefort încercând sa lupte împotriva propriei sale emotii, domnule, te înseli; la mine nu se savârsesc crime; ma loveste fatalitatea, ma pune Dumnezeu la încercare; gândul este oribil; dar nimeni nu e asasinat. Ochii lui Noirtier se învapaiara, d'Avrigny deschise gura sa vorbeasca. Morrel întinse bratul, poruncind tacere. — Si eu îti spun ca aci se ucide! striga Morrel al carui glas scazu fara sa piarda nimic din vibratia lui cumplita. Îti spun ca, în patru luni de zile, aceasta e a patra victima. Îti spun ca se mai încercase o data, acum patru zile, otravirea Valentinei, si ca încercarea a fost zadarnicita gratie precautiilor domnului Noirtier. Îti spun ca doza a fost dublata, sau ca s-a schimbat felul otravii si ca, de data aceasta, încercarea a izbutit. Îti spun ca dumneata stii toate acestea la fel de bine, deoarece, domnule, te-a prevenit cineva si ca medic si ca prieten. — Dar dumneata esti în delir, domnule! spuse Villefort încercând zadarnic sa se zbata din cercul în care se simtea prins. — Sunt în delir? striga Morrel. Ei bine, fac apel la domnul d'Avrigny. Întreaba-l, domnule, daca îsi mai aminteste de cuvintele pe care le-a rostit în gradina dumitale, în gradina acestui palat, în seara mortii doamnei de Saint-Méran, atunci când dumneavoastra amândoi, crezându-va singuri, discutati despre moartea aceea tragica în care fatalitatea despre care vorbesti si Dumnezeu pe care îl acuzi pe nedrept nu pot sa aiba decât o vina: ca l-au creat pe asasinul Valentinei! Villefort si d'Avrigny se privira. — Da, da, amintiti-va, spuse Morrel; cuvintele pe care le credeati încredintate tacerii si singuratatii au cazut în auzul meu. De buna seama ca, din seara aceea, vazând culpabila bunavointa a domnului de Villefort pentru membrii familiei sale, ar fi trebuit sa destainuiesc totul autoritatii; n-as mai fi complice, asa cum sunt acum, al mortii tale, Valentine, scumpa mea Valentine! Dar complicele va deveni razbunator. Aceasta a patra crima e flagranta si vadita în ochii tuturora, iar daca parintele tau, Valentine, parintele tau te paraseste — îti jur ca eu voi urmari pe asasin. Si, de data aceasta ca si cum natura s-ar fi înduiosat în sfârsit de faptura viguroasa, gata sa se zdrobeasca prin propria ci forta, ultimele cuvinte ale lui Morrel se stinsera în gâtlej. Tânarul izbucni în hohote, lacrimile atât de îndelung rebele tâsnira din ochi, se prabusi si cazu în genunchi, plângând, lânga palul Valentinei. Atunci veni rândul lui d'Avrigny. — Ma alatur si eu, spuse el cu voce puternica, domnului Morrel pentru a cere pedepsirea crimei; caci inima mea se razvrateste la gândul ca bunavointa mea lasa a încurajat asasinul. — O, Doamne! Doamne! murmura Villefort nimicit. Morrel înalta capul, citind în ochii batrânului care azvârleau o flacara supranaturala: — Priviti, priviti; glasui el; domnul Noirtier vrea sa vorbeasca. — Da, facu Noirtier cu o expresie cu atât mai cumplita cu cât toate facultatile bietului batrân neputincios erau concentrate în privirea sa. — Îl cunoasteti pe asasin? întreba Morrel. — Da, raspunse Noirtier. — Si ne veti calauzi! exclama tânarul. Sa ascultam! Domnule d'Avrigny, sa ascultam! Noirtier adresa nefericitului Morrel un zâmbet melancolic, unul din acele zâmbete blânde ale ochilor care o facusera de atâtea ori fericita pe Valentine, si îsi fixa atentia. Apoi, conducând, pentru a spune astfel, ochii interlocutorului sau cu ai sai, îsi abatu privirile spre usa. — Vreti sa ies, domnule? exclama îndurerat Morrel. — Da, facu Noirtier. — Oh, fie-va mila de mine, domnule! Ochii batrânului ramasera fixati, fara înduplecare, spre usa. — Cel putin voi putea sa revin? întreba Morrel. — Da. — Trebuie sa ies singur? — Nu. — Pe cine sa iau cu mine? Pe domnul procuror regal? — Nu. — Pe doctor? — Da. — Vreti sa ramâneti singur cu domnul de Villefort? — Da. — Dar domnia sa va putea sa va înteleaga? — Da. — O, fiti pe pace, îl înteleg foarte bine pe parintele meu! spuse Villefort aproape usurat ca ancheta se va face între patru ochi. Si, spunând cuvintele acestea cu expresia de usurare pe care am semnalat-o, dintii procurorului regal clantaneau cu putere. D'Avrigny îl lua pe Morrel de brat si îl trase în camera de alaturi. Se asternu atunci, în toata casa, o liniste mai adânca decât aceea a mortii. În sfârsit, dupa un sfert de ceas, se auzi un pas sovaitor si Villefort aparu în pragul salonului unde d'Avrigny si Morrel stateau, — unul cufundat în gânduri, celalalt sufocându-se. — Veniti, glasui el. Si-i aduse lânga jiltul lui Noirtier. Morrel se uita atunci cu atentie la Villefort. Figura procurorului regal era livida; pete mari de culoarea ruginei îi brazdau fruntea; între degete o pana rasucita scrâsnea, desfacându-se în bucati. — Domnilor, spuse el cu o voce gâtuita adresându-se lui d'Avrigny si lui Morrel; domnilor, va cer cuvântul de onoare ca oribilul secret va ramâne îngropat între noi. Ambii barbati facura o miscare. — Va conjur! continua Villefort. — Dar... vinovatul? criminalul? asasinul? glasui Morrel. — Fii pe pace, domnule, se va face dreptate, spuse Villefort. Parintele meu mi-a destainuit numele vinovatului; parintele meu e însetat de razbunare ca si dumneavoastra, si cu toate acestea el va conjura ca si mine sa pastrati secretul crimei. — Nu-i asa, tata? — Da, facu Noirtier cu hotarâre. Morrel facu o miscare de groaza si de neîncredere. — O, domnule! exclama Villefort apucându-l pe Maximilien de brat; daca parintele meu, omul neînduplecat pe care îl cunosti, îti cere asta, e pentru ca el stie ca Valentine va fi razbunata cumplit. — Nu-i asa, tata? Batrânul facu semn ca da. Villefort continua: — El ma cunoaste si i-am dat cuvântul. Prin urmare linistiti-va, domnilor, trei zile va cer, trei zile, adica mai putin decât v-ar cere justitia si, peste trei zile, razbunarea pe care o voi obtine de la ucigasul copilei mele va înfiora pâna în adâncul inimii pe cei mai nepasatori dintre oameni. — Nu-i asa, tata? Si spunând cuvintele acestea, el scrâsnea din dinti si scutura mâna amortita a batrânului. — Domnule Noirtier, tot ce fagaduieste se va respecta? întreba Morrel, în timp ce d'Avrigny întreba din ochi. — Da, facu Noirtier cu o privire de bucurie sinistra. — Jurati, domnilor, spuse Villefort împreunând mâinile lui d'Avrigny si ale lui Morrel, jurati ca va va fi mila de onoarea casei mele si ca îmi veti lasa mie grija sa o razbun. D'Avrigny se întoarse si murmura un da foarte slab, dar Morrel îsi smulse mâna dintr-a magistratului, se repezi spre pat, îsi apasa buzele pe buzele înghetate ale Valentinei, si fugi cu geamatul lung al unui suflet care se îngroapa în deznadejde. Am spus ca toti servitorii disparusera. Domnul de Villefort fu deci nevoit sa-l roage pe d'Avrigny sa-si asume interventiile asa de numeroase si de delicate pe care le impune moartea în orasele mari si mai cu seama moartea însotita de circumstante asa de suspecte. Era înfricosator sa vezi la Noirtier durerea fara miscare, deznadejdea fara gesturi, lacrimile fara glas. Villefort reintra în cabinetul sau; d'Avrigny se duse la medicul primariei care îndeplineste functiunile de inspector al deceselor, si caruia i se spune cu un termen cam tare medicul mortilor. Noirtier nu vru sa se desparta de nepoata sa. Dupa o jumatate de ora, domnul d'Avrigny se înapoie cu confratele sau; portile de la strada fusesera închise si, deoarece portarul disparuse împreuna cu ceilalti servitori, se duse sa deschida Villefort. Dar se opri pe palier; nu mai avea curaj sa intre în camera mortuara. Doctorii patrunsera deci singuri pâna în odaia Valentinei. Noirtier se afla lânga pat, palid ca moarta, nemiscat si mut ca si ea. Medicul mortilor se apropie cu indiferenta omului care îsi petrece jumatate din viata în apropierea cadavrelor, ridica patura care o acoperea pe fata si-i întredeschise numai buzele. — Uite, biata fata este moarta de-a binelea, spuse d'Avrigny oftând. — Da, raspunse laconic medicul dând drumul paturii care acoperea figura Valentinei. Noirtier scoase un horcait înabusit. D'Avrigny se întoarse, ochii batrânului scânteiau. Bunul doctor întelese ca Noirtier cerea sa-si vada copila; îl apropie din nou de pat si, în timp ce medicul mortilor îsi muia în apa clorurata degetele care atinsesera buzele raposatei, dezvalui chipul calm si palid care parea chipul unui înger adormit. O lacrima ivita în coltul ochiului lui Noirtier îl rasplati pe bunul doctor. Medicul mortilor redacta procesul-verbal pe coltul unei mese, în chiar camera Valentinei si, dupa îndeplinirea acestei ultime formalitati, iesi însotit de doctor. Villefort îi auzi coborând, si se arata în usa cabinetului sau. Multumi în câteva cuvinte medicului, si întorcându-se spre d'Avrigny: — Acum, spuse el, preotul. — Ai vreun ecleziarh la care tii în mod special pentru a se ruga la capatâiul Valentinei? întreba d'Avrigny. — Nu, spuse Villefort, adu-l pe cel mai apropiat. — Cel mai apropiat, glasui medicul mortilor, e un abate italian care s-a mutat în casa de alaturi. Vreti sa-l înstiintez, în trecere? — D'Avrigny, spuse Villefort, însoteste-l te rog pe domnul. — Uite cheia ca sa poti intra si iesi dupa voie. — Adu-l pe preot si introdu-l în camera bietei mele copile. — Doresti sa-i vorbesti, prietene? — Doresc sa fiu singur. Ma vei scuza, nu-i asa? Un preot e dator sa înteleaga toate durerile, chiar durerea paterna. Si, dându-i lui d'Avrigny un passe-partout, domnul de Villefort saluta înca o data pe doctorul strain si reintra în cabinetul sau unde se aseza la lucru. Pentru anumite structuri, lucrul e remediul tuturor durerilor. În momentul când coborau în strada zarira un om îmbracat cu o sutana, care statea în pragul portii vecine. — Uite-l pe cel despre care îti vorbeam, spuse medicul mortilor lui d'Avrigny. D'Avrigny se adresa ecleziarhului: — Domnule, îi spuse el, ati fi dispus sa faceti un mare serviciu unui parinte nefericit care si-a pierdut fiica, adica domnului procuror regal Villefort? — Da, stiu, domnule, raspunse preotul cu un accent italienesc foarte pronuntat: moarta e în casa ei. — În cazul acesta nu mai am nevoie sa va comunic ce anume serviciu îndrazneste sa astepte de la dumneavoastra. — Eram pe punctul de a ma oferi eu, domnule, glasui preotul; misiunea noastra e de a merge în întâmpinarea îndatoririlor. — E o fata. — Da, stiu, am aflat de la servitorii pe care i-am vazut parasind casa. Am stiut ca se numea Valentine; si m-am si rugat pentru ea. — Va multumesc, domnule, va multumesc, glasui d'Avrigny; si deoarece ati început sa exercitati sfântul dumneavoastra rol, va rog sa-l continuati. Poftiti la capatâiul moartei, si o familie întreaga, îndoliata, va va fi recunoscatoare. — Ma duc, domnule, raspunse abatele si îndraznesc sa spun ca niciodata o rugaciune nu va fi fost mai fierbinte decât a mea. D'Avrigny îl lua pe abate de mâna si, fara sa dea ochii cu Villefort, care statea zavorât în cabinetul sau, îl conduse pâna în camera Valentinei al carei corp cioclii aveau sa-l ia în primire abia în noaptea urmatoare. Când a intrat în camera, privirea lui Noirtier a întâlnit-o pe-a abatelui si, fara îndoiala, a citit într-însa ceva deosebit caci nu si-a mai luat ochii de la ea. D'Avrigny recomanda preotului nu numai pe moarta dar si pe batrân, iar preotul fagadui ca va avea pentru Valentine rugaciuni si pentru Noirtier îngrijiri. Abatele se angaja solemn si, probabil, pentru a nu mai fi deranjat în rugaciunile sale, si pentru ca nici Noirtier sa nu mai fie deranjat în durerea sa, zavorî îndata dupa plecarea domnului d'Avrigny nu numai usa prin care doctorul iesise, dar si usa care ducea la doamna de Villefort. XXX SEMNATURA DANGLARS Ziua urmatoare se arata trista si înnorata. Cioclii îsi îndeplinisera în timpul noptii meseria funebra si cususera corpul depus pe pat în giulgiul care drapeaza pe cei raposati, împrumutându- le — orice s-ar spune despre egalitate în fata mortii — o ultima marturie a luxului pe care-l iubeau în viata. Giulgiul nu era altceva decât o bucata de splendida matase pe care fata o cumparase cu cincisprezece zile mai înainte. Seara, câtiva oameni chemati în mod special îl transportasera pe Noirtier din camera Valentinei într-a lui; împotriva oricarei asteptari, batrânul nu se împotrivise de loc. Abatele Busoni veghease pâna în zori, iar în zori se retrasese la el fara sa cheme pe nimeni. Pe la opt dimineata se înapoiase d'Avrigny; îl întâlnise pe Villefort care se ducea la Noirtier si îl însotise ca sa afle cum a petrecut batrânul noaptea. Îl gasira în jiltul mare care îi servea de pat, dormind un somn blând si zâmbitor. Se oprira amândoi, uimiti, în prag. — Uite cum natura stie sa aline cele mai crâncene dureri, îi spuse d'Avrigny lui Villefort care îsi privea parintele adormit; desigur nu se va putea spune ca domnul Noirtier nu-si iubea nepoata; cu toate acestea, doarme. — Da, si ai dreptate, raspunse Villefort cu mirare; doarme, si e un lucru ciudat, caci nemultumirea cea mai mica îl tine de obicei treaz nopti în sir. — L-a rapus durerea, glasui d'Avrigny. Trecura amândoi îngândurati în cabinetul procurorului regal. — Uite, eu n-am dormit, spuse Villefort aratând lui d'Avrigny patul intact; pe mine durerea nu ma rapune si, de doua nopti, nu m-am culcat; în schimb, uita-te la biroul meu; am scris în aste doua zile si doua nopti, am cercetat dosarul, am adnotat actul de acuzare al asasinului Benedetto... O, munca! munca! Pasiunea, bucuria, furia mea, tu îmi dobori toate durerile! Si strânse convulsiv mâna lui d'Avrigny. — Ai nevoie de mine? întreba doctorul. — Nu, spuse Villefort; întoarce-te, însa, te rog, la unsprezece; la prânz are loc... plecarea... O, Doamne, biata mea copila! biata mea copila!... Si redevenind om, procurorul regal ridica ochii la cer si scoase un suspin. — Vei sta în salonul de receptie? — Nu, am un var care se însarcineaza cu aceasta trista onoare. Eu voi lucra, doctore; când lucrez, totul dispare. Într-adevar, doctorul nici nu ajunsese bine la usa si procurorul regal se apucase din nou de lucru. Pe peron, d'Avrigny întâlni ruda despre care îi vorbise Villefort, un personaj neînsemnat în povestirea de fata ca si în familie, una dintre fapturile sortite sa joace, de când se nasc, rolul de utilitate în lume. Era punctual, îmbracat în negru, avea un zabranic pe brat si venise la varul sau cu o figura pe care si-o compusese, pe care îsi propusese s-o pastreze câta vreme va fi nevoie, si s-o paraseasca apoi. La unsprezece trasurile funebre huruira pe caldarâmul curtii, iar strada din foburgul Saint-Honoré se umplu de murmurele gloatei, deopotriva ahtiata dupa bucuriile sau doliul bogatilor, si care alearga la o înmormân-tare pompoasa cu aceeasi graba ca si la o nunta de ducesa. Putin câte putin, salonul mortuar se umplu, si sosira mai întâi câteva din vechile noastre cunostinte, adica Debray, Château-Renaud, Beauchamp, apoi toate figurile ilustre ale parchetului, literaturii si armatei; caci domnul de Villefort ocupa, nu atât prin pozitia sa sociala, cât prin meritu-i personal, unul din primele ranguri în societatea pariziana. Varul statea în prag si introducea pe toata lumea, iar pentru indiferenti era o mare usurare — trebuie sa spunem — de a vedea acolo o figura nepasatoare, care nu pretindea musafirilor o fizionomie mincinoasa sau lacrimi false, asa cum ar fi facut un parinte, un frate sau un logodnic. Cei care se cunosteau se chemau din ochi si se strângeau în grupuri. Unul din aceste grupuri era compus din Debray, Château-Renaud si Beauchamp. — Biata fata! spuse Debray, platind, asa cum fiecare facea de altminteri, fara sa vrea, un tribut, durerosului eveniment; biata fata, asa de bogata, si de frumoasa! Ti-ai fi putut închipui, Château-Renaud, când am venit — cât e de atunci? trei saptamâni sau o luna cel mult ca sa semnam contractul care n-a fost semnat? — Pe legea mea, nu! spuse Château-Renaud. — O cunosteai? — Am vorbit o data sau de doua ori cu ea, la balul doamnei de Morcerf; mi se parea încântatoare, desi cam melancolica. Unde e mama vitrega? stii? — S-a dus sa-si petreaca ziua cu sotia domnului acesta care ne primeste. — Cine e asta? — Care? — Domnul care ne primeste. Un deputat? — Nu, spuse Beauchamp; sunt condamnat sa-i vad pe onorabilii nostri în fiecare zi, dar mutra lui îmi este necunoscuta. — Ai vorbit despre moartea aceasta în ziarul dumitale? — Nu am scris eu articolul, dar s-a vorbit; ma îndoiesc ca va fi pe placul domnului de Villefort. Se spune, mi se pare, ca daca în alta parte decât în casa domnului procuror regal se înregistrau patru decese succesive, domnul procuror regal s-ar fi alarmat cu siguranta mai mult. — De altminteri, glasui Château-Renaud, doctorul d'Avrigny, care e medicul mamei mele, pretinde ca domnul de Villefort e foarte disperat. — Dar pe cine cauti, Debray? — Caut pe domnul de Monte-Cristo, raspunse tânarul. — L-am întâlnit pe bulevard, când veneam aci. Cred ca se ducea la bancherul lui, spuse Beauchamp. — La bancherul lui? Bancherul lui nu e Danglars? întreba Château- Renaud pe Debray. — Mi se pare ca da, raspunse secretarul intim usor tulburat; dar nu lipseste numai domnul de Monte-Cristo; nu-l vad nici pe Morrel. — Morrel? Ce, îi cunostea? întreba Château-Renaud. — Cred ca fusese prezentat numai doamnei de Villefort. — N-are a face, ar fi trebuit sa vina, glasui Debray; despre ce o sa vorbeasca el asta-seara? Înmormântarea este evenimentul zilei. Sst, sa tacem! Uite ca domnul ministru al justitiei si cultelor se simte obligat sa tina micul sau speech varului înlacrimat. Si tinerii se apropiara de usa ca sa auda micul speech al domnului ministru al justitiei si cultelor. Beauchamp spusese adevarul; raspunzând invitatiei mortuare, el îl întâlnise pe Monte-Cristo, care se îndrepta, la rându-i, spre palatul Danglars din strada Chaussée-d'Antin. Bancherul zarise de la fereastra trasura contelui intrând în curte si venise în întâmpinarea lui cu un chip întristat, dar amabil. — Conte, vii sa-mi exprimi condoleantele dumitale, spuse el întinzând mâna lui Monte-Cristo. Într-adevar, nenorocirea si-a facut cuibul în casa mea; asa de mult încât, când te-am zarit, ma întrebam daca nu cumva am dorit nenorocirea bietilor Morcerfi, ceea ce ar fi justificat proverbul: cine sapa groapa altuia, cade el în ea. Pe cuvântul meu de onoare, nu doream raul lui Morcerf, era poate cam trufas pentru un om pornit de jos, ca mine, datorând lotul siesi, ca mine; dar fiecare cu metehnele lui. Eh, conte, oamenii din generatia noastra... Dar iertati-ma, dumneavoastra nu sunteti din generatia noastra, sunteti un barbat tânar... Oamenii din generatia noastra nu sunt fericiti anul acesta: dovada, procurorul regal puritan, dovada Villefort care si-a pierdut acum si fiica. Recapituleaza prin urmare: Villefort, precum spuneam, pierzându-si în chip ciudat întreaga familie; Morcerf dezonorat si ucis; eu, acoperit de ridicol din cauza mârsaviei acelui Benedetto, si apoi... — Apoi ce? întreba contele. — O, nu stii înca? — O noua nenorocire? — Fiica mea... — Domnisoara Danglars? — Eugénie ne-a parasit. — O, ce tot îmi spui? — Adevarul, draga conte. Cât de fericit esti dumneata ca nu ai nici nevasta, nici copii! — Crezi? — O, da! — Si spui ca domnisoara Eugénie... — N-a putut sa suporte rusinea pe care ne-a facut-o mizerabilul si mi-a cerut permisiunea de a pleca în calatorie. — Si a plecat? — Noaptea trecuta. — Cu doamna Danglars? — Cu o ruda... Cu toate acestea o pierdem pe scumpa Eugénie; caci cu firea pe care i-o cunosc, ma îndoiesc ca va mai accepta sa se înapoieze vreodata în Franta. — Ce vrei, scumpe baroane? glasui Monte-Cristo; necazuri de familie, necazuri care ar fi zdrobitoare pentru un nevoias al — carui copil ar însemna pentru el întreaga avutie, dar suportabile pentru un milionar. Orice ar spune filozofii, oamenii practici le vor da totdeauna o dezmintire în aceasta privinta: banul consolideaza în multe împrejurari; si de buna seama ca dumneata vei fi mai repede consolat decât oricine altul, daca admiti virtutea acestui balsam suveran; dumneata, regele finantei, punctul de intersectie al tuturor puterilor. Danglars arunca o privire piezisa contelui ca sa vada daca îsi batea joc, sau daca vorbea serios. — Da, glasui el, de buna seama ca daca averea consoleaza, se poate sa fiu si eu consolat: sunt bogat. — Asa de bogat, draga baroane, încât averea dumitale seamana cu piramidele; cei care ar vrea s-o darâme nu îndraznesc; cei care ar îndrazni, nu pot. Danglars zâmbi de încrezatoarea bonomie a contelui. — Aceasta îmi aduce aminte, spuse el, ca în momentul când ati intrat eram pe cale sa fac cinci bonuri mici; semnasem doua; îmi dati voie sa le fac si pe celelalte trei? — Fa-le, draga baroane, fa-le! Urma o clipa de tacere, în rastimpul careia se auzi scârtâind pana bancherului, în timp ce Monte-Cristo privea ciubucurile aurite ale plafonului. — Bonuri spaniole, întreba Monte-Cristo, bonuri din Haiti, sau bonuri din Neapole? — Nu, spuse Danglars râzând cu râsul sau suficient, bonuri la purtator, bonuri asupra Bancii Frantei. Priveste, domnule conte, adauga el, dumneata care esti împaratul finantei asa cum eu sunt rege, ai vazut multe petice de hârtie de marimea asta valorând fiecare câte un milion? Monte-Cristo lua în mâna, ca pentru a le cântari, cele cinci petice de hârtie pe care Danglars i le prezenta cu îngâmfare, si citi: "Rog pe domnul regent al Bancii sa plateasca la ordinul meu, din fondurile depuse de mine, suma de un milion, valoare în cont. Baron Danglars" — Unul, doua, trei, patru, cinci! exclama Monte-Cristo. Cinci milioane! Drace! — Asa fac cu afacerile, spuse Danglars. — E minunat, daca mai cu seama — cum nu ma îndoiesc — suma este platita imediat. — Va fi, spuse Danglars. — E frumos sa ai un astfel de credit; la drept vorbind, numai în Franta se vad astfel de lucruri. Cinci petice de hârtie valorând cinci milioane; trebuie sa vezi ca sa crezi. — Te îndoiesti? — Nu. — Spui asta cu un accent... Uite, fa-ti o placere: însoteste-l pe functionarul meu la banca, si-l vei vedea iesind cu bonuri de tezaur pentru suma aceasta. — Nu, glasui Monte-Cristo îndoind cele cinci bilete, lucrul este prea curios, astfel ca voi face experienta singur. Creditul meu la dumneata era de sase milioane; am luat noua sute de mii de franci; îmi mai datorezi cinci milioane o suta de mii de franci. Iau aceste cinci petice de hârtie pe care le socotesc bune, deoarece poarta semnatura dumitale, si-ti dau o recipisa generala de sase milioane care lichideaza contul nostru. O pregatisem dinainte, caci trebuie sa-ti spun ca am astazi foarte mare nevoie de bani. Si Monte-Cristo puse mâna cu cele cinci hârtii în buzunar, în timp ce, cu cealalta, întindea bancherului recipisa. Fulgerul sa fi cazut la picioarele lui Danglars si nu l-ar fi zdrobit cu o înfricosare mai mare. — Cum? îngaima el. Cum, domnule conte, iei banii? Pardon, pardon, datorez banii acestia spitalelor, ei sunt un depozit si fagaduisem ca-l platesc în dimineata asta. — A, se schimba lucrul! glasui Monte-Cristo. Nu tin neaparat la aceste cinci bilete; plateste-mi în alte valori; le luasem de curiozitate ca sa pot spune lumii ca, fara vreun aviz, fara sa mi se ceara macar un termen de cinci minute, casa Danglars mi-a platit cinci milioane bani gheata. Ar fi fost deosebit! Poftim valorile; îti repet însa, da-mi altele. Si întindea cele cinci efecte lui Danglars care, livid, întinse mâna, asa cum vulturul întinde gheara printre gratiile custii ca sa retina carnea ce i se rapeste. Deodata îsi lua seama, facu o sfortare violenta si se stapâni. Pe urma zâmbi, iar trasaturile chipului sau descompus se rotunjira putin câte putin. — La drept vorbind, spuse el, recipisa dumitale tot bani înseamna. — O, da! Iar daca ai fi la Roma, casa Thomson si French n-ar face mai multe dificultati, platindu-ti pe baza recipisei mele, decât ai facut dumneata. — Pardon, domnule conte, pardon. — Pot deci sa pastrez banii? — Da, spuse Danglars stergându-si sudoarea care rasarea la radacina parului sau; pastreaza-i, pastreaza-i. Monte-Cristo baga din nou cele cinci bilete în buzunar cu expresia aceea intraductibila care vrea sa spuna: — Gândeste-te, daca îti pare rau, mai este timp. — Nu, declara Danglars, nu. Pastreaza semnaturile mele. Stii însa ca nimic nu e mai formalist decât un om de bani; destinam suma aceasta spitalelor si mi s-ar fi parut ca le jefuiesc nedându-le-o chiar pe aceasta, ca si cum un taler nu ar valora tot atât cât si altul. Scuza-ma. Baga bonurile în portmoneu. — Te scuz si le iau, raspunse Monte-Cristo cu gratie. — Mai avem însa o suma de o suta de mii de franci, spuse Danglars. Si începu sa râda, zgomotos, dar nervos. — O, un fleac! glasui Monte-Cristo. De buna seama ca schimbul se apropie de suma aceasta. Pastreaz-o si vom fi chit. — Conte, vorbesti serios? întreba Danglars. — Eu nu râd niciodata cu bancherii, replica Monte-Cristo cu o seriozitate care se apropia de impertinenta. Si se îndrepta spre usa, exact în momentul când valetul anunta: — Domnul de Boville, perceptorul general al spitalelor. — Se pare ca am venit la timp ca sa am favoarea semnaturilor dumitale, care sunt disputate, spuse Monte-Cristo. Danglars se îngalbeni înca o data si se grabi sa-si ia ramas bun de la conte. Contele de Monte-Cristo schimba un salut ceremonios cu domnul de Boville, care statea în picioare în salonul de asteptare si care, dupa iesirea domnului de Monte-Cristo, fu introdus imediat în cabinetul domnului Danglars. Chipul asa de serios al contelui fu luminat de un zâmbet fugar, vazând portofelul din mâna domnului perceptor al spitalelor. La poarta îsi regasi trasura si dadu ordin sa fie dus imediat la banca. În vremea asta, înfrângându-si orice emotie, Danglars venea în întâmpinarea perceptorului general. Se întelege ca zâmbetul si gratia erau întiparite pe buzele lui. — Buna ziua, scumpul meu creditor, spuse el, caci ma prind ca vii în calitate de creditor. — Ati ghicit, domnule baron, spuse domnul de Boville; spitalele se prezinta la dumneavoastra în persoana mea; vaduvele si orfanii vin, prin mine, sa va ceara o pomana de cinci milioane. — Si se mai spune ca orfanii sunt de deplâns! glasui Danglars prelungind gluma; bietii copii! — Iata-ma deci venind în numele lor, spuse domnul de Boville. Desigur ca ati primit scrisoarea mea ieri? — Da. — Ma înfatisez cu recipisa. — Draga domnule de Boville, spuse Danglars, vaduvele si orfanii dumneavoastra vor avea, daca binevoiesti, bunatatea sa astepte douazeci si patru de ore, dat fiind ca domnul de Monte-Cristo pe care l-ai vazut iesind de aci... L-ai vazut, nu-i asa? — Da, si? — Domnul de Monte-Cristo ducea cu sine cele cinci milioane ale lor. — Cum asa? — Contele avea un credit nelimitat la mine, deschis prin casa Thomson si French din Roma. A venit sa-mi ceara o suma de cinci milioane dintr- o data; i-am dat un bon pentru banca; acolo sunt depuse fondurile mele, si, întelegi, m-as teme ca, retragând din mâinile domnului regent zece milioane în aceeasi zi, sa nu i se para ciudat. În doua zile, adauga Danglars zâmbind, nu zic ba. — Cum? exclama domnul de Boville cu tonul celei mai desavârsite neîncrederi; cinci milioane domnului care iesea adineauri, si care plecând m-a salutat ca si cum l-as fi cunoscut? — Poate ca te cunoaste fara sa-l cunosti dumneata; domnul de Monte- Cristo cunoaste pe toata lumea. — Cinci milioane? — Poftim recipisa lui. Fa ca Sfântul Toma: vezi si pipaie. Domnul de Boville lua hârtia pe care Danglars i-o prezenta si citi: "Am primit de la domnul baron Danglars suma de cinci milioane una suta mii franci de care d-sa se va rambursa prin casa Thomson si French din Roma". — Da, e adevarat, spuse acesta. — Cunosti casa Thomson si French? — Da, glasui domnul de Boville, am facut pe vremuri o afacere de doua sute de mii de franci cu ea; de atunci însa n-am mai auzit vorbindu-se de dânsa. — E una din cele mai bune case din Europa, spuse Danglars zvârlind cu neglijenta pe birou recipisa pe care o luase din mâinile domnului de Boville. — Si el avea cinci milioane asupra dumneavoastra? O, dar contele asta de Monte-Cristo e un nabab! — La drept vorbind nu stiu cine este; avea însa trei credite nelimitate: unul la mine, unul la Rotschild, unul la Laffite si, adauga Danglars cu neglijenta — precum vezi, mi-a acordat preferinta lasându-mi o suta de mii de franci pentru schimb. Domnul de Boville exprima semnele celei mai mari admiratii. — Va trebui sa-i fac o vizita, spuse el, ca sa obtin o donatie pioasa pentru noi. — O, e ca si cum ai avea-o; numai pomenile lui se urca la peste douazeci de mii de franci pe luna. — Splendid; de altminteri am sa-i citez exemplul doamnei de Morcerf si al fiului ei. — Ce exemplu? — Au daruit toata averea lor spitalelor. — Ce avere? — Averea lor, aceea a generalului de Morcerf, a defunctului. — Si în legatura cu ce? — În legatura cu faptul ca nu voiau o avere dobândita în chip asa de josnic. — Cu ce au sa traiasca? — Mama se retrage în provincie si fiul se angajeaza. — I-auzi ce scrupule! exclama Danglars. — Am înregistrat ieri actul de donatie. — Si cât posedau? — O, nu mare lucru: între un milion doua sute, un milion trei sute de mii de franci. Dar sa revenim la milioanele noastre. — Cu placere, spuse Danglars în chipul cel mai natural din lume; sunteti prin urmare grabit în privinta banilor? — O, da: mâine se face verificarea caselor noastre. — Mâine? De ce nu-mi spuneai asta numaidecât? Dar pâna mâine este un secol. La ce ora are loc verificarea? — La doua. — Trimite la amiaza, spuse Danglars zâmbind. Domnul de Boville nu raspundea mare lucru; facea da din cap si-si misca portofelul. — A, stai, fa ceva mai bun! spuse Danglars. — Ce sa fac? — Recipisa domnului de Monte-Cristo are valoare; trece-o la Rotschild sau la Laffitte; au sa ti-o ia numaidecât. — Macar ca-i rambursabila asupra Romei? — Desigur; te va costa numai un scont de cinci-sase mii de franci. Perceptorul facu un salt înapoi. — A, nu, prefer sa astept pâna mâine. — Am crezut un moment, iarta-ma, spuse Danglars cu neobrazare suprema, ca aveai de acoperit un mic deficit. — O, exclama perceptorul. — Asculta, s-a mai vazut asa ceva si, în atari împrejurari se face un sacrificiu. — Slava Domnului, nu! spuse domnul de Boville. — Atunci pe mâine; nu-i asa, draga perceptorule? — Da, pe mâine; dar negresit? — O, glumesti! trimite la amiaza si banca va fi înstiintata. — Voi veni eu. — Si mai bine, deoarece astfel voi avea placerea sa te vad. Îsi strânsera mâna. — A, glasui domnul de Boville, nu va duceti la înmormântarea bietei domnisoare de Villefort al carei cortegiu l-am vazut trecând pe bulevard? — Nu, spuse bancherul, ma simt înca jenat de când cu afacerea Benedetto, astfel ca stau retras. — Faceti rau; ce vina aveti dumneavoastra în toata chestia asta? — Asculta, scumpul meu perceptor: când cineva poarta un nume nepatat ca al meu, e susceptibil. — Va rog sa fiti convins ca toata lumea va deplânge si ca, în special, o deplânge pe domnisoara, fiica dumneavoastra. — Biata Eugénie! exclama Danglars cu un oftat adânc. Stiti ca intra la mânastire, domnule? — Nu. — Din nefericire, lucrul e cât se poate de adevarat. S-a hotarât a doua zi dupa eveniment sa plece cu o prietena a sa, calugarita: cauta acum o mânastire foarte severa, în Italia sau în Spania. — O, e grozav! Si domnul de Boville se retrase cu exclamatia aceasta, adresând parintelui nenumarate condoleante. Dar abia ajunse afara, si Danglars striga cu o energie pe care o vor întelege numai cei ce au vazut reprezentat Robert Macaire de Frédérik: — Nataraule! Si împaturind chitanta lui Monte-Cristo într-un mic portomoneu: — Vino la amiaza, adauga el, caci la amiaza am sa fiu departe. Întoarse apoi zavoarele de doua ori, goli toate sertarele casei, strânse cincizeci de mii de franci în bancnote, arse diferite hârtii, puse altele în evidenta, si începu sa scrie o scrisoare pe care o pecetlui si deasupra careia asternu cuvintele acestea: "Doamnei baroane Danglars". — Am sa o pun asta-seara pe toaleta ei, murmura el. Apoi scotând din sertar un pasaport: — Bun, e înca valabil pentru doua luni. XXXI CIMITIRUL PÈRE-LACHAISE Domnul de Boville întâlnise într-adevar convoiul funebru care o ducea pe Valentine la ultimul lacas. Timpul era mohorât si înnorat; un vânt caldut înca, dar ucigator pentru frunzele îngalbenite, le smulgea din crengile putin câte putin despuiate si le învârtea deasupra multimii imense care umplea bulevardele. Parizian pur, domnul de Villefort socotea cimitirul Père-Lachaise ca pe singurul vrednic sa primeasca ramasitele pamântesti ale unei familii pariziene; celelalte i se pareau cimitire de tara, hoteluri ale mortii. Numai la Père-Lachaise un raposat de buna conditie se putea simti ca la el acasa. Cumparase, precum am vazut, un teren de veci pe care se înalta monumentul populat asa de grabnic cu toti membrii primei sale familii. Pe frontonul mausoleului se citea: Familia Saint-Méran si Villefort; caci asa fusese ultima dorinta a bietei Renée, mama Valentinei. Asadar, spre Père-Lachaise se îndrepta pomposul cortegiu pornit din foburgul Saint-Honoré. Strabatura întreg Parisul, apucara prin foburgul du Temple, apoi pe bulevardele exterioare, pâna la cimitir. Peste cincizeci de trasuri de casa urmau douazeci de trasuri de doliu, iar în urma celor cincizeci de trasuri, peste cinci sute de persoane mergeau pe jos. Aproape toti erau tineri; pe ei moartea Valentinei îi lovise ca un trasnet si, în ciuda aburului glacial al secolului si a prozaismului epocii, sufereau influenta poetica a frumoasei, castei, adorabilei fete rapita în floarea tineretii. La iesirea din Paris vazura sosind un vehicul, zorit, tras de patru cai care se oprira brusc, încordându-si pulpele nervoase ca niste resorturi de otel; era domnul de Monte-Cristo. Contele coborî din caleasca si se amesteca în multimea care urma carul funebru pe jos. Château-Renaud îl zari; coborî îndata din cupeu si se apropie de el. Beauchamp parasi de asemeni cabrioleta de piata în care se gasea. Contele privea cu luare-aminte toate golurile multimii; vadit lucru, cauta pe cineva. În sfârsit nu se mai stapâni. — Unde e Morrel? întreba el. Nu stiti careva dintre dumneavoastra unde e? — Ne-am pus si noi întrebarea aceasta la locuinta moartei, spuse Château-Renaud, caci nimeni dintre noi nu l-a zarit. Contele tacu, dar continua sa priveasca în juru-i. În sfârsit, ajunsera la cimitir. Ochii strapungatori ai lui Monte-Cristo cercetara dintr-o privire boschetele de tisa si de pini si, în curând, îi pieri orice neliniste: o umbra se strecurase pe sub carpenii negri, si Monte-Cristo recunoscuse fara îndoiala pe cine cauta. Stiti ce înseamna o înmormântare în magnifica metropola: grupuri negre, împrastiate pe aleile albe, linistea cerului si a pamântului tulburata de trosnetul câtorva crengi rupte, un gard afundat în jurul unui mormânt; apoi cântecul melancolic al preotilor în care se amesteca, din când în când, un suspin desprins dintr-un tufis de flori sub care se vede o femeie prabusita cu mâinile împreunate. Umbra remarcata de Monte-Cristo pasi repede printre copacii de dinapoia mormântului Heloïsei si al lui Abelard, lua loc împreuna cu valetii moartei în fruntea cailor care purtau corpul si ajunse pâna în locul harazit pentru îngropaciune. Fiecare privea la ceva. Monte-Cristo nu privea decât umbra abia remarcata de cei din jurul sau. În doua rânduri contele iesi din sir ca sa vada daca nu cumva mâinile omului cautau vreo arma ascunsa sub haina. Când cortegiul statu, se putu vedea ca e Morrel care, cu redingota-i neagra încheiata pâna la barbie, cu fruntea-i livida, cu obrajii scofâlciti, cu palaria mototolita în mâinile convulsive, se rezemase de un copac aflat pe o movila ce domina mausoleul, astfel încât sa nu piarda nici unul din amanuntele ceremoniei funebre ce avea sa se împlineasca. Totul se desfasura potrivit obiceiului. Câtiva barbati — si, ca întotdeauna, ei erau cei mai putini impresionati — câtiva barbati rostira discursuri. Unii deplângeau moartea prematura; altii staruiau asupra durerii parintelui; câtiva gasira mijlocul sa arate ca fata îl solicitase de mai multe ori pe domnul de Villefort pentru vinovatii deasupra capului carora el tinea palosul justitiei; în sfârsit, fura epuizate metaforele înflorite si imaginile dureroase din versurile lui Malherbe catre Dupérier. Monte-Cristo nu asculta nimic, nu vedea nimic sau, mai bine zis, nu-l vedea decât pe Morrel al carui calm si a carui încremenire alcatuiau un spectacol înfricosator pentru cel care, singurul, putea sa citeasca în adâncul inimii tânarului ofiter. — A, uite-l pe Morrel! îi spuse deodata Beauchamp lui Debray. Pe unde dracu s-a furisat acolo? Si îi atrase atentia si lui Château-Renaud. — Ce palid! glasui acesta tresarind. — Îi e frig, replica Debray. — Nu, spuse Château-Renaud cu ton taraganat; cred ca este emotionat. Maximilien e un om foarte impresionabil. — Eh, abia daca o cunostea pe domnisoara de Villefort, spuse Debray. Ai declarat singur. — Într-adevar. Cu toate acestea mi-aduc aminte ca, la balul doamnei de Morcerf, a dansat de trei ori cu ea; stiti, conte, balul unde ati produs atâta efect. — Nu, nu stiu, raspunse Monte-Cristo fara sa-si dea seama nici la ce si nici cui raspundea, ocupat fiind sa-l supravegheze pe Morrel ai carui obraji se roseau asa cum se întâmpla celor care îsi retin respiratia. — Discursurile s-au terminat cu bine, domnilor, rosti contele brusc. Si dadu semnalul plecarii, disparând fara sa se stie pe unde a trecut. Ceremonia mortuara era încheiata, asistentii pornira înapoi spre Paris. Numai Château-Renaud îl cauta o clipa pe Morrel din ochi; dar, în timp ce se uitase dupa contele care se departa, Morrel îsi parasise locul, astfel ca, dupa ce l-a cautat zadarnic, Château-Renaud s-a luat dupa Debray si Beauchamp. Monte-Cristo se aruncase într-un tufis si, tainuit dinapoia unui mormânt mare, pândea cea mai neînsemnata miscare a lui Morrel care se apropiase, putin câte putin, de mausoleul parasit de curiosi si apoi de gropari. Morrel privi în juru-i pe îndelete si vag; dar, în momentul când privirea lui îmbratisa portiunea opusa, Monte-Cristo se apropie cu înca vreo zece pasi fara sa fie vazut. Tânarul îngenunchie. Cu gâtul încordat, cu ochii atintiti si dilatati, cu picioarele gata sa se arunce la cel dintâi semnal, contele se apropia tot mai mult de Morrel. Morrel îsi încovoie fruntea pâna pe piatra, îmbratisa grilajul cu ambele mâini si murmura: — O, Valentine! Inima contelui fu zdrobita de explozia acestor doua cuvinte; facu înca un pas, si lovindu-l pe umar pe Morrel: — Draga prietene, glasui el, te cautam. Monte-Cristo se astepta la o izbucnire, la reprosuri, la învinuiri: se însela. Morrel se întoarse spre el si spuse cu un calm aparent: — Precum vedeti, ma rugam. Privirea cercetatoare a lui Monte-Cristo îl examina pe tânar din crestet pâna în talpi. Pe urma paru mai linistit. — Vrei sa te duc la Paris? întreba el. — Nu, multumesc. — În sfârsit, doresti ceva? — Lasati-ma sa ma rog. Contele se departa fara sa faca vreo obiectie, dar se departa pentru a ocupa un nou post de unde nu pierdea nici un gest al lui Morrel; acesta se ridica în sfârsit, îsi sterse genunchii înalbiti de piatra si porni spre Paris fara sa întoarca o singura data capul înapoi. Coborî agale pe strada Roquette. Dând drumul trasurii care stationa la Père-Lachaise, contele îl urma de la o suta de pasi. Maximilien strabatu canalul si intra în strada Meslay prin bulevarde. La cinci minute dupa ce poarta se închise dupa Morrel, intra Monte- Cristo. Julie se afla în fata gradinii unde privea cu cea mai mare atentie pe mesterul Penelon care, luându-si în serios meseria de gradinar, facea butasi de trandafiri de Bengal. — A, domnul conte de Monte-Cristo? exclama ea cu bucuria pe care o manifesta de obicei fiecare membru al familiei când Monte-Cristo venea în vizita în strada Meslay. — Maximilien s-a înapoiat, nu-i asa, doamna? întreba contele. — Mi se pare ca l-am vazut trecând, glasui tânara femeie; dar, va rog, chemati-l pe Emmanuel. — Ma iertati, doamna; trebuie sa urc numaidecât la Maximilien; am a-i spune ceva de cea mai mare importanta, raspunse Monte-Cristo. — Duceti-va, spuse ea însotindu-l cu zâmbetu-i fermecator pâna când el disparu pe scara. Monte-Cristo urca repede cele doua etaje care desparteau parterul de apartamentul lui Maximilien; când ajunse pe palier, asculta; nu se auzea nici un zgomot. Ca în cele mai multe case vechi, locuite de un singur stapân, palierul nu era închis decât printr-o usa de sticla. Dar în usa de sticla nu era nici o cheie. Maximilien se încuiase pe dinauntru; dincolo de usa nu putea sa se vada însa, din cauza unei perdele rosii de matase. Îngrijorarea contelui se talmaci printr-o roseata vie, simptomul unei emotii nu prea obisnuita la omul acesta netulburat. — Ce sa fac? murmura el. Si medita o clipa. — Sa sun? glasui el; o, nu! De multe ori sunetul unei sonerii, adica al unei vizite, accelereaza hotarârea celor aflati în situatia în care Maximilien se gaseste desigur în momentul acesta, si atunci zgomotului soneriei îi raspunde alt zgomot. Monte-Cristo se înfiora din cap pâna în picioare si, deoarece hotarârile lui aveau iuteala fulgerului, izbi cu cotul într-unul din ochiurile usii de sticla care zbura în tandari; ridica apoi perdeaua si-l vazu pe Morrel care, la birou, cu o pana în mâna, sarise de pe scaun auzind sfarâmaturile geamului. — Nu e nimic, glasui contele; iarta-ma, scumpe prieten, am lunecat si, lunecând, am dat cu cotul în usa; deoarece s-a spart, profit de ocazie ca sa intru la dumneata; nu te deranja, nu te deranja. Si, trecând bratul prin geamul spart, contele deschise usa. Morrel se ridica, evident contrariat, si veni în întâmpinarea lui Monte- Cristo, nu atât pentru a-l primi, cât pentru a-i tine calea. — Nu zau, e vina servitorilor dumitale, spuse Monte-Cristo frecându- si cotul; parchetele lucesc ca oglinda. — V-ati ranit, domnule? întreba Morrel cu raceala. — Nu stiu. Dar ce faceai acolo? scriai? — Eu? — Ai degetele patate de cerneala. — Într-adevar, raspunse Morrel, scriam; mi se întâmpla câteodata, desi sunt militar. Monte-Cristo înainta câtiva pasi în camera. Maximilien fu nevoit sa-l lase, dar se lua dupa el. — Scriai? relua Monte-Cristo eu o privire obositoare prin fixitatea ei. — Am mai avut onoarea sa va spun ca da, glasui Morrel. Contele zvârli o privire în juru-i. — Ai pistoale lânga calimara? întreba el aratând cu degetul, lui Morrel, armele puse pe birou. — Plec într-o calatorie, raspunse Maximilien. — Prietene! exclama Monte-Cristo cu blândete infinita în glas. — Domnule! — Prietene, draga Maximilien, te rog nu lua hotarâri extreme. — Eu, hotarâri extreme? întreba Morrel înaltând din umeri. Si va rog, o calatorie este o hotarâre extrema? — Maximilien, glasui Monte-Cristo, sa punem de o parte masca pe care o purtam. Maximilien, nu ma amagi cu calmul dumitale de comanda mai mult decât te amagesc eu cu solicitudinea mea frivola. Întelegi, nu-i asa, ca pentru a face ce am facut, pentru a da cu cotul în geamuri, a viola secretul camerei unui prieten, ca pentru a face toate acestea, trebuia sa fiu stapânit de o neliniste reala sau, mai bine zis, de o convingere cumplita. Maximilien, vrei sa-ti iei viata! — O, dar cum va vin ideile astea, domnule conte? întreba Morrel tresarind. — Îti spun ca vrei sa-ti iei viata, continua contele cu acelasi glas, si iata dovada. Apropiindu-se de birou ridica fila alba pe care tânarul o zvârlise peste o scrisoare începuta, si lua scrisoarea. Morrel se repezi sa i-o smulga din mâini. Monte-Cristo prevedea însa miscarea si o preveni, apucându-l pe Maximilien de mâna si oprind-o, asa cum lantul de otel opreste resortul în mijlocul evolutiei sale. — Vezi bine ca vroiai sa-ti iei viata, Morrel, spuse contele; e scris aici. — Ei, si chiar daca ar fi asa, chiar daca m-am hotarât sa îndrept spre mine teava pistolului, cine ma va împiedica? striga Morrel trecând fara tranzitie de la aparenta calmului la expresia violentei. Cine va avea curajul sa ma împiedice? Când voi spune: Toate sperantele mele sunt naruite, inima mea e zdrobita, viata mea e stinsa, în jurul meu nu am decât doliu si dezgust; pamântul a devenit cenusa; orice glas omenesc ma sfâsie. Când voi spune: E un act de mila sa ma lasati sa mor caci, daca nu ma lasati sa mor, îmi voi pierde mintea, voi deveni nebun. Haide, spuneti, domnule, când voi spune acestea, când se va vedea ca le rostesc cu zbuciumul si lacrimile inimii mele, mi se va mai raspunde: Faci rau! Voi fi împiedicat sa scap de nenorocire? Spuneti, domnule, spuneti, veti avea curajul acesta? — Da, Morrel, glasui Monte-Cristo cu un glas al carui calm contrasta în chip ciudat cu exaltarea tânarului; da, voi avea curajul. — Dumneavoastra? exclama Morrel cu o expresie crescânda de furie si de mustrari, dumneavoastra care m-ati amagit cu o speranta absurda; care m-ati tinut leganat, adormit cu fagaduieli sterpe, când as fi putut, printr-o hotarâre extrema, s-o salvez sau cel putin s-o vad murind în bratele mele; care afectati toate resursele inteligentei, toate puterile materiei; care jucati sau, mai bine zis, va prefaceti ca jucati rolul Providentei, si care n-ati avut macar puterea de a da contraotrava unei fete otravite? O, domnule, mi-ati inspira mila daca nu mi-ati stârni oroare! — Morrel... — Da, mi-ati spus sa pun masca jos; ei bine, bucurati-va, o pun. Da, când m-ati urmarit la cimitir v-am raspuns, caci am inima buna; când ati intrat, v-am lasat sa veniti pâna aici... Dar deoarece mi-aduceti un chin nou, mie care credeam ca le-am epuizat pe toate — conte de Monte- Cristo, mântuitor al lumii, bucurati-va îl veti vedea pe prietenul dumneavoastra murind. Si cu râsul nebuniei pe buze, Morrel se repezi pentru a doua oara spre pistoale. Palid ca un spectru dar cu ochii scânteietori de fulgere, Monte-Cristo întinse mâna asupra armelor si îi spuse nechibzuitului: — Si eu îti repet ca nu-ti vei lua viata. — Poftiti de ma împiedicati, raspunse Morrel cu un ultim elan care se frânse ca si primul de bratul de otel al contelui. — Te voi împiedica! — Dar cine sunteti dumneavoastra, în definitiv, ca sa va asumati dreptul acesta tiranic asupra unor fiinte libere si constiente? striga Maximilien. — Cine sunt eu? repeta Monte-Cristo. Asculta: Eu sunt, urma Monte-Cristo, singurul om pe lume care are dreptul sa-ti spuna: Morrel, nu vreau ca fiul parintelui tau sa moara astazi! Si, maret, transfigurat, sublim, Monte-Cristo înainta cu bratele pe piept spre tânarul agitat care, învins fara sa vrea de semidivinitatea acestui om, se trase un pas înapoi. — De ce îmi vorbiti de parintele meu? îngaima el; de ce amestecati amintirea parintelui meu cu ceea ce mi se întâmpla astazi? — Pentru ca eu sunt cel care a salvat viata parintelui tau într-o zi când vroia sa se omoare asa cum tu vrei sa te omori astazi; pentru ca eu sunt omul care a trimis punga surioarei tale si Faraonul batrânului Morrel; pentru ca eu sunt Edmond Dantès care te-a jucat pe genunchi când erai copil! Morrel mai facu un pas înapoi, clatinându-se sufocat, gâfâind, strivit; apoi fortele îl parasira si cazu cu un strigat puternic în genunchi, la picioarele lui Monte-Cristo. Pe urma, deodata, în admirabila lui fiinta se produse o miscare de regenerare subita si completa: se ridica, se napusti din camera si se repezi pe scara, strigând cât îl tinea glasul: — Julie! Julie! Emmanuel! Emmanuel! Monte-Cristo vru sa se repeada dupa el, dar Maximilien si-ar fi dat mai degraba viata decât sa deschida usa contelui. La strigatele lui Maximilien, Julie, Emmanuel, Penelon si câtiva servitori alergara înspaimântati. Morrel îl lua de mâna si redeschizând usa: — În genunchi! striga el cu voce sugrumata de plâns: În genunchi! El e binefacatorul, salvatorul parintelui nostru; el e... Statea gata sa spuna: — Edmond Dantès. Contele îl opri, prinzându-i bratul. Julie se repezi spre mâna contelui, Emmanuel îl saruta ca pe un Dumnezeu tutelar; Morrel cazu pentru a doua oara în genunchi si batu parchetul cu fruntea. Atunci omul de bronz simti ca inima i se dilata în piept, îsi înclina capul si plânse. Se auzi în camera, câteva clipe, un concert de lacrimi si de gemete sublime care, desigur, pare armonios chiar celor mai dragi îngeri ai Domnului. Julie abia îsi reveni din emotia profunda pe care o încercase, si se napusti din camera, coborî un etaj, alerga în salon cu o bucurie copilareasca si ridica globul de cristal care ocrotea punga data de necunoscutul din Allées de Meilhan. În vremea asta Emmanuel îi spunea contelui cu glas întretaiat: — O, domnule conte, cum de ati putut sta pâna astazi fara sa va divulgati, desi ne-ati auzit de atâtea ori vorbind despre binefacatorul nostru necunoscut, desi ne-ati vazut înconjurând o amintire cu atâta recunostinta si adoratie? E o cruzime fata de noi si, aproape ca as îndrazni sa spun, domnule conte, fata de dumneavoastra. — Asculta, prietene, glasui contele si pot sa te numesc astfel caci, fara sa banuiesti, esti prietenul meu de unsprezece ani; descoperirea acestui secret a fost pricinuita de un mare eveniment pe care nu trebuie sa-l cunosti. Dumnezeu îmi este martor ca doream sa-l îngrop pentru toata viata în adâncul sufletului meu; fratele dumitale, Maximilien, mi l-a smuls prin violente de care se caieste, sunt sigur. Apoi, vazând ca Maximilien se trântise într-un jilt, ramânând totusi în genunchi: — Vegheaza asupra lui, adauga Monte-Cristo în soapta, strângând în mod semnificativ mâna lui Emmanuel. — De ce? întreba tânarul uimit. — Nu pot sa-ti spun; dar vegheaza asupra lui. Emmanuel îsi roti ochii în camera si zari pistoalele lui Morrel. Ochii lui se fixara înfricosati asupra armelor pe care le arata lui Monte- Cristo, ridicând încetisor degetul spre ele. Monte-Cristo înclina din cap. Emmanuel facu o miscare spre pistoale. — Lasa-le, spuse contele. Apoi îndreptându-se spre Morrel, îi lua mâna; pornirile tumultuoase care zgâltâisera un moment inima tânarului facusera loc unei amortiri profunde. Julie urca; tinea în mâna punga de matase, si doua lacrimi stralucitoare, pline de bucurie, se rostogoleau pe obrajii ei, ca doua picaturi de roua matinala. — Iata relicva, spuse ca; sa nu va închipuiti ca îmi este mai putin scumpa de când salvatorul ni s-a destainuit. — Copila mea, raspunse Monte-Cristo îmbujorându-se, da-mi voie sa iau înapoi punga; din momentul când cunosti trasaturile chipului meu, nu vreau sa fiu reamintit amintirii dumitale decât prin afectiunea pe care te rog sa mi-o acorzi. — O, nu, nu, va implor! spuse Julie strângând punga la inima: s-ar putea sa ne parasiti într-o zi; din nefericire, ne veti parasi într-o zi, nu-i asa? — Ai ghicit, doamna, raspunse Monte-Cristo zâmbind; peste opt zile voi parasi tara aceasta unde atâtia oameni care meritasera razbunarea cerului traiau fericiti, în timp ce parintele meu se stingea de foame si durere. Anuntându-si plecarea apropiata, Monte-Cristo îsi fixa ochii asupra lui Morrel si observa ca vorbele "voi parasi tara aceasta" trecusera fara sa-l scoata pe Morrel din letargie; întelese ca trebuie sa dea o ultima lupta cu durerea prietenului sau si luând mâinile Juliei si ale lui Emmanuel într-ale sale, le spuse cu autoritatea blânda a unui parinte: — Bunii mei prieteni, lasati-ma singur, va rog, cu Maximilien. Pentru Julie era un mijloc de a lua cu sine relicva pretioasa despre care Monte-Cristo uita sa mai vorbeasca. Îl trase repede pe sotul ei. — Sa-i lasam, spuse ea. Contele ramase cu Morrel care statea nemiscat ca o statuie. — Haide, redevii în sfârsit barbat, Maximilien? glasui contele atingându- i umarul cu degetul sau de foc. — Da, caci reîncep sa sufar. Fruntea contelui se încreti, tradând o sumbra ezitare. — Maximilien! Maximilien! glasui el; gândurile în care te cufunzi sunt nedemne de un crestin. — O, linistiti-va, prietene, spuse Morrel înaltând capul si aratând contelui un zâmbet patruns de o tristete nespusa, nu voi mai cauta moartea. — Asadar, fara arme, fara disperare! glasui Monte-Cristo. — Da, caci pentru a ma vindeca de durerea mea am ceva mai bun decât teava unui pistol sau vârful unui cutit. — Biet nebun! Si ce ai? — Durerea mea care ma va ucide. — Dragul meu, spuse Monte-Cristo cu o melancolie egala aceleia a lui Morrel, asculta-ma: Daca i s-ar fi spus parintelui tau, în momentul când îsi îndrepta teava pistolului spre frunte; daca mi s-ar fi spus mie, în momentul când îndepartam de lânga patul meu pâinea prizonierului pe care n-o atinsesem de trei zile; daca în sfârsit, ni s-ar fi spus noua amândurora, în momentul acela suprem: Traiti! Va veni o zi când veti fi fericiti si veti binecuvânta viata; de oriunde ar fi venit glasul — l-am fi primit cu zâmbetul îndoielii sau cu nelinistea neîncrederii, si totusi de câte ori, îmbratisându-te, parintele tau nu a binecuvântat viata, de câte ori, eu însumi... — O! exclama Morrel întrerupându-l pe conte, dumneavoastra nu ati pierdut decât libertatea; parintele meu nu-si pierduse decât averea; eu am pierdut-o pe Valentine. — Priveste-ma, Morrel, spuse Monte-Cristo cu solemnitatea aceea care, în anumite împrejurari, îl facea asa de mare si de convingator; priveste- ma; n-am nici lacrimi în ochi, nici febra în vine, nici batai funebre în inima; cu toate acestea te vad suferind pe tine, Maximilien, pe care te iubesc cum l-as fi iubit pe fiul meu; ei bine, aceasta nu îti spune, Morrel, ca durerea e ca si viata, si ca totdeauna exista ceva necunoscut dincolo de ea? Daca te rog, daca îti poruncesc sa traiesti, Morrel, e din convingerea ca îmi vei multumi într-o zi ca ti-am pastrat viata. — Doamne, ce-mi spuneti, conte? exclama tânarul. Luati seama; poate ca dumneavoastra nu ati iubit niciodata. — Copilule! raspunse contele. — Vreau sa spun ca n-ati iubit niciodata o femeie, relua Morrel. Uitati- va la mine: de când am devenit barbat, sunt ostas; am ajuns pâna la douazeci si noua de ani fara sa iubesc, deoarece nici unul dintre sentimentele pe care le-am încercat pâna acum nu merita numele de iubire: ei bine, la douazeci si noua de ani, am vazut-o pe Valentine; de aproape doi ani o iubesc, de aproape doi ani am putut sa citesc virtutile fetei si ale femeii, scrise chiar de mâna lui Dumnezeu în inima ci deschisa pentru mine ca o carte. Conte, simteam alaturi de Valentine o fericire infinita, imensa, necunoscuta, prea mare, prea completa, prea divina pentru lumea aceasta; deoarece lumea nu mi-a daruit-o, înseamna, conte, ca fara Valentine nu exista pentru mine, pe pamânt, decât deznadejde si mâhnire. — Ti-am spus sa nadajduiesti, Morrel, repeta contele. — Si eu voi repeta sa luati seama, spuse Morrel: cautati sa ma convingeti si daca ma convingeti, ma veti face sa-mi pierd mintea, ma veti face sa cred ca am s-o mai pot vedea pe Valentine. Contele zâmbi. — Prietene, tata! striga Morrel exaltat; ia seama, îti voi repeta pentru a treia oara, caci autoritatea pe care o ai asupra mea ma înspaimânta; ia seama la sensul cuvintelor dumitale, caci, uite, ochii mei se reînsufletesc, inima mea se reaprinde si renaste; ia seama, caci ma faci sa cred în lucruri supranaturale. M-as supune daca mi-ai porunci sa ridic piatra de pe mormântul fetei lui Iair, as merge pe valuri ca apostolul daca mi-ai face semn cu mâna sa merg pe valuri; ia seama, m-as supune. — Nadajduieste, prietene! repeta contele. — O, va jucati cu mine! spuse Morrel recazând din înaltimea exaltarii în abisul tristetii; faceti ca mamele acelea bune sau, mai bine zis, ca mamele egoiste care calmeaza, cu vorbe mieroase, durerea copilului, deoarece strigatele lui le obosesc. Nu prietene, greseam spunându-va sa luati seama; nu va fie teama, îmi voi îngropa durerea cu atâta grija în strafundul pieptului meu, o voi face asa de obscura si de secreta, încât n-o sa mai fiti nevoit s-o compatimiti. Apoi, prietene, adio! — Dimpotriva, spuse contele; din momentul acesta, Maximilien, vei trai lânga si cu mine, nu ma vei mai parasi, iar peste opt zile vom fi lasat în urma noastra Franta. — Si îmi spuneti sa nadajduiesc? — Îti spun sa nadajduiesti, deoarece stiu un mijloc de vindecare. — Conte, ma întristati si mai mult daca aceasta e cu putinta. Nu vedeti, ca rezultat al loviturii ce ma izbeste, decât o durere banala si credeti ca ma consolati printr-un mijloc banal: calatoria. Si Morrel clatina din cap cu neîncredere dispretuitoare. — Ce vrei sa-ti spun? relua Monte-Cristo. Eu am încredere în fagaduielile mele. Lasa-ma sa fac experienta. — Conte, îmi prelungiti agonia, atâta tot. — Vrasazica, inima slaba ce esti, n-ai puterea de a da prietenului tau câteva zile pentru încercarea pe care o face? Stii tu de ce e capabil contele de Monte-Cristo? Stii tu ca el comanda multor puteri pamântesti? Stii ca el are destula credinta în Dumnezeu pentru a obtine minuni de la Cel care a spus ca, prin credinta, omul ar putea sa clinteasca un munte? Ei bine, minunea pe care o nadajduiesc, asteapt-o, sau... — Sau? repeta Morrel. — Sau ia seama, Morrel, te voi socoti ingrat. — Conte, fie-va mila de mine! — Mi-e atâta mila de tine, Maximilien, asculta-ma, atâta mila încât, daca nu te vindec într-o luna — tine bine minte cuvintele mele, Morrel, — te voi pune eu însumi în fata pistoalelor acestea încarcate si a unei cupe cu cea mai sigura otrava din Italia, o otrava mai sigura si mai prompta, crede-ma, decât aceea care a ucis-o pe Valentine. — Îmi fagaduiti? — Da, caci sunt om, caci si eu, dupa cum ti-am spus, am vrut sa mor, si de multe ori chiar dupa ce nenorocirea s-a departat de mine — am visat deliciile somnului etern. — Conte, într-adevar îmi fagaduiti asta? exclama Maximilien ametit. — Nu-ti fagaduiesc, îti jur, spuse Monte-Cristo întinzând mâna. — Pe cuvântul dumneavoastra de onoare ca, daca peste o luna, nu sunt consolat, ma lasati liber pe viata mea si ca, orice as face, nu ma veti numi ingrat? — Peste o luna Maximilien; peste o luna, si data este sfânta, Maximilien: nu stiu daca tu te-ai gândit la ea: suntem astazi în septembrie. Se împlinesc astazi zece ani de când l-am salvat pe parintele tau care vroia sa moara. Morrel apuca mâinile contelui si le saruta; contele îl lasa ca si cum întelegea ca adoratia i se cuvenea. — Peste o luna, continua Monte-Cristo, vei avea pe masa în fata careia vom sta amândoi, arme bune si o moarte usoara; în schimb îmi fagaduiesti ca vei astepta pâna atunci si vei trai? — La rândul meu, va jur! striga Morrel. Monte-Cristo îl atrase pe tânar la pieptul sau si-l tinu îndelung. — Si acum, îi spuse el, începând de astazi vei veni sa locuiesti la mine; vei ocupa apartamentul Haydéei, si fiica mea va fi înlocuita prin fiul meu. — Haydée? întreba Morrel. Ce-a devenit Haydée? — A plecat azi-noapte. — V-a parasit? — Nu, ma asteapta... Fii prin urmare gata sa vii la mine, în strada Champs Elisées, si scoate-ma de aici fara sa fiu vazut. Maximilien îsi coborî capul si se supuse ca un copil, sau ca un apostol. XXXII ÎMPARTEALA În imobilul din strada Saint-Germain-des-Prés, pe care Albert de Morcerf îl alesese pentru sine si pentru mama sa, primul etaj, compus dintr- un mic apartament complet, era închiriat unui personaj foarte misterios. Personajul în chestiune era un barbat a carui figura portarul n-o putuse vedea niciodata, fie la venire, fie la plecare; caci iarna îsi afunda barbia într-una din acele cravate rosii cum au vizitiii de casa care îsi asteapta stapânii la iesirea de la spectacole, iar vara se stergea totdeauna la nas exact în momentul când ar fi putut sa fie zarit trecând prin dreptul gheretei. Trebuie sa spunem ca, spre deosebire de toate regulile, locatarul nu era spionat de nimeni si ca zvonul care circula, ca incognitoul sau ascundea o persoana foarte bine situata, impusese respectarea aparitiilor sale misterioase. Vizitele îi erau de obicei fixe, desi uneori în avans sau în întârziere; dar aproape totdeauna, iarna sau vara, îsi ocupa, cam pe la orele patru dupa-amiaza, apartamentul în care nu ramânea niciodata noaptea. La trei si jumatate, iarna, focul era aprins de servitoarea discreta care avea grija micului apartament; la trei si jumatate, vara, bauturi racoritoare erau aduse de aceeasi servitoare. La orele patru, precum am spus, misteriosul personaj sosea. Dupa douazeci de minute o trasura se oprea în fata casei. O femeie îmbracata în negru sau în albastru închis, dar totdeauna acoperita de un voal mare, cobora, trecea ca o umbra pe dinaintea gheretei si urca scara fara ca o singura treapta sa se auda trosnind sub piciorul ei usor. Nu i se întâmplase niciodata sa fie întrebata unde se duce. Figura ei, ca si a necunoscutului, era deci absolut straina celor doi paznici ai portii — portari model, singurii poate capabili de o atare discretie în imensa corporatie a portarilor capitalei. Se întelege ca ea nu trecea dincolo de întâiul etaj. Zgâria la o usa, într- un mod special; usa se deschidea, apoi se închidea ermetic, si atât. Când parasea casa, aceeasi operatie. Necunoscuta iesea cea dintâi, tot voalata, si se urca în trasura ei care uneori disparea pe la un cap al strazii, alteori pe la altul; pe urma, dupa douazeci de minute, iesea si necunoscutul, înfundat în cravata lui sau ascuns de batista, si disparea de asemeni. În ziua urmatoare aceleia când contele de Monte-Cristo a facut o vizita lui Danglars, ziua înmormântarii Valentinei, locatarul misterios intra pe la zece dimineata în loc de, ca de obicei, patru dupa-amiaza. Aproape numaidecât, fara sa respecte intervalul obisnuit, sosi o trasura de piata, si femeia voalata urca repede scara. Usa se deschise si se închise. Dar, mai înainte ca usa sa se fi închis, femeia exclamase: — O, Lucien! o, dragul meu! În chipul acesta portarul, care auzise fara sa vrea exclamatia, afla atunci pentru întâia oara ca locatarul sau se numea Lucien; deoarece însa era un portar model, îsi fagadui sa nu spuna nimic nevestei sale. — Ei, ce e, scumpa prietena? întreba cel al carui nume fusese dezvaluit de tulburarea sau de graba femeii voalate; vorbeste, spune! — Dragul meu, pot sa contez pe dumneata? — Desigur, si stii bine. Dar ce e? Biletul dumitale de azi dimineata m-a tulburat profund. Precipitarea, dezordinea din scrisul dumitale... Haide, linisteste-ma sau înspaimânta-ma de-a binelea! — Lucien, un mare eveniment! spuse femeia atintind asupra barbatului o privire cercetatoare; domnul Danglars a plecat azi noapte. — A plecat? A plecat domnul Danglars? Si unde s-a dus? — Nu stiu. — Cum, nu stii? A plecat pentru totdeauna? — Fara îndoiala. La zece seara, caii l-au dus la bariera Charenton; aci a gasit o berlina de posta, pregatita gata; s-a urcat înauntru cu valetul lui, spunându-i vizitiului ca merge la Fontainebleau. — Atunci, ce tot spuneai? — Asteapta, dragul meu. Mi-a lasat o scrisoare. — O scrisoare? — Da, citeste. Si baroana scoase din buzunar o scrisoare dezlipita pe care o prezenta lui Debray. Înainte de a o citi, Debray sovai o clipa, ca si cum ar fi cautat sa ghiceasca ce anume continea ea sau, mai bine zis, ca si cum, indiferent de continut era hotarât sa adopte dinainte o atitudine. Iata ce continea biletul care tulburase asa de adânc inima doamnei Danglars: "Doamna si prea credincioasa sotie". Fara sa vrea Debray se opri si o privi pe baroana care se rosi pâna în albul ochilor. — Citeste, spuse ea. Debray continua: "Când vei primi scrisoarea aceasta, nu vei mai avea barbat. O, nu te alarma prea repede; nu vei mai avea barbat, asa cum nu vei mai avea fiica, adica ma voi afla pe unul din cele treizeci sau patruzeci de drumuri care duc dincolo de granitele Frantei. Îti datorez explicatii si, deoarece esti în masura sa le întelegi perfect, ti le voi da. Asculta deci: O rambursare de cinci milioane mi-a fost reclamata azi-dimineata; am operat-o; alta, pentru aceeasi suma, a urmat-o imediat; o amân pentru mâine; plec astazi pentru a evita acest mâine care mi-ar fi prea greu de suportat. Întelegi ce spun, nu e asa, doamna si prea scumpa sotie? Spun: Întelegi, deoarece dumneata cunosti tot asa de bine ca si mine afacerile mele; le stii chiar mai bine decât mine deoarece, daca ar fi vorba sa spun unde s-a dus jumatate din averea mea, altadata înca destul de frumoasa, n-as fi în stare; în timp ce dumneata, dimpotriva, ai putea sa raspunzi perfect. Caci femeile au instincte care nu dau gres; ele explica, printr-o algebra pe care au inventat-o, chiar si minunea. Eu, care nu îmi cunosteam decât cifrele, n-am mai stiut nimic din ziua când cifrele m-au înselat. Ai admirat uneori repeziciunea prabusirii mele, doamna? N-ai fost întrucâtva uluita de topirea incandescenta a drugilor mei de aur? Eu, marturisesc, n-am vazut decât focul; sa nadajduim ca dumneata ai mai gasit putin aur în scrum. Ma departez cu aceasta speranta mângâietoare, doamna si prea prudenta sotie, fara ca, în constiinta mea, sa-mi reprosez câtusi de putin ca te parasesc. Îti ramân prietenii, scrumul în chestiune si — culmea fericirii — libertatea pe care ma grabesc sa ti-o înapoiez. Cu toate acestea, doamna, a venit momentul sa plasez aci un cuvânt de explicatie intima. Câta vreme am nadajduit ca dumneata lucrai pentru binele casei noastre, pentru fericirea fiicei noastre, am închis cu filozofie ochii; deoarece însa ai facut din casa o vasta ruina, nu vreau sa slujesc de temelie pentru norocul altuia. Te-am luat bogata, dar foarte putin onorata. Iarta-ma ca îti vorbesc cu sinceritatea aceasta; dar, pentru ca probabil vorbesc numai pentru noi doi, nu vad de ce mi-as sulemeni cuvintele. Am sporit averea noastra, care timp de peste cincisprezece ani a mers crescând, pâna în momentul când catastrofe necunoscute si înca de neînteles pentru mine au hotarât asupra ei, rasturnând-o fara ca eu — pot spune — sa fi fost vinovat. Dumneata, doamna, ai lucrat numai pentru sporirea averii dumitale si ai izbutit, sunt convins pe deplin. Te las deci, precum te-am luat, bogata dar foarte putin onorabila. Adio. Cu începere de astazi voi lucra si eu pentru mine. Te rog sa crezi în recunostinta mea pentru exemplul ce mi-ai dat si pe care îl voi urma. Sotul dumitale devotat, Baron Danglars". Baroana îl urmarise pe Debray din ochi, în decursul lungii si penibilei lecturi; îl vazuse pe tânar cum, în ciuda puterii lui de stapânire, s-a schimbat o data sau de doua ori la fata. Dupa ce termina, el strânse încetisor hârtia si îsi relua atitudinea îngândurata. — Ei, ce e? întreba doamna Danglars cu o încordare fireasca. — Ce sa fie, doamna? glasui Debray masinal. — Ce idee îti inspira scrisoarea?- — Foarte simpla, doamna; ideea ca domnul Danglars a plecat cu banuieli. — Fara îndoiala; dar asta e tot ce ai a-mi spune? — Nu înteleg, declara Debray cu o raceala de gheata. — A plecat, a plecat de-a binelea, a plecat pentru totdeauna! — O, sa nu crezi, baroana! glasui Debray. — Nu, îti spun, nu se va mai întoarce: îl cunosc, e un om nezdruncinat în toate hotarârile care se leaga de interesul lui. Daca m-ar fi socotit folositoare la ceva, m-ar fi luat. Ma lasa la Paris pentru ca despartirea noastra îi poate servi proiectele. Ea e deci irevocabila, astfel ca sunt libera pentru totdeauna, adauga doamna Danglars cu aceeasi expresie de ruga. Dar, în loc sa raspunda, Debray o lasa în încordata întrebare a privirii si a gândirii. — Cum, nu-mi raspunzi, domnule? spuse ea în sfârsit. — N-am decât o întrebare sa va pun: ce aveti de gând sa faceti? — Tocmai asta vroiam sa te întreb, raspunse baroana cu inima palpitânda. — A, îmi ceri un sfat? întreba Debray. — Da, îti cer un sfat, spuse baroana cu inima înclestata. — În cazul acesta, daca îmi ceri un sfat, raspunse tânarul cu raceala, te povatuiesc sa voiajezi. — Sa voiajez? murmura doamna Danglars. — Desigur. Asa cum a spus domnul Danglars, esti bogata si perfect libera. O absenta din Paris va fi absolut necesara, îmi închipui cel putin, dupa dubla explozie a ruperii casatoriei domnisoarei Eugénie si a disparitiei domnului Danglars. Este nevoie numai ca toata lumea sa te stie parasita si sa te creada saraca; nevestei falitului nu i s-ar ierta bogatia. Pentru primul caz e de ajuns sa ramâi numai cincisprezece zile la Paris, repetând tuturora ca esti parasita si povestind celor mai bune prietene ale dumitale, care apoi vor da sfoara în lume, cum s-a produs parasirea. Apoi vei pleca din palat, vei lasa acolo bijuteriile dumitale, vei renunta la bunurile lasate de barbat, si toti au sa-ti laude dezinteresarea si au sa-ti cânte imnuri. Atunci se va sti ca esti parasita si se va crede ca esti saraca; numai eu cunosc situatia dumitale financiara si sunt gata sa-ti predau conturile ca un asociat cinstit. Palida, înmarmurita, baroana ascultase discursul cu tot atâta spaima si deznadejde, câta liniste si indiferenta pusese Debray în vorbele lui. — Parasita? repeta ea. O, tare parasita... Da, ai dreptate domnule, si nu se va îndoi nimeni cât sunt de parasita. Acestea au fost singurele cuvinte pe care femeia, asa de mândra si de puternic îndragostita, le-a putut raspunde lui Debray. — Dar bogata, foarte bogata chiar, urma Debray scotând din portofel si întinzând pe masa câteva hârtii. Doamna Danglars îl lasa sa faca ce vrea, dându-si silinta sa-si înabuse bataile inimii si sa-si retina lacrimile pe care le simtea mijind în coltul pleoapelor. Dar, în cele din urma, sentimentul demnitatii birui; iar daca nu izbuti sa-si înfrâneze inima, putu cel putin sa nu verse o lacrima. — Doamna, spuse Debray, suntem asociati cam de sase luni. Ati oferit un capital de o suta de mii de franci. Asociatia noastra a luat fiinta în luna aprilie a anului acesta. În mai au început operatiunile noastre. Am câstigat, în mai, 450.000 de franci. În iunie, beneficiul s-a urcat la 900.000. În iulie am adaugat acestui beneficiu, 1.700.000 de franci; este, stiti, luna bonurilor Spaniei. În august am pierdut, la începutul lunii, 300.000 de franci; dar la 15 ale lunii ne-am refacut, iar la capatul ei am luat revansa; caci conturile noastre, puse la punct din ziua asociatiei si pâna ieri, când le-am încheiat, ne dau un activ de 2.400.000 de franci, adica 1.200.000 pentru fiecare. Acum — continua Debray controlându-si carnetul, cu metoda si linistea unui agent de schimb, gasim 80.000 de franci pentru dobânzile compuse ale sumei ramase în mâinile mele. — Dar, întrerupse baroana, ce rost au dobânzile daca niciodata banii nu au fructificat? — Pardon, doamna, spuse cu raceala Debray; aveam autorizatia dumitale sa-i fac sa fructifice, si am uzat de ea. Asadar, patruzeci de mii de franci dobânzi partea dumitale, plus 100.000 de franci capitalul prim, adica 1.340.000 de franci dreptul dumitale. Doamna, continua Debray, am avut precautiunea sa mobilizez banii dumitale alaltaieri, — nu e mult de atunci, precum vezi, si parca as fi banuit ca ma vei chema sa predau socotelile. Banii sunt aci, jumatate în bancnote, jumatate în bonuri la purtator. Îti spun astea si sunt adevarate: deoarece nu socoteam casa mea destul de sigura, deoarece nu gaseam notari destul de discreti si pentru ca proprietatile vorbesc cu glas mai tare chiar decât notarii; deoarece, în sfârsit, nu ai dreptul sa cumperi si nici sa posezi ceva în afara de comunitatea conjugala, am pastrat toata suma aceasta — astazi singura dumitale avere — într-o caseta sigilata, în fundul acestui dulap, iar pentru mai multa siguranta m-am transformat eu însumi în zidar. Acum, continua Debray deschizând mai întâi dulapul si apoi caseta, poftim, doamna, opt sute de bancnote a câte o mie de franci fiecare, care seamana, precum vezi, cu un album mare legat în fier; alaturi un cupon de renta de 25.000 de franci; apoi un bon la vedere asupra bancherului meu, în valoare de aproximativ 110.000 franci si deoarece bancherul meu nu e domnul Danglars, bonul va fi platit — poti sa fii linistita. Doamna Danglars lua masinal bonul la vedere, cuponul de rente si teancul de bancnote. Întinsa pe masa, enorma avere parea un lucru foarte neînsemnat. Cu ochii uscati dar cu pieptul napadit de suspine, doamna Danglars o aduna si baga caseta de otel în poseta, puse cuponul de rente si bonul la vedere în portofel si, în picioare, palida, muta, astepta un cuvânt bun care s-o consoleze ca este asa de bogata. Dar astepta zadarnic. — Acum, doamna, spuse Debray, ai o existenta admirabila, o renta de aproximativ saizeci de mii de lire, ceea ce e enorm pentru o femeie care nu va putea sa tina casa mare macar un an de zile. Îti vei putea îndeplini toate fanteziile care vor putea sa-ti treaca prin minte; fara a mai pune la socoteala ca daca partea dumitale ti se pare insuficienta, poti sa iei din a mea, doamna; si sunt dispus sa-ti ofer, — o, cu titlu de împrumut, bineînteles! — tot ce posed, adica un milion saizeci de mii de franci. — Multumesc, domnule, raspunse baroana; multumesc; îmi dai mai mult decât îi trebuie unei biete femei care pentru multa vreme nu nadajduieste sa mai reapara în lume. Debray fu uimit un moment, dar îsi reveni si facu un gest care se putea traduce prin formula cea mai politicoasa de-a exprima ideea: — Cum vrei! Poate ca doamna Danglars mai nadajduise pâna atunci ceva; dar când vazu gestul nepasator care îi scapase lui Debray si privirea piezise care însotea gestul, precum si reverenta profunda si tacerea semnificativa urmate de ele, înalta capul, deschise usa si fara furie, fara zguduiri dar si fara ezitare, se napusti pe scara, nevroind macar sa adreseze un ultim salut celui care o lasa sa plece astfel. — Eh, frumoase proiecte! ea va ramâne în palatul ei, spuse Debray dupa plecarea doamnei Danglars, va citi romane si va dansa, nemaiputând sa joace la bursa. Lua carnetul si sterse cu cea mai mare atentie sumele pe care le platise. — Mai am un milion saizeci de mii de franci. Pacat ca domnisoara de Villefort a murit. Femeia asta îmi convenea din toate punctele de vedere, si as fi luat-o de nevasta. Si, flegmatic, potrivit obiceiului sau, astepta sa treaca douazeci de minute de la plecarea doamnei Danglars, pentru a se hotarî sa plece si el. În intervalul acestor douazeci de minute, Debray asternu cifre, cu ceasul lânga el. Diabolicul personaj, pe care orice imaginatie aventuroasa l-ar fi creat cu mai multe sau mai putine sanse daca Le Sage nu dobândea prioritatea în capodopera sa Asmodeea, care smulgea acoperisul caselor ca sa vada înauntru, ar fi gustat un spectacol ciudat daca smulgea, în momentul când Debray asternea cifrele, acoperisul micului edificiu din strada Saint-Germain-des-Prés. Deasupra camerei unde Debray împartise cu doamna Danglars doua milioane si jumatate, era o alta camera, populata de asemeni cu persoane pe care le cunoastem si care au jucat un rol destul de important în evenimentele povestite de noi, ca sa nu le reîntâlnim cu oarecare interes. În camera aceasta se aflau Mercédès si Albert. Mercédès era mult schimbata în ultimele zile, nu pentru ca pe vremea celei mai splendide situatii desfasurase fastul orgolios datorita caruia nu o mai recunosti pe femeie de îndata ce ca ti se prezinta în vesminte mai simple; de asemeni, nu pentru ca ea cazuse în starea de deprimare în care esti nevoit sa îmbraci livreaua mizeriei; Mercédès era schimbata deoarece ochii ei nu mai straluceau, deoarece gura ei nu mai zâmbea, deoarece, în sfârsit, o stânjenire perpetua oprea pe buze cuvântul rapid, lansat altadata de o minte pregatita în permanenta. Nu saracia ofilise mintea ei si nici lipsa de curaj nu îi facea împovaratoare saracia. Coborâta din mediul în care traia, pierduta în noua sfera pe care si-o alesese, asemenea fiintelor ce ies dintr-un salon splendid iluminat pentru a trece subit în bezna, Mercédès parea o regina coborâta din palatul ei într- o coliba si care, redusa la strictul necesar, nu se mai recunoaste nici în vasele de lut pe care e obligata sa le puna singura pe masa, nici în patul prost care a luat locul patului luxos. Frumoasa catalana sau nobila contesa nu mai avea nici privirea mândra, nici zâmbetul fermecator, deoarece, oprindu-si ochii asupra lucrurilor înconjuratoare, nu vedea decât obiecte care o mâhneau: o camera tapetata cu acele hârtii cenusii pe care proprietarii economi le aleg de preferinta, deoarece petele nu se cunosc pe ele, o podea fara covoare, mobile care atrageau atentia si sileau ochii sa se opreasca asupra saraciei unui lux fals, lucruri care, în sfârsit, raneau prin tonurile lor tipatoare armonia asa de necesara ochilor deprinsi cu un ansamblu elegant. Doamna de Morcerf traia aci din ziua când parasise palatul; mintea i se învârtea în fata vesnicei taceri, asa cum se învârteste mintea calatorului pe marginea unei prapastii; bagând de seama ca, în fiece minut, Albert o privea într-ascuns ca sa observe starea ei sufleteasca, Mercédès îsi impusese un zâmbet monoton pe buze care, în absenta luminii asa placute a zâmbetului ochilor, pare o simpla rasfrângere, adica o lumina fara caldura. La rându-i, Albert era preocupat, indispus, stingherit de un rest de lux care îl împiedica sa fie asa cum îi dicta situatia actuala: vroia sa iasa fara manusi si vedea ca are mâini prea albe; vroia sa mearga prin oras pe jos si vedea ca încaltamintea îi era prea stralucitoare. Cu toate acestea, ambele fapturi, asa de nobile si de inteligente, reunite indisolubil prin legatura dragostei materne si filiale, izbutisera sa se înteleaga fara a vorbi si sa economiseasca toate acele preparative pe care si le datoreaza prietenii în interesul stabilirii adevarului material de care depinde viata. Albert a putut în cele din urma sa spuna mamei sale, fara ca ea sa paleasca: — Mama, nu mai avem bani. Niciodata Mercédès nu cunoscuse cu adevarat mizeria, vorbise de multe ori, în tinerete, de saracie, dar nu este acelasi lucru: nevoie si necesitate sunt doua sinonime între care încape o lume întreaga. La catalani, Mercédès avea nevoie de o mie de lucruri, dar nu ducea niciodata lipsa de altele. Câta vreme plasele erau bune, se prindea peste; câta vreme pestele se vindea, exista sfoara pentru repararea plaselor. Si apoi, izolata de prietene, neavând decât o dragoste care nu juca nici un rol în detaliile materiale ale situatiei, fiecare se gândea la sine, numai la sine. Din putinul pe care îl avea, Mercédès îsi rezerva partea ei: astazi avea de facut doua parti din nimic. Se apropia iarna; în camera goala si rece, Mercédès nu avea foc, ea, a carei casa, de la anticamere pâna la budoar era încalzita altadata de un calorifer cu nenumarate brate; nu avea o biata floare, ea al carei apartament era o sera calda. Însa îl avea pe fiul ei... Exaltarea unei îndatoriri, poate exagerata, îi sustinuse pâna atunci în sferele superioare. Exaltarea e aproape entuziasm, iar entuziasmul te face sa nu simti lucrurile pamântesti. Dar entuziasmul se domolise, astfel ca trebuisera sa coboare treptattreptat din tara visurilor în lumea realitatilor. Trebuiau sa vorbeasca despre lucrurile pozitive, dupa ce epuizasera tot idealul. — Mama, spunea Albert în momentul când doamna Danglars cobora scara, sa facem, te rog, o socoteala a bogatiilor noastre; am nevoie de un total pentru întocmirea planurilor mele. — Total: nimic, spuse Mercédès cu un zâmbet îndurerat. — Ba da, mama; total: trei mii de franci mai întâi, si cu acesti trei mii de franci am pretentia de a putea duce împreuna o viata încântatoare. — Copilule! ofta Mercédès. — Mama draga, glasui tânarul, am cheltuit din pacate destui bani ca sa cunosc valoarea lor. Vezi dumneata, trei mii de franci sunt o suma enorma, si pe ea am cladit un viitor miraculos de eterna liniste. — Asta este parerea ta, dragul meu, continua biata mama; în primul rând însa, acceptam cele trei mii de franci? întreba Mercédès rosind. — Dar cred ca ne-am înteles asupra acestui lucru! spuse Albert cu ton hotarât; îi acceptam, cu atât mai mult cu cât nu-i avem, caci, dupa cum stii, sunt îngropati în gradina casutei din Alées de Meilhan, din Marsilia. Cu doua sute de franci, spuse Albert, vom merge amândoi la Marsilia. — Cu doua sute de franci? întreba Mercédès; crezi, Albert? — În privinta asta m-am informat la diligente si la vapoarele cu aburi si calculele mele sunt facute. Retin locurile pentru Châlons în cupeu: precum vezi, mama, te tratez ca pe o regina; treizeci si cinci de franci. Albert lua o pana si scrise: Cupeu............................................................................35 franci De la Châlons la Lyon, mergând cu vaporul cu aburi...........................................................................6 De la Lyon la Avignon, iarasi vaporul cu aburi.........................................................................16 Cheltuieli de drum..........................................................50 Total.............................................................................114 franci Sa punem 120, adauga Albert zâmbind; dupa cum vezi, sunt generos, nu-i asa mama? — Dar tu, bietul meu copil? — N-ai vazut ca-mi rezerv 80 de franci? Mama, un tânar n-are nevoie de tot confortul; de altminteri stiu ce înseamna calatoria. — Cu postalionul si cu valetul. — În orice fel, mama. — Bine, fie! glasui Mercédès; dar de unde luam cei doua sute de franci? — Uite-i, plus alte doua sute. Mi-am vândut ceasul pentru o suta de franci, si brelocurile pentru trei sule. Ce noroc! Brelocuri care pretuiau de trei ori mai mult decât ceasul! Vesnica poveste a lucrului de prisos! Suntem deci bogati caci, în loc de o suta patrusprezece franci care îti trebuiau pentru calatorie, ai doua sute cincizeci. — Dar datoram ceva în cladirea aceasta... — Treizeci de franci, însa îi platesc din suma mea de o suta cincizeci de franci. Ne-am înteles; si deoarece n-am nevoie, la urma urmei, decât de optzeci de franci pentru drum, înot, cum vezi, în lux. Dar asta nu e totul. Ce spui despre asta, mama? Si Albert scoase, dintr-un carnetel cu închizatoare de aur, ramasita vechilor fantezii sau poate amintirea duioasa a uneia dintre femeile misterioase si voalate care bateau la usa lui — Albert scoase dintr-un carnetel o hârtie de o mie de franci. — Ce e asta? întreba Mercédès. — O mie de franci, mama. O, este veritabila! — Dar de unde îti vine mia de franci? — Mama, asculta fara sa te emotionezi prea mult. Si Albert, ridicându-se îsi saruta mama pe amândoi obrajii, apoi se opri s-o priveasca. — Mama, n-ai idee cât de frumoasa îmi pari! spuse tânarul cu un sentiment profund de dragoste filiala; esti într-adevar cea mai frumoasa, dupa cum esti cea mai nobila femeie pe care am vazut-o vreodata. — Copil drag! spuse Mercédès încercând zadarnic sa retina o lacrima care mijea în coltul pleoapelor. — La drept vorbind, nu-ti mai trebuia decât sa fii nefericita pentru a schimba iubirea mea în adoratie. — Nu sunt nefericita câta vreme îl am pe fiul meu, glasui Mercédès; nu voi fi nefericita câta vreme îl voi avea. — Da, dar aci începe încercarea, mama, spuse Albert; stii ce ne-am înteles? — Ne-am înteles în vreo privinta? întreba Mercédès. — Da, ne-am înteles ca dumneata vei locui la Marsilia, iar eu voi pleca în Africa unde, în locul numelui pe care l-am lepadat, îmi voi face numele pe care l-am luat. Mercédès ofta. — Mama, de ieri sunt angajat la spahii, adauga tânarul plecându-si ochii oarecum rusinat caci nu-si dadea seama cât de sublima îi era înjosirea; sau, mai bine zis, am socotit ca trupul meu îmi apartine si ca îl pot vinde; înlocuiesc de ieri pe cineva. M-am vândut, cum se zice, si — adauga el încercând sa zâmbeasca — m-am vândut pe mai mult decât îmi închipuiam ca merit, adica pe doua mii de franci. — Asadar, cei doua mii de franci?... spuse Mercédès tresarind. — Mama, aceasta este jumatate din suma; cealalta va veni peste un an. Mercédès îsi înalta ochii la cer cu o expresie pe care nimic n-ar putea s-o descrie si cele doua lacrimi oprite în coltul pleoapei rabufnira sub emotia launtrica si cursera în tacere de-a lungul obrajilor. — Pretul sângelui lui! murmura ea. — Da, daca sunt ucis, spuse Morcerf râzând; dar te asigur, buna mea mama, ca am dimpotriva intentia sa-mi apar cu cruzime pielea; n-am simtit niciodata mai multa pofta de viata decât acum. — Doamne! Doamne! glasui Mercédès. — De altminteri, de ce vrei sa fiu neaparat ucis, mama? Lamoricière, acest alt Ney al Sudului, a fost ucis? Changarnier a fost ucis? Bedeau a fost ucis? Morrel, pe care îl cunoastem, a fost ucis? Mama, gândeste-te la bucuria dumitale când ma vei vedea înapoindu- ma cu uniforma brodata. Îti declar ca nadajduiesc sa fiu superb în ea si ca am ales regimentul acesta din cochetarie. Mercédès ofta, încercând totusi sa zâmbeasca; mama sfânta, ea întelegea si-i venea greu sa lase toata povara jertfei în spatele copilului sau. — Precum vezi, mama, relua Albert, esti asigurata cu peste patru mii de franci; cu acesti patru mii de franci vei trai doi ani cât se poate de bine. — Asa crezi? întreba Mercédès. Cuvintele îi scapasera contesei cu o durere asa de adevarata încât adevaratul lor sens nu scapa lui Albert; îsi simti inima înclestata si strângând cu dragoste mâna mamei într-ale sale: — Da, vei trai! spuse el. — Voi trai! exclama Mercédès; dar nu-i asa, copilul meu, ca tu nu ai sa pleci? — Voi pleca mama, spuse Albert cu glasul calm si ferm; ma iubesti prea mult ca sa ma lasi sa stau lânga dumneata, trândav si inutil; de altminteri, am semnat. — Fiul meu, tu vei face dupa voia ta, iar cu dupa voia lui Dumnezeu. — Nu dupa voia mea mama, ci dupa ratiune, dupa necesitate. Suntem doua fiinte deznadajduite, nu-i asa? Ce e viata pentru dumneata, astazi? Nimic. Ce e viata pentru mine? Prea putin lucru fara dumneata, mama, crede-ma; caci fara dumneata, îti jur ca viata aceasta ar fi încetat din ziua când m-am îndoit de parintele meu si mi-am renegat numele. În sfârsit, traiesc, daca îmi fagaduiesti ca vei nutri sperante; daca îmi lasi în seama grija fericirii dumitale îmi sporesti fortele. Ma voi duce la guvernatorul Algeriei — e o inima leala si în primul rând un ostas — îi voi povesti istoria mea tragica, îl voi ruga sa-si îndrepte, din când în când, ochii spre locul unde eu voi fi si daca se tine de cuvânt, daca va urmari ce fac, pâna în sase luni sunt ofiter sau mor. Daca sunt ofiter, soarta dumitale este asigurata, mama, caci voi avea bani pentru dumneata si pentru mine si, în plus, un nume nou de care vom fi amândoi mândri, deoarece va fi numele dumitale adevarat. Daca sunt ucis... Ei, bine, daca sunt ucis, atunci draga mama, vei muri daca vrei, iar nenorocirile noastre vor lua sfârsit. — Bine, raspunse Mercédès cu privirea ei nobila si elocventa; ai dreptate, fiul meu; sa dovedim anumitor oameni care privesc si care asteapta faptele noastre ca sa ne judece, sa le dovedim ca suntem cel putin vrednici de a fi deplânsi. — Dar fara idei funebre, scumpa mama! exclama tânarul; îti jur ca suntem sau cel putin putem fi foarte fericiti. Dumneata esti o femeie înzestrata totodata cu spirit si cu resemnare; eu am devenit simplu în gusturi si — nadajduiesc — fara pasiune. De îndata ce voi fi în servici, sunt bogat; de îndata ce vei fi în casa domnul Dantès, te vei linisti. Sa încercam, mama, te rog, sa încercam! — Da, sa încercam fiul meu, caci tu trebuie sa traiesti fericit, raspunse Mercédès. — Prin urmare împarteala noastra e facuta, mama, adauga tânarul afectând buna dispozitie. Putem sa plecam chiar astazi. Uite, eu ma duc sa-ti retin, cum ne-am înteles, locul. — Dar al tau, fiul meu? — Eu mai am nevoie sa ramân doua sau trei zile, mama; e un început de despartire si avem nevoie sa ne deprindem cu ea. Am nevoie de câteva recomandari, de câteva informatii asupra Africii; te voi întâlni la Marsilia. — Bine, sa plecam, spuse Mercédès înfasurându-se în singurul sal pe care-l luase si care, întâmplator, era un casmir negru de mare pret; sa plecam! Albert îsi strânse în graba hârtiile, suna pentru a plati cei treizeci de franci pe care îi datora stapânului casei si, oferind mamei sale bratul, coborî scara. Cineva cobora înaintea lor; acest cineva auzind fosnetul unei rochii de matase, întoarse capul. — Debray! murmura Albert. — Dumneata, Morcerf? raspunse secretarul ministrului, oprindu-se pe treapta pe care se gasea. Curiozitatea înfrânse dorinta lui Debray de a-si pastra incognitoul; de altminteri, era recunoscut. Parea nostim, într-adevar, sa regasesti în cladirea necunoscuta pe tânarul a carei nenorocita întâmplare stârnise o senzatie asa de mare în Paris. — Morcerf! repeta Debray. Apoi, zarind în semiobscuritate, silueta tânara înca si voalul negru al doamnei de Morcerf: — O, iarta-ma, adauga el cu un zâmbet: te las, Albert. Albert întelese gândul lui Debray. — Mama, spuse el întorcându-se spre Mercédès, domnul Debray, secretarul ministrului de interne, un fost prieten al meu. — Cum fost? îngaima Debray; ce vrei sa spui? — Spun astfel, domnule Debray, pentru ca astazi nu mai am prieteni si nu trebuie sa mai am. Îti multumesc din suflet ca ai binevoit sa ma recunosti, domnule. Debray urca doua trepte si strânse zdravan mâna interlocutorului sau. — Crede-ma, draga Albert, spuse el cu toata emotia de care era capabil, crede-ma ca am luat parte la nenorocirea care te-a lovit si ca îti stau la dispozitie în orice privinta. — Multumesc, domnule, glasui Albert zâmbind, dar în nenorocirea noastra am ramas îndeajuns de bogati ca sa nu avem nevoie de a recurge la cineva. Parasim Parisul si, în afara de cheltuielile calatoriei, ne mai ramân cinci mii de franci. Îmbujorarea urca pe fruntea lui Debray care avea în portofel un milion; si oricât de putin poetic ar fi fost, spiritul acesta exact nu se putu împiedica de a gândi ca în aceeasi casa se gaseau pâna adineaori doua femei dintre care una pe drept dezonorata pleca având un milion cinci sute de mii de franci sub haina, iar alta, pe nedrept lovita, dat sublima în nenorocirea ei, se considera bogata cu câtiva taleri. Paralela îi deruta formulele de politete, filozofia exemplului îl zdrobi; îngaima câteva cuvinte conventionale si coborî repede. În ziua aceea functionarii ministerului, subordonatii sai, avura de suferit mult din pricina indispozitiei lui. Dar seara el deveni proprietarul unei case foarte frumoase, situata în bulevardul Madeleine si producând un venit de cincizeci de mii de lire. A doua zi, în ceasul când Debray semna actul, adica pe la cinci dupa amiaza, doamna de Morcerf se urca în cupeul diligentei, dupa ce îsi îmbratisase cu duiosie fiul si dupa ce fusese îmbratisata de el cu duiosie. Un barbat statea ascuns în curtea mesageriilor Laffitte, dinapoia uneia dintre ferestrele zabrelite ale mezaninului; o vazu pe Mercédès urcând în trasura; vazu diligenta plecând; îl vazu pe Albert departându-se. Atunci îsi trecu mâna peste fruntea înnegurata, spunând: — O, cum am sa pot reda acestor doi nevinovati fericirea pe care le-am rapit-o? Ma va ajuta Dumnezeu. XXIII GROAPA CU LEI Unul din compartimentele închisorii Force, cel care cuprinde pe detinutii cei mai deochiati si mai periculosi, se numeste curtea Saint-Bernard. În limbajul lor energic, prizonierii au poreclit-o Groapa cu lei, probabil pentru ca detinutii au dinti care musca deseori gratiile si câteodata pe gardieni. În închisoare ea formeaza alta închisoare; zidurile au o grosime înca o data mai mare decât a celorlalte. În fiecare zi, un temnicer cerceteaza cu grija zabrelele masive si recunosti dupa statura herculeana, dupa privirile reci si incisive ale gardienilor, ca ei au fost alesi pentru a trona asupra poporului lor prin teroare si prin inteligenta. Curtea acestei sectii e încadrata în ziduri enorme peste care soarele luneca piezis atunci când se hotaraste sa patrunda în abisul urâteniilor morale si fizice. Pe caldarâmul acesta ratacesc îngrijorati, buimaci, palizi ca niste umbre, din zori, oamenii pe care justitia îi tine încovoiati sub cutitul ascutit de ea. Îi vezi lipindu-se, ghemuindu-se de-a lungul zidului, care absoarbe si retine cea mai mare parte din caldura. Stau aici, vorbind doi câte doi, de cele mai multe ori izolati, cu ochii neîncetat îndreptati spre poarta care se deschide sa cheme pe vreunul dintre ei sau sa debordeze în abis o noua zgura zvârlita din cuptorul societatii. Curtea Saint-Bernard îsi are vorbitorul ei special; o încapere lunga, împartita în doua prin doua grilaje paralele înfipte la trei picioare unul de altul, astfel ca vizitatorul sa nu poata strânge mâna prizonierului sau sa-i dea ceva. Vorbitorul e mohorât, umed si oribil din toate punctele de vedere, mai cu seama când te gândesti la destainuirile înfricosatoare care s-au furisat printre gratii si au ruginit fierul. Totusi, oricât de groaznic ar fi, locul acesta e paradisul unde vin sa se oteleasca într-o societate sperata, pretuita, oamenii ale caror zile sunt numarate: asa de rar iese cineva din Groapa cu lei pentru a merge într-alta parte decât la bariera Saint-Jacques, la ocna sau la carcera celulara! În curtea pe care am descris-o, si care era patrunsa de-o umezeala rece, se plimba, cu mâinile în buzunarele fracului sau, un tânar privit cu multa curiozitate de localnicii Gropii. Ar fi trecut drept un om elegant, gratie croielii hainelor, daca hainele n-ar fi fost zdrentuite; cu toate acestea, ele nu fusesera uzate; postavul, fin si matasos în locurile neatinse, îsi recapata repede luciul sub mâna dezmierdatoare a prizonierului, care încerca sa faca din el un vesmânt nou. Punea aceeasi grija în a încheia o camasa de matase a carei culoare se schimbase enorm de la intrarea lui în închisoare, iar peste încaltamintea de lac trecea coltul unei batiste brodata cu initiale care avea deasupra o coroana heraldica. Mai multi pensionari ai Gropii cu lei urmareau cu interes viu preocuparile de toaleta ale prizonierului. — Ia uite-l pe printul care se face frumos! spuse un hot. — E foarte frumos din nascare, glasui altul si daca ar avea numai un pieptene si pomada i-ar face mart pe toti domnii cu manusi albe. — Cu siguranta ca fracul lui a fost nou-nout, iar încaltamintea îi straluceste strasnic! — E o cinste pentru noi sa avem confrati asa de sus-pusi; tâlharii de jandarmi sunt niste netrebnici. Sa ferfeniteasca ei o astfel de toaleta... — Se pare ca e unul grozav, spuse altul; a facut de toate... si în stil mare. E superb sa ajunga cineva aici asa de tânar! Si obiectul hidoasei admiratii, gusta parca elogiile sau aburul elogiilor, caci n-auzea cuvintele. Dupa ce îsi facu toaleta, se apropie de ghiseul cantinei unde se afla un gardian: — Domnule, îi spuse el, împrumuta-mi douazeci de franci; îi capeti în curând înapoi; cu mine, nici o teama. Am rude care poseda mai multe milioane decât taleri ai dumneata... Da-mi douazeci de franci, te rog, sa iau o camera separata si sa cumpar un halat. Mi-este grozav de greu sa stau mereu în haina si cu încaltamintea în picioare. Si ce haina e asta, domnule, pentru un print Cavalcanti? Gardianul îi întoarse spatele si înalta din umeri. Nici nu râse macar de cuvintele care ar fi descretit toate fruntile; caci omul auzise multe altele sau, mai bine zis, auzise totdeauna acelasi lucru. — Esti un om fara suflet, spuse Andrea, si am sa te fac sa-ti pierzi locul. Atunci gardianul întoarse capul si scoase un hohot zgomotos de râs. Prizonierii se apropiara si facura cerc. — Îti spun, continua Andrea, ca cu amarâta asta de suma am sa-mi pot face rost de un halat si de o camera ca sa primesc cum trebuie vizita ilustra pe care o astept de pe o zi pe alta. — Are dreptate! are dreptate! glasuira prizonierii. Se vede cât de colo ca e un om bine! — Atunci împrumutati-i voi douazeci de franci, spuse gardianul rezemându- se pe celalalt din umerii lui uriasi; nu sunteti datori sa faceti asta pentru un tovaras al vostru? — Eu nu sunt tovaras cu astia! declara tânarul cu mândrie; nu ma insulta, n-ai drept sa ma insulti. Hotii se privira cu murmure înabusite si o furtuna stârnita de provocarea gardianului, mai mult decât de cuvintele lui Andrea, începu sa mugeasca peste capul prizonierului aristocrat. Având siguranta ca va sti sa domoleasca furtuna când valurile vor deveni prea tumultuoase, gardianul îi lasa sa se înfurie din ce în ce mai mult pentru a juca o festa solicitatorului inoportun si pentru a-si oferi o distractie. Hotii se apropiau de Andrea; unii îsi spuneau: — Gheata! gheata! Operatie cruda care consta în a se napusti, nu cu o gheata oarecare, ci una cu tinte, asupra confratelui cazut în dizgratia lor. Altii propuneau tiparul; alt gen de distractie, constând în a umple cu nisip, cu pietricele, cu monede mari când le au, o basma pe care calaii o deschid peste umerii si capul nenorocitului. — Sa-l biciuim pe frumosul domnisor! spusera câtiva; pe domnisorul cinstit! Dar Andrea, întorcându-se spre ei, clipi din ochi, îsi umfla obrazul cu limba si scoase plescaitul acela de buze care echivaleaza cu nenumarate semne conventionale printre banditii obligati la tacere. Un semn masonic pe care îl învatase de la Caderousse. Ei îl recunoscura ca pe unul de-al lor. Îndata basmalele cazura; gheata tintuita reintra în piciorul calaului principal. Câteva glasuri declarara ca domnul avea dreptate, ca domnul putea sa fie cinstit în felul sau si ca prizonierii vroiau sa arate exemplul libertatii de constiinta. Razmerita se potoli. Gardianul ramase asa de buimacit încât îl apuca îndata pe Andrea de mâini si începu sa-l perchezitioneze, atribuind unor manifestari mai semnificative decât fascinatiei schimbarea subita a locuitorilor Gropii cu lei. Andrea se lasa cercetat, nu fara a protesta. Deodata o voce rasuna la ghiseu. — Benedetto! striga un inspector. Gardianul îsi lasa prada. — Sunt chemat? întreba Andrea. — La vorbitor! spuse vocea. — Vezi, mi se face o vizita. Ai sa vezi, scumpe domn, daca poate sa trateze cineva pe un Cavalcanti ca pe un om de rând! Si strecurându-se prin curte, ca o umbra neagra, Andrea se napusti prin ghiseul întredeschis, lasând în admiratie pe confrati si chiar pe gardian. Într-adevar era chemat la vorbitor, si nu e locul sa ne minunam mai putin decât se minuna Andrea; caci, de când intrase la Force, în loc sa uzeze ca ceilalti de beneficiul scrisului pentru a se face chemat, siretul tânar pastrase cea mai stoica tacere. — De buna seama, spunea el, ca eu sunt ocrotit de o persoana atotputernica; totul îmi dovedeste asta; averea subita, usurinta cu care am trecut peste toate piedicile, o familie improvizata, un nume ilustru devenit proprietatea mea, aurul planând asupra mea, legaturile cele mai minunate fagaduite ambitiei mele! O nenorocita uitare a norocului meu, o absenta a protectorului meu m-au pierdut — dar nu pe deplin, nu pentru totdeauna. Mâna s-a retras pentru un moment, ea se va întinde cu siguranta spre mine si ma va apuca din nou în momentul când am sa ma cred gata de-a cadea în prapastie. De ce as risca o interventie imprudenta? sa-mi înstrainez poate protectorul? el are doua mijloace de a ma scoate din încurcatura; evadarea misterioasa cumparata cu aur si fortarea mâinii judecatorilor pentru a obtine o absolvire. Sa asteptam pâna când mi se va dovedi ca m-a parasit cu totul si atunci... Andrea faurise un plan care putea fi socotit abil; ticalosul era repede la atac si dârz la aparare. Suportase mizeria închisorii comune si lipsurile de tot felul. Acum însa Andrea suferea ca e dezbracat, ca e murdar, ca e flamând; timpul îl apasa. În momentul acesta de plictiseala îl striga la vorbitor glasul inspectorului. Andrea îsi simti inima napadita de bucurie. Era prea devreme pentru vizita judecatorului de instructie, si prea târziu ca sa fie chemat de directorul închisorii sau de medic. Era deci vizita neasteptata. Dinapoia zabrelelor vorbitorului, unde fu introdus, Andrea zari cu ochi dilatati de o curiozitate avida chipul sumbru si inteligent al lui Bertuccio care, la rându-i, privea cu o uimire îndurerata zabrelele, usile zavorâte si umbra care se misca dinapoia gratiilor încrucisate. — A! facu Andrea izbit în inima. — Buna ziua Benedetto, spuse Bertuccio cu voce seaca si sonora. — Dumneata? dumneata? glasui tânarul privind cu spaima în jurul sau. — Copil nenorocit, nu ma recunosti? spuse Bertuccio. — Tacere! Tacere! sopti Andrea care cunostea auzul fin al zidurilor: Doamne! Doamne! nu vorbi asa de tare. — Ai vrea sa vorbesti cu mine între patru ochi, nu-i asa? întreba Bertuccio. — O, da! spuse Andrea. — Bine. Si Bertuccio, scotocindu-se în buzunar, facu semn unui gardian care se zarea dinapoia geamului de la ghiseu: — Citeste, spuse el. — Ce-i asta? întreba Andrea. — Ordinul de a te duce într-o camera si de a fi lasat sa stau de vorba cu tine. — O! exclama Andrea debordând de bucurie. Si îndata, închizându-se în sine, îsi spuse: "Iara-i protectorul necunoscut! Nu ma uita. Si vrea sa fie secreta grija lui, deoarece tine sa vorbim într-o camera izolata. Îi am în mâna... Bertuccio a fost trimis de protector". Gardianul se sfatui un moment cu un superior, apoi deschise usile de fier si-l conduse pe Andrea, care nu mai putea de bucurie, într-o camera de la primul etaj, cu vederea spre curte. Camera era spoita cu var, asa cum se obisnuieste în închisori. Avea un aspect vesel, care paru prizonierului stralucitor; o soba, un pat, un scaun, o masa formau mobilierul ei somptuos. Bertuccio se aseza pe scaun. Andrea se trânti pe pat. Gardianul se retrase. — Haide, glasui administratorul, ce ai a-mi spune? — Dar dumneata? întreba Andrea. — Vorbesti tu întâi... — O, nu; dumneata ai multe sa-mi spui deoarece ai venit la mine. — Bine, fie. Ai continuat firul mârsaviilor tale: ai furat, ai asasinat. — Bun; daca pentru a-mi spune lucrurile astea m-ai adus într-o camera speciala, este pacat de osteneala. Le stiu. Dar sunt si altele pe care nu le stiu. Sa vorbim despre astea, te rog. Cine te-a trimis? — Oho, mergi repede, domnule Benedetto! — Nu e asa? si la tinta. Sa economisim în special vorbele de prisos. Cine te trimite? — Nimeni. — Cum de stii ca sunt în închisoare? — Te-am recunoscut de mult în filfizonul obraznic care dadea pinteni cu atâta gratie unui cal pe Champs-Elysées. — Champs-Elysées? Ia stai, sa vorbim putin de parintele meu, vrei? — Adica de mine? — Dumneata, bunul meu domn, esti tatal meu adoptiv... Dar nu dumneata, îmi închipui, ai dispus în favoarea mea de o suta de mii de franci pe care i-am mâncat în patru sau cinci luni; nu dumneata mi-ai plasmuit un parinte italian si gentilom; nu dumneata m-ai introdus în lume, invitându-ma la un anumit dineu unde mi se pare ca manânc si acum, la Auteuil, în cea mai buna societate a Parisului, cu un anume procuror regal a carui cunostinta, care mi-ar fi asa de utila în momentul acesta, îmi pare foarte rau ca nu am cultivat-o; în sfârsit, nu dumneata ma garantai pentru un milion sau doua când mi s-a întâmplat accidentul fatal... Haide, stimabile corsican, vorbeste... — Ce vrei sa-ti spun? — Te ajut cu. Vorbeai adineauri despre Champs-Elysée, vrednicul meu parinte adoptiv. — Ei si? — Ei, si pe Champs-Elysées locuieste un domn bogat, foarte bogat. — La care tu ai furat si ai asasinat, nu-i asa? — Cred ca da. — Domnul conte de Monte-Cristo? — I-ai spus pe nume, precum zice domnul Racine. Asculta, trebuie sa ma arunc în bratele lui si sa-l sugrum la pieptul meu strigând tata! tata! precum spune domnul Pixérécourt? — Sa nu glumim, raspunse Bertuccio cu gravitate, iar un astfel de nume nu trebuie rostit aci, asa cum îndraznesti sa-l pronunti tu. — Ei, de ce nu? exclama Andrea uluit oarecum de solemnitatea tinutei lui Bertuccio. — Pentru ca acela care poarta numele acesta e prea favorizat de cer pentru a fi parintele unui ticalos ca tine. — Vorbe mari... — Si efecte mari, daca nu-ti bagi mintile în cap. — Amenintari... Nu mi-e teama de ele... am sa spun... — Crezi ca ai de-a face cu netrebnici de teapa ta? întreba Bertuccio cu un ton asa de calm si cu o privire asa de sigura încât Andrea fu zdruncinat pâna în adâncul sufletului; crezi ca ai de-a face cu netrebnicii tai din ocna sau cu naivii din lume?... Benedetto, te gasesti într-o mâna cumplita. Mâna asta vrea sa se deschida pentru tine: profita de ocazie. Sa nu te joci cu trasnetul pe care îl lasa o clipa, dar pe care îl poate reapuca daca încerci s-o fortezi. — Parintele meu... Vreau sa stiu cine e parintele meu! spuse încapatânatul. Am sa pier daca trebuie, dar voi afla. Ce-mi pasa de scandal... de bine... de reputatie, de reclama, cum zice Beauchamp, ziaristul! Voi însa, oamenii din lumea buna, aveti totdeauna de pierdut ceva din cauza scandalului, în ciuda milioanelor si-a blazoanelor voastre... Asculta, cine e tatal meu? — Am venit sa-ti spun... — Aha! exclama Benedetto cu ochi scânteietori de bucurie. Usa se deschise în momentul acela si temnicerul spuse, adresându-se lui Bertuccio: — Iertati-ma, domnule, dar judecatorul de instructie îl asteapta pe detinut. — Începe interogatoriul meu, spuse Andrea administratorului. Sa-l ia dracu de inoportun. — Voi reveni mâine, spuse Bertuccio. — Bine, facu Andrea. Domnilor jandarmi, la dispozitia dumneavoastra... Scumpe domn, lasati zece taleri la grefa ca sa mi se dea lucrurile de care am nevoie. — Bine, spuse Bertuccio. Andrea îi întinse mâna. Bertuccio îsi tinu mâna în buzunar si zornai numai câteva monede de argint. — Exact asta vroiam sa spun, glasui Andrea schimonosind un zâmbet, dar subjugat de linistea ciudata a lui Bertuccio. "Sa ma fi înselat oare? îsi spuse el. Vom vedea". — Asadar, pe mâine! adauga întorcându-se spre Bertuccio. — Pe mâine! raspunse administratorul. XXXIV JUDECATORUL Va amintiti ca abatele Busoni ramasese singur cu Noirtier în camera mortuara, si ca batrânul, dimpreuna cu preotul, se constituisera pazitorii corpului fetei. Poate ca rugaciunile crestinesti ale abatelui, poate ca bunatatea lui, poate ca vorba-i convingatoare au redat batrânului curaj; caci din momentul când a putut sa converseze cu preotul, în locul deznadejdii care pusese la început stapânire pe el, totul anunta acum o mare resemnare, un calm surprinzator pentru cei ce îsi reaminteau afectiunea profunda nutrita de el Valentinei. Domnul de Villefort nu-l mai vazuse pe batrân din dimineata mortii. Toata casa fusese primenita: un alt valet fusese angajat pentru el, un alt servitor pentru Noirtier; doua femei intrasera în serviciul doamnei de Villefort; toti, pâna la portar si vizitiu, prezentau chipuri noi care rasarisera, pentru a zice astfel, între stapânii casei blestemate si care avusesera timp sa remarce relatiile reci dintre ei. De altminteri sesiunea se deschidea peste trei zile si, închis în cabinetul sau, Villefort urmarea cu înfrigurata harnicie procedura întocmita împotriva asasinului lui Caderousse. Afacerea aceasta, ca toate acelea în care contele de Monte-Cristo era amestecat, stârnise multa vâlva în lumea pariziana. Dovezile nu erau convingatoare deoarece se sprijineau pe câteva cuvinte scrise de un ocnas în agonie, fost tovaras de ocna cu cel pe care îl acuza si care putea sa-si acuze tovarasul din ura sau din razbunare. Numai convingerea magistratului se formase; procurorul regal ajunsese la convingerea cumplita ca Benedetto era culpabil, si urma sa scoata din victoria aceasta anevoioasa una din acele voluptati de amor propriu care trezeau putin fibrele inimii lui înghetate. Procesul se instruia deci, gratie muncii neîncetate a lui Villefort, care vroia sa deschida cu el sesiunea apropiata: de aceea fusese nevoit sa se zavorasca mai mult decât oricând, pentru a evita sa raspunda nenumaratelor cereri de bilete pentru sedinta. Si apoi se scursese asa de putin timp de când biata Valentine fusese depusa în mormânt, durerea casei era înca asa de recenta, încât nu se mira nimeni ca-l vede pe parinte cufundat cu atâta severitate în îndeplinirea datoriei sale, adica în unica uitare pe care o putea gasi pentru mâhnirea sa. O singura data — era în ziua urmatoare aceleia când Benedetto primise a doua vizita a lui Bertuccio, cu care ocazie acesta a fost obligat sa-i comunice numele parintelui sau — asadar, în ziua urmatoare aceleia care era o duminica, Villefort îl zarise pe tatal sau. Era într-un moment când magistratul coborâse rupt de oboseala în gradina palatului si, sumbru, încovoiat sub povara unui gând neînduplecat, dobora cu bastonul tulpinele lungi si muribunde ale trandafirilor care se înaltau de-a lungul aleilor ca niste spectre ale florilor asa de stralucitoare în anotimpul ce se scursese. Ajunsese de mai multe ori în fundul gradinii, adica la faimosul grilaj ce dadea spre terenul pustiu, revenind mereu pe aceeasi alee, reluându-si promenada cu acelasi pas si cu acelasi gest — când ochii lui se îndreptara masinal spre casa în care îl auzea jucându-se zgomotos pe fiul sau care venise de la pension sa-si petreaca duminica si lunea lânga mama sa. Îl vazu în momentul acela, la una din ferestrele deschise, pe domnul Noirtier care ceruse sa fie adus în jilt pâna la fereastra ca sa se bucure de ultimele raze ale unui soare caldut înca, ce salutau florile muribunde si frunzele ruginite ale vitei de vie de pe balcon. Ochii batrânului erau atintiti asupra unui punct pe care Villefort nu-l zarea decât vag. Privirea lui Noirtier era asa de dusmanoasa, de salbatica si aprinsa, încât procurorul regal, iscusit în a prinde toate impresiile figurii aceleia pe care o cunostea asa de bine, se abatu putin ca sa vada asupra carei persoane cadeau apasatoarele priviri. O vazu atunci, sub un pâlc de tei cu crengile aproape desfrunzite, pe doamna de Villefort care cu o carte în mâna îsi întrerupea din când în când lectura ca sa-i zâmbeasca fiului, sau sa-i trimita mingea zvârlita cu încapatânare de el, din salon în gradina. Villefort îngalbeni, caci întelegea gândul batrânului. Noirtier privea întruna acelasi obiect; deodata, însa, privirea lui se îndrepta de la femeie la sot si acum Villefort însusi avu de suferit atacul ochilor fulgeratori care, schimbându-si obiectul, schimbasera si limbajul fara a pierde totusi ceva din expresia lor amenintatoare. Straina de toate aceste pasiuni, ale caror focuri încrucisate treceau pe deasupra capului ei, doamna de Villefort tinea în momentul acesta mingea fiului, facându-i semn cu o sarutare sa vina la ea; dar Edouard se lasa rugat îndelung: dezmierdarea materna nu i se parea probabil o recompensa îndestulatoare pentru deranjul pe care trebuia sa-l faca. Se hotarî în sfârsit, sari de pe fereastra într-un grup de heliotropi si de ochiul-boului, si alerga la doamna de Villefort cu fruntea lac de sudoare. Doamna de Villefort îi sterse fruntea, îsi depuse buzele pe fildesul umed si-l concedie pe copil care porni cu mingea într-o mâna si cu o gramada de bomboane într-alta. Mânat de o atractie de neînvins, asa cum pasarea e atrasa de sarpe, Villefort se apropie de casa: pe masura ce se apropia, privirea lui Noirtier se cobora urmarindu-l, si focul luminilor lui capata parca un grad asa de mare de incandescenta încât Villefort se simtea mistuit pâna în adâncul inimii. Într-adevar, în privirea batrânului se citea o mustrare sângeroasa si totodata o amenintare cumplita. Atunci pleoapele si ochii lui Noirtier se ridicara spre cer ca si cum reaminteau fiului un juramânt uitat. — Domnule, raspunse Villefort pe sub fereastra, mai ai rabdare o zi; îmi tin cuvântul dat! Noirtier paru linistit de vorbele acestea si ochii lui se îndreptara indiferenti într-alta parte. Villefort îsi deschise cu violenta redingota care îl înabusea, trecu o mâna livida peste frunte si se înapoie în cabinet. Noaptea trecu rece si linistita; lumea se culca si adormi ca de obicei, Villefort nu se culca o data cu ceilalti, ci lucra pâna la cinci dimineata, revazând ultimele interogatorii luate în ajun de magistratii instructori, confruntând depozitiile martorilor si punând precizie în actul sau de acuzare, unul dintre cele mai energice si mai iscusit concepute din câte redactase pâna atunci. Prima sedinta a juratilor urma sa aiba loc a doua zi, luni. Villefort vazu ziua aceasta mijind alburie si sinistra, iar licarirea ei vânata scoase în relief rândurile scrise cu cerneala rosie pe hârtie. Magistratul adormise o clipa, în timp ce lampa îsi dadea ultimul suflu. Se trezi la auzul pâlpâirilor ei, cu degetele umede si împurpurate de parca ar fi fost muiate în sânge. Deschise fereastra. O fâsie portocalie strabatea în zare cerul, retezând în doua plopii subtiri care se profilau negri la orizont. În câmpul cu lucerna, dincolo de grilajul castanilor, o ciocârlie se înalta la cer intonând cântul ei, limpede si matinal. Aerul jilav al zorilor napadi capul lui Villefort si-i împrospata memoria. — Astazi, spuse el cu o sfortare, omul care tine palosul justitiei e dator sa izbeasca pretutindeni unde sunt vinovatii. Privirile lui se îndreptara atunci fara voie spre fereastra lui Noirtier unde îl vazuse pe batrân în ajun. Perdeaua era lasata. Si cu toate acestea, imaginea parintelui sau îi era într-atâta de prezenta încât se adresa ferestrei închise ca si cum ca ar fi fost deschisa si ca si cum prin deschizatura l-ar fi vazut înca pe batrânul amenintator. — Da, murmura el, da, fii linistit! Capul îi recazu în piept si cu capul înclinat astfel, facu doua-trei ocoluri prin cabinet, apoi se zvârli îmbracat pe o canapea, nu atât ca sa doarma cât pentru a-si mladia madularele întepenite de oboseala muncii si de frigul care-l patrunsese pâna în maduva oaselor. Treptat-treptat se trezi toata lumea. Din cabinet Villefort auzi zgomotele succesive care constituie, pentru a spune astfel, viata casei; usile trântite, zornaitul soneriei doamnei de Villefort care îsi chema camerista, primele strigate ale copilului, care se scula voios asa cum se scoala de obicei fapturile de vârsta lui. Villefort suna la rându-i. Valetul cel nou intra la el si îi aduse ziarele. O data cu ziarele aduse si o ceasca cu ciocolata. — Ce mi-ai adus aici? întreba Villefort. — O ceasca cu ciocolata. — N-am cerut-o. Cine se intereseaza de mine? — Doamna; mi-a spus ca domnul va vorbi fara îndoiala mult astazi în procesul de asasinat si ca are nevoie sa prinda puteri. Si valetul depuse pe masa de lânga canapea, masa ca toate celelalte încarcata cu hârtii, ceasca de argint aurit. Valetul iesi. Villefort privi o clipa ceasca, cu un aer posomorât, apoi, deodata, o lua cu o miscare nervoasa si sorbi dintr-o înghititura continutul ei. S-ar fi zis ca nadajduia ca bautura este ucigatoare si ca el chema moartea ca sa-l scape de o obligatie ce-i poruncea un lucru mult mai greu decât acela de a muri. Se ridica apoi si se plimba prin cabinet, cu un zâmbet care i s-ar fi parut teribil celui ce l-ar fi privit în momentul acela. Ciocolata era inofensiva, si domnul de Villefort nu simti nimic. La ora dejunului, domnul de Villefort nu se arata la masa. Valetul intra iarasi în cabinet. — Doamna îl înstiinteaza pe domnul, spuse el, ca au sunat orele unsprezece si ca sedinta e la amiaza. — Ei si? exclama Villefort. — Doamna si-a facut toaleta: e gata, si întreaba daca îl va însoti pe domnul. — Unde? — La tribunal. — De ce? — Doamna spune ca doreste foarte mult sa asiste la sedinta. — A, doreste asta? spuse Villefort cu un accent aproape înfricosator. Servitorul se trase un pas înapoi si spuse: — Daca domnul doreste sa iasa singur, îi voi comunica doamnei. Villefort ramase o clipa tacut; îsi scarpina cu unghiile obrazul palid, înconjurat de barba neagra ca abanosul. — Spune doamnei, raspunse el în sfârsit, ca doresc sa-i vorbesc si ca o rog sa ma astepte la domnia sa. — Da, domnule. — Pe urma înapoiaza-te ca sa ma razi si sa ma îmbraci. — Numaidecât. Valetul disparu, apoi reaparu, îl barbieri pe Villefort si-l îmbraca solemn, în negru. Pe urma, dupa ce sfârsi: — Doamna a spus ca îl asteapta pe domnul de îndata ce termina, glasui el. — Ma duc. Si Villefort se îndrepta, cu dosarele sub brat, cu palaria în mâna, spre apartamentul sotiei sale. Se opri un moment la usa, stergându-si cu batista sudoarea care curgea de pe fruntea-i livida. Apoi împinse usa. Doamna de Villefort statea pe o canapea, rasfoind cu nerabdare ziare si brosuri pe care tânarul Edouard se amuza sa le rupa înainte ca mama lui sa fi avut timp de-a termina lectura. Ea era complet îmbracata pentru iesire; palaria o astepta pe un jilt; îsi pusese manusile. — A, iata-te, domnule! glasui ea cu vocea-i naturala si calma; vai, esti palid, domnule. Ai lucrat iarasi toata noaptea? De ce n-ai venit sa dejunezi cu noi? Asculta, ma iei, sau ma duc singura cu Edouard? Precum vedeti, doamna de Villefort înmultise întrebarile pentru a obtine un raspuns; dar domnul de Villefort ramasese, la toate întrebarile ei, rece si mut ca o statuie. — Edouard, spuse Villefort fixând asupra copilului o privire poruncitoare, du-te de te joaca în salon, dragul meu; trebuie sa vorbesc mamei tale. Vazând tinuta lui retinuta, tonul hotarât, introducerea ciudata, doamna de Villefort tresari. Edouard ridicase capul; se uitase la mama lui si vazând ca ea nu confirma ordinul domnului de Villefort, se apucase din nou sa reteze capul soldatilor de plumb. — Edouard, n-auzi? striga domnul de Villefort cu atâta asprime încât copilul sari în picioare; pleaca! Copilul, foarte putin obisnuit cu acest tratament, îngalbeni; ar fi fost greu sa spunem daca îngalbenise de frica sau de mânie. Parintele merse la el, îl lua de brat si îl saruta pe frunte. — Du-te, copilul meu, du-te! îi spuse el. Edouard iesi. Domnul de Villefort se îndrepta spre usa si puse zavorul. — O, dar ce este? exclama tânara femeie privindu-si sotul pâna în adâncul sufletului si schitând un zâmbet pe care impasibilitatea lui Villefort îl îngheta. — Doamna, unde pui dumneata otrava de care te servesti de obicei? articula raspicat si fara introducere magistratul, care statea între nevasta si usa. Doamna de Villefort simti ceea ce simte, desigur, ciocârlia când vede vulturul strângând deasupra capului ei cercurile lui ucigatoare. Un sunet ragusit, frânt, care nu era nici strigat, nici suspin, scapa din pieptul doamnei de Villefort; ea deveni livida. — Domnule, spuse ea, nu înteleg. Si, ca si cum fusese împinsa dintr-un paroxism al groazei într-un al doilea paroxism, mai puternic fara îndoiala decât primul, recazu pe pernele sofalei. — Te întrebam, continua Villefort cu vocea perfect calma, unde ascundeai otrava cu care ai ucis pe socrul meu, domnul de Saint-Méran, pe soacra mea, pe Barrois si pe fiica mea Valentine. — Domnule, ce tot spui dumneata? exclama doamna Villefort împreunându- si mâinile. — Rolul dumitale nu e sa ma întrebi pe mine, ci sa raspunzi. — Sotului sau judecatorului? îngaima doamna de Villefort. — Judecatorului, doamna, judecatorului! Paloarea femeii, nelinistea privirii ei, tremurul întregului ei corp formau un spectacol înfricosator. — Domnule, domnule! murmura ea, si atât. — Nu raspunzi, doamna? striga magistratul. Adauga apoi, cu un zâmbet mai grozav decât furia lui: — E drept ca nu tagaduiesti! Ea facu o miscare. — Si nici n-ai putea sa tagaduiesti, adauga Villefort, întinzând mâna spre ea ca pentru a o înhata în numele justitiei; ai savârsit crimele cu o iscusinta nerusinata, dar care nu putea sa însele decât pe oamenii dispusi prin afectiunea lor sa fie orbi în legatura cu dumneata. A, stiu din momentul mortii doamnei de Saint-Méran ca exista un otravitor în casa mea: domnul d'Avrigny ma prevenise; dupa moartea lui Barrois, Dumnezeu sa ma ierte! — banuielile mele s-au îndreptat asupra cuiva, asupra unui înger, banuielile mele care, chiar acolo unde nu e o crima, vegheaza neîncetat, aprinse în adâncul inimii mele; dar, dupa moartea Valentinei, n-a mai fost îndoiala pentru mine, doamna, si nu numai pentru mine, dar si pentru altii; astfel crima dumitale cunoscuta acum de doua persoane, banuita de mai multe, va deveni publica si — precum îti spuneam adineauri, doamna — nu-ti mai vorbeste un sot, ci un judecator! Tânara femeie îsi ascunse fata în palme. — O, domnule! îngaima ea; te implor, nu da crezare aparentelor! — Nu cumva esti lasa? exclama Villefort cu dispret. Într-adevar, am remarcat întotdeauna ca otravitorii erau lasi. Esti lasa, dumneata care ai avut groaznicul curaj de a vedea murind în fata dumitale doi batrâni si o fata? — Domnule! domnule! — Esti lasa — continua Villefort cu tot mai multa exaltare — dumneata care ai numarat, unul câte unul, minutele a patru agonii, care ti-ai faurit planurile infernale si ti-ai amestecat bauturile netrebnice cu o iscusinta si o precizie asa de miraculoasa? Dumneata, care ai pus asa de bine la cale totul, ai uitat cumva sa calculezi un singur lucru: unde te putea duce dezvaluirea crimelor dumitale? O, aceasta este cu neputinta; si ai pastrat o otrava mai placuta, mai subtila, mai ucigatoare decât celelalte, pentru a scapa de pedeapsa ce ti se cuvenea... Nu e asa ca ai facut asta? Doamna de Villefort îsi framânta mâinile si cazu în genunchi. — Stiu bine... stiu bine, spuse el; marturisesti; dar marturisirea facuta judecatorilor, marturisirea facuta când vinovatul nu mai are încotro, nu scade întru nimic pedeapsa! — Pedeapsa? exclama doamna de Villefort. Pedeapsa, domnule? Ai rostit cuvântul acesta de doua ori. — Fara îndoiala. Ai crezut ca scapi pentru ca erai de patru ori vinovata? Ai crezut ca pedeapsa se va abate de la dumneata pentru ca esti femeia celui care o da? Nu, doamna, nu! Orice ar fi, esafodul o asteapta pe otravitoare daca, mai ales, cum îti spuneam adineauri, otravitoarea nu a avut grija sa pastreze pentru ea câteva picaturi din cea mai sigura otrava a ei. Doamna de Villefort scoase un strigat salbatic; groaza hidoasa si neîmblânzita napadi trasaturile ei descompuse. — O, nu te teme, doamna, de esafod! glasui magistratul; nu vreau sa te dezonorez, caci ar însemna sa ma dezonorez pe mine; nu, dimpotriva, daca m-ai înteles bine, vei întelege ca nu poti muri pe esafod. — Nu, nu am înteles; ce vrei sa spui? bolborosi nenorocita femeie complet înmarmurita. — Vreau sa spun ca femeia primului magistrat al capitalei nu va încarca un nume ramas fara pata cu infamia ei, si nu-si va dezonora în acelasi timp sotul si copilul. — Nu, nu! — Doamna, vei face o fapta buna, si pentru fapta aceasta buna îti multumesc. — Îmi multumesti? Pentru ce? — Pentru ce ai spus. — Ce-am spus? Mi-e mintea zapacita; Doamne! Doamne! nu mai înteleg nimic. Si se scula cu parul ravasit, cu buzele înspumate. — Doamna, ai de raspuns întrebarii pe care ti-am pus-o intrând aci: unde e otrava de care te servesti de obicei, doamna? Doamna de Villefort îsi ridica bratele la cer si îsi strânse convulsiv mâinile. — Nu, nu! vocifera ea; nu, nu vrei asta! — Ceea ce nu vreau, doamna, este sa pieri pe un esafod, întelegi? raspunse Villefort. — Domnule, îndurare! — Ceea ce vreau este sa se faca dreptate. Eu sunt pe pamânt ca sa pedepsesc, doamna, adauga el cu o privire învapaiata; oricarei alte femei, fie ea si o regina, i-as trimite calaul; cu dumneata însa voi fi milostiv. Dumitale îti spun: nu-i asa, doamna, ca ai pastrat câteva picaturi din otrava dumitale, cea mai placuta, mai prompta si mai sigura? — O, iarta-ma, domnule, lasa-ma sa traiesc! — Esti lasa! spuse Villefort. — Gândeste-te ca sunt sotia dumitale! — Esti o otravitoare! — Pentru numele cerului... — Nu! — În numele dragostei ce mi-ai purtat... — Nu! nu! — În numele copilului nostru! O, lasa-ma sa traiesc pentru copilul nostru! — Nu, nu, nu, îti spun! Daca o zi te-as lasa sa traiesti, l-ai ucide poate si pe el ca si pe ceilalti. — Eu sa-mi ucid fiul? striga mama salbatica napustindu-se spre Villefort; sa-l ucid pe Edouard al meu? Hahaha! Si un râs groaznic, un râs de demon, un râs de nebuna încheie fraza, pierzându-se într-un raget sângeros. Doamna de Villefort cazuse la picioarele solului ei. Villefort se apropie de ea. — Gândeste-te, doamna, spuse el, ca daca la întoarcerea mea nu s-a facut dreptate, te denunt cu propria mea gura si te arestez cu propriile-mi mâini. Ea asculta, clatinându-se, doborâta, zdrobita; numai ochii traiau într- însa, mocnind un foc cumplit. — Ma întelegi, glasui Villefort; eu ma duc sa cer pedeapsa cu moartea contra unui asasin... Daca te mai gasesc în viata, te vei culca asta-seara la Concièrgerie. Doamna de Villefort scoate un oftat, nervii i se destinsera, se prabusi zdrobita pe covor. Procurorul regal avu parca o pornire de mila, o privi cu mai putina severitate, si înclinându-se usor în fata ei: — Adio, doamna! spuse el taraganat. Adio. Cuvântul cazu asemenea cutitului ucigator peste doamna de Villefort. Ea lesina. Procurorul regal iesi si, iesind, încuie usa de doua ori. XXXV JURATII Afacerea Benedetto, cum se spunea pe atunci la tribunal si în societate, stârnise o enorma senzatie. Cunoscut la Café de Paris, pe bulevardul de Grand si la Bois de Boulogne, falsul Cavalcanti facuse numeroase relatii cât statuse la Paris în cele doua-trei luni de splendoare. Ziarele istorisisera diversele popasuri ale parvenitului în viata eleganta si în viata de ocna; rezulta de aci cea mai vie curiozitate, în special printre cei care îl cunoscusera personal pe printul Andrea Cavalcanti; de aceea, în special acestia erau hotarâti sa înfrunte orice pentru a-l vedea pe banca acuzatilor pe domnul Benedetto, asasinul tovarasului sau de lant. Pentru multi oameni Benedetto era, daca nu o victima, cel putin o eroare a justitiei: domnul Cavalcanti-tatal fusese vazut la Paris si se asteptau toti sa-l vada aratându-se din nou pentru a-si reclama ilustrul vlastar. Numeroase persoane care nu auzisera niciodata vorbindu-se despre faimoasa îmbracaminte cu care el debarcase la contele de Monte-Cristo, se simtisera izbiti de aerul demn, de nobletea si de stiinta într-ale lumii, pe care le aratase batrânul patrician care — trebuie spus — parea un senior desavârsit din toate punctele de vedere ori de câte ori nu vorbea si nu facea aritmetica. În ce-l priveste pe acuzat, multi îsi aminteau ca l-au vazut asa de simpatic, de frumos, încât preferau sa creada ca la mijloc e masinatia vreunui dusman, asa cum se gasesc atâtia în lumea asta unde marile averi ridica mijloacele de a face raul si binele la înaltimea minunii, si puterea la înaltimea extraordinarului. Alergara deci cu totii la sedinta curtii cu juri, unii sa guste spectacolul, altii sa-l comenteze. De la sapte dimineata se facea coada la poarta si, cu un ceas înainte de deschiderea sedintei, sala era plina de privilegiati. Înainte de intrarea curtii — si de multe ori chiar dupa — o sala de sedinte seamana, în zilele marilor procese, cu un salon unde multe persoane se recunosc, se abordeaza când se gasesc unele lânga altele ca sa nu-si piarda locurile, îsi fac semne când sunt despartite de un prea mare numar de asistenti, avocati si jandarmi. Era una din acele splendide zile de toamna care ne despagubesc uneori de o vara absenta sau scurta; norii pe care domnul de Villefort îi vazuse de dimineata brazdând soarele se risipisera ca prin farmec, îngaduind sa straluceasca în puritatea ei una din ultimele si din cele mai placute zile de septembrie. Beauchamp, unul din regii presei si în consecinta avându-si pretutindeni tronul, privea când în dreapta, când în stânga. Zari pe Château-Renaud si pe Debray care câstigasera favorurile unui gardist si care-l convinsesera sa se aseze dinapoia lor în loc sa-i mascheze. Vrednicul agent mirosise pe secretarul ministrului si pe milionar; se arata plin de atentiuni pentru nobilii sai vecini, ba chiar le dadu voie sa faca o vizita lui Beauchamp, fagaduind ca le va pastra locurile. — Ei, ce zici? îl vedem pe prietenul nostru? întreba Beauchamp. — O, da! raspunse Debray; strasnic print! Sa ia dracu pe printii astia italieni! — Un om despre a carui spita a scris Dante, si care se înalta la Divina Comedie! — Noblete de frânghie! spuse Château-Renaud flegmatic. — Va fi condamnat, nu-i asa? îl întreba Debray pe Beauchamp. — Dragul meu, raspunse ziaristul, cred ca întrebarea ar trebui sa ti se puna dumitale: cunosti mai bine decât noi acrul biroului; l-ai vazut pe prezident la ultima serata a ministrului dumitale? — Da. — Ce ti-a spus? — Un lucru care va va uimi. — Haide, vorbeste repede, draga prietene; e asa de mult de când nu mi se mai spune ceva care sa-mi stârneasca mirarea! — Ei bine, mi-a spus ca Benedetto, care e privit ca un Phénix de subtilitate, ca un gigant al sireteniei, nu e decât un snapan inferior, foarte nerod si absolut nevrednic de experientele care se vor face dupa moarte cu organele lui frenologice. — Juca totusi cât se poate de bine rolul unui print! spuse Beauchamp. — Pentru dumneata, Beauchamp, care îi detesti pe nenorocitii de printi si care esti încântat sa gasesti pete în soare; nu însa pentru mine care îl simt pe gentilom din instinct si care recunosc o familie aristocrata, oricare ar fi ea, ca un adevarat copoi al blazonului. — Asadar, n-ai crezut niciodata în nobletea lui? — Te asigur totusi, spuse Debray, ca pentru oricine altul parea sa treaca drept print... L-am vazut la ministri. — A, da! glasui Château-Renaud, strasnic se mai pricep ministrii vostri în materie de printi! — Daca eu am vorbit cu prezidentul, spuse Debray lui Beauchamp, dumneata ai vorbit, desigur, cu procurorul regal. — Cu neputinta; de opt zile domnul de Villefort se zavoreste în casa; e foarte natural: sirul ciudat de necazuri domestice, încoronat prin moartea ciudata a fiicei sale... — Moarte ciudata? Ce tot spui, Beauchamp? — O, da, fa pe nestiutorul sub pretextul ca toate acestea se petrec în rândurile magistraturii înalte! spuse Beauchamp, punându-si lornionul la ochi si silindu-l sa stea acolo. — Scumpe domn, spuse Château-Renaud, da-mi voie sa-ti atrag atentia ca, în ce priveste lornionul nu esti pe masura lui Debray. Debray, da-i o lectie domnului de Beauchamp. — Ia uite, nu ma însel! exclama Beauchamp. — Dar ce e? — Ea e. — Care ea? — Se spunea ca-i plecata. — Domnisoara Eugénie? întreba Château-Renaud; s-a si înapoiat? — Nu, dar mama ei. — Doamna Danglars? — Cu neputinta! exclama Château-Renaud; la zece zile dupa fuga fiicei ei, la trei zile dupa falimentul sotului ei! Debray se îmbujora usor si urmari directia privirii lui Beauchamp. — Haida-de! spuse el; este o femeie voalata, o doamna necunoscuta, vreo printesa straina, poate ca mama printului Cavalcanti; dar spuneai sau, mai bine-zis, vroiai sa spui lucruri foarte interesante, Beauchamp, daca nu ma însel. — Eu? — Da. Vorbeai despre moartea ciudata a Valentinei. — A, da, adevarat; dar de ce nu-i aici doamna de Villefort? — Biata femeie! spuse Debray; ea este fara îndoiala ocupata sa distileze apa de melisa pentru spitale si sa compuna cosmetice pentru ea si pentru prietenele ei. Dupa cât se spune, cheltuieste cu distractia asta doua- trei mii de taleri pe an. În definitiv, ai dreptate: de ce nu e aici doamna de Villefort? Mi-ar fi facut multa placere s-o vad; tin mult la femeia asta. — Iar eu o detest, glasui Château-Renaud. — De ce? — Habar nu am. De ce iubim? De ce urâm? O detest din antipatie. — Sau din instinct. — Poate... Dar sa revenim la ce spuneai. — Ei bine, relua Beauchamp, nu sunteti curiosi sa stiti, domnilor, de ce se moare asa de des în casa Villefort? — Des, e bine zis, spuse Château-Renaud. — Dragul meu, cuvântul se gaseste în Saint-Simon. — Dar lucrul se gaseste la domnul de Villefort; sa revenim la el. — Întrucât ma priveste, spuse Debray, marturisesc ca nu pierd din vedere casa aceasta tapetata de trei luni de zile cu doliu, si chiar alaltaieri doamna îmi vorbea în legatura cu Valentine. — Care doamna? întreba Château-Renaud. — Ei, nevasta ministrului! — A, iarta-ma, spuse Château-Renaud, eu nu merg pe la ministri; las cinstea aceasta printilor. — Nu erai decât frumos, baroane; acum devii scânteietor; fie-ti mila de noi ca altminteri ne pârjolesti ca un alt Jupiter. — N-am sa mai spun nimic, glasui Château-Renaud; dar, la naiba, fie-ti mila de mine si nu-mi da replica! — Mai bine sa încercam sa ajungem la telul dialogului nostru, Beauchamp; îti spuneam deci ca doamna îmi cerea alaltaieri informatii; lamureste- ma, ca s-o lamuresc si eu. — Domnilor, daca în casa Villefort se moare asa de des — mentin cuvântul — este pentru ca în casa se gaseste un asasin. Tinerii tresarira, caci ideea le venise si lor în mai multe rânduri. — Si cine-i asasinul? întrebara ei. — Tânarul Edouard. Hohotul de râs al celor doi ascultatori nu-l deruta câtusi de putin pe vorbitor, care continua: — Da, domnilor, tânarul Edouard, copil fenomenal care ucide de pe acuma ca un om mare. — E o gluma? — Câtusi de putin; am angajat ieri un servitor care a plecat de la domnul de Villefort: ascultati cu luare-aminte. — Ascultam. — Si pe care îl voi concedia mâine, deoarece manânca enorm pentru a-si scoate paguba postului pe care si-l impunea acolo din pricina groazei. Se pare ca adorabilul copil a pus mâna pe un flacon de care se foloseste din când în când împotriva celor ce îi displac. Mai întâi i-au displacut bunicutul si bunicuta de Saint-Méran, si le-a turnat câte trei picaturi din elixirul sau: trei picaturi ajung; apoi a venit rândul bunului Barrois, batrânul servitor al bunicului Noirtier, care îl bruftuia din când în când pe simpaticul strengar. Simpaticul strengar i-a turnat trei picaturi din elixirul sau. La fel a facut cu biata Valentine, care nu-l bruftuia, dar pe care el o pizmuia: i-a turnat trei picaturi din elixirul sau, si ea ca si ceilalti s-a dus. — Dar ce afurisita de brasoava ne tot îndrugi? exclama Château-Renaud. — Da, spuse Beauchamp, o poveste de pe lumea cealalta, nu-i asa? — E absurda! spuse Debray. — Aha! relua Beauchamp. Începeti sa aveti îndoieli. Întrebati-l pe servitorul meu sau, mai bine zis, pe cel care mâine nu va mai fi servitorul meu: el era zvonul casei. — Dar elixirul? unde e? ce fel e? — Copilul îl ascunde. — Si de unde l-a luat? — Din laboratorul mamei sale. — Dar ce? mama lui are otravuri în laboratorul ei? — Parca cu stiu? Îmi pui niste întrebari de procuror regal. Repet ce mi s-a spus, atâta tot; vi-l citez pe autor: mai mult nu pot sa fac. Nenorocitul nu mai mânca de spaima. — De necrezut! — Ba nu, dragul meu, nu e câtusi de putin de necrezut; l-ati vazut anul trecut pe copilul din strada Richelieu care se amuza sa-si ucida fratii si surorile, înfigându-le un ac în ureche în timp ce ei dormeau. Generatia care ne urmeaza este foarte precoce, dragul meu. — Dragul meu, ma prind ca nu crezi o iota din ce ne povestesti, spuse Château-Renaud. Dar nu-l vad pe contele de Monte-Cristo; cum de nu e aci? — El e blazat, spuse Debray; si apoi n-o sa vrea sa se arate în fata lumii, el care a fost pacalit de toti Cavalcantii veniti, dupa câte se pare, la el cu scrisori false de credit; a fost pagubit cu vreo suta de mii de franci. — Apropo, domnule de Château-Renaud, întreba Beauchamp, ce face Morrel? — Am fost de trei ori la el si nu l-am gasit. Cu toate acestea sora lui, nu mi s-a parut deloc nelinistita si mi-a spus cu o figura foarte senina ca nici ea nu l-a vazut de doua-trei zile, însa ca e sigura ca e bine. — Aha, înteleg acum de ce contele de Monte-Cristo nu poate sa vina în sala, spuse Beauchamp. — De ce? — Pentru ca e actor în drama. — Ce, a asasinat si el pe cineva? întreba Debray. — Dimpotriva, au vrut sa-l asasineze pe el. Stii bine ca bunul domn Caderousse a fost asasinat de micul lui prieten Benedetto când iesea de la conte. Stii bine ca la el s-a gasit faimoasa vesta cu scrisoarea care a deranjat semnarea contractului. Uite, vezi faimoasa vesta? E colo, însângerata, pe birou, ca piesa doveditoare. — Aha! — Ssst! Domnilor, uite curtea; la locurile noastre! Într-adevar, se produse un zgomot mare în pretoriu; gardistul îsi chema protejatii printr-un hm! energic, iar usierul, aratându-se în pragul salii de deliberare, striga cu glasul chelalaitor pe care usierii îl aveau de pe vremea lui Beaumarchais: — Domnilor, curtea! XXXVI ACTUL DE ACUZARE Judecatorii luara loc în mijlocul celei mai profunde taceri; juratii se asezara la locurile lor; domnul de Villefort, obiectul atentiei si aproape, am putea sa spunem, al admiratiei generale, se aseza în fotoliul sau, plimbând o privire linistita în juru-i. Toti se uitau cu mirare la figura grava si severa pe a carei neclintire durerile paterne pareau ca nu au lasat nici o urma, si-l priveau cu un fel de groaza pe omul acesta strain de emotiile omenirii. — Jandarmi, aduceti acuzatul! spuse prezidentul. Atentia publicului deveni atunci mai încordata si toti ochii se fixara asupra usii prin care urma sa intre Benedetto. Usa se deschise curând si acuzatul aparu. Impresia fu aceeasi asupra tuturora; pe nimeni nu-l însela expresia fizionomiei lui. Trasaturile sale nu aveau întiparita emotia profunda care alunga sângele în inima si decoloreaza fruntea si obrazul. Mâinile puse gratios, una pe palarie, alta în deschizatura vestei de pichet alb, nu erau zgâltâite de nici un fior: ochii lui erau calmi si chiar stralucitori. De cum intra în sala, privirea tânarului începu sa parcurga rândurile judecatorilor si ale asistentilor, oprindu-se mai îndelung asupra prezidentului si în special asupra procurorului regal. Lânga Andrea se plasa avocatul sau, avocat numit din oficiu (caci Andrea nu vrusese sa se ocupe de aceste detalii carora nu le-a dat, pare-se, nici o importanta), un tânar cu par blond, fad, cu figura îmbujorata de o emotie mai sensibila de o suta de ori decât a prevenitului. Prezidentul ceru sa se citeasca actul de acuzare, întocmit, dupa cum stiti, de condeiul asa de iscusit si de neîndurator al lui Villefort. În decursul lecturii, care dura îndelung, si ar fi fost pentru oricine altul coplesitoare, atentia publica statu îndreptata tot timpul asupra lui Andrea, care îi suporta povara cu voiosia sufleteasca a unui spartan. Niciodata Villefort nu fusese poate mai concis si mai elocvent; crima era înfatisata în culorile cele mai vii; antecedentele acuzatului, transfigurarea lui, filiatia actelor sale de la o vârsta destul de frageda erau deduse cu talentul pe care practica vietii si cunoasterea inimii omenesti puteau sa-l ofere unui spirit superior cum era acela al procurorului regal. Numai dupa aceasta introducere Benedetto era pierdut pentru de-a pururi în opinia publica, urmând sa fie pedepsit în chip mai material si de lege. Andrea nu dadu cea mai neînsemnata atentie sarjelor succesive care se ridicau si cadeau asupra lui: domnul de Villefort, care îl examina deseori si care, fara îndoiala, continua asupra lui studiile psihologice pe care de atâtea ori avusese prilejul sa le faca asupra acuzatilor, nu-l putu sili macar o data sa-si plece ochii, oricât de atintita si de adânca i-ar fi fost privirea. În sfârsit, lectura se termina. — Acuzat, numele si prenumele dumitale! spuse prezidentul. Andrea se ridica. — Iertati-ma, domnule prezident, spuse el cu o voce al carui timbru vibra perfect curat, dar vad ca adoptati o ordine în întrebari pe care nu o pot accepta. Am pretentia ca mie îmi revine rolul sa justific mai târziu ca sunt o exceptie fata de acuzatii de rând. Va rog deci sa-mi îngaduiti a raspunde, urmând o alta ordine; voi raspunde cu toate acestea la toate întrebarile. Prezidentul se uita cu mirare la jurati care, la rându-le, îl privira pe procurorul regal. O mare uimire se manifesta în toata adunarea. Andrea nu paru însa câtusi de putin tulburat. — Vârsta dumitale? spuse prezidentul. La întrebarea aceasta ai sa raspunzi? — La întrebarea aceasta ca si la altele, am sa raspund, domnule prezident, dar pe rând. — Vârsta dumitale? repeta magistratul. — Am douazeci si unu de ani sau, mai bine zis, îi voi avea peste câteva zile, deoarece sunt nascut în noaptea de 27 spre 28 septembrie 1817. Domnul de Villefort, care lua o nota, înalta la auzul acestei date capul. — Unde esti nascut? continua prezidentul. — La Auteuil, lânga Paris, raspunse Benedetto. Domnul de Villefort ridica pentru a doua oara capul, îl privi pe Benedetto asa cum ar fi privit capul Meduzei si deveni livid. Benedetto îsi trecu în chip gratios, pe buze, coltul brodat al unei batiste de matase fina. — Profesia dumitale? întreba prezidentul. — La început eram falsificator, spuse Andrea în chipul cel mai linistit; apoi am fost hot si, de curând, am devenit asasin. Un murmur sau, mai bine zis, o furtuna de indignare si de surpriza izbucni în toate partile salii: judecatorii se privira stupefiati, juratii manifestara cel mai mare dezgust pentru cinismul la care se asteptau asa de putin din partea unui om elegant. Domnul de Villefort îsi puse o mâna pe fruntea care, la început palida, devenise rosie si clocotitoare; deodata se ridica, privind în juru-i ca un om ratacit: se înabusea. — Cautati ceva, domnule procuror regal? întreba Benedetto cu zâmbetul cel mai îndatoritor. Domnul de Villefort nu raspunse nimic si se aseza la loc sau, mai bine zis, recazu în fotoliu. — Acuzat, esti de acord acum sa-ti spui numele? întreba prezidentul. Afectarea brutala cu care ti-ai enumerat crimele si pe care le califici drept profesiune, orgoliul pe care îl manifesti si pentru care curtea e îndreptatita sa te blameze cu severitate, în numele moralei si al respectului datorate umanitatii, explica poate întârzierea dumitale în a-ti spune numele. Vrei ca numele sa reiasa din titlurile care îl preced. — E de neînchipuit, domnule prezident, cum ati citit în taina cugetului meu! spuse Benedetto cu cea mai gratioasa intonatie si cu cele mai politicoase maniere; într-adevar, în scopul acesta v-am rugat sa schimbati ordinea întrebarilor. Stupoarea atingea culmea; în cuvintele acuzatului nu mai era nici fanfaronada, nici cinism; auditoriul, emotionat, presimtea un trasnet zguduitor în norul mohorât. — Ei, numele dumitale! spuse prezidentul. — Nu va pot spune numele meu, caci nu-l cunosc; îl stiu însa pe al parintelui meu, si vi-l pot spune. O fulgerare dureroasa îl orbi pe Villefort; de pe obrajii sai cazura picaturi de sudoare pe hârtiile rasfoite de el cu o mâna convulsiva, nauca. — Spune atunci numele parintelui dumitale, relua prezidentul. Nici un suflu, nici o respiratie nu tulburau linistea imensei adunari: toata lumea astepta. — Tatal meu e procuror regal, raspunse Andrea linistit. — Procuror regal? exclama prezidentul cu stupefactie, fara sa remarce tulburarea figurii lui Villefort; procuror regal? — Da, si deoarece vreti sa stiti numele sau, vi-l voi spune: se numeste Villefort! Explozia, asa de îndelung retinuta de respectul datorat justitiei în sedinta, îsi facu drum ca un tunet din adâncul tuturor piepturilor; însa curtea uita sa înfrâneze miscarea aceasta a multimii. Interjectiile, injuriile adresate lui Benedetto, care ramânea netulburat, gesturi energice, pornirea jandarmilor, rânjetul acelei parti mocirloase care, în orice adunare, urca la suprafata în momentele de tulburare si de scandal durara cinci minute, pâna când magistratii si usierii izbutira sa restabileasca linistea. În mijlocul vacarmului se auzea glasul prezidentului, strigând: — Acuzat, îti bati joc de justitie si îndraznesti sa dai concetatenilor dumitale spectacolul unei ticalosii care, într-o epoca ce nu lasa totusi nimic de dorit sub raportul acesta, n-are înca egal! Zece persoane se îmbulzeau în jurul domnului procuror regal, pe jumatate zdrobit în scaunul sau, oferindu-i consolari, încurajari, asigurari de zel si simpatie. Calmul se restabilise în sala, cu exceptia totusi a unui punct unde un grup destul de numeros se agita si murmura. Se spunea ca a lesinat o femeie; i s-au dat sa respire saruri si ca si-a revenit. În tot timpul tumultului, Andrea îsi îndreptase figura zâmbitoare spre adunare; apoi, sprijinindu-se cu o mâna pe rampa de stejar a bancii, în atitudinea cea mai gratioasa: — Domnilor, spuse el, sa ma fereasca Dumnezeu de a cauta sa insult curtea si de a face în prezenta onorabilei adunari un scandal inutil! Sunt întrebat ce vârsta am, o spun; sunt întrebat unde m-am nascut, raspund; sunt întrebat cum ma cheama, nu pot spune deoarece parintii mei m-au parasit. Pot spune, însa, nu numele meu, deoarece nu-l am, ci pe al parintelui meu; repet, parintele meu se numeste domnul de Villefort si sunt gata sa dovedesc. În accentul tânarului erau o certitudine, o convingere, o energie, care redusera tumultul la tacere. Privirile se îndreptara un moment asupra procurorului regal ce pastra, în scaunul sau, imobilitatea unui om pe care trasnetul l-a schimbat în cadavru. — Domnilor, continua Andrea impunând tacere cu gestul si cu glasul, va datorez dovada si explicatia cuvintelor mele! — Dar ai declarat la instructie ca te numesti Benedetto! striga prezidentul iritat; ai spus ca esti orfan si ca patria dumitale e Corsica. — Am spus instructiei ce mi-a convenit, caci nu vroiam sa se slabeasca sau sa se opreasca — ceea ce cu siguranta s-ar fi întâmplat — rasunetul solemn al cuvintelor mele. Acum va repet ca sunt nascut la Auteuil, în noaptea de 27 spre 28 septembrie 1817, si ca sunt fiul domnului procuror regal de Villefort. Vreti amanunte? Vi le voi da. M-am nascut la primul etaj al casei cu No.28 din strada Fontaine, într- o camera tapetata cu damasc rosu. Tata m-a luat în brate, spunând mamei ca am murit, m-a înfasurat într-un servet cu initialele H. si N. si m-a dus în gradina unde m-a îngropat de viu. Un fior strabatu întreaga asistenta când se vazu ca siguranta acuzatului sporea pe masura înfricosarii domnului de Villefort. — Dar de unde cunosti toate amanuntele acestea? întreba prezidentul. — Va voi spune, domnule prezident. În gradina unde tatal meu m-a îngropat se furisase, în noaptea aceea, un om care îl dusmanea de moarte si-l pândea de multa vreme, pentru a savârsi o razbunare corsicana. Omul statea ascuns printre copaci; l-a vazut pe parintele meu astupând un obiect în pamânt si l-a izbit cu o lovitura de cutit în timpul acestei operatii; apoi, închipuindu-si ca obiectul era o comoara, a destupat groapa si m-a gasit înca în viata. Omul m-a dus la Azilul copiilor gasiti, unde am fost înscris sub numarul 57. Peste trei luni, cumnata lui a venit de la Rogliano la Paris sa ma caute, m-a reclamat ca pe fiul ei si m-a luat. Iata cum, desi nascut la Auteuil, am fost crescut în Corsica. Urma o clipa de tacere, dar o tacere asa de profunda încât, daca nu era respiratia încordata a piepturilor, ai fi crezut ca sala este goala. — Continua, rosti prezidentul. — Desigur, continua Benedetto, ca puteam sa fiu fericit la oamenii aceia cumsecade, care ma adorau; dar firea mea perversa a fost mai tare decât virtutile pe care mama mea adoptiva încerca sa mi le infiltreze în inima. Am crescut în pacat si am ajuns la crima. În sfârsit, într-o, zi când îl blestemam pe Dumnezeu ca m-a facut asa de rau si mi-a dat un destin asa de hidos, parintele meu adoptiv a venit la mine, spunându-mi: "Nenorocitule, nu blestema, caci Dumnezeu te-a adus pe lume fara mânie. Crima vine de la tatal tau, nu de la tine; de la tatal tau care te-a sortit iadului daca mureai, si mizeriei daca o minune te aducea la lumina!" N-am mai blestemat din momentul acela pe Dumnezeu, ci pe parintele meu; si de aceea am rostit aci cuvintele pe care mi le-ati reprosat, domnule prezident; de aceea am stârnit scandalul de care freamata înca aceasta adunare. Daca am savârsit o crima în plus pedepsiti-ma; dar daca v-am convins ca, din ziua nasterii mele, destinul meu era fatal, dureros, amar, jalnic deplângeti-ma! — Dar mama dumitale? întreba prezidentul. — Mama ma credea mort; mama nu-i vinovata. N-am vrut sa aflu numele mamei mele; nu o cunosc. În momentul acela un strigat ascutit, care se sfârsi printr-un hohot, rasuna în mijlocul grupului ce înconjura, dupa cum am mai spus, o femeie. Femeia cazu într-un violent atac de nervi si fu scoasa din sala; în timp ce o luau, voalul des care-i ascundea chipul se dadu în laturi si fu recunoscuta doamna Danglars. În ciuda nervilor întinsi la maximum, în ciuda vâjâiturilor din urechi, în ciuda nebuniei care-i rascolea creierul, Villefort o recunoscu si se ridica. — Dovezile! dovezile! spuse prezidentul. Prevenit, nu uita ca tesatura aceasta de grozavii are nevoie sa fie sustinuta prin dovezile cele mai graitoare. — Dovezi? întreba Benedetto râzând. Vreti dovezi? — Da. — Ei bine, priviti-l pe domnul de Villefort si mai cereti-mi, de vreti, dovezi! Toate privirile se îndreptara spre procurorul regal care, sub povara nenumaratilor ochi atintiti asupra lui, înainta în incinta tribunalului, clatinându- se, cu parul în dezordine si cu figura învinetita de apasarea unghiilor. Întreaga adunare scoase un murmur prelungit de uimire. — Tata, mi se cer dovezi! glasui Benedetto; vrei sa le dau? — Nu, nu, îngaima domnul de Villefort cu voce sugrumata, nu; este de prisos. — Cum de prisos? exclama prezidentul; ce vreti sa spuneti? — Vreau sa spun, striga procurorul regal, ca m-as zbate zadarnic sub înclestarea mortala care ma striveste, domnule; ma aflu, recunosc, în mâna Dumnezeului razbunator. Nu e nevoie de dovezi; tot ce tânarul acesta a spus este adevarat! O liniste mohorâta si apasatoare, ca aceea din preajma catastrofelor naturii, învalui în mantia-i de plumb pe asistenti, carora, li se zbârlea parul pe cap. — Domnule de Villefort, exclama prezidentul, nu sunteti cumva prada unei halucinatii? Va bucurati de plenitudinea facultatilor dumneavoastra? Nu cumva o acuzatie asa de ciudata, de neprevazuta, de cumplita, v-a tulburat mintea? Haide, veniti-va în fire. Procurorul regal clatina din cap. Dintii îi clantaneau cu violenta, ca ai unui om mistuit de febra, si totusi era de-o paloare mortala. — Ma bucur de toate facultatile mele, domnule, spuse el; sufera numai trupul meu, si este explicabil. Ma recunosc vinovat de tot ce tânarul acesta a rostit împotriva mea, si stau la mine acasa la dispozitia domnului procuror regal, succesorul meu. Pronuntând cuvintele acestea cu glas aproape înabusit, domnul de Villefort se îndrepta clatinându-se spre usa pe care usierul de serviciu i-o deschise cu o miscare masinala. Întreaga adunare ramase muta si consternata de revelatie si de marturisire; ele formau un deznodamânt cumplit al peripetiilor care, de cincisprezece zile, agitasera înalta societate pariziana. — Sa se mai spuna acum ca drama nu exista în natura! glasui Beauchamp. — Pe cuvântul meu, glasui Château-Renaud, as prefera sa încheie ca domnul de Morcerf: un foc de pistol pare un sfârsit blând fata de o astfel de catastrofa. — Si apoi focul de pistol ucide, spuse Beauchamp. — Iar eu care ma gândisem o clipa sa o iau pe fiica lui de sotie! declara Debray. Biata copila a facut bine ca a murit. — Domnilor, sedinta e ridicata — spuse prezidentul — si procesul amânat pentru viitoarea sesiune! Afacerea urmeaza sa fie instruita din nou si încredintata altui magistrat. La fel de linistit si mult mai interesant, Andrea parasi sala, escortat de jandarmii care se purtau, fara sa vrea, cu menajamente fata de el. — Ce spui de toate astea, omule? întreba Debray pe gardist strecurându- i un ludovic în palma. — Au sa fie circumstante atenuante, raspunse acesta. XXXVII ISPASIREA Domnul de Villefort vazu deschizându-se în fata lui rândurile gloatei, oricât de compacta era aceasta. Durerile mari sunt într-atâta de venerabile, încât nu exista exemplu, chiar în epocile cele mai nefericite, ca miscarea dintâi a maselor sa nu fi fost o miscare de simpatie pentru o mare catastrofa. Multi oameni dusmaniti au fost asasinati într-o rascoala; rareori pe un nenorocit, chiar de ar fi fost criminal, l-au insultat oamenii care asistau la condamnarea lui la moarte. Villefort strabatu, deci, sirul de spectatori, de soldati, de oameni de serviciu, si se departa, recunoscut vinovat prin propria-i marturie, dar ocrotit de durerea sa. Sunt situatii pe care oamenii le sesizeaza cu instinctul, dar pe care nu le pot comenta cu spiritul; cel mai mare poet, în acest caz, e cel care scoate strigatul cel mai vehement si mai natural. Multimea ia strigatul acesta drept o povestire întreaga, si are dreptate ca se multumeste cu el, si are mai multa dreptate ca-l gaseste sublim când e adevarat. De altminteri ar fi greu sa aratam starea de buimacire în care Villefort se gasea, iesind din palatul justitiei, sa descriem febra care facea sa-i zvâcneasca fiecare artera, sa-i întepeneasca fiecare fibra, sa-i umfle fiecare vena si sa-i disece fiecare punct al trupului în milioane de dureri. Villefort se târî de-a lungul coridoarelor, calauzit numai de obisnuinta; zvârli de pe umeri toga de magistrat, nu pentru ca se gândea s-o paraseasca din convenienta, ci pentru ca ca era pe umerii sai o povara coplesitoare, o camasa a lui Nessus, fecunda în torturi. Ajunse, clatinându-se, pâna în curtea Dauphine, zari trasura sa, îl trezi pe vizitiu deschizând singur usa, si se trânti pe perne aratând cu degetul directia foburgului Saint-Honoré. Vizitiul porni. Întreaga povara a carierei sale naruite îi cazuse pe cap; povara îl zdrobea, nu-i cunostea consecintele; nu le masurase; le simtea. Îl avea pe Dumnezeu în adâncul inimii. — Doamne! Doamne! Doamne! murmura el fara sa-si dea seama ce spunea. Nu-l vedea decât pe Dumnezeu înapoia naruirii sale. Trasura gonea cu viteza; agitându-se pe perne, Villefort simti ca-l jeneaza ceva. Duse mâna la obiect; era un evantai uitat de doamna de Villefort între perna si spatele trasurii; evantaiul trezi o amintire si amintirea fu un fulger în noapte. Villefort se gândi la nevasta... — O! exclama el ca si cum un fier rosu îi strapungea inima. Într-adevar, de un ceas nu mai avea sub ochi decât o fata a mizeriei sale, si iata ca deodata se oferea alta, nu mai putin grozava. Facuse, fata de femeie, pe judecatorul neînduplecat, o condamnase la moarte, iar ea, îngrozita, zdrobita de remuscari, prabusita sub rusinea pe care el i-o aratase cu elocventa virtutii sale fara cusur — ea, biata femeie slaba si fara aparare împotriva unei puteri absolute, supreme, se pregatea poate în momentul acesta sa moara! Trecuse un ceas de la condamnarea ei; fara îndoiala, în momentul de fata ea trecea în revista toate crimele savârsite, cerea iertare lui Dumnezeu, scria o scrisoare implorând în genunchi iertare virtuosului ei sot, iertare pe care o platea cu moartea. Villefort scoase un al doilea muget de durere si furie. "Femeia asta nu a devenit criminala decât pentru ca m-a atins pe mine! striga el framântându-se pe perna cupeului. Din mine musteste crima si ea a capatat-o, asa cum se capata tifosul, holera, ciuma. Iar eu o pedepsesc. Am îndraznit sa-i spun: caieste-te si mori... O, nu, nu, va trai!... Ma va urma... Vom fugi împreuna, vom parasi Franta, vom merge încotro vom vedea cu ochii, câta vreme pamântul va putea sa ne tina. Îi vorbeam de esafod... Dumnezeule mare, cum de am cutezat sa rostesc cuvântul acesta? Dar si pe mine ma asteapta esafodul... Vom fugi... Da, ma voi destainui ei; da, îi voi spune în fiecare zi, umilindu-ma, ca si eu am savârsit o crima... O, alianta tigrului cu sarpele! O, vrednica sotie a unui sot ca mine!... Trebuie sa traiasca, trebuie ca infamia mea sa o faca pe a ei sa paleasca!" Si Villefort lasa cu violenta, în jos, geamul din fata cupeului. — Repede! mai repede! striga el cu un glas care îl facu pe vizitiu sa tresara pe capra. Caii, purtati de frica, zburara pâna acasa. "Da, da, îsi repeta Villefort pe masura ce se apropia de casa; da, trebuie ca femeia sa traiasca, sa se pocaiasca si sa-l creasca pe fiul meu, pe bietul meu copil, singurul care, dimpreuna cu indestructibilul batrân, a supravietuit nimicirii familiei. Ea îl iubea; pentru el a facut totul. Sa nu deznadajduim niciodata de inima unei mame care îsi iubeste copilul; se va pocai; nu va sti nimeni ca a fost vinovata; crimele savârsite la mine, si de care toata lumea se nelinisteste, vor fi uitate cu timpul, sau daca îsi mai amintesc de ele câtiva dusmani, ci bine, le voi lua asupra mea. Una, doua, trei în plus, ce-are a face? Sotia mea va fugi, luând banii si mai cu seama pe fiul ei, departe de abisul unde am impresia ca lumea va cadea cu mine. Va trai, va mai fi fericita, deoarece toata iubirea ei este în fiul ei, si fiul nu o va parasi. Voi fi facut o fapta buna; si fapta buna usureaza inima." Procurorul regal respira mai în voie, asa cum nu mai respirase de mult. Trasura se opri în curtea palatului. Villefort sari de pe scara trasurii pe peron; observa ca servitorii sunt surprinsi vazându-l înapoindu-se asa de repede. Altceva nu citi pe fizionomia lor; nu-i spuse unul, un cuvânt; se oprira în fata lui, ca de obicei, pentru a-i face loc sa treaca; atâta tot. Trecu pe dinaintea camerei lui Noirtier si i se paru ca zareste prin usa întredeschisa doua umbre, dar nu se nelinisti de persoana care era cu parintele lui; îl sfâsia nelinistea sa proprie. — Uite, spuse el urcând scara mica ce ducea la palierul unde se gaseau apartamentul sotiei sale si camera goala a Velentinei, uite, nu s-a schimbat nimic aci. Închise în primul rând usa palierului. — Nu trebuie sa ne deranjeze nimeni, spuse el; trebuie sa pot vorbi în voie, sa ma acuz în fata ei, sa-i spun totul... Se apropie de usa, puse mâna pe butonul de cristal, usa ceda. — Nu e închisa, murmura el; bine, foarte bine! Si intra în salonasul unde, seara, se punea un pat pentru Edouard; caci, desi în pension, Edouard venea acasa în fiecare seara: mama nu vrusese sa se desparta niciodata de el. Îmbratisa salonasul dintr-o ochire. — Nimeni, glasui el; fara îndoiala e în dormitorul ei. Se napusti spre usa. Aci zavorul era pus. Se opri înfiorat. — Heloïse! striga el. I se paru ca aude miscându-se o mobila. — Heloïse! repeta el. — Cine-i acolo? întreba glasul celei pe care o striga. I se paru ca glasul era mai slab decât de obicei. — Deschide! deschide! striga Villefort; sunt eu! Dar, în ciuda acestui ordin, în ciuda tonului nelinistit cu care era dat, usa nu se deschise. Villefort zvârli usa în laturi cu o lovitura de picior. În fata camerei care dadea în budoarul ei, doamna de Villefort statea în picioare, palida, cu trasaturile contractate, privindu-l cu ochi de o fixitate înfricosatoare. — Heloïse! Heloïse! spuse el. Ce ai? vorbeste! Tânara femeie întinse spre el mâna-i teapana si livida. — M-am executat, domnule, spuse ea cu un horcait care paru ca îi sfâsie gâtlejul; ce mai vrei? Si se prabusi pe covor. Villefort alerga la ea, îi lua mâna. Mâna strângea convulsiv un flacon de cristal cu dop auriu. Doamna de Villefort era moarta. Ametit de groaza, Villefort se trase înapoi, pâna în pragul camerei, si privi cadavrul. — Fiul meu! striga el deodata; unde e fiul meu? Edouard! Edouard! Numele era rostit cu un atare accent de neliniste încât servitorii alergara. — Fiul meu! unde e fiul meu? întreba Villefort. Sa fie scos din casa, sa nu vada... — Domnul Edouard nu e jos, domnule. — Desigur ca se joaca în gradina; vedeti! vedeti! — Nu, domnule, doamna l-a chemat pe fiul ei acum o jumatate de ceas; domnul Edouard a intrat la doamna, si n-a mai coborât. O sudoare înghetata napadi fruntea lui Villefort, picioarele lui se împleticira pe lespezi, ideile începura sa se învârteasca în capu-i ca resorturile dezordonate ale unui ceasornic care se sparge. — La doamna? murmura el: la doamna? Si se apropie încetisor, stergându-si cu o mâna fruntea, sprijinindu-se cu cealalta de pereti. Reintrând în camera, trebuia sa revada corpul nefericitei femei. Ca sa-l strige pe Edouard, trebuia sa trezeasca ecoul apartamentului schimbat în sicriu; a vorbi însemna a viola tacerea mormântului. Villefort îsi simti limba paralizata în gâtlej. — Edouard! Edouard! îngaima el. Copilul nu raspundea; unde era copilul care, dupa spusele servitorilor, intrase la mama lui si nu mai iesise? Villefort facu un pas înainte. Cadavrul doamnei de Villefort statea lungit de-a curmezisul usii budoarului în care, cu siguranta, se gasea Edouard; cadavrul parea ca vegheaza în prag, cu ochii ficsi si deschisi, cu o ironie înspaimântatoare si misterioasa pe buze. Dinapoia cadavrului, prin perdeaua ridicata, se vedea o parte din budoar, un pian drept, si capatul unui divan de satin albastru. Villefort mai înainta câtiva pasi si îsi zari copilul culcat pe canapea. Fara îndoiala, copilul dormea. Nefericitul avu un elan de bucurie de negrait; o raza de lumina curata coborî în infernul în care se zbatea. Nu-i ramânea deci decât sa treaca peste cadavru, sa intre în budoar, sa ia copilul în brate si sa fuga cu el departe, cât mai departe. Villefort nu mai era omul a carui rafinata coruptie îl facea sa para tipul civilizatului; era un tigru ranit de moarte care îsi lasa coltii frânti în ultima-i rana. Nu-i mai era frica de prejudecati si de fantome. Îsi facu vânt si sari peste cadavru, ca si cum ar fi fost vorba sa treaca peste un jar mistuitor. Ridica copilul în brate, strângându-l, zgâltâindu-l, strigându-l; copilul nu raspundea. Îsi lipi buzele lacome de obrajii lui: obrajii erau livizi si înghetati; îi pipai madularele tepene; îsi puse mâna pe inima lui. Inima nu mai batea. Copilul era mort. O hârtie paturita în patru cazu de pe pieptul lui Edouard. Villefort luneca fulgerator în genunchi; copilul îi scapa din bratele inerte si se rostogoli spre mama lui. Villefort ridica hârtia, recunoscu scrisul nevestei sale si o parcurse cu aviditate. Iata ce continea hârtia: "Stii ca eram mama buna deoarece pentru fiul meu am devenit criminala. O mama buna nu pleaca fara fiul ei". Villefort nu-si putea crede ochilor; Villefort nu-si putea crede mintii. Se târî spre trupul lui Edouard, examinându-l înca o data cu atentia minutioasa a leoaicei care îsi priveste puiul mort. Apoi un strigat sfâsietor scapa din pieptul sau. — Dumnezeu! murmura el; mâna lui Dumnezeu! Cele doua victime îl înspaimântau; simtea urcând în el grozavia singuratatii, populata de doua cadavre. Adineauri era sustinut de furie, imensa facultate a oamenilor tari; de deznadejde, virtutea suprema a agoniei care împingea titanii sa escaladeze cerul si pe Ajax sa arate zeilor pumnul. Villefort îsi încovoie capul sub povara durerilor; se ridica în genunchi, îsi scutura parul umezit de sudoare, zbârlit de spaima — si omul care n-a avusese niciodata mila de cineva se duse la batrân, la parintele sau, ca sa aiba în slabiciunea sa pe cineva caruia sa-i povesteasca nenorocirea, pe cineva lânga care sa plânga. Coborî scara pe care o cunoastem si intra la Noirtier. Când Villefort intra, Noirtier parea ca asculta cu atentia si cu afectiunea pe care nemiscarea sa i le permitea, pe abatele Busoni, care era calm si rece ca de obicei. Zarindu-l pe abate, Villefort duse mâna la frunte. În minte îi reveni trecutul, ca unul din acele valuri a caror furie stârneste mai multa spuma decât altele. Îsi aminti de vizita pe care o facuse abatelui a treia zi dupa dineul de la Auteuil si de vizita pe care i-o facuse abatele în chiar ziua mortii Valentinei. — Dumneavoastra aci, domnule? întreba el; dar dumneavoastra nu va aratati decât pentru a escorta moartea? Busoni se ridica; vazând alterarea figurii magistratului, stralucirea salbatica a ochilor lui, întelese, sau i se paru ca întelege, ca scena de la jurati a avut loc; ignora restul. — Am venit aci sa ma rog lânga corpul fiicei dumitale! raspunse Busoni. — Dar azi ce cautati? — Am venit sa-ti spun ca mi-ai platit îndeajuns datoria si ca, începând din momentul acesta, îl voi ruga pe Dumnezeu sa se multumeasca, asa cum ma multumesc eu. — Dumnezeule! exclama Villefort dându-se înapoi cu înfricosarea zugravita pe frunte; glasul acesta nu mai e al abatelui Busoni! — Nu. Abatele îsi smulse falsa tonsura, scutura capul si paru-i lung, negru recazu pe umeri si îi încadra chipul viguros. — E figura domnului de Monte-Cristo! exclama Villefort cu ochi buimaci. — Nu e înca nici ea, domnule procuror regal; cauta mai bine si mai departe. — Glasul! glasul acesta, — unde l-am auzit eu pentru întâia data? — L-ai auzit pentru întâia data la Marsilia, acum 23 de ani, în ziua casatoriei dumitale cu domnisoara de Saint-Méran. Cerceteaza în dosar. — Nu esti Busoni? nu esti Monte-Cristo? Doamne, esti dusmanul acela tainuit, neîndurator, ucigator! Am facut ceva împotriva dumitale, la Marsilia — o, nenorocitul de mine! — Da, ai dreptate, asa este, spuse contele încrucisându-si bratele pe pieptu-i lat; cerceteaza! cerceteaza! — Dar ce ti-am facut? exclama Villefort a carui minte începea sa pluteasca pe limita unde mintea se confunda cu dementa, în negura care nu mai e vis si care nu e înca trezire. Ce ti-am facut? Spune! vorbeste. — M-ai condamnat la moarte înceata si hidoasa, l-ai ucis pe parintele meu, mi-ai rapit iubirea dimpreuna cu libertatea, si fericirea dimpreuna cu iubirea. — Cine esti dumneata? cine esti? — Eu sunt spectrul unui nenorocit pe care l-ai înmormântat în carcerile castelului If. Acestui spectru, scapat în sfârsit din mormânt, Dumnezeu i-a pus masca lui Monte-Cristo si l-a acoperit cu diamante si aur ca sa nu-l recunosti decât astazi. — O, te recunosc! te recunosc! spuse procurorul regal; tu esti... — Sunt Edmond Dantès. — Esti Edmond Dantès? striga procurorul regal apucându-l pe conte de mâna. Atunci, vino! Si-l trase pe scara pe care Monte-Cristo îl însoti, uimit, nestiind unde îl ducea procurorul regal si presimtind o noua catastrofa. — Uite, Edmond Dantès, spuse acesta aratând contelui cadavrul nevestei si trupul fiului; uite, priveste: esti razbunat? Monte-Cristo se îngalbeni în fata napraznicei privelisti; întelese ca a depasit drepturile razbunarii; întelese ca nu mai putea spune: — Dumnezeu este de partea mea si cu mine. Se zvârli, cu un sentiment de neliniste extraordinara peste corpul copilului, îi redeschise ochii, îi pipai pulsul si fugi cu el în camera Valentinei, pe care o încuie de doua ori. — Copilul meu! striga Villefort. A luat cadavrul copilului meu! O, blestem! nenorocire! moarte tie! Si vru sa se napusteasca pe urma lui Monte-Cristo, dar simti, ca într- un vis, ca picioarele sale capata radacini, ochii i se dilatara de aproape sa-i zdrobeasca orbitele, degetele înfipte în carnea pieptului se afundara treptat pâna când sângele îi înrosi unghiile; vinele tâmplelor se umflara de duhuri clocotitoare care ridicara bolta prea strâmta a craniului înecându-i creierul într-un potop de foc. Fixitatea dura câteva minute pâna când napraznica zdruncinare a mintii se desavârsi. Scoase atunci un strigat puternic, urmat de o lunga hohotire de râs, si se repezi pe scari. Peste un sfert de ceas camera Valentinei se redeschise, si contele de Monte-Cristo se arata din nou. Palid, cu ochi posomorâti, cu pieptul sugrumat — trasaturile chipului sau, de obicei asa de calm si nobil, erau descompuse de durere. Tinea în brate copilul, caruia nici un ajutor n-a putut sa-i redea viata. Puse un genunchi pe parchet si-l aseza cu religiozitate lânga mama lui, cu capul pe pieptul ei. Apoi, ridicându-se, iesi si întâlnind un servitor pe scara, îl întreba: — Unde e domnul de Villefort? Fara sa raspunda, servitorul întinse mâna în directia gradinii. Monte-Cristo coborî peronul, înainta spre locul aratat si-l vazu pe Villefort, în mijlocul servitorilor sai, cu o cazma în mâna sapând pamântul cu înversunare. — Nu e înca aici, spunea el, nu e înca aci! Si sapa mai departe. Monte-Cristo se apropie de el si spuse în soapta, cu tonul aproape umil: — Domnule, ai pierdut un fiu, dar... Villefort îl întrerupse; nici nu ascultase, nici nu auzise. — O, îl voi regasi! spuse el; oricât ai pretinde ca nu e aci, îl voi regasi, chiar de ar trebui sa-l caut pâna în ziua judecatii din urma. Monte-Cristo se trase înapoi cu groaza. — E nebun! spuse el. Si, ca si cum s-ar fi temut ca zidurile casei blestemate sa nu se prabuseasca peste el, fugi în strada, îndoindu-se pentru prima oara ca avusese dreptul sa faca ce-a facut. — Destul! destul! spuse el; sa-l salvam pe cel din urma. Înapoindu-se acasa, Monte-Cristo îl întâlni pe Morrel care ratacea prin palatul de la Champs-Elysées, tacut ca o umbra ce asteapta momentul hotarât de Dumnezeu pentru a reintra în mormânt. — Pregateste-te, Maximilien, îi spuse el zâmbind; mâine parasim Parisul. — Nu mai aveti nimic de facut aci? întreba Morrel. — Nu, raspunse Monte-Cristo, si sa dea Domnul sa nu fi facut prea mult. XXXVIII PLECAREA Evenimentele care se desfasurasera preocupau tot Parisul. Emmanuel si sotia sa si le istoriseau cu o uimire foarte naturala, în salonasul lor din strada Meslay; ei faceau o apropiere între catastrofele, deopotriva subite si neasteptate, care lovisera pe Morcerf, pe Danglars si pe Villefort. Maximilien, care venise la ei în vizita, îi asculta sau, mai bine zis, asista la conversatia lor, cufundat în insensibilitatea-i obisnuita. — Într-adevar, spunea Julie, nu s-ar parea, Emmanuel, ca toti oamenii acestia, bogati si asa de fericiti ieri, uitasera — în calculul pe care îsi cladisera norocul, fericirea si consideratia — rolul geniului rau si ca acesta, ca si zânele haine din povestile lui Perrault, neglijând sa-l invite la o nunta sau la un botez, s-a ivit deodata razbunator? — Câte dezastre! spunea Emmanuel, gândindu-se la Morcerf si la Danglars. — Câte suferinte! spunea Julie amintindu-si de Valentine pe care, cu instinct de femeie, nu vroia s-o numeasca în fata fratelui sau. — Daca Dumnezeu i-a lovit, glasui Emmanuel, înseamna ca Dumnezeu, care este bunatatea suprema, n-a gasit nimic în trecutul acestor oameni care sa merite usurarea pedepsei; înseamna ca oamenii acestia erau blestemati. — Nu esti prea cutezator în judecata ta, Emmanuel? întreba Julie. Când tatal meu, cu pistolul în mâna, era gata sa-si zboare creierii, daca cineva ar fi spus, cum spui tu acum: "Omul acesta si-a meritat pedeapsa" — acest cineva nu s-ar fi înselat? — Da, dar Dumnezeu nu a îngaduit ca parintele nostru sa sucombe, asa cum n-a îngaduit ca Abraham sa-si jertfeasca fiul. Patriarhului, ca si noua, el i-a trimis un înger care a retezat la jumatatea drumului aripile mortii. Abia rostise cuvintele acestea, si clopotul suna. Portarul anunta ca soseste o vizita. Aproape în aceeasi clipa se deschise usa salonului si contele de Monte- Cristo aparu în prag. Cei doi tineri scoasera un strigat de bucurie. Maximilien îsi înalta capul, si apoi îl lasa iarasi în piept. — Maximilien, am venit la tine, spuse contele fara sa arate ca remarca impresiile felurite pe care prezenta sa le producea amfitrionilor. — La mine? întreba Morrel trezindu-se parca dintr-un vis. — Da, spuse Monte-Cristo; nu ne-am înteles ca te iau cu mine si nu te-am prevenit sa fii gata? — Iata-ma, glasui Maximilien; venisem sa le spun bun ramas. — Si unde mergeti, domnule conte? întreba Julie. — Mai întâi la Marsilia, doamna. — La Marsilia? repetara împreuna cei doi tineri. — Da, si-l iau pe fratele dumitale. — O, domnule conte, redati-ni-l vindecat! exclama Julie. Morrel întoarse capul pentru a-si ascunde roseata. — Asadar, ati bagat de seama ca era suferind? întreba contele. — Da, raspunse tânara femeie, si mi-e teama sa nu se plictiseasca cu noi. — Îl voi distra eu, relua contele. — Sunt gata, domnule, spuse Maximilien. Adio, dragii mei; adio Emmanuel; adio Julie! — Cum, adio? exclama Julie; pleci asa, fara pregatiri, fara pasaport? — Amânarile dubleaza mâhnirea despartirilor, spuse Monte-Cristo, si sunt sigur ca Maximilien a avut grija de toate preparativele; îl sfatuisem. — Am pasaportul, iar cuferele mele sunt facute, declara Morrel cu linistea- i monotona. — Prea bine, glasui Monte-Cristo zâmbind; se recunoaste exactitatea unui bun soldat. — Si ne parasesti asa, numaidecât? întreba Julie. Nu ne daruiesti o zi, un ceas? — Trasura mea asteapta la poarta, doamna; trebuie sa fiu la Roma peste cinci zile. — Dar Maximilien nu merge la Roma? întreba Emmanuel. — Merg oriunde va vroi contele sa ma duca, spuse Maximilien cu un zâmbet trist; pentru înca o luna îi apartin. — O, cu ce ton spune el acestea, domnule conte! — Maximilien ma însoteste, glasui contele cu amabililatea-i convingatoare, asa ca puteti fi linistita în privinta fratelui dumneavoastra. — Adio, surioara! repeta Morrel Adio, Emmanuel! — Îmi sfâsie inima cu nepasarea lui, spuse Julie. Maximilien, Maximilien, tu ne ascunzi ceva. — O sa-l vedeti înapoindu-se zglobiu si bucuros, declara Monte-Cristo. Maximilien zvârli lui Monte-Cristo o privire aproape dispretuitoare, aproape iritata. — Sa plecam! spuse contele. — Domnule conte, înainte de a pleca — spuse Julie — îngaduiti-mi sa va spun tot ce deunazi... — Doamna, raspunse contele luându-i mâinile, tot ce îmi vei spune nu va pretui niciodata atât cât citesc în ochii dumitale, cât inima dumitale a gândit si a mea a simtit. Asemenea binefacatorilor din romane, ar fi trebuit sa plec fara a va mai vedea; virtutea aceasta era însa mai presus de puterile mele, deoarece eu sunt un om slab si vanitos, deoarece privirea umeda, bucuroasa si iubitoare a semenilor mei, îmi face, bine. Acum plec si împing egoismul pâna la a va spune: sa nu ma uitati, dragii mei, caci probabil nu ma veti mai vedea. — Nu va vom mai vedea? exclama Emmanuel în timp ce doua lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii Juliei. Nu va vom mai vedea? Dar pe noi nu ne paraseste un om, ci un Dumnezeu, si înseamna ca acest Dumnezeu se urca la cer dupa ce s-a aratat pe pamânt pentru a face bine. — Nu spuneti asta, glasui repede Monte-Cristo, dragii mei, sa nu spuneti niciodata asta; zeii nu fac niciodata rau, zeii se opresc acolo unde vor! Hazardul nu este mai tare decât ei, si, dimpotriva, ei stapânesc hazardul. Nu, Emmanuel, eu sunt un om si admiratia dumitale este neîntemeiata, asa cum cuvintele dumitale sunt un sacrilegiu. Si, apasând pe buze mâna Juliei care se repezi în bratele lui, întinse cealalta mâna lui Emmanuel; apoi, smulgându-se din casa aceasta, cuib dulce în care fericirea era musafir, îl atrase dupa el, cu un semn, pe Maximilien care porni pasiv, insensibil si consternat, asa cum era de la moartea Valentinei. — Redati fratelui meu bucuria! sopti Julie la urechea lui Monte-Cristo. Monte-Cristo îi strânse mâna, asa cum i-o strânsese cu unsprezece ani înainte, pe scara ce ducea la cabinetul lui Morrel. — Te mai încrezi în Simbad marinarul? o întreba el zâmbind. — O, da! — Atunci dormi în tihna si în încrederea Domnului. Precum am spus, trasura astepta; patru cai vigurosi îsi zburleau coamele si izbeau în caldarâm cu nerabdare. Ali astepta lânga peron, cu figura lucie de sudoare; parea ca vine de la un drum lung. — Ei, ai fost la batrân? îl întreba contele în limba araba. Ali facu semn ca da. — Si i-ai desfacut scrisoarea sub ochi, precum îti poruncisem? — Da, repeta sclavul cu respect. — Si ce a spus sau, mai bine zis, ce-a facut? Ali se aseza în bataia lunii, astfel ca stapânul sa-l poala vedea si, imitând cu inteligenta-i asa de devotata fizionomia batrânului, închise ochii cum facea Noirtier când vroia sa spuna: Da. — Bine, accepta, glasui Monte-Cristo; sa plecam. Abia scosese cuvântul acesta si trasura gonea, iar caii scoteau din caldarâm o pulbere de scântei. Maximilien se aseza în ungherul sau fara sa rosteasca un cuvânt. Trecu o jumatate de ceas. Caleasca se opri deodata; contele trasese de snurul de matase care era legat de degetul lui Ali. Nubianul coborî si deschise usa. Noaptea scânteia de stele. Se aflau pe dâmbul Villejuif, platoul de unde Parisul, ca o mare posomorâta, îsi agita milioanele de lumini ce par valuri fosforescente; valuri într-adevar, valuri mai zgomotoase, mai pasionate, mai mobile, mai furioase, mai lacome decât acelea ale oceanului iritat, valuri care nu cunosc calmul, asa cum nu cunosc nici valurile marii întinse, valuri care se ciocnesc mereu, care spumega mereu, care se afunda mereu. Contele ramase singur si, la un semn al lui, trasura înainta câtiva pasi. Atunci privi îndelung, cu bratele pe piept, cuptorul unde se topesc, se chircesc si se modeleaza acele idei care tâsnesc din abisul clocotitor ca sa agite lumea. Apoi, dupa ce-si atinti bine privirea puternica asupra Babilonului care predispune la vis pe poetii religiosi ca si pe materialistii ironici: — Oras mare, sunt mai putin de sase luni de când am strabatut portile tale! murmura el înclinându-si capul si împreunându-si mâinile ca si cum s-ar fi rugat. Cred ca spiritul lui Dumnezeu m-adusese aci si el ma ia acum triumfator; am încredintat taina prezentei mele între zidurile tale acestui Dumnezeu care singur a putut citi în inima mea; numai el stie ca ma retrag fara ura si fara trufie, dar nu fara regrete; numai el stie ca n-am întrebuintat nici pentru mine, nici pentru cauze sterpe, forta pe care mi-o încredintase. Oras mare, în sânul tau palpitând, am gasit ceea ce cautam; miner rabdator, ti-am scormonit maruntaiele ca sa scot la iveala raul; acum opera mea este îndeplinita, misiunea mea este terminata; acum tu nu-mi mai poti oferi nici bucurii, nici dureri. Adio, Paris, adio! Privirea lui se plimba înca peste vasta câmpie, ca aceea a unui geniu nocturn, apoi, trecându-si mâna pe frunte, se urca din nou în trasura care se închise si disparu curând în partea cealalta a dâmbului, într-un vârtej de pulbere si zgomot. Facura doua leghe fara sa rosteasca un cuvânt. Morrel visa, Monte- Cristo se uita la el: — Morrel, îi spuse contele, îti pare rau ca m-ai urmat? — Nu, domnule conte; dar sa parasesc Parisul... — Daca mi-as fi închipuit ca fericirea te asteapta la Paris, Morrel, te-as fi lasat acolo! — La Paris se odihneste Valentine, si a parasi Parisul înseamna a o pierde pentru a doua oara. — Maximilien, spuse contele, prietenii pe care i-am pierdut nu se odihnesc în pamânt, ei sunt îngropati în inima noastra, si Dumnezeu a vroit astfel pentru ca noi sa fim întotdeauna însotiti de ei. Eu am doi prieteni care ma întovarasesc totdeauna: unul este cel care mi-a dat viata, altul e cel care mi-a dat inteligenta. Spiritul amândurora traieste în mine. Îi consult când ma îndoiesc de ceva, iar daca am facut vreun bine, datorez binele acesta sfaturilor lor. Consulta glasul inimii dumitale, Morrel, si întreab-o daca ai dreptul sa-mi arati figura aceasta rautacioasa. — Prietene, spuse Maximilien, glasul inimii mele e tare trist si nu-mi anunta decât nenorociri. — Aceasta e caracteristica spiritelor slabite; ele vad totul printr-un zabranic; sufletul îsi faureste singur orizonturile; sufletul dumitale este posomorât si el îti înfatiseaza un cer furtunos. — Poate ca aveti dreptate, glasui Maximilien. Si recazu în reveria lui. Calatoria urma cu acea minunata iuteala care era una din puterile contelui; orasele treceau ca niste umbre; arborii scuturati de primele vânturi ale toamnei veneau parca în întâmpinarea lor ca niste uriasi besmetici, si fugeau repede de îndata ce-i ajungeau. A doua zi dimineata sosira la Châlons unde îi astepta vaporul contelui; fara sa piarda o clipa, transportara trasura pe bord; cei doi calatori se îmbarcasera. Vaporul era croit pentru cursa si semana cu o piroga indiana; cele doua roti ale lui pareau doua aripi cu care atingea suprafata apei ca o pasare calatoare; Morrel avea senzatia de betie a vitezei; si, uneori, vântul, care îi flutura parul, parea gata pentru un moment sa-i alunge norii de pe frunte. Pe masura ce contele se departa de Paris, o seninatate aproape supraomeneasca parea ca îl învaluie ca o aureola. Ai fi zis ca e un exilat care se înapoiaza în patrie. Curând, aparu în fata ochilor lor Marsilia, alba, calduta, vie; Marsilia, sora mai mica a Tyrului si a Cartaginei, si care a urmat acestora în stapânirea Mediteranei; Marsilia, mereu mai tânara în masura în care îmbatrâneste. Pentru amândoi turnul rotund, fortul Saint-Nicolas, primaria, portul cu cheiuri de caramizi, unde se jucasera când erau copii, înfatisa aspecte bogate în amintiri. De aceea, de comun acord, se oprira amândoi pe Cannebière. O nava pleca spre Alger: coletele, pasagerii îngramaditi pe punte, multimea rudelor, a prietenilor care îsi luau bun ramas, care strigau si plângeau, spectacol totdeauna emotionant chiar pentru cei ce asista zilnic la el — toate acestea nu-l putura abate pe Maximilien de la o idee care îi venise în momentul când a pus piciorul pe lespezile late ale cheiului. — Uite, spuse el apucându-l pe Monte-Cristo de brat, uite locul unde s-a oprit parintele meu când Faraonul a intrat în port; aci bunul om pe care l-ati salvat de la moarte si de la necinstire s-a aruncat în bratele mele; simt înca întiparirea lacrimilor lui pe chipul meu si el nu plângea singur, ci multi oameni plângeau vazându-ne. Monte-Cristo zâmbi. — Eu ma aflam acolo, spuse el aratând lui Morrel unghiul unei strazi. În momentul când rostea cuvintele acestea, se auzi în directia indicata de conte un geamat dureros si vazura o femeie care facea semn unui calator de pe nava ce pleca. Femeia era voalata; Monte-Cristo o urmari din ochi cu o emotie cu care Morrel ar fi observat-o usor daca, spre deosebire de conte, ochii lui ar fi fost fixati asupra vasului. — Doamne, nu ma însel! exclama Morrel. Tânarul acela care saluta, tânarul acela în uniforma, e Albert de Morcerf! — Da, spuse Monte-Cristo; îl recunoscusem. — Cum l-ati recunoscut? dumneavoastra priveati în directia opusa. Contele zâmbi, asa cum facea când nu vroia sa raspunda. Si ochii lui se îndreptara iarasi asupra femeii voalate, care disparu la coltul strazii. Atunci se întoarse. — Scumpe prietene, îi spuse el lui Maximilien, n-ai nimic de facut în orasul acesta? — Ba da: sa plâng la mormântul parintelui meu, raspunse Morrel înabusit. — Ei bine, du-te si asteapta-ma acolo; voi veni sa te iau. — Ma parasiti? — Da... Am si cu de facut o vizita pioasa. Mâna lui Morrel cazu în mâna pe care i-o întindea contele; apoi cu o miscare din cap, a carei melancolie nu s-ar putea exprima, se desparti de conte si se îndrepta spre partea de est a orasului. Monte-Cristo îl lasa pe Maximilien sa se departeze, ramânând pe loc pâna când acesta disparu, apoi se îndrepta spre Allées des Meilhan pentru a regasi casuta pe care începutul acestei povestiri a facut-o, desigur, familiara cititorilor nostri. Casa se înalta înca la umbra marii alei de tei care serveste de promenada marsiliezilor, tapetata cu perdele vaste de vita ce-si încrucisau pe piatra îngalbenita de soarele arzator al sudului bratele înnegrite si uscate de vârsta. Doua trepte de piatra, tocite de frecarea picioarelor, duceau la poarta principala, poarta facuta din trei scânduri care niciodata nu cunoscusera cleiul si vopseaua, asteptând cu rabdare ca umezeala sa le împreune din nou. Încântatoare în ciuda vechimii, voioasa în ciuda mizeriei vadite, casa era la fel ca pe vremea când locuia într-însa batrânul Dantès. Atât numai ca batrânul locuia la mansarda, iar contele pusese acum întreaga casa la dispozitia lui Mercédès. Aici a intrat femeia cu voal lung pe care Monte-Cristo a vazut-o departându- se de vasul ce pleca; închidea poarta în momentul când el aparea la coltul unei strazi, astfel o vazu disparând aproape în clipa când o regasi. Pentru el treptele tocite erau cunostinte vechi; stia mai bine decât oricine sa deschida poarta veche a carei clanta launtrica era ridicata de un piron. De aceea intra fara sa bata, fara sa anunte, ca un prieten, ca un musafir. La capatul unei alei, pavata cu caramizi, se deschidea, plina de caldura, de soare si lumina, o gradinita — aceeasi unde, la locul indicat, Mercédès gasise suma; din pragul portii de la strada se zareau primii arbori ai gradinii. Când ajunse în prag, Monte-Cristo auzi un oftat care semana cu o hohotire de plâns: oftatul îi îndruma privirea si sub o bolta de iasomie cu frunzis des si cu flori lungi de purpura, o zari pe Mercédès stând încovoiata si plângând. Ea îsi ridicase voalul si singura în fata cerului, cu chipul ascuns în palme, dadea frâu liber suspinelor si hohotirilor înfrânte atâta timp de prezenta fiului. Monte-Cristo înainta câtiva pasi; nisipul scârtâi sub picioarele lui. Mercédès înalta capul si scoase un strigat de spaima vazând în fata ei un barbat. — Doamna, glasui contele, nu mai este în puterea mea sa va aduc fericirea, însa va ofer consolare: veti binevoi s-o acceptati ca venind din partea unui prieten? — Sunt într-adevar tare nefericita, raspunse Mercédès. Sunt singura pe lume... Nu-l aveam decât pe fiul meu, si el m-a parasit. — A facut bine doamna, spuse contele; e o inima nobila. A înteles ca orice om datoreaza un tribut patriei: unii talentul, altii harnicia; unii noptile de veghe, altii sângele. Ramânând cu dumneavoastra si-ar fi uzat viata devenita inutila si nu s-ar fi putut obisnui cu durerile dumneavoastra. Ar fi devenit dusmanos din neputinta. Va deveni mare si puternic luptând împotriva adversitatii, pe care o va schimba în fericire. Lasati-l sa construiasca viitorul dumneavoastra, al amândorura, doamna; îndraznesc sa va fagaduiesc ca acest viitor e în mâini sigure. — O, eu n-am sa ma bucur de fericirea despre care vorbiti si pe care ma rog din adâncul sufletului, lui Dumnezeu, sa i-o acorde! spuse biata femeie clatinând din cap cu tristete. Atâtea lucruri s-au zdrobit în mine si în jurul meu încât ma simt aproape de mormânt. Ati facut bine, domnule conte, ca m-ati reapropiat de locul unde am fost asa de fericita; oamenii trebuie sa moara acolo unde au fost fericiti. — Doamna, glasui Monte-Cristo, cuvintele dumneavoastra cad amare si arzatoare peste inima mea, cu atât mai amare si mai arzatoare cu cât aveti dreptate sa ma urâti; eu v-am pricinuit toate nenorocirile: de ce nu ma deplângeti în loc sa ma acuzati? M-ati face în felul acesta si mai nefericit... — Sa te urasc, sa te acuz, Edmond?... Sa urasc, sa acuz pe omul care a salvat viata fiului meu, caci, — nu-i asa? — în intentia dumitale fatala si sângeroasa era sa-i ucizi domnului de Morcerf fiul cu care el se mândrea? O, uita-te la mine si ai sa vezi daca gasesti urma unei mustrari! Contele îsi înalta privirea si o opri asupra lui Mercédès care, ridicata pe jumatate, întindea spre el mâinile. — O, uita-te la mine! continua ca cu un simtamânt de profunda melancolie. Astazi se poate suporta stralucirea ochilor mei; nu mai e vremea când zâmbeam lui Edmond Dantès care ma astepta la fereastra mansardei acesteia unde locuia batrânul lui parinte... De atunci s-au scurs multe zile dureroase, care au sapat o prapastie între mine si vremea aceea. Sa te acuz, Edmond, sa te urasc, dragul meu? Nu; pe mine ma acuz si ma urasc. O, ticaloasa se sunt! exclama ea împreunându-si mâinile si înaltându-si ochii la cer. Am fost pedepsita... Aveam religia, inocenta, iubirea, aceste întreite fericiri îngeresti — si, ticaloasa ce sunt, m-am îndoit de Dumnezeu! Monte-Cristo facu un pas spre ea si întinse mâna în tacere. — Nu, spuse ea retragându-si mâna cu blândete; nu, dragul meu, nu ma atinge. M-ai crutat si, cu toate acestea, dintre toti cei pe care i-ai lovit, eu eram cea mai vinovata. Ceilalti au procedat din ura, din lacomie, din egoism; eu, din lasitate. Ei doreau, mie mi-a fost frica. Nu, nu-mi strânge mâna Edmond; te gândesti la un cuvânt afectuos; simt; nu-l spune: pastreaza- l pentru alta, eu nu mai sunt vrednica. Uite... (îsi descoperi toata fata) uite, nenorocirea mi-a încaruntit parul; ochii mei au varsat atâtea lacrimi încât sunt încercuiti de vine violete; fruntea mea se zbârceste. Dumneata, dimpotriva, Edmond, esti tot tânar, frumos, mândru, asta pentru ca dumneata ai avut credinta; pentru ca ai avut forta; pentru ca te-ai sprijinit în Dumnezeu, si Dumnezeu te-a sustinut. Eu am fost lasa, am renegat; Dumnezeu m-a parasit, si iata-ma. Mercédès izbucni în lacrimi; inima femeii se zdrobea, asaltata de amintiri. Monte-Cristo îi lua mâna si o saruta cu respect; dar ea simti ca sarutul era fara ardoare, asemanator celui pe care contele l-ar fi depus pe mâna de marmura a statuii unei sfinte. — Sunt existente predestinate, al caror întreg viitor e zdrobit de cea dintâi greseala, urma ea. Te credeam mort, ar fi trebuit sa mor si eu; caci la ce mi-a slujit viata, purtând vesnic doliul dumitale în inima? A facut dintr-o femeie de 39 de ani, una de cincizeci, atâta tot. La ce a servit faptul ca, recunoscându-te numai eu, am salvat doar viata fiului meu? Nu trebuia sa salvez, oricât de vinovat ar fi fost si pe omul cu care acceptasem sa ma marit? Totusi l-am lasat sa moara; mai mult decât atât, am contribuit la moartea lui prin nesimtirea mea lasa, prin dispretul meu, neamintindu- mi, nevroind sa-mi amintesc ca pentru mine devenise sperjur si tradator. La ce serveste, în sfârsit, ca l-am însotit pe fiul meu pâna aici, din moment ce îl parasesc, din moment ce îl las sa plece singur, din moment ce îl predau tinutului mistuitor al Africii? O, îti spun, am fost lasa; mi-am renegat iubirea si, ca toti renegatii, aduc nenorocire tuturor celor care ma înconjoara. — Nu, Mercédès, glasui Monte-Cristo; nu; recapata-ti, cu privire la dumneata, o mai buna parere. Nu; esti o femeie nobila si sfânta, si m-ai dezarmat prin durerea dumitale; dar, dinapoia mea, invizibil, necunoscut, suparat, se afla Dumnezeu al carui simplu mandatar eram eu si care n-a vroit sa retina trasnetul pe care îl azvârlisem. O, ma rog fierbinte acestui Dumnezeu, la picioarele caruia ma prostern de zece ani, în fiecare zi, îti jur pe acest Dumnezeu ca îti jertfisem viata si, o data cu ea, proiectele mele. Dar — îti spun cu mândrie Mercédès — Dumnezeu avea nevoie de mine, si am trait. Examineaza trecutul, examineaza prezentul, cauta sa ghicesti viitorul si vezi daca eu nu sunt instrumentul Domnului; cele mai groaznice nenorociri, cele mai crude, suferinte, parasirea tuturor celor care ma iubeau, persecutia celor care nu ma cunosteau, iata prima parte a vietii mele; apoi, deodata, dupa captivitate, singuratate, mizerie, — aerul, libertatea, o avere asa de stralucitoare, de considerabila, de nemasurata încât ar fi trebuit sa fiu orb pentru a nu ma gândi ca Dumnezeu mi-o trimitea cu un scop mare. Din momentul acela averea mi s-a parut un sacerdotiu; din momentul acela nici un gând al meu n-a mai fost pentru viata aceasta, al carei farmec dumneata, biata femeie, l-ai gasit uneori; nici o ora de calm, nici una. Ma simteam împins ca norul de foc ce trece pe cer pentru a se duce sa arda orasele blestemate. Asemenea capitanilor aventurosi, care se îmbarca pentru o calatorie primejdioasa, care planuiesc o expeditie periculoasa, eu pregateam merindele, încarcam armele, gramadeam mijloacele de atac si de aparare, deprinzându-mi trupul cu cele mai violente exercitii, sufletul cu izbiturile cele mai grele, instruindu-mi bratul sa ucida, ochii sa vada suferinta, gura sa zâmbeasca la cele mai cumplite înfatisari; din bun, din încrezator, din uituc ce eram, am devenit razbunator, fatarnic, rau, sau, mai bine zis, impasibil ca fatalitatea surda si oarba. Atunci m-am napustit pe drumul ce mi se deschisese, am strabatut spatiul, am atins tinta: nenorocire celor pe care i-am întâlnit în cale! — Destul! destul, Edmond! spuse Mercédès. Te rog sa crezi ca aceea care te-a putut recunoaste, a putut de asemeni sa te înteleaga. Edmond, aceea care a stiut sa te recunoasca, care a putut sa te înteleaga, te-ar fi admirat chiar daca, întâlnind-o în cale, o striveai ca pe un vierme! Asa cum o prapastie este între mine si trecut, tot asa o prapastie este între dumneata si ceilalti oameni, iar cel mai dureros chin pentru mine — îti spun — e sa te compar cu ei; caci nu exista nimic pe lume deopotriva cu dumneata, nimic care sa-ti semene. Acum, Edmond, spune-mi adio si sa ne despartim. — Înainte de a ne desparti, ce doresti Mercédès? întreba Monte-Cristo. — Nu doresc decât un lucru, Edmond: sa fie fericit fiul meu. — Roaga-te Domnului care, singur, tine viata oamenilor în mâna, sa abata moartea de la el, iar eu am grija de rest. — Îti multumesc, Edmond. — Dar dumneata, Mercédès? — Eu nu am nevoie de nimic, eu traiesc între doua morminte: unul al lui Edmond Dantès, mort de mult; îl iubeam. Cuvântul acesta nu mai sta bine pe buzele mele ofilite, dar inima mea îsi aminteste înca si, pentru nimic în lume, n-as vrea sa pierd aceasta amintire a inimii. Celalalt este al unui om pe care Edmond Dantès l-a ucis; aprob crima, dar sunt datoare sa ma rog pentru mort. — Fiul dumitale va fi fericit, doamna, repeta contele. — În cazul acesta voi fi si cu fericita, pe cât voi putea. — Dar, în sfârsit, ce vei face? Mercédès zâmbi cu tristete. — Daca ti-as spune ca voi trai în locurile acestea, asa cum traia Mercédès de altadata, adica lucrând, nu m-ai crede; nu mai stiu decât sa ma rog, însa n-am nevoie sa muncesc; micul tezaur îngropat de dumneata a fost regasit în locul pe care l-ai indicat. Ca oamenii vor cauta sa stie cine sunt, ca se vor întreba ce fac, ca nu vor sti cum traiesc, — ce are a face? Aceasta e o chestiune care ne priveste pe noi, pe Dumnezeu, pe dumneata si pe mine. — Mercédès, spuse contele, nu te dojenesc, dar ai exagerat sacrificiul parasind toata averea adunata de domnul de Morcerf, si din care jumatate revenea de drept economiei si vigilentei dumitale. — Vad ce vrei sa-mi propui; dar nu pot accepta. Edmond, fiul meu mi-ar interzice. — De aceea ma voi feri sa fac pentru dumneata ceva care sa nu aiba aprobarea domnului Albert de Morcerf. Am sa aflu intentiile lui si am sa ma supun lor. Dar daca el accepta ceea ce vreau sa fac, îl vei imita fara sila? — Edmond, stii ca eu nu mai sunt o faptura care gândeste; în ce priveste hotarârea, nu am alta decât aceea de a nu lua niciodata o hotarâre. Dumnezeu m-a zguduit asa de puternic în vijeliile lui, încât am pierdut vointa. Ma simt în mâinile lui ca o pasarica în ghearele uliului. Devreme ce traiesc, înseamna ca el nu vrea sa mor. Daca îmi trimite ajutoare, înseamna ca El vrea, si le voi primi. — Ia seama, doamna, glasui Monte-Cristo, nu în felul acesta poate fi adorat Dumnezeu. Dumnezeu vrea sa fie înteles si sa i se discute puterea: de aceea ne-a dat libera judecata. — Nenorocitule, exclama Mercédès, nu-mi vorbi astfel; daca mi-as închipui ca Dumnezeu mi-a dat libera judecata, ce mi-ar mai ramâne ca sa scap de deznadejde? Monte-Cristo se îngalbeni usor si îsi coborî capul, zdrobit de violenta durerii ei. — Nu vrei sa-mi spui la revedere? întreba el întinzându-i mâna. — Ba da, îti spun la revedere, raspunse Mercédès aratându-i cerul cu solemnitate; asta îti dovedeste ca mai nadajduiesc. Si dupa ce atinse mâna contelui cu mâna ei înfiorata, Mercédès fugi pe scara si disparu din ochii lui. Monte-Cristo iesi atunci, încetisor, din casa si porni iar spre poarta. Dar Mercédès nu-l vazu departându-se, desi statea la fereastra odaitei parintelui Dantès. Ochii cautau în zare vasul care îi ducea fiul spre oceanul imens. E drept ca glasul ei murmura în soapta, parca fara de voia ei: — Edmond! Edmond! Edmond! XXXIX TRECUTUL Contele iesi cu sufletul mâhnit din casa unde o lasa pe Mercédès, probabil pentru a nu o mai vedea niciodata. De la moartea micului Edouard, o mare schimbare se produsese în Monte-Cristo. Ajuns în culmea razbunarii, pe panta lenta si întortocheata pe care o urmase, a vazut de partea cealalta a muntelui prapastia îndoielii. Mai mult decât atât; conversatia pe care o avusese cu Mercédès a trezit atâtea amintiri în inima sa, încât si amintirile aveau nevoie sa fie combatute. Un barbat de conditia contelui nu putea sa pluteasca multa vreme în melancolia aceasta care poate sa fie prielnica spiritelor de rând, dându-le o originalitate aparenta, dar ucide sufletele superioare. Contele îsi spuse ca, daca a ajuns aproape de punctul de a se dojeni singur, înseamna ca în calculele lui s-a strecurat o eroare. "Privesc gresit trecutul, spuse el, si nu e cu putinta sa ma fi înselat astfel. Cum, — continua el — scopul pe care mi-l propusesem era un scop nesabuit? Cum, timp de zece ani am mers pe un drum gresit? Cum, o ora e de ajuns pentru a dovedi arhitectului ca opera tuturor sperantelor sale a fost o opera, daca nu imposibila, cel putin pagâna? Nu vreau sa ma obisnuiesc cu ideea aceasta, ea mi-ar lua mintea. Ceea ce lipseste judecatilor mele de astazi e aprecierea exacta a trecutului, deoarece îl revad la capatul celalalt al orizontului. Pe masura ce înaintam, trecutul se sterge în urma noastra ca un peisaj prin care trecem. Mi se întâmpla ceea ce se întâmpla oamenilor care s-au ranit în vis: îsi privesc si îsi simt rana, dar nu-si aduc aminte ca au primit-o. Haida-de, omule regenerat; haida-de, bogat extravagant; haida-de, adormitule trezit; haida-de, vizionarule atotputernic; haida-de, milionarule nebiruit; priveste pentru o clipa funesta perspectiva a vietii jalnice si flamânde; porneste din nou pe drumurile pe unde te-a împins fatalitatea, te-a dus nenorocirea, te-a primit deznadejdea; prea multe diamante, prea mult aur si prea multa fericire stralucesc astazi pe sticlele oglinzii prin care Monte-Cristo se uita la Dantès; ascunde diamantele, pângareste aurul, alunga razele; bogat, regaseste-l pe sarac; liber, regaseste-l pe prizonier; reînviat, regaseste cadavrul". Si, spunându-si acestea, Monte-Cristo mergea pe strada Caisserie. Era strada prin care acum douazeci si patru de ani fusese condus de o garda tacuta si nocturna; casele, cu înfatisare zâmbitoare si însufletita, erau în noaptea aceea mohorâte, mute si zavorâte. — Cu toate acestea sunt aceleasi, murmura Monte-Cristo; atât numai ca atunci era noapte si azi e plina zi; soarele lumineaza totul si face ca totul sa fie voios. Coborî pe chei prin strada Saint-Laurent si înainta spre depozit; era locul unde fusese îmbarcat. O barca de promenada trecea cu polog de pânza. Monte-Cristo îl chema pe patron, care înainta imediat spre el cu graba vâslasilor care adulmeca un chilipir. Timpul era minunat, calatoria a fost o sarbatoare... Soarele cobora la orizont, rosu si învapaiat, în valurile care se incendiau la apropierea lui; marea, neteda ca o oglinda, se brazda uneori sub salturile pestilor care, urmariti de vreun dusman ascuns, zvâcneau din apa spre a cere ajutor altui element; în sfârsit, în zare se vedeau trecând, albe si gratioase ca niste pescarusi calatori, barcile pescarilor care merg la Martigues, sau corabiile comerciale încarcate pentru Corsica ori pentru Spania. În ciuda cerului frumos, a barcilor cu forme gratioase, a luminii aurii care inunda peisajul, contele, înfasurat în mantaua sa, îsi reamintea, unul câte unul, toate amanuntele cumplitei calatorii; lumina unica si izolata arzând la catalani, vederea castelului If care îi arata unde-i dus, lupta cu jandarmii când a vrut sa se napusteasca în mare, deznadejdea când s-a simtit învins si senzatia rece a tevii carabinei pusa pe tâmpla lui ca un inel de gheata. Si, putin câte putin, asemenea izvoarelor uscate de vara care, când se gramadesc norii toamnei, devin treptat-treptat jilave si încep sa musteasca picatura cu picatura, contele de Monte-Cristo simti mustind în pieptul sau vechea fiere revarsata, care napadise altadata inima lui Edmond Dantès. Din momentul acesta disparura pentru el cerul frumos, barcile gratioase, lumina arzatoare; cerul se acoperi cu un zabranic funebru, iar aparitia uriasului întunecat care se numeste castelul If îl facu sa tresara de parca s-ar fi aratat deodata ochilor sai fantoma unui dusman de moarte. Ajunsera. Contele se trase instinctiv pâna la extremitatea barcii. Oricât îi spusese patronul cu cel mai îmbietor glas: "Coborâm, domnule", Monte-Cristo îsi aminti ca, în chiar locul acela, pe stânca aceea, fusese târât cu violenta de paznicii Care-l silisera sa urce rampa, întepându-i salele cu vârful unei baionete. Drumul îi paruse altadata foarte lung lui Dantès. Monte-Cristo îl gasise foarte scurt; fiecare lovitura de vâsla facuse sa tâsneasca, o data cu pulberea umeda a marii, un milion de gânduri si de amintiri. De la revolutia din iulie nu mai existau în castelul If detinuti; un singur post, destinat împiedicarii contrabandelor, ocupa corpurile de garda; un portar îi astepta pe curiosi la poarta sa le arate monumentul acela de groaza devenit un monument de curiozitate. Si, cu toate acestea, desi cunostea toate amanuntele, când intra sub bolta, când coborî scara neagra, când fu condus la carcerele pe care ceruse sa le vada, o paloare rece îi napadi fruntea, a carei sudoare înghetata ajunse pâna la inima. Contele se interesa daca mai era acolo vreun temnicer de pe timpul Restauratiei; toti fusesera scosi la pensie sau trecuti la alte servicii. Portarul care îl conduse era aci numai din 1830. Îl conduse în propria lui carcera. Revazu lumina alburie, filtrându-se prin ochiul îngust de geam; revazu locul unde se afla patul care, între timp, fusese scos si dinaintea patului — desi astupata, dar vizibila înca prin pietrele ei mai noi — deschizatura strapunsa de abatele Faria. Monte-Cristo simti ca picioarele i se taie; lua un scaunel de lemn si se aseza. — Se povestesc niscai întâmplari cu privire la castelul acesta, altele decât aceea a întemnitarii lui Mirabeau? întreba contele; exista vreo traditie cu privire la locuintele acestea lugubre unde cu greu s-ar crede ca oamenii au închis vreodata un om viu? — Da, domnule, spuse portarul, si chiar în legatura cu carcera aceasta mi-a istorisit una temnicerul Antoine. Monte-Cristo tresari. Antoine era temnicerul lui. Aproape ca îi uitase numele si figura, dar, auzindu-i numele rostit, îl revazu asa cum era, cu figura încercuita de barba, cu vesta cafenie si cu legatura de chei al caror zornait i se parea ca înca îl aude. Contele întoarse capul si avu impresia ca-l vede, în umbra coridorului, devenita mai opaca din cauza luminii tortei care ardea în mâinile portarului. — Domnul vrea sa i-o povestesc? întreba portarul. — Da, spune-o, glasui Monte-Cristo. Si îsi puse mâna pe piept ca sa înfrâneze o violenta bataie de inima, înfricosat ca va auzi povestindu-se propria lui istorie. — Spune, repeta el. — Carcera aceasta, relua portarul, a fost locuita — e mult de atunci — de un prizonier, un om foarte primejdios dupa câte se pare, cu atât mai primejdios cu cât era plin de iscusinta. Un alt om se gasea în castel o data cu el; acesta nu era rau; un biet preot nebun. — A, da, nebun, repeta Monte-Cristo; si cum se arata nebunia lui? — Oferea milioane ca sa i se redea libertatea. Monte-Cristo îsi înalta ochii la cer, însa nu vazu cerul; între el si firmament era un voal de piatra. Se gândi ca un voal nu mai putin des fusese între ochii celor carora abatele Faria le oferea comori si comorile oferite de el. — Prizonierii puteau sa se vada? întreba Monte-Cristo. — O, nu, domnule, era absolut interzis; dar ei calcara interdictia, sapând o galerie care mergea de la o carcera la alta. — Si care dintre amândoi a sapat galeria? — Cu siguranta tânarul, spuse portarul; tânarul era iscusit si puternic, în timp ce bietul abate era batrân si slab; de altminteri mintea lui era prea subreda ca sa urmareasca o idee. — Orbilor! murmura Monte-Cristo. — Fapt e ca tânarul a sapat o galerie, continua portarul; cu ce? nu se stie; dar a sapat-o si ca dovada, priviti urma, o vedeti? Apropie torta de zid. — A, da, adevarat! spuse contele cu voce înabusita de emotie. — Cei doi prizonieri comunicara deci împreuna. Cât a durat legatura dintre ei, nu se stie. Dar, într-o zi, batrânul prizonier cazu bolnav si muri. Ghiciti ce a facut tânarul? întreba portarul întrerupându-se. — Spune. — L-a luat pe mort, pe care l-a culcat în propriul lui pat, cu nasul la perete, apoi a venit în carcera goala, a astupat gaura si s-a furisat în sacul mortului. Ati mai pomenit o astfel de idee? Monte-Cristo închise ochii si se simti trecând prin toate impresiile pe care le încercase când pânza grosolana, patrunsa înca de frigul pe care cadavrul i-o transmisese, i-a frecat fata. Temnicerul continua: — Planul lui era acesta: îsi închipuia ca mortii sunt îngropati în castelul If si deoarece banuia ca nu se cheltuieste cu cosciugele pentru prizonieri, socotea ca va ridica pamântul cu umerii; din nefericire, însa, la castel era, un obicei care îi strica proiectul: mortii nu se îngropau; li se lega doar o ghiulea de picioare si erau aruncati în mare; asa s-a si facut. Omul nostru fu zvârlit în apa, de sus, de pe galerie; a doua zi adevaratul mort a fost gasit în patul lui, si s-a ghicit totul, caci cioclii spusera atunci ceea ce înca nu îndraznisera: ca adica, în momentul când trupul fusese zvârlit în gol, au auzit un strigat grozav, înabusit pe data de apa în care disparuse. Contele respira cu greu, sudoarea curgea pe fruntea lui, nelinistea îi strângea inima. "Nu, murmura el, nu; îndoiala pe care am simtit-o era un început de uitare; dar aci inima se întareste din nou si iarasi e flamânda de razbunare". — Dar prizonierul? întreba el. Nu s-a mai auzit niciodata de el? — Bineînteles, niciodata; din doua, una: ori a cazut de-a latul si deoarece cadea de la cincizeci de picioare, va fi murit pe data... — Ai spus ca i se legase o ghiulea de picioare: o fi cazut în picioare. — Ori a cazut în picioare, continua portarul si atunci greutatea ghiulelei l-a târât la fund, unde bietul om a ramas. — Îl deplângi? — O, da, macar ca era în elementul lui. — Ce vrei sa spui? — Se zvonea ca nenorocitul fusese cândva un ofiter de marina, închis pentru bonapartism. "Adevar, — Dumnezeu te-a facut sa plutesti deasupra valurilor si a flacarilor! murmura contele. Asadar, bietul marinar traieste în amintirea câtorva povestitori; cumplita lui întâmplare e istorisita în fata focului si lumea se înfioara în momentul când el spinteca spatiul pentru a cadea la fund în adânca mare". — Nu i s-a aflat niciodata numele? întreba contele cu glas tare. — Cum sa i se afle? glasui gardianul; nu era cunoscut decât sub denumirea de No. 34. — Villefort! Villefort! murmura Monte-Cristo; iata ce-ti vei fi spus de multe ori când spectrul meu tulbura insomniile tale. — Domnul vrea sa continue vizita? întreba portarul. — Da, mai cu seama daca vrei sa-mi arati camera bietului abate. — A, a numarului 27? — Da, a numarului 27, repeta Monte-Cristo. Si i se paru ca aude înca glasul abatelui Faria, când l-a întrebat cum îl cheama si când acesta i-a strigat prin perete numarul. — Veniti. — Stai sa mai arunc o privire asupra tuturor peretilor carcerei acesteia, spuse Monte-Cristo. — E tocmai bine, glasui calauza, caci am uitat cheia de la cealalta. — Du-te de-o cauta. — Va las torta. — Nu, ia-o. — Dar veti ramâne fara lumina. — Eu vad pe întuneric. — Întocmai ca el. — Care el? — Numarul 34. Se zice ca se deprinsese asa de mult cu întunericul încât ar fi vazut un ac în coltul cel mai întunecos al carcerei. — I-au trebuit zece ani pentru asta, murmura contele. Calauza se departa cu torta. Contele rostise adevarul: dupa câteva secunde de sedere în întuneric, distinse totul ca în plina lumina. Atunci privi în juru-i si îsi recunoscu pe deplin carcera. Da, spuse el, uite piatra pe care ma asezam; uite urma umerilor mei care si-au sapat forma în perete; uite dâra sângelui care a curs de pe fruntea mea, într-o zi când am vrut s-o zdrobesc de perete. O, cifrele acestea... mi le reamintesc... le-am facut într-o zi când calculam vârsta parintelui meu, ca sa stiu daca îl mai regasesc în viata, si vârsta lui Mercédès, ca sa stiu daca o mai gasesc libera... Dupa ce mântuisem calculul am avut o clipa de speranta... Nu tineam seama de foame si de necredinta. Si un râs amar scapa din gura contelui. Îi vazuse, ca într-un vis, pe parintele sau dus la groapa si pe Mercédès mergând spre altar. Pe celalalt perete al zidului o inscriptie îi izbi vederea; ea se desprindea, alba înca, pe peretele verzui: "Doamne, pastreaza-mi memoria!" citi Monte-Cristo. — O, da! exclama el; iata singura rugaciune a ultimelor timpuri traite aci. Nu mai ceream libertatea, ceream memoria, ma temeam sa nu înnebunesc si sa uit. Doamne, mi-ai pastrat memoria si mi-am amintit! Îti multumesc, îti multumesc! În momentul acela lumina tortei licari pe ziduri; ciceronele cobora. Monte-Cristo merse în întâmpinarea lui. — Urmeaza-ma, spuse el. Si, fara sa aiba nevoie sa urce spre lumina, îi porunci sa-l urmeze pe un coridor subteran care-l duse la alta intrare. Monte-Cristo fu napadit si aci de o lume de gânduri. Primul lucru care îi izbi ochii fu meridianul desenat pe perete, cu ajutorul caruia abatele Faria numara orele; apoi resturile patului pe care bietul prizonier murise. În locul nelinistilor pe care contele le încercase în carcera sa, un sentiment blând si duios, un sentiment de recunostinta îi umfla aci inima si doua lacrimi se rostogolira din ochii sai. — Aci se gasea abatele nebun, spuse calauza; pe aci venea la el tânarul. (Si îi arata lui Monte-Cristo deschizatura galeriei care, înspre partea aceasta, ramasese cascata). Dupa culoarea pietrei, continua el, un savant a recunoscut ca prizonierii comunicau între ei cam de zece ani. Bietii oameni s-or fi plictisit tare mult în asti zece ani! Dantès scoase câtiva ludovici din buzunar si întinse mâna spre omul care îl deplângea fara sa-l cunoasca. Portarul îi primi, crezând ca e vorba de câteva monde marunte, dar, la lumina tortei, recunoscu valoarea sumei daruita de vizitator. — V-ati înselat, domnule, îi spuse el. — Cum adica? — Mi-ati dat aur. — Stiu. — Cum? stiti? — Da. — Aveti de gând sa-mi dati aurul acesta? — Da. — Si pot sa-l pastrez în toata linistea? — Da. Portarul se uita la Monte-Cristo cu uimire. — Si în toata cinstea, rosti contele ca Hamlet. — Domnule, relua portarul care nu îndraznea sa-si creada norocului, nu înteleg generozitatea dumneavoastra. — Cu toate acestea este lesne de înteles, prietene, spuse contele; am fost marinar si povestea dumitale m-a miscat desigur mai mult decât pe altul. — În cazul acesta, domnule, spuse calauza, deoarece sunteti asa de generos, meritati sa va dau ceva. — Ce ai sa-mi dai, prietene? scoici? lucruri facute din pai? Îti multumesc. — Nu, domnule, nu; ceva în legatura cu povestea de adineauri. — Adevarat? exclama contele cu aprindere; ce anume? — Sa vedeti ce s-a întâmplat, spuse portarul. Mi-am zis: totdeauna se gaseste ceva într-o camera unde un prizonier a stat cincisprezece ani, si m-am apucat sa cercetez zidurile. — Aha! exclama Monte-Cristo amintindu-si de ascunzatoarea dubla a abatelui. — Tot cautând, continua portarul, am descoperit ca, la capatâiul patului si sub vatra caminului, suna a gol... — Da, da, glasui Monte-Cristo. — Am ridicat pietrele si am gasit... — O scara de frânghie, unelte? exclama contele. — De unde stiti? întreba portarul cu uimire. — Nu stiu, ghicesc, spuse contele; de obicei astfel de lucruri se gasesc în ascunzatorile prizonierilor. — Da, domnule, declara calauza; o scara de frânghie, niste unelte. — Si le mai ai? exclama Monte-Cristo. — Nu, domnule; am vândut obiectele astea, care erau foarte curioase, unor vizitatori; dar îmi ramâne altceva. — Ce? întreba contele cu nerabdare. — Îmi ramâne un fel de carte scrisa pe fâsii de pânza. — O, îti ramâne cartea aceea? striga Monte-Cristo. — Nu stiu daca e o carte, rosti portarul, dar îmi ramâne ceea ce va spun. — Du-te de mi-o cauta, prietene, du-te! îl îndemna contele; iar daca este ceea ce presupun, fii linistit! — Alerg. Si calauza iesi. Atunci îngenunche, pios, în fata ramasitelor din care moartea facuse pentru el un altar. — O, al doilea parinte al meu, spuse el, tu care mi-ai dat libertatea, stiinta, bogatia; tu care, asemeni fapturilor de-o esenta superioara, posedai stiinta binelui si a raului, — daca ramâne în adâncul mormântului ceva din noi ce tresare la glasul celor care au ramas pe pamânt, daca în transfigurarea pe care o sufera cadavrul pluteste ceva însufletit pe locurile unde am iubit sau am suferit mult — inima nobila, spirit suprem, suflet profund, te implor ca, printr-un cuvânt, printr-un semn, printr-o revelatie oarecare, în numele iubirii paterne ce-mi acordai si al respectului filial ce-ti aratasem, sa-mi smulgi restul de îndoiala care, daca nu se schimba în convingere, va deveni o remuscare. Contele coborî capul si îsi împreuna mâinile. — Poftim, domnule! spuse o voce dinapoia lui. Monte-Cristo tresari si se întoarse. Portarul îi întindea fâsiile de pânza pe care abatele Faria revarsase toate comorile stiintei sale. Manuscrisul era marea opera a abatelui Faria cu privire la regalitate în Italia. Contele le lua cu graba si, deoarece ochii sai cazura din primul moment pe epigraf, citi: "Vei smulge dintii balaurului si vei calca în picioare leii, a spus Domnul". — O, iata raspunsul! exclama el. Îti multumesc, tata, îti multumesc! Si, scotând din buzunar un portofel mic, cu zece bilele de banca a câte o mie de franci fiecare glasui: — Uite, ia portofelul acesta. — Mi-l dati? — Da, dar cu conditia sa nu te uiti în el decât dupa plecarea mea. Si, punând la piept relicva pe care o regasise si care, pentru el, avea pretul celei mai mari comori, se napusti din subterana si urcându-se din nou în barca spuse: — La Marsilia! Apoi, departându-se, cu ochii atintiti asupra temnitei mohorâte: — Nenorocire celor care m-au închis în închisoarea asta sumbra si celor care au uitat ca eram închis aci! Când trecu iarasi prin dreptul catalanilor, contele se înturna si, înfasurându- si capul în manta, murmura numele unei femei. Victoria era completa; contele rapusese de doua ori îndoiala. Numele pe care îl pronunta cu o expresie de afectiune, ce era aproape iubire, numele acesta era al Haydéei. Coborând pe uscat, Monte-Cristo se îndrepta spre cimitirul unde stia ca-l va gasi pe Morrel. Si el, cu zece ani înainte, cautase plin de pietate un mormânt în cimitirul acesta, si îl cautase zadarnic. El, care se înapoia în Franta cu milioane, n-a putut sa gaseasca mormântul parintelui sau mort de foame. Morrel pusese o cruce pe mormântul acesta, însa crucea cazuse si groparul facuse foc cu ea, asa cum fac groparii cu toate lemnele vechi ce zac în cimitir. Vrednicul negustor fusese mai fericit: mort în bratele copiilor sai, s-a culcat, condus de ei, lânga sotia lui care îl precedase în eternitate cu doi ani. Doua lespezi mari de marmura, pe care erau scrise numele lor, stateau întinse una lânga alta, pe un mic teren închis de o balustrada de fier si umbrit de patru chiparosi. Maximilien statea rezemat de un copac si fixa asupra mormintelor ochii lipsiti de privire. Durerea lui era profunda, aproape ratacita. — Maximilien, îi spuse contele, nu aci trebuie sa privesti, ci colo! Si îi arata cerul. — Mortii sunt pretutindeni, glasui Morrel; nu mi-ati spus dumneavoastra asta când m-ati îndemnat sa parasesc Parisul? — Maximilien, declara contele, mi-ai cerut în timpul calatoriei sa te opresti la Marsilia câteva zile: mai staruiesti în dorinta dumitale? — Nu, conte; mi se pare însa ca aci sederea va fi mai putin grea decât în alta parte. — Foarte bine, Maximilien, caci te parasesc si am cuvântul dumitale, — nu e asa? — O, conte, am sa-l uit, am sa-l uit! spuse Morrel. — Nu, nu-l vei uita deoarece, în primul rând, esti om de onoare, Morrel, deoarece ai jurat si vei jura din nou. — O, conte, fie-va mila de mine! Conte, sunt asa de nefericit! — Am cunoscut un om mai nefericit decât dumneata, Morrel. — Cu neputinta. — O, unul din orgoliile bietei noastre omeniri, glasui Monte-Cristo, este ca fiecare se crede mai nefericit decât alt nefericit care plânge si geme lânga el. — Ce poate fi mai nefericit decât omul care a pierdut singurul bun pe care îl iubea si îl dorea pe lume? — Asculta, Morrel, si fii atent o clipa asupra cuvintelor mele, spuse Monte-Cristo. Am cunoscut un om care, ca si dumneata, îsi pusese toate sperantele de fericire într-o femeie. Omul acesta era tânar, avea un parinte batrân pe care îl iubea, o logodnica pe care o adora: era gata sa o ia de sotie când, deodata, unul din capriciile soartei, capriciu care ar face sa te îndoiesti de bunatatea lui Dumnezeu, daca Dumnezeu nu s-ar înfatisa mai târziu aratând ca totul e pentru el un mijloc de a duce la unitatea lui infinita — când, deodata, un capriciu al soartei îi rapi libertatea, iubita, viitorul pe care îl visa si îl credea al sau (caci, orb ce era el, nu putea citi decât în prezent), zvârlindu-l în fundul unei carcere. — Dintr-o carcera iesi dupa opt zile, dupa o luna, dupa un an, spuse Morrel. — El a ramas acolo paisprezece ani, Morrel! declara contele punând mâna pe umarul tânarului. Maximilien tresari. — Paisprezece ani? murmura el. — Paisprezece ani, repeta contele; iar în acesti paisprezece ani a avut si el multe momente de deznadejde; ca si dumneata, Morrel, crezându-se cel mai nefericit dintre oameni, a vrut sa se omoare. — Si? întreba Morrel. — Si, în momentul suprem, Dumnezeu i s-a înfatisat printr-un mijloc omenesc; caci Dumnezeu nu mai face minuni; poate ca la început ochii învaluiti de lacrimi au nevoie de timp ca sa se limpezeasca pe deplin. N-a înteles milostenia infinita a Domnului; pe urma, însa, el s-a înarmat cu rabdare si a acceptat. Într-o zi a iesit în chip miraculos din mormânt, transfigurat, bogat, puternic, aproape zeu; primul lui strigat a fost pentru parinte: parintele murise. — Si parintele meu este mort, spuse Morrel. — Da, dar parintele dumitale a murit în bratele voastre, iubit, fericit, onorat, bogat, cu zile; parintele lui murise sarac, deznadajduit, îndoindu- se de Dumnezeu; iar când la zece ani de la moartea lui, fiul i-a cautat mormântul, disparuse pâna si mormântul si nimeni nu i-a putut spune: "Aci se odihneste întru Domnul inima care te-a iubit atâta". — O! exclama Morrel. — Acela era deci un fiu mai nefericit decât dumneata Morrel, caci nu stia macar unde sa regaseasca mormântul parintelui sau. — Dar îi ramânea cel putin femeia pe care o iubise, spuse Morrel. — Te înseli, Morrel; femeia aceea... — Era moarta? exclama Maximilien. — Mai rau decât atât: fusese necredincioasa; se casatorise cu unul din dusmanii logodnicului ei. Vezi, deci, Morrel, ca omul acela era un logodnic mai nefericit decât dumneata. — Si omului acesta Dumnezeu i-a trimis mângâierea? întreba Morrel. — I-a trimis cel putin linistea. — Si omul acesta va mai putea sa fie fericit într-o zi? — El nadajduieste, Maximilien. Tânarul îsi lasa capul în piept. — Aveti fagaduiala mea, spuse el dupa o clipa de tacere, întinzând mâna lui Monte-Cristo; amintiti-va numai ca... — Morrel, la 5 octombrie te astept pe insula Monte-Cristo. La 4, un iaht te va astepta în portul Bastia; iahtul se va numi Eurus; îi vei spune cine esti patronului, care te va aduce la mine. Ne-am înteles, Maximilien, nu-i asa? — Da, conte, si ma voi conforma; amintiti-va însa ca la 5 octombrie... — Copil, care nu stie înca ce înseamna fagaduiala unui barbat!... ti-am spus de douazeci de ori ca, daca în ziua aceea ai sa mai vrei sa mori, te voi ajuta eu, Morrel. Cu bine. — Ma parasiti? — Da, am treburi în Italia; te las singur, singur în lupta cu nenorocirea, singur cu vulturul cu aripi puternice pe care Domnul îl trimite alesilor sai pentru a-i transporta la picioarele lui; istoria lui Ganimede nu e o fabula, Maximilien, e o alegorie. — Când plecati? — Chiar acum; vaporul ma asteapta; peste un ceas voi fi departe de dumneata; ma însotesti pâna în port, Morrel? — Sunt cu totul la dispozitia dumneavoastra, conte. — Îmbratiseaza-ma. Morrel îl însoti pe conte pâna în port; fumul iesea ca un panas imens din cosul negru care-l zvârlea spre cer. Curând nava pleca, iar peste un ceas, asa cum Monte-Cristo spusese, egreta de fum alburiu brazda abia vizibila orizontul rasaritean, posomorât de primele neguri ale noptii. XL PEPPINO În momentul când vaporul contelui disparea pe dupa capul Morgio, un barbat, gonind cu trasura pe drumul de la Florenta la Roma, trecuse de oraselul Aquapendente. Mergea destul de repede, cautând sa strabata cât mai iute distanta, fara totusi sa devina suspect. Îmbracat cu o redingota sau, mai bine zis, cu un surtuc, pe care se vedea, înca stralucitoare, o panglica a Legiunii de Onoare, repetata la haina, omul parea a fi francez nu numai dupa semnele acestea, ci si dupa accentul cu care vorbea surugiului. O dovada în plus ca se nascuse în tara limbii universale e ca nu cunostea alte cuvinte italienesti, decât acele expresii muzicale care, ca goddamul lui Figaro, înlocuiesc toate subtilitatile unei limbi particulare. — Allegro! spunea el surugiilor la fiecare urcus. — Moderato! exclama la fiecare coborâre. Si numai Dumnezeu stie câte urcusuri sunt, de la Florenta la Roma, pe drumul Aquapendente! De altminteri, cele doua cuvinte stârneau hazul nespus al oamenilor carora la erau adresate. Când ajunse în dreptul orasului etern, adica la Storta, punctul de unde se zareste Roma, calatorul nu încerca sentimentul acela de curiozitate entuziasta care îi îndeamna pe straini sa se ridice din fundul trasurii pentru a cauta sa vada faimosul dom al Sfântului Petru, ce se zareste cu mult înainte de a distinge altceva. Nu; el scoase numai un portofel din buzunar si, din portofel o hârtie paturita în patru, pe care o desfacu si o îndoi la loc, cu o atentie ce semana a respect, marginindu-se sa spuna: — Bun, o am. Trasura trecu prin poarta del Popolo, apuca la stânga si se opri la hotelul Spaniei. Vechea noastra cunostinta, Pastrini, îl primi pe calator în prag, cu palaria în mâna. Calatorul coborî, comanda o masa buna si se interesa de adresa casei Thomson si French, care-i fu indicata numaidecât, casa aceasta fiind una dintre cele mai cunoscute din Roma. Se gasea pe via dei Banchi, lânga Sfântul Petru. La Roma, ca si pretutindeni, sosirea unui postalion e un eveniment. Zece tineri urmasi ai lui Marius si ai Gracchilor, cu coatele gaurite, dar cu mâna în sold si cu bratul pitoresc încovoiat deasupra capului, se uitau la calatori, la diligenta si la cai; strengarilor orasului li se alaturasera vreo cincizeci de gura-casca ai statelor Sanctitatii sale, aceia care fac ronduri scuipând în Tibru de pe podul San Angelo, când Tibrul are apa. Si deoarece strengarii si gura-casca ai Romei, mai norocosi decât cei din Paris, înteleg toate limbile si în special limba franceza, ei îl auzira pe calator cerând un apartament, cerând sa i se serveasca masa si întrebând, în sfârsit, de adresa casei Thomson si French. De aceea, când noul sosit iesi din hotel cu ciceronele de rigoare, un om se desprinse din grupul curiosilor si, fara a fi remarcat de calator, fara sa para a fi remarcat chiar de calauza, merse la o mica distanta de strain, urmarindu-l cu istetimea unui agent de politie parizian. Francezul era asa de grabit sa mearga la casa Thomson si French încât nu avusese timp sa astepte înhamarea cailor, trasura urma sa-l ajunga pe drum sau sa-l astepte la usa bancherului. Ajunsera fara ca trasura sa-i prinda din urma. Francezul intra, lasând în anticamera calauza, care lega îndata conversatie, cu doi-trei dintre oamenii aceia, foarte ocupati dar fara ocupatie, sau, mai bine zis, cu multe ocupatii, care stau în Roma la usa bancherilor, a bisericilor, a ruinelor, a muzeelor sau a teatrelor. O data cu francezul intra si omul care se desprinsese din grupul curiosilor; francezul suna la ghiseul birourilor si patrunse în prima încapere; umbra lui facu la fel. — Domnii Thomson si French? întreba strainul. Un lacheu se ridica la semnul unui functionar de încredere, paznic solemn al primului birou. — Pe cine sa anunt? întreba lacheul pregatindu-se sa mearga înaintea strainului. — Pe domnul baron Danglars, raspunse calatorul. — Poftiti! spuse lacheul. Se deschise o usa; lacheul si baronul disparura. Omul care intrase dupa Danglars, se aseza pe o banca de asteptare. Functionarul continua sa scrie timp de aproape cinci minute; în aceste cinci minute omul de pe banca pastra cea mai profunda tacere si cea mai stricta nemiscare. Apoi pana functionarului nu mai scârtâi pe hârtie; înalta capul, privi cu luare-aminte în juru-i si, dupa ce se încredinta ca sunt singuri: — A, tu esti, Peppino? spuse el. — Da, raspunse acesta laconic. — Ai adulmecat ceva bun la dolofanul care a venit? — Nu e cine stie ce merit în asta, caci suntem preveniti. — Curiosule, asadar stii pentru ce a venit aci? — Eh, a venit s-o încaseze; ramâne doar de stiut ce suma. — O sa ti se spuna îndata, prietene. — Prea bine; dar sa nu-mi mai dai informatii false, ca zilele trecute. — Ce vrei sa spui si de cine vorbesti? Nu cumva de englezul care a ridicat deunazi trei mii de taleri? — Nu, acela avea într-adevar cei trei mii de taleri, si i-am gasit. Vreau sa vorbesc de printul rus. — Ei si? — Tu ne-ai spus ca are treizeci de mii de lire si noi n-am gasit decât douazeci si doua. — N-ati cautat cum trebuie. — Perchezitia a facut-o Luigi Vampa în persoana. — În cazul acesta avusese, sau îsi platise datoriile... — Un rus? — Ori cheltuise banii. — La urma urmei, se poate. — Cu siguranta; dar lasa-ma sa ma duc la postul meu de observatie; francezul o sa-si faca treaba fara sa pot sti cifra exacta. Peppino schita un semn afirmativ si, scotând" un sirag de matanii din buzunar, începu sa mormaie o rugaciune, în timp ce functionarul disparea prin usa pe unde trecuse lacheul cu baronul. Dupa vreo zece minute functionarul reaparu radios. — Ei? îl întreba Peppino pe prieten. — Repede! repede! spuse functionarul; suma e dolofana. — Cinci-sase milioane, nu-i asa? — Da, cunosti cifra? — Pe baza unei chitante a Excelentei sale contele de Monte-Cristo? — Îl cunosti pe conte? — Si care i-a fost creditata asupra Romei, Venetiei si Vienei. — Întocmai! exclama functionarul; cum de esti asa de bine informat? — Ti-am spus ca fusesem înstiintati dinainte. — Atunci de ce mi te adresezi mie? — Ca sa fiu sigur ca e chiar omul cu care avem a face. — El e... Cinci milioane. Frumusica suma, nu e asa, Peppino? — Da. — Noi n-o sa avem niciodata atâta. — Cel putin o sa avem câteva firimituri, raspunse Peppino filozofic. — Ssst! Omul nostru! Functionarul îsi relua pana si Peppino mataniile: unul scria, altul se ruga, când usa se redeschise. Danglars aparu radios, însotit de bancherul care îl conduse pâna la usa. Dupa Danglars coborî Peppino. Potrivit întelegerii, trasura care urma sa-l ajunga pe Danglars astepta în fata casei Thomson si French. Ciceronele tinea usa deschisa: ciceronele e o fiinta foarte îndatoritoare, buna la orice. Danglars sari în trasura, sprinten ca un tânar de douazeci de ani. Ciceronele închise usa si se urca lânga vizitiu. Peppino se urca pe scaunul de dinapoi. — Excelenta sa vrea sa vada Sfântul Petru? întreba ciceronele. — De ce? raspunse baronul. — Asa, ca sa vedeti. — N-am venit la Roma sa vad, spuse Danglars cu glas tare. Apoi adauga în soapta, cu zâmbetu-i hraparet: Am venit sa încasez. Si atinse portofelul în care închisese o scrisoare. — În cazul acesta, Excelenta sa merge... — La hotel. — Casa Pastrini, spuse ciceronele vizitiului. Si trasura porni repede ca o trasura de casa. Peste zece minute baronul reintrase în apartamentul sau, iar Peppino se aseza pe banca lipita de vitrina hotelului, dupa ce spusese câteva cuvinte la urechea unuia din urmasii lui Marius si ai Gracchilor pe care i-am semnalat la începutul acestui capitol si care, coborând, porni cât îl tineau picioarele spre Capitoliu. Danglars era obosit, multumit, somnoros. Se culca, puse portofelul sub perna si adormi. Peppino avea de altminteri timp; juca morra cu niste facchini, pierdu trei taleri si, ca sa se consoleze, bau o sticla cu vin de Orvietto. A doua zi Danglars se trezi târziu, macar ca se culcase devreme; de cinci sau sase nopti dormea foarte prost, daca totusi dormea. Dejuna zdravan si, nesinchisindu-se sa vada frumusetile orasului etern, ceru caii de posta pentru amiaza. Dar Danglars nu pusese la socoteala formalitatile politiei si lenevia stapânului de posta. Caii sosira la orele doua, iar ciceronele nu aduse pasaportul vizat decât la trei. Pregatirile acestea strânsera în fata usii lui Pastrini o multime de gura- casca. Nu lipseau nici urmasii Gracchilor si ai lui Marius. Baronul strabatu triumfal grupurile, care îi spuneau Excelenta ca sa capete un bajocco. Deoarece Danglars, om foarte popular precum stim, se multumise pâna atunci sa i se spuna baron si nu fusese tratat ca Excelenta, titlul îl maguli, astfel ca împarti o duzina de monede gloatei care era gata, pentru o alta duzina, sa-i spuna Alteta. — Ce drum? întreba surugiul pe italieneste. — Drumul Ancorei, raspunse baronul. Pastrini traduse întrebarea si raspunsul, iar trasura porni în galop. Danglars vroia într-adevar sa treaca prin Venetia si sa ridice de acolo o parte din avere, apoi de la Venetia sa mearga la Viena, unde se va încasa restul. Intentia lui era sa se fixeze în acest din urma oras, despre care i se spusese ca e un oras al placerilor. Abia facu trei leghe prin câmpia romana, si noaptea începu sa se lase; Danglars nu-si închipuise ca va pleca asa de târziu, altminteri ar fi ramas; îl întreba pe surugiu cât mai e pâna la orasul cel mai apropiat. — Non capisco, raspunse surugiul. Danglars facu o miscare din cap, care vroia sa spuna: — Foarte bine! Trasura îsi continua drumul. — La prima statie, îsi spuse Danglars, voi opri. Danglars încerca înca un rest din buna dispozitie pe care o simtise în ajun si care-i daruise o noapte asa de buna. Statea lungit molatec într-o caleasca buna, englezeasca, cu resorturi duble; se simtea purtat de galopul unor cai buni; cursa era de sapte leghe; stia. Ce este de facut atunci când esti bancher si ai dat un faliment fericit? Danglars se gândi zece minute la sotia sa ramasa la Paris, alte zece minute la copila care cutreiera prin lume cu domnisoara d'Armilly; acorda alte zece minute creditorilor sai si modului cum ei vor întrebuinta banii; apoi, nemaiavând la ce sa se gândeasca, închise ochii si adormi. Din când în când, totusi, zgâltâit de o zdruncinatura mai puternica decât altele, Danglars deschidea un moment ochii; se simtea purtat, cu aceeasi viteza, pe aceeasi câmpie romana cu apeducte sfarâmate, care par niste giganti de granit împietriti în toiul goanei lor. Dar noaptea era rece, mohorâta, ploioasa, si era mult mai bine, pentru un om pe jumatate atipit, sa ramâna în fundul trasurii, cu ochii închisi, decât sa scoata capul prin usa si sa întrebe pe un surugiu care nu stia sa raspunda altceva decât: Non capisco. Danglars continua deci sa doarma, spunându-si c-o sa aiba timp sa se trezeasca la statie. Trasura se opri; Danglars îsi închipui ca a ajuns, în sfârsit, la telul atât de mult dorit. Redeschise ochii, privi prin geam, asteptându-se sa se gaseasca în mijlocul vreunui oras sau cel putin în al vreunui sat; dar nu vazu decât o cocioaba razleata si trei sau patru oameni care umblau de colo pâna colo, asemeni unor umbre. Danglars astepta o clipa ca surugiul, care îsi facuse cursa, sa vina si sa-i ceara plata; îsi propunea sa profite de ocazie si sa ceara noului vizitiu câteva informatii, dar caii fura deshamati si înlocuiti fara ca cineva sa ceara calatorului bani. Danglars deschise uimit usa; dar o mâna viguroasa îl împinse îndarat si trasura porni. Baronul se trezi complet buimacit. — Hei, mio caro, spuse surugiului. O alta expresie, de romanta, pe care Danglars o retinuse de pe vremea când fiica lui cânta duete cu printul Cavalcanti. Dar mio caro nu raspunse nimic. Danglars se multumi atunci sa deschida geamul. — Ei, prietene, unde mergem? întreba el scotând capul prin deschizatura. — Dentro la testa! striga o voce grava si poruncitoare, însotita de un gest amenintator. Danglars întelese ca dentro la testa însemna: baga capul înauntru. Precum vedeti, facea progrese repezi în limba italiana. Se supuse, nu fara îngrijorare; si, deoarece îngrijorarea sporea din minut în minut, dupa câteva clipe mintea sa, în locul vidului pe care l-am semnalat atunci când pornea la drum si care adusese somnul, mintea sa se pomeni napadita de gânduri unul mai potrivit decât altul sa tina treaz interesul unui calator, si în special al unui calator aflat în situatia lui Danglars. Ochii sai capatara în bezna gradul de exercitiu pe care îl comunica în primul moment emotiile lari si care se toceste mai târziu prin prea mult exercitiu. Înainte de a-ti fi frica, vezi just; când ti-e frica, vezi dublu; iar dupa ce ti-a fost frica, vezi tulbure. Danglars vazu un om înfasurat într-o manta, care galopa în dreptul usii din dreapta. — Un jandarm, spuse el. Nu cumva am fost semnalat de telegrafele franceze autoritatilor pontificale? Se hotarî sa iasa din neliniste. — Unde ma duceti? întreba el. — Dentro la testa! repeta aceeasi voce, cu acelasi accent de amenintare. Danglars se întoarse la usa din stânga. Alt om calare galopa la usa din stânga. — Hotarât lucru, îsi spuse Danglars cu sudoarea pe frunte, sunt prins. Si se arunca în fundul trasurii, de data asta nu pentru a dormi, ci pentru a gândi. Peste o clipa rasari luna. Din fundul trasurii îsi adânci privirea în câmpie; revazu atunci marile apeducte, fantome de piatra pe care le remarcase în treacat; atât numai ca, în loc sa le aiba pe dreapta, le avea acum pe stânga. Întelese ca facuse stânga împrejur si ca-l readuceau la Roma. — O, nenorocitul de mine! murmura el; au obtinut, desigur, extradarea mea! Trasura continua sa alerge cu aceeasi viteza înfricosatoare. Trecu un ceas grozav caci, cu fiecare indiciu zvârlit în cale, fugarul recunostea în chip neîndoielnic ca era adus înapoi. Revazu, în sfârsit, o forma sumbra de care avu impresia ca trasura se va ciocni. Dar trasura se dadu în laturi, gonind de-a lungul formei sumbre care nu era altceva decât centura de metereze din jurul Romei. — Oho, murmura Danglars, nu ne înapoiem în oras; vasazica nu ma aresteaza justitia. Dumnezeule, nu cumva... Parul i se zburli. Îsi aminti de interesantele istorii cu banditi romani, asa de putin crezute la Paris, si pe care Albert de Morcerf le povestise doamnei Danglars si Eugéniei atunci când se discuta ca tânarul viconte sa devina fiul uneia si sotul alteia. — Poate ca sunt hoti! murmura el... Deodata trasura hurui pe ceva mai tare decât solul unui drum nisipos. Danglars ridica o privire pe o parte si pe alta a drumului; zari monumente de forma ciudata si cugetu-i preocupat de istorisirea lui Morcerf care i se înfatisa acum în toate amanuntele, cugetu-i spuse ca se gasea desigur pe Via Appia. La stânga trasurii, într-un fel de vale, se vedea o scobitura rotunda. Era circul lui Caracalla. La un cuvânt al omului ce galopa lânga usa din dreapta, trasura se opri. În acelasi timp se deschise usa din stânga. — Scendi! porunci un glas. Danglars coborî îndata; nu vorbea înca italieneste, dar începea sa înteleaga. Baronul privi în juru-i, mai mult mort decât viu. Îl înconjurau patru insi, în afara de surugiu. — Di qua, spuse unul dintre cei patru oameni, coborând o cararuie ce ducea de pe Via Appia spre câmpiile inegale ale câmpiei romane. Danglars îsi urma calauza fara discutie, nu avu nevoie sa se întoarca pentru a sti ca era însotit de ceilalti trei. I se paru totusi ca oamenii se opreau la distante aproape egale, ca niste santinele. Dupa vreo zece minute de mers, în rastimpul carora Danglars nu schimba cu calauza un singur cuvânt, se pomeni între un dâmb si un tufis cu ierburi; trei oameni, în picioare, tacuti, formau un triunghi al carui centru era el. Vru sa vorbeasca; limba i se împletici. — Avanti, spuse aceeasi voce, cu accent raspicat si poruncitor. De data asta Danglars întelese dublu: întelese din cuvânt si din gest, caci omul care mergea în urma lui îl împinse cu atâta asprime încât se ciocni de calauza. Calauza era prietenul nostru Peppino, care se afunda în ierburile înalte într-o potecuta întortocheata, ce putea fi recunoscuta numai de dihori si sopârle. Peppino se opri în dreptul unei stânci care avea deasupra un tufis des; prin stânca întredeschisa ca o pleoapa, tânarul disparu, asa cum dispar în trapele lor diavolii din feerii. Glasul si gestul celui ce-l urma pe Danglars poruncira bancherului sa faca la fel. Nu mai încapea îndoiala, falitul francez avea a face cu banditii romani. Danglars se executa, ca un om plasat între doua primejdii cumplite, si pe care frica îl face curajos. În ciuda pântecului sau nu prea dispus sa patrunda în crapaturile Câmpiei romane, se strecura pe urma lui Peppino, luneca închizând ochii si cazu în picioare. Când atinse pamântul, deschise iarasi ochii. Drumul era larg, dar întunecos. Prea putin preocupat sa se ascunda, acum când era la el acasa, Peppino scapara amnarul si aprinse o torta. Alti doi oameni coborâra dupa Danglars, formând ariergarda si — împingându- l pe Danglars când, întâmplator, el se oprea — îl dusera pe o panta usoara în centrul unei raspântii sinistra la vedere. Într-adevar, peretii zidurilor scobite în sicrie, suprapuse unele peste altele, pareau ca deschid în mijlocul pietrelor albe ochii negri si adânci pe care îi observam în capetele de morti. O santinela zangani carabina. — Cine e? stai? striga santinela. — Prieten! prieten! spuse Peppino. Unde e capitanul? — Acolo, glasui santinela aratând peste umar o sala mare, sapata în stânca, a carei lumina se rasfrângea în coridor prin deschizaturi mari, ferecate. — Buna prada, capitane, buna prada! spuse Peppino în italieneste. Si, apucându-l pe Danglars de gulerul redingotei, îl duse spre o deschizatura ce semana cu o usa si prin care se intra în sala unde capitanul parea a-si fi facut locuinta. — Acesta este omul? întreba capitanul, care citea foarte atent, din Plutarch, Viata lui Alexandru. — El, capitane, el. — Foarte bine, arata-mi-l. În urma acestui ordin destul de obraznic, Peppino apropie asa de brusc torta de chipul lui Danglars, încât bancherul se trase înapoi repede ca sa nu i se arda sprâncenele. Figura descompusa prezenta toate simptomele unei spaime palide si hidoase. — Omul e obosit, glasui capitanul; sa fie dus în pat. — O, murmura Danglars, patul e probabil unul din sicriile scobite în perete; somnul e moartea ce mi-o va harazi unul din pumnalele pe care le vad sclipind în umbra. Într-adevar, în ungherele mohorâte ale imensei sali se vedeau ridicându- se din culcusurile de ierburi uscate sau de piei de lup tovarasii omului pe care Albert de Morcerf îl gasise citind Comentariile lui Cezar, si pe care Danglars îl regasea citind Viata lui Alexandrii. Bancherul scoase un geamat înabusit si îsi urma calauza; nu încerca nici sa se roage, nici sa strige. Nu mai avea nici forta, nici vointa, nici putere, nici simtire; mergea pentru ca era târât. Se izbi de o treapta si, întelegând ca avea o scara în fata sa, se apleca instinctiv ca sa nu-si zdrobeasca fruntea si se pomeni într-o celula taiata în piatra. Celula era curata, desi goala; uscata, desi situata sub pamânt la o adâncime nemasurata. Un pat din ierburi uscate, acoperit cu piei de capre, era întins într-un colt al celulei. Zarindu-l, Danglars avu impresia ca vede simbolul radios al mântuirii sale. — O, slava Domnului! murmura el; e într-adevar un pat. Pentru a doua oara, în interval de un ceas, invoca numele lui Dumnezeu; nu i se mai întâmplase asta de zece ani. — Ecco, spuse calauza. Si, împingându-l pe Danglars în celula, închise usa în urma lui. Un zavor scârtâi. Danglars era prizonier. De altminteri, chiar de nu era nici un zavor, ar fi trebuit ca el sa fie Sfântul Petru si sa aiba drept calauza un înger din cer pentru a trece prin mijlocul garnizoanei care ocupa catacombele. San-Sebastian si care statea strânsa în jurul sefului ei, în care cititorii nostri l-au recunoscui desigur pe faimosul Luigi Vampa. Îl recunoscuse si Danglars pe banditul în a carui existenta n-a vrut sa creada atunci când Morcerf încerca sa-l naturalizeze în Franta. Nu numai ca îl recunoscuse pe el, dar recunoscuse si celula în care a fost închis Morcerf si care, dupa toate probabilitatile, era destinata strainilor. Amintirile acestea, asupra carora de altminteri Danglars staruia cu oarecare bucurie, îi dadeau linistea. Din moment ce nu-l ucisesera din capul locului, banditii n-aveau intentia sa-l ucida deloc. Îl capturasera ca sa-l jefuiasca si, deoarece nu avea asupra lui decât câtiva ludovici, vor pune un pret pentru a-i da drumul. Îsi reaminti ca Morcerf fusese evaluat cam la patru mii de taleri; deoarece el îsi acorda un pret mult mai mare decât Morcerf, îsi fixa singur, în minte, rascumpararea la opt mii de taleri. Opt mii de taleri faceau patruzeci si opt de mii de franci. Cu averea asta iesi din încurcatura oriunde. Deci, aproape sigur ca va scapa, deoarece nu exista exemplu ca vreun om sa fi fost taxat cândva la cinci milioane cinzeci de mii de franci, Danglars se întinse pe patul unde, dupa ce se rasuci de doua-trei ori, adormi cu linistea eroului a carui istorie Luigi Vampa o citea. XLI TARIFUL LUI LUIGI VAMPA Pentru orice somn, care nu e cel ce inspira temeri lui Danglars, exista o trezire. Danglars se trezi. Pentru un parizian deprins cu perdele de matase, cu pereti tapetati, cu parfum ce urca din pardoseala alba în camin si coboara din bolti de satin, desteptarea într-o pestera de piatra e desigur un vis urât. Atingând perdelele din piele de tap ale patului, Danglars se gândea desigur la samoiezi si laponi. Dar, într-o împrejurare ca aceasta, o secunda ajunge ca sa schimbe îndoiala cea mai robusta în certitudine. — Da, da, murmura el, ma gasesc în mâinile banditilor despre care mi-a vorbit Albert de Morcerf. Prima lui miscare fu sa respire pentru a se încredinta ca nu este ranit; gasise mijlocul acesta în Don Quijote, singura carte, nu pe care o citise, dar din care retinuse ceva. — Nu, spuse el, nici nu m-au ucis, nici nu m-au ranit; poate însa ca m-au furat. Si duse repede mâinile la buzunare. Erau neatinse: cei o suta de ludovici pe care si-i rezervase pentru calatoria de la Roma la Venetia erau în buzunarul pantalonilor, iar portofelul cu scrisoarea de credit de cinci milioane cincizeci de mii de franci se afla în buzunarul redingotei. — Curiosi banditi! îsi spuse el; mi-au lasat punga si portofelul. Asa cum spuneam aseara la culcare, au sa ceara rascumpararea mea. Uite, am si ceasul. Ia sa vedem cât e! Ceasul lui Danglars, o capodopera de Bréguet, pe care îl întorsese cu grija în ajun, înainte de a porni la drum, suna cinci si jumatate dimineata. Fara el, Danglars ar fi ramas în completa nesiguranta asupra orei, deoarece lumina nu patrundea în celula. Sa provoace o explicatie a banditilor? sa astepte cu rabdare ca ei s-o ceara? Ultima alternativa era cea mai prudenta: Danglars astepta. Astepta pâna la amiaza. În vremea asta o santinela statuse de paza la usa lui. La opt dimineata santinela fusese schimbata. Danglars simti atunci dorinta sa vada cine îl pazeste. Observa ca, prin crapaturile usii prost întocmite, se strecurau câteva raze de lumina, dar nu de soare, ci de lampa; se apropie de o deschizatura exact în momentul când banditul tragea pe gât câteva înghitituri de rachiu care, din cauza burdufului de piele, raspândeau o duhoare respingatoare. — Puah! facu el tragându-se pâna în fundul celulei. La amiaza, omul cu rachiul fu înlocuit de o alta santinela. Danglars avu curiozitatea sa-si vada noul paznic; se apropie din nou de crapatura. Acesta era un bandit atletic, un Goliat cu ochi mari, cu buze groase, cu nasul turtit; paru-i roscat atârna pe umeri în suvite rasucite ca niste sopârle. — Oho! spuse Danglars, asta seamana mai mult a capcaun decât a fiinta omeneasca; în orice caz, eu sunt batrân si destul de uscat; albul batrân nu este bun la gust. Precum vedeti, Danglars avea înca pofta de glume. În clipa aceea, ca pentru a-i dovedi ca nu e capcaun, paznicul sau se aseza în fata celulei, scoase din tolba pâine neagra, cepe si brânza, si începu sa înfulece. — Sa ma ia dracu! spuse Danglars zvârlind printre crapaturile usii o privire asupra prânzului banditului: sa ma ia dracu daca înteleg cum de se pot mânca astfel de scârnavii. Si se aseza pe pieile lui de tap care îi reaminteau duhoarea de rachiu a primei santinele. Dar, orice ar fi facui Danglars — si secretele naturii ramân nelamurite — exista o mure elocventa în anume invitatii materiale pe care cele mai grosolane substante le adreseaza stomacului lihnit. Danglars simti deodata ca stomacul sau nu avea în momentul acesta fonduri; omul i se paru mai putin urât, pâinea nu chiar atât de neagra, brânza ceva mai proaspata. În sfârsit, cepele crude, alimentatia groaznica a salbaticului, îi reamintira anumite sosuri Robert si anumite bucate cu ceapa pe care bucatarul sau le executa în chip superior când Danglars îi spunea: "Domnule Deniseau, fa-mi pentru azi o mâncare buna, populara". Se ridica si batu la usa. Banditul înalta capul. Danglars vazu ca el statea lungit si batu din nou. — Che cosa? întreba banditul. — Asculta, asculta, prietene! glasui Danglars batând darabana cu degetul în usa; mi se pare ca ar fi timpul sa ma ospatati si pe mine. Dar, fie ca nu întelese, fie ca nu avea ordine cu privire la ospatarea lui Danglars, uriasul se apuca iar sa manânce. Danglars îsi simti mândria umilita si, nemaivroind sa stea de vorba cu bruta, se culca la loc pe pieile de tap si nu mai sufla un cuvânt. Trecura patru ore; uriasul fu înlocuit printr-alt bandit. Danglars, care simtea ghioraituri cumplite în stomac, se ridica încetisor, îsi lipi ochii de crapaturile usii si recunoscu figura inteligenta a calauzei sale. Era într-adevar Peppino, care se pregatea sa faca de paza în chipul cel mai placut cu putinta, asezându-se în fata usii si punând între picioare un castron de pamânt care continea, calda si aromata, o mâncare de naut cu slanina. Lânga castron Peppino puse un cosulet cu struguri de Velletri si o sticla cu vin de Orvietto. Hotarât lucru, Peppino avea gust. Vazând preparativele gastronomice, lui Danglars îi lasa gura apa. — Aha, ia sa vedem daca asta nu e mai de înteles decât celalalt! spuse prizonierul. Si batu usurel în usa. — On y va! spuse banditul care, frecventând casa lui Pastrini, învatase limba franceza pâna în particularitatile ei. Într-adevar, deschise. Danglars îsi dadu seama ca acesta era cel care îi strigase în chip asa de furios: "Baga capul înauntru!". Dar nu era acum momentul pentru incriminari. Lua, dimpotriva, cea mai agreabila figura si spuse cu un zâmbet gratios: — Iarta-ma, domnule, dar mie nu mi se da de mâncare? — Cum sa nu! exclama Peppino. Excelentei voastre îi este foame cumva? — Cumva e un mod încântator de-a spune, murmura Danglars; n-am mâncat de douazeci si patru de ore în cap. O da, domnule, adauga el înaltând glasul; mi-e foame si chiar mi-e foame zdravan. — Si Excelenta voastra vrea sa manânce? — Numaidecât, daca e cu putinta. — Nimic mai usor, spuse Peppino; aci se procura orice doriti, platind, bineînteles, asa cum se obisnuieste în lumea cumsecade. — Se întelege, exclama Danglars desi, la drept vorbind, oamenii care aresteaza si închid ar trebui cel putin sa-si hraneasca prizonierii. — O, Excelenta, nu este obiceiul! relua Peppino. — Motivul e destul de subred, glasui Danglars, care urmarea sa-si îmblânzeasca paznicul pria amabilitatea sa, si totusi ma multumesc cu el. Haide, sa mi se dea de mâncare. — Numaidecât, Excelenta; ce doriti? Si Peppino îsi puse strachina la pamânt astfel ca mirodeniile urcara direct în narile lui Danglars. — Comandati, spuse el. — Pai, aveti bucatarie aci? întreba bancherul. — Daca avem bucatarie? O bucatarie perfecta! — Si bucatari? — Admirabili! — Ei bine, un pui, un peste, vânat, orice — numai sa manânc. — Cum va vrea Excelenta voastra; sa zicem un pui, nu-i asa? — Da, un pui. Peppino, ridicându-se, striga din adâncul plamânilor: — Un pui pentru Excelenta sa! Glasul lui Peppino vibra înca sub bolti, când un tânar frumos, zvelt si pe jumatate gol, asemeni purtatorilor de pesti din antichitate, se ivi aducând puiul pe o tava de argint. — Parca as fi la Café de Paris! murmura Danglars. — Poftim, Excelenta, spuse Peppino luând puiul din mâna tânarului bandit si depunându-l pe o masa putrezita care forma împreuna cu un scaunel si cu patul de piei, întregul mobilier al celulei. Danglars ceru un cutit si o furculita. — Poftim, Excelenta, spuse Peppino oferind un cutitas cu vârful ciuntit si o furculita de lemn. Danglars lua cutitul cu o mâna, furculita cu alta si vru sa desfaca pasarea. — Iertati-ma, Excelenta, spuse Peppino punând o mâna pe umarul bancherului; aci se plateste înainte de a mânca; s-ar putea ca la plecare sa nu fiti multumit. — Aha, acum nu mai e ca la Paris, în afara de faptul ca, probabil, ma vor jupui! glasui Danglars; dar sa ne purtam elegant. Am auzit totdeauna vorbindu-se de ieftinatatea vietii în Italia; desigur ca un pui valoreaza saizeci de centime la Roma. — Poftim, spuse el si îi zvârli lui Peppino un ludovic. Peppino ridica ludovicul, Danglars apropie cutitul de pui. — Un moment, Excelenta, glasui Peppino ridicându-se; un moment; Excelenta voastra mai îmi datoreaza ceva. — Când spuneam eu ca au sa ma jupoaie! murmura Danglars. Apoi, hotarât sa se resemneze: — Ei, cât îti mai datorez pentru pasarea asta? întreba el. — Excelenta voastra a dat un ludovic ca acont. — Un ludovic ca acont pe un pui? — Fara îndoiala, ca acont. — Bine... Haide, spune. — Excelenta voastra nu-mi mai datoreaza decât 4999 de ludovici. Danglars facu niste ochi enormi la auzul giganticei glume. — A, foarte nostim! murmura el. Si vru sa se apuce din nou sa desfaca puiul; dar Peppino îi opri mâna dreapta cu stânga, si întinse mâna cealalta. — Haide, spuse el. — Cum, nu glumesti? întreba Danglars, — Noi nu glumim niciodata, Excelenta, relua Peppino serios ca un predicator englez. — Cum, o suta de mii de franci puiul? — Excelenta, e de neînchipuit cu câta greutate se cresc pasari în pesterile astea blestemate. — Nu zau, gluma e foarte amuzanta, spuse Danglars; dar deoarece îmi este foame, lasa-ma sa manânc. Mai na un ludovic pentru dumneata, prietene. — În cazul acesta nu mai datorati decât 4998 de ludovici, spuse Peppino pastrând acelasi sânge rece. Cu rabdare vom ajunge la întelegere. — A, nu, niciodata! spuse Danglars revoltat de staruinta cu care era luat în batjocura. Du-te la dracu, nu stii cu cine ai a face! Peppino facu un semn, tânarul întinse mâinile si ridica la iuteala puiul. Danglars se trânti pe patul de piei de tap, Peppino încuie usa si se apuca sa-si manânce nautul cu slanina. Danglars nu putea sa vada ce facea Peppino, dar clantanitul dintilor banditului nu lasa prizonierului nici o îndoiala asupra îndeletnicirii sale. Era limpede ca mânca, si ca mânca zgomotos ca un om prost crescut. — Badaran! spuse Danglars. Peppino se prefacu ca nu aude; si, fara sa întoarca macar capul, continua sa manânce cu o înteleapta încetineala. Stomacul lui Danglars i se parea acestuia gaurit ca butoiul Danaidelor; nu-i venea sa creada ca va izbuti sa-l umple vreodata. Cu toate acestea îsi impuse rabdare înca o jumatate de ora; se cuvine sa spunem însa ca jumatatea de ora i s-a parut un veac. Se ridica si se duse din nou la usa. — Asculta, domnule, spuse el, nu ma mai necaji si spune-mi pe data ce vreti de la mine? — Excelenta, spuneti dumneavoastra mai bine ce vreti de la noi... Dati ordine si le vom executa. — În cazul acesta deschide-mi mai întâi. Peppino deschise. — Vreau, spuse Danglars, vreau sa manânc. — Va e foame? — Pai stii foarte bine. — Ce doreste Excelenta voastra sa manânce? — O bucata de pâine uscata, deoarece de pui nu te poti apropia în beciurile astea afurisite. — Pâine? fie! spuse Peppino. Hei, pâine! striga Peppino. Tânarul aduse o pâinisoara. — Poftim, glasui Peppino. — Cât costa? întreba Danglars. — 4998 de ludovici. Doi ludovici s-au platit înainte. — Cum, o suta de mii de franci o pâine? — O suta de mii de franci, spuse Peppino. — Dar pentru un pui nu cereai o suta de mii de franci? — Noi nu servim à la carte, ci cu pret fix. Fie ca se manânca putin, fie ca se manânca mult, fie ca se cer zece feluri sau unul singur, cifra este aceeasi. — Alta gluma! Scumpe prieten, îti declar ca ceea ce spui e absurd, e stupid. Marturiseste-mi mai bine ca vrei sa mor de foame, si gata. — O, nu, Excelenta; dumneavoastra vreti sa va sinucideti. Platiti si mâncati. — Cu ce sa platesc, animalule? exclama Danglars scos din fire. Crezi ca am o suta de mii de franci în buzunar? — Aveti cinci milioane cincizeci de mii de franci, Excelenta, spuse Peppino; ceea ce face cincizeci de pui a o suta de mii de franci si o jumatate a cincizeci de mii. Danglars se înfiora; legatura îi cazu de pe ochi: tot o gluma era, dar întelegea în sfârsit. Se cuvine sa spunem însa ca nu o mai gasea nesarata ca adineauri. — Asculta, spuse el: daca dau o suta de mii de franci, ma socotesti cel putin achitat si am sa pot mânca în voie? — Fara-ndoiala, glasui Peppino. — Dar cum sa-i dau? întreba Danglars respirând mai liber. — Nimic mai usor; aveti un credit deschis la domnii Thomson si French, Via dei Banchi din Roma; dati-mi un bon de 4998 ludovici asupra acestor domni, si bancherul nostru îi va lua. Danglars vru sa-si acorde cel putin meritul bunavointei; lua pana si hârtia prezentate de Peppino, scrise chitanta si semna. — Poftim, spuse el, bonul la purtator. — Si poftim puiul. Danglars desfacu pasarea, oftând: i se parea tare slaba pentru o suma asa de dolofana. Peppino citi cu atentie hârtia, o baga în buzunar si continua sa-si manânce nautul. XLII IERTAREA A doua zi lui Danglars îi fu iar foame; acrul pesterii stârnea o pofta de mâncare extraordinara; prizonierul socoti ca, în ziua asta, n-o sa aiba de cheltuit nimic: ca om econom, ascunsese jumatate din pui si o bucata de pâine în ungherul celulei. Dar abia mâncase si i se facu sete: la ea nu se gândise. Lupta în contra setei pâna în momentul când simti ca limba uscata i se lipeste de cerul gurii. Atunci, nemaiputând rezista focului care îl mistuia, striga. Santinela deschise usa, era o mutra noua. Cugeta ca era mai bine pentru el sa aiba a face cu o cunostinta veche. Îl chema pe Peppino. — Iata-ma, Excelenta, spuse banditul înfatisându-se cu o graba care i se paru lui Danglars un semn bun: ce doriti? — Sa beau, spuse prizonierul. — Excelenta, spuse Peppino, stiti ca vinul este extraordinar de scump în împrejurimile Romei. — În cazul asta da-mi apa, spuse Danglars. — O, Excelenta, apa este mai rara decât vinul; e o seceta asa de mare! — Haida-de, iar începem! spuse Danglars. Si în timp ce zâmbea ca sa aiba acrul ca glumeste, nenorocitul îsi simtea tâmplele umezite de naduseala. — Asculta, prietene, glasui Danglars vazând ca Peppino statea neclintit
- îti cer un pahar cu vin; mi-l refuzi?
— V-am mai spus, Excelenta, raspunse Peppino cu gravitate, ca noi nu vindem cu bucata. — Atunci da-mi o sticla. — Din care? — Din cel mai ieftin. — Au toate acelasi pret. — Si ce pret? — Douazeci si cinci de mii de franci sticla. — Spune-mi ca vrei sa ma jumulesti! exclama Danglars cu o amaraciune pe care numai Harpagon ar fi putut-o pune în diapazonul vocii omenesti: si e preferabil decât sa ma devorezi asa, fâsie cu fâsie. — Se poate ca asta sa fie planul stapânului, spuse Peppino. — Si cine e stapânul? — Cel la care ati fost dus alaltaieri. — Si unde este el? — Aici. — Vreau sa-l vad. — Este simplu. În clipa urmatoare Luigi Vampa se afla în fata lui Danglars. — M-ati chemat? întreba el pe prizonier. — Domnule, dumneata esti capetenia persoanelor care m-au adus aici? — Da, Excelenta. — Ce doresti de la mine ca rascumparare? Vorbeste! — Pur si simplu cele cinci milioane pe care le aveti la dumneavoastra. Danglars simti ca un spasm naprasnic îi macina inima. — Domnule, n-am decât atâta pe lume si e restul unei averi imense; daca mi-o iei, ia-mi si viata. — N-avem voie sa varsam sângele dumneavoastra, Excelenta. — Si cine nu va da voie? — Cel caruia ne supunem. — Asadar, va supuneti cuiva? — Da, unui sef. — Credeam ca dumneata esti seful. — Eu sunt seful acestor oameni; însa alt om e seful meu. — Si seful acesta se supune cuiva? — Da. — Cui? — Lui Dumnezeu. Danglars ramase o clipa îngândurat. — Nu te înteleg, spuse el. — Se poate. — Si seful acesta ti-a spus sa ma tratezi astfel? — Da. — Ce urmareste el? — Nu stiu. — Dar punga mea se va slei. — Probabil. — Asculta, spuse Danglars, vrei un milion? — Nu. — Doua milioane? — Nu. — Trei milioane? patru? Asculta, patru? Ti le dau, cu conditia sa ma lasi sa plec. — De ce ne oferiti patru milioane pentru ceea ce valoreaza cinci? întreaba Vampa; asta e specula, seniore bancher. — Ia tot, ia tot si ucide-ma! exclama Danglars. — Haide, haide, linistiti-va, Excelenta; va veti tulbura sângele si veti capata o pofta de mâncare de un milion pe zi. La naiba, fiti mai econom! — Dar când n-o sa mai am bani ca sa va platesc? exclama Danglars scos din fire. — Atunci veti flamânzi. — Voi flamânzi? întreba Danglars îngalbenindu-se. — Probabil, raspunse Vampa flegmatic. — Dar spui ca nu vrei sa ma ucizi? — Nu. — Si vrei sa ma lasi sa mor de foame? — Nu e acelasi lucru. — Ei bine, ticalosilor, va voi dejuca socotelile infame. Mi-e totuna ca mor; prefer sa ispravesc pe data. Chinuieste-ma, ucide-ma, dar semnatura mea n-ai s-o capeti. — Cum veti vrea, Excelenta! spuse Vampa. Si iesi din celula. Danglars se arunca, mugind, pe pieile de tap. Cine erau oamenii acestia? cine era seful invizibil? ce proiecte urmareau ei cu privire la el? Si când toata lumea putea sa se rascumpere, de ce el nu putea? O, desigur, moartea, o moarte urgenta si violenta era un mijloc bun de a-si însela vrajmasii înversunati care pareau sa nutreasca împotriva lui o razbunare de neînteles! Da, dar sa moara. Poate pentru întâia oara în cariera sa asa de lunga Danglars se gândea la moarte cu dorinta si, totodata, cu teama de a muri; dar venise pentru el momentul de a-si opri privirea asupra spectrului neînduplecat ce traieste înlauntrul oricarei fapturi, si care, la fiece pulsatie a inimii, spune: Ai sa mori! Danglars semana cu acele fiare pe care vânatoarea la însufleteste, apoi le arunca în deznadejde si care, din cauza deznadejdii, izbutesc uneori sa scape. Danglars se gândi la o evadare. Dar peretii erau însasi stânca; dar la singura iesire ce ducea din celula, un om citea, iar la spatele acestui om se vedeau trecând, de colo pâna colo, umbre înarmate cu pusti. Hotarârea lui de a nu iscali dura doua zile, dupa care ceru alimente si oferi un milion. I se servi un prânz splendid si i se lua milionul. Din momentul acela viata nenorocitului prizonier fu o divagatie perpetua. Suferise atât de mult încât nu mai vroia sa se expuna suferintei si îndura toate cerintele; dupa douasprezece zile, într-o dupa-amiaza, când prânzise ca în zilele cele bune, facu socoteala si constata ca daduse atâtea tratate la purtator încât nu-i mai ramâneau decât cincizeci de mii de franci. Se produse atunci într-însul o reactie ciudata: el, care parasise cinci milioane, încerca sa salveze cele cincizeci de mii de franci ce-i mai ramâneau; decât sa dea aceste cincizeci de mii de franci, prefera sa duca din nou o viata de lipsuri si avu licariri de speranta care erau vecine cu nebunia; el care, de atâta timp, îl uitase pe Dumnezeu, se gândi la el spunându- si ca uneori Dumnezeu facuse minuni: ca pestera putea sa se scufunde; ca ostasii pontificali puteau sa descopere cuibul blestemat si sa-i vina în ajutor; ca, atunci, îi vor ramâne cincizeci de mii de franci; ca cincizeci de mii de franci erau o suma îndestulatoare pentru a împiedica un om sa moara de foame: se ruga lui Dumnezeu sa-i pastreze cele cincizeci de mii de franci si, rugându-se, plânse. Trecura astfel trei zile în rastimpul carora numele lui Dumnezeu fu permanent, daca nu în inima lui, cel putin pe buzele lui; avea din când în când clipe de delir când i se parea ca vede, prin ferestre, într-o odaie saraca, un batrân agonizând pe-un pat. Batrânul acesta murea si el de foame. În a patra zi nu mai era un om, ci un cadavru viu; culesese de pe jos ultimele firimituri ale prânzurilor de mai înainte si începuse sa manânce rogojina care acoperea solul. Atunci îl implora pe Peppino, asa cum cineva îsi implora îngerul pazitor, sa-i dea ceva de mâncare; îi oferi o mie de franci pentru un dumicat de pâine. Peppino nu raspunse. În a cincea zi se târî la usa celulei: — Dar dumneata nu esti crestin? spuse el ridicându-se în genunchi; vrei sa asasinezi un om care, în fata lui Dumnezeu, ti-e frate? "O, prietenii de altadata, prietenii de altadata!" murmura el. Si cazu cu fata la pamânt. Apoi, ridicându-se cu deznadejde: — Seful! striga el; seful! — Iata-ma, spuse Vampa ivindu-se deodata; ce mai doriti? — Ia ultimii mei bani, bolborosi Danglars întinzând portofelul si lasa- ma sa traiesc aci, în pestera aceasta; nu mai cer libertate, nu cer decât sa traiesc. — Asadar, suferiti mult? întreba Vampa. — O, da, sufar, si sufar îngrozitor! — Cu toate acestea sunt oameni care au suferit mai mult decât dumneavoastra. — Nu cred. — Ba da; cei care au murit de foame. Danglars se gândi la batrânul pe care îl vedea în ceasurile de halucinatie, prin ferestrele bietei lui odai, gemând în pat. Se izbi cu fruntea de pamânt scotând un geamat. — Da, e adevarat, unii au suferit mai mult decât mine, dar cel putin aceia erau martiri. — Dar te caiesti macar? spuse un glas sumbru si solemn care zbârli parul pe capul lui Danglars. Privirea lui slabita încerca sa distinga obiectele si vazu dinapoia banditului un barbat înfasurat într-o manta, pierdut în umbra unui pilastru de piatra. — De ce sa ma caiesc? îngaima Danglars. — De raul pe care l-ai facut, spuse acelasi glas. — O, da, ma caiesc! ma caiesc! striga Danglars. Si se izbi în piept cu pumnul sau slabit. — Atunci te iert, spuse omul zvârlind mantaua si înaintând un pas pentru a se aseza în lumina. — Contele de Monte-Cristo! spuse Danglars mai palid de groaza decât era cu o clipa înainte din cauza foamei si a mizeriei. — Te înseli; nu sunt contele de Monte-Cristo. — Dar cine esti? — Sunt cel pe care l-ai vândut, l-ai tradat, l-ai dezonorat; sunt cel a carui logodnica ai prostituat-o; sunt cel peste care ai calcat pentru a te ridica pâna la avere; sunt cel pe al carui parinte l-ai silit sa moara de foame; sunt cel care te condamnase sa mori de foame si care totusi te iarta pentru ca are si el nevoie sa fie iertat; sunt Edmond Dantès. Danglars nu scoase decât un strigat si cazu prosternat. — Ridica-te, spuse contele; viata îti este salvata; norocul acesta nu s-a întâmplat celorlalti doi complici ai dumitale: unul e nebun, altul e mort. Pastreaza cei cincizeci de mii de franci ce-i mai ai; ti-i daruiesc; cele cinci milioane furate spitalelor au si fost înapoiate acestora de o mâna necunoscuta. Si acum manânca si bea; asta-seara esti invitatul meu. Vampa, dupa ce omul acesta se va satura, va fi liber! Danglars ramase prosternat, în timp ce contele se departa; când înalta capul nu mai vazu decât o umbra care disparea pe coridor si în fata careia banditii se înclinau. Asa cum contele poruncise, Danglars fu servit de Vampa care îi trimise cel mai bun vin si cele mai frumoase fructe din Italia si care, dupa ce-l urca în postalion, îl lasa pe drum, rezemat de-un copac. Ramase acolo pâna la ziua, nestiind unde este. În zori baga de seama ca se afla lânga un pârâu: îi era sete; se târî pâna la el. Când se pleca sa bea, observa ca parul îi devenise alb. XLIII 5 OCTOMBRIE Era pe la orele sase seara; o lumina de culoarea opalului, în care un soare frumos de toamna îsi infiltra razele aurii, cadea din cer pe marea albastruie. Caldura zilei se stinsese treptat si începeai sa simti adierea aceea usoara care seamana cu respiratia naturii ce se trezeste dupa siesta dogorâtoare a amiezii — suflu delicios ce racoreste coastele Mediteranei si poarta de la un tarm la altul mireasma arborilor, amestecata cu mirosul patrunzator al marii. Pe lacul imens care se întinde de la Gibraltar la Dardanele si de la Tunis la Venetia, un iaht usor, cu forma pura, eleganta, luneca în primele neguri ale serii. Miscarea lui era aceea a lebedei ce-si deschide aripile în vânt si pare a luneca pe apa. Înainta zorit si gratios totodata, lasând în urma lui o brazda fosforescenta. Putin câte putin soarele, ale carui ultime raze le-am salutat, disparuse în zarea apuseana; dar, ca pentru a da dreptate visurilor stralucitoare ale mitologiei, luminile indiscrete, aratându-se din nou pe creasta fiecarui val, pareau sa dezvaluie ca zeul focului se ascunsese în sânul Amphitritei, care încerca zadarnic sa-si tainuiasca amantul în cutele mantiei azurii. Iahtul înainta repede, macar ca, în aparenta, vântul abia ajungea sa fluture pletele cârliontate ale unei copile. În picioare, la prora, un barbat înalt de statura, cu tenul bronzat, cu ochii mariti, vedea venind spre el pamântul sub forma unei mase sumbre, ca un con, si iesind din mijlocul valurilor ca o palarie imensa de catalan. — Acolo e Monte-Cristo? întreba cu glas grav strabatut de o tristete profunda calatorul la ale carui ordine micul iaht parea pentru moment pus la dispozitie. — Da, Excelenta, raspunse patronul; ajungem. — Ajungem! murmura calatorul cu un accent de melancolie care nu se poate exprima. Adauga apoi, în soapta: — Da, acolo va fi portul. Si se cufunda iar în gândurile ce se talmacesc printr-un zâmbet mai trist decât lacrimile. Dupa câteva minute se zari pe uscat lumina unei flacari care se stinse îndata, si detunatura unei arme razbi pâna la iaht. — Excelenta, spuse patronul, iata semnalul de pe pamânt. Vreti sa raspundeti si dumneavoastra? — Ce semnal? întreba acesta. Patronul întinse mâna spre insula din marginile careia urca, razlet si alburiu, un ghemotoc de fum care se destrama, latindu-se. — A, da, spuse el desteptându-se parca dintr-un vis: da-mi arma. Patronul îi întinse o carabina încarcata; calatorul o lua, o ridica încetisor, si trase în aer. Peste zece minute se strângeau pânzele si se zvârlea ancora la cinci sute de pasi de un mic port. Barca se si afla pe mare, cu patru vâslasi si cu un cârmaci; calatorul coborî, dar în loc sa se aseze la pupa împodobita pentru el cu un covor albastru, ramase în picioare cu bratele pe piept. Vâslasii asteptau cu vâslele ridicate pe jumatate ca niste pasari care îsi usuca aripile. Cele opt lopeti recazura în mare cu o singura lovitura, fara sa împroaste un singur strop de apa; apoi, cedând impulsului, barca luneca repede. — Haidem! glasui calatorul. Ajunsera cât ai clipi într-un mic golf, format de o scobitura naturala; barca înainta pe un fund de nisip fin. — Excelenta, spuse cârmaciul, urcati-va pe umerii a doi dintre oamenii nostri; ei va vor duce pe uscat. Tânarul raspunse invitatiei cu un gest de completa indiferenta, coborî din barca si se lasa sa lunece în apa care i se urca pâna la brâu. — Excelenta, faceti rau si o sa ne certe stapânul, murmura cârmaciul. Tânarul continua sa înainteze spre tarm dupa doi mateloti care pipaiau fundul. Dupa vreo treizeci de pasi ajunsera la tarm; tânarul îsi scutura picioarele pe un teren uscat si cauta din ochi, în jurul sau, drumul probabil care i se va indica, deoarece se întunecase complet. În momentul când întorcea capul, o mâna se aseza pe umarul lui si un glas îl facu sa tresara. — Buna seara, Maximilien, spuse glasul; îti multumesc, esti punctual. — Dumneavoastra, conte? exclama tânarul cu o pornire care semana a bucurie si strângând cu ambele mâini mâna lui Monte-Cristo. — Da, precum vezi, exact ca dumneata; dar esti lac de apa, dragul meu: trebuie sa te schimbi, cum ar spune Calypso lui Telemac. Vino; e prin partile acestea o locuinta pregatita pentru dumneata, si unde ai sa uiti de osteneli si frig. Monte-Cristo baga de seama ca Morrel întorcea capul; astepta. Într-adevar, tânarul vedea cu uimire ca nici un cuvânt nu fusese rostit de cei care îl adusesera, ca nu platise si ca totusi ei plecasera. Se si auzea plescaitul vâslelor barcii care se înapoia spre micul iaht. — A, da, spuse contele; îti cauti matelotii? — Fara îndoiala, nu le-am dat nimic si totusi au plecat. — Nu te ocupa de asta, Maximilien, spuse Monte-Cristo râzând; eu am o întelegere cu marina pentru ca accesul la insula mea sa fie scutit de orice taxa de transport si de calatorie. Sunt abonat, cum se zice în tarile civilizate. Morrel îl privi pe conte cu mirare. — Conte, îi spuse el, nu mai sunteti la fel cu acela de la Paris. — Cum adica? — Da, aci râdeti. Fruntea lui Monte-Cristo se posomorî deodata. — Faci bine ca-mi aduci aminte, Maximilien, spuse el; revederea dumitale era o fericire pentru mine, si uitam ca orice fericire e trecatoare. — O, nu; nu, conte! striga Morrel apucând din nou mâinile prietenului sau; dimpotriva, râdeti, fiti fericit si dovediti-mi prin indiferenta dumneavoastra ca viata nu e rea decât pentru cei care sufera. O, sunteti caritabil; sunteti bun, sunteti mare si afectati voiosia aceasta pentru a-mi da curaj! — Te înseli, Morrel, spuse Monte-Cristo; eram într-adevar fericit. — În cazul acesta pe mine ma uitati; cu atât mai bine. — Cum adica? — Da, caci stiti, prietene, ca, asa cum gladiatorul spunea împaratului intrând în circ, eu va spun dumneavoastra: "Cel care va muri te saluta". — Nu esti consolat? întreba Monte-Cristo cu o privire ciudata. — O, ati crezut într-adevar ca as putea sa fiu? spuse Morrel cu o privire plina de amaraciune. — Asculta, glasui contele; ma întelegi bine, nu-i asa, Maximilien? Nu ma iei drept un om de rând, o morisca ce scoate sunete vagi si lipsite de sens. Când te întreb daca esti consolat, îti vorbesc ca unul pentru care inima omeneasca nu mai are secrete; Morrel, sa coborâm împreuna în adâncul inimii dumitale si s-o examinam. Mai e într-însa neastâmparul înflacarat al durerii care sileste trupul sa se napusteasca asa cum se napusteste leul întepat de tântari? Mai e într-însa setea mistuitoare care nu se stinge decât în mormânt? Mai e idealismul, regretul care îl arunca pe cel viu dincolo de viata, în urmarirea mortii? Ori e numai toropeala curajului sleit, sila care înabuse raza de speranta cea ar vrea sa luceasca? E pierderea memoriei care aduce neputinta lacrimilor? O, dragul meu prieten, daca este asa, daca nu mai poti plânge, daca îti crezi moarta inima amortita, daca nu mai ai putere decât în Dumnezeu, priviri decât pentru cer, — dragul meu, sa lasam la o parte cuvintele prea strâmte pentru sensul ce li-l da sufletul nostru. Maximilien, nu te mai plânge, esti consolat. — Conte, spuse Morrel cu glasu-i blând si totodata ferm; conte, ascultati- ma asa cum e ascultat un om care vorbeste cu degetul întins spre pamânt si cu ochii înaltati la cer: am venit la dumneavoastra ca sa mor în bratele unui prieten. Desigur sunt fiinte pe care le iubesc: o iubesc pe sora mea Julie, îl iubesc pe sotul ei Emmanuel; dar am nevoie sa mi se deschida brate puternice si sa mi se zâmbeasca în ultimele clipe; sora mea ar izbucni în lacrimi si-ar lesina; as vedea-o suferind si a suferit destul; Emmanuel mi-ar smulge arma din mâna si ar umple casa cu strigate. Dumneavoastra conte, al carui cuvânt îl am, dumneavoastra, care sunteti mai mult decât un om, pe care l-as numi un zeu daca nu ati fi muritor, ma veti însoti cu blândete si cu dragoste — nu-i asa? — pâna la portile mortii. — Prietene, glasui contele, mai am o îndoiala: atât de slab esti dumneata încât îti înfatisezi durerea cu orgoliu? — Nu, vedeti, sunt simplu! spuse Morrel întinzând mâna contelui; iar pulsul meu nu bate nici mai tare, nici mai încet decât de obicei. Nu, ma simt la capatul drumului; nu, mai departe nu merg. Mi-ati spus sa astept si sa nadajduiesc; stiti ce ati facut, întelept nefericit ce sunteti? Am asteptat o luna, adica am suferit o luna. Am nadajduit (omul e o faptura amarâta si jalnica). Am nadajduit, — ce? nu stiu; ceva necunoscut, absurd, nesabuit. Un miracol... Care? Numai Dumnezeu poate sa spuna, el care a pus în judecata noastra nebunia aceea ce se numeste speranta. Da, am asteptat; da, am nadajduit, conte, si, de un sfert de ora de când vorbim, mi-ati zdrobit de o suta de ori, fara sa stiti, mi-ati chinuit inima, caci fiecare cuvânt al dumneavoastra mi-a aratat ca pentru mine nu mai este speranta. O, conte, as vrea sa ma odihnesc cu blândete si cu voluptate în moarte! Morrel rosti ultimele cuvinte cu o explozie de energie care îl facu pe conte sa tresara. — Prietene, continua Morrel vazând ca Monte-Cristo tacea, mi-ati fixat ziua de 5 octombrie ca termen al amânarii ce îmi cereati... Prietene, astazi e 5 octombrie. Morrel scoase ceasul. — E ora noua; mai am de trait trei ore. — Fie, vino încoace, raspunse Monte-Cristo. Morrel îl urma pe conte, masinal, si intrara în pestera pe care Maximilien nu o observase înca. Gasi covoare sub picioarele sale; se deschise o usa, îl învaluira parfumuri, o lumina îi izbi ochii. Morrel se opri, sovaind sa înainteze; se temea de enervantele delicii care îl înconjurau. Monte-Cristo îl atrase încetisor. — Nu se cuvine oare, spuse el, sa întrebuintam cele trei ore ce ne ramân asemenea vechilor romani care, condamnati de Nero, împaratul si mostenitorul lor, se asezau la masa încununati cu flori, aspirând moartea o data cu mireasma heliotropilor si-a trandafirilor? Morrel zâmbi. — Cum veti vrea, spuse el; moartea e tot moarte, adica uitare, adica odihna, adica absenta vietii si, în consecinta, a durerii. Se aseza. Monte-Cristo lua loc în fata lui... Se gaseau în minunata sala de mâncare pe care am mai descris-o, unde statui de marmura tineau pe cap cosuri totdeauna pline cu flori si fructe. Morrel privise totul în chip nedeslusit si probabil nu vazuse nimic. — Sa vorbim ca niste barbati, spuse el privindu-l tinta pe conte. — Vorbeste, raspunse acesta. — Conte, relua Morrel, dumneavoastra sunteti sinteza tuturor cunostintelor omenesti si îmi pareti descins dintr-o lume mai avansata si mai învatata decât a noastra. — E ceva adevarat în cele ce spui, Morrel, declara contele cu zâmbetul melancolic care îl facea asa de frumos; am descins dintr-o planeta care se numeste durere. — Cred tot ce îmi spuneti, conte, fara a cauta sa aprofundez sensul; si dovada este ca mi-ati spus sa traiesc, si am trait; ca mi-ati spus sa nadajduiesc, si aproape am nadajduit. Voi cuteza deci sa va întreb, conte, ca si cum ati mai fi murit o data: Conte, e o fapta rea sa mori? Monte-Cristo îl privea pe Morrel cu o afectiune de negrait. — Da, spuse el; da, fara îndoiala e o fapta rea daca zdrobesti cu brutalitate învelisul muritor care îti cere cu încapatânare sa traiesti; daca îti faci carnea sa strige sub dintii imperceptibili ai unui pumnal; daca strapungi cu un glonte neinteligent, si totodata gata sa se rataceasca în drum, creierul dumitale pe care cea mai mica izbitura îl îndurereaza, — desigur ca vei suferi si vei parasi în chip odios viata ce ti se va parea, în timpul agoniei deznadajduite, mai buna decât un repaus cumparat asa de scump. — Da, înteleg, spuse Morrel; moartea ca si viata are tainele ei de durere si voluptate: esentialul e sa le cunosti. — Întocmai, Maximilien, ti-ai rostit cuvântul adevarat. Moartea este, dupa grija cu care cautam sa ne punem bine sau rau cu ea, o prietena care ne leagana tot asa de blând ca o doica, sau o dusmanca ce ne smulge cu violenta sufletul din corp. Într-o zi când lumea noastra va mai fi trait o mie de ani, când va fi devenit stapâna pe toate fortele nimicitoare ale naturii, punându-le în serviciul binelui general al omenirii; când omul va fi aflat, cum spuneai adineauri, tainele mortii, moartea va deveni la fel de placuta si voluptuoasa ca somnul gustat în bratele iubitei noastre. — Dar daca dumneavoastra ati vrea sa muriti, conte, ati sti sa muriti astfel? — Da. Morrel îi întinse mâna. — Înteleg acum, spuse el, de ce mi-ati dat întâlnire aci, pe insula pustie, în mijlocul unui ocean, în palatul acesta subteran, mormânt care ar stârni invidia unui faraon: pentru ca ma iubiti, nu-i asa conte? pentru ca ma iubiti îndeajuns ca sa-mi dati una din acele morti despre care îmi vorbeati adineauri, o moarte fara agonie, o moarte care sa-mi permita sa ma sting rostind numele Valentinei si strângându-va mâna. — Da, ai ghicit, Morrel! glasui contele cu simplitate. — Va multumesc; gândul ca mâine nu voi mai suferi e încântator pentru biata mea inima. — Nu regreti nimic? întreba Monte-Cristo. — Nu, raspunse Morrel. — Nici pe mine nu ma regreti? întreba contele cu o emotie profunda. Morrel se opri; ochii lui, asa de limpezi, se umbrira deodata, apoi stralucira cu o lumina neobisnuita; o lacrima mare tâsni din ei si se rostogoli, sapând o brazda argintie pe obraz. — Cum, îti mai ramâne un regret pe pamânt, si mori? glasui contele. — O, va implor! exclama Morrel cu glas slabit; nu mai rostiti un cuvânt, conte, nu-mi mai prelungiti chinul! Contele avu impresia ca Morrel sovaia. Credinta de o clipa reînvie într-însul îndoiala oribila pe care o mai doborâse o data la castelul If. "Ma silesc, gândi el, sa-l redau pe omul acesta fericirii; privesc înapoierea aceasta ca o greutate zvârlita în balanta pentru a tine cumpana partii celeilalte unde am lasat sa cada raul. Acum, daca m-as însela, daca omul acesta nu era îndeajuns de nefericit ca sa merite fericirea — oh, ce s-ar întâmpla cu mine care nu pot sa uit raul decât gândindu-ma la binele facut? — Asculta, Morrel, spuse el, durerea dumitale este imensa, vad; cu toate acestea crezi în Dumnezeu, si nu vrei sa primejduiesti mântuirea sufletului. Morrel zâmbi cu tristete. — Conte, stiti ca eu nu fac poezie calculata, glasui el; va jur însa ca sufletul nu-mi mai apartine. — Asculta, Morrel, glasui Monte-Cristo. Eu nu am nici o ruda pe lume, stii asta. M-am obisnuit sa te privesc ca pe fiul meu; ei bine, ca sa-mi salvez fiul mi-as jertfi viata, si cu atât mai mult averea. — Ce vreti sa spuneti? — Vreau sa spun, Morrel, ca vrei sa parasesti viata deoarece nu cunosti toate desfatarile pe care ea le îngaduie unei averi mari. Morrel, eu posed aproape o suta de milioane: ti le daruiesc; cu o astfel de avere vei putea sa ajungi la toate rezultatele pe care ti le vei propune. Esti ambitios? Îti vor fi deschise toate carierele. Rascoleste lumea, schimba-i fata, deda-te la practici nechibzuite, fii criminal daca trebuie, dar traieste! — Conte, am cuvântul dumneavoastra, raspunse Morrel cu raceala; si — adauga el scotând ceasul — sunt orele unsprezece si jumatate. — Morrel, gândeste-te: sub ochii mei, în casa mea? — Atunci lasati-ma sa plec, spuse Maximilien posomorându-se; altminteri voi crede ca nu ma iubiti pentru mine, ci pentru dumneavoastra. Si se scula. — Bine, glasui Monte-Cristo al carui chip se lumina la aceste cuvinte; vrei, Morrel, si esti inflexibil; da, esti profund nefericit si, precum ai spus, numai o minune ar putea sa te vindece; ia loc, Morrel, si asteapta. Morrel se supuse; Monte-Cristo se ridica la rându-i si scoase dintr-un dulap închis cu luare-aminte, a carui cheie atârnata de un lant de aur o purta la el, o caseta mica de argint splendid sculptata si cizelata, cu colturi care înfatisau patru figuri cambrate, asemanatoare unor cariatide, cu elanuri deznadajduite, figuri de femei, simboluri de îngeri ce nazuiesc la cer. Puse caseta pe masa. Apoi, deschizând-o, scoase din ea o cutiuta de aur al carui capac se ridica prin apasarea unui resort secret. Cutiuta continea o substanta uleioasa, pe jumatate solida, cu o culoare ce nu se putea defini din cauza rasfrângerii aurului lucios, a safirelor si smaragdelor care captuseau cutia. Era parca o licarire de azur, de purpura si aur. Contele scoase o cantitate mica din substanta aceasta, cu o lingura de aur argintat, si o oferi lui Morrel fixând asupra lui o privire lunga. Se putea vedea atunci ca substanta era verzuie. — Iata ce mi-ai cerut, spuse el, iata ce ti-am fagaduit. — În viata fiind înca, glasui tânarul luând lingura din mâna lui Monte- Cristo, va multumesc din adâncul inimii. Contele mai lua o lingura si scoase pentru a doua oara din cutia de aur. — Ce vreti sa faceti, prietene? întreba Morrel oprindu-i mâna. — Dumnezeu sa ma ierte, Morrel, îi spuse el zâmbind, dar cred ca si eu sunt tot asa de satul de viata ca si dumneata, si deoarece prilejul se iveste... — Opriti-va! striga tânarul; o, dumneavoastra, care iubiti, care sunteti iubit, care aveti credinta sperantei, nu faceti ce fac eu; din partea dumneavoastra ar fi o crima. Adio, nobilul si generosul meu prieten! Am sa-i spun Valentinei tot ce ati facut pentru mine. Si, încetisor, fara alta ezitare decât apasarea mâinii stângi pe care o întindea contelui, Morrel înghiti sau, mai bine zis, savura substanta misterioasa oferita de Monte-Cristo. Atunci amândoi tacura. Ali aduse, tacut si atent, tutunul si narghilele, servi cafeaua si disparu. Treptat-treptat, lampile palira în mâinile statuilor de marmura care le sustineau, si mireasma împrastiata în camera îi paru lui Morrel mai putin patrunzatoare. Asezat în fata lui Monte-Cristo, îl privea în umbra, si Morrel nu vedea decât stralucirea ochilor contelui. O durere imensa puse stapânire pe tânar; simtea ca narghileaua îi scapa din mâini; obiectele îsi pierdeau, pe nesimtite, forma si culoarea; ochii tulburati vedeau deschizându-se parca, în perete, usi si perdele. — Prietene, spuse el, simt ca mor; multumesc. Facu o sfortare pentru a-i întinde înca o data mâna, dar mâna recazu, moale, alaturi. Atunci i se paru ca Monte-Cristo zâmbea, dar nu râsul lui ciudat si înfricosator care îl lasase de multe ori sa întrevada misterele acestui suflet profund, ci cu binevoitoarea compasiune pe care parintii o au pentru copilasii lor care aiureaza. În acelasi timp contele crestea în ochii lui; statura lui aproape înca o data mai mare se desena pe tapetele rosii, îsi zvârlise pe spate parul negru si se arata, în picioare, mândru ca unul din îngerii aceia cu care sunt amenintati pacatosii în ziua Judecatii din Urma. Rapus, toropit, Morrel se rasturna în jilt: o moleseala voluptuoasa i se furisa în vine. Alte idei îi mobilara, pentru a spune astfel, fruntea, asa cum o noua întocmire de desene mobileaza caleidoscopul. Culcat, nervos, gâfâind, Morrel nu mai simtea viu într-însul decât visul acesta: i se parea ca intra în delirul vag care precede celalalt necunoscut ce se numeste moartea. Încerca înca o data sa întinda contelui mâna, dar de data aceasta mâna nu i se mai misca; vru sa articuleze un suprem adio, limba i se rostogoli în gâtlej, ca o piatra care ar astupa un mormânt. Ochii lui încarcati de moleseli se închisera fara vrere: cu toate acestea, dinapoia pleoapelor, se misca o imagine pe care o recunoscu în ciuda întunericului de care se credea învaluit. Contele deschisese o usa. Îndata o lumina imensa care stralucea într-o camera vecina sau, mai bine zis, într-un palat din basme, napadi sala unde Morrel se lasa în voia agoniei placute. Atunci vazu venind în pragul salii, la limita dintre ambele camere, o femeie minunat de frumoasa. Palida si blânda, surâzatoare, ea parea îngerul îndurarii, alungând îngerul razbunarilor. — Se si deschide cerul pentru mine? gândi muribundul; îngerul acesta seamana cu cel pe care l-am pierdut. Monte-Cristo arata tinerei femei, cu degetul, sofaua unde se odihnea Morrel. Ea înainta spre el, cu mâinile pe piept, cu zâmbetul pe buze. — Valentine! Valentine! striga Morrel din adâncul sufletului. Dar gura lui nu rosti un sunet; si, ca si cum toate fortele lui erau unite în aceasta emotie launtrica, scoase un suspin si închise ochii. Valentine se repezi spre el. Buzele lui Morrel mai facura o miscare. — Te cheama, spuse contele; te cheama din adâncul somnului sau, acela caruia ti-ai încredintat soarta, si moartea a vrut sa va desparta: din fericire, însa, eu eram prezent si-am învins moartea. Valentine, de acum încolo nu trebuie sa va mai despartiti pe pamânt; caci, pentru a te regasi, el se napusteste în mormânt. De nu eram eu, ati fi murit amândoi; va redau unul altuia, deie Domnul sa se tina seama de aceste doua existente pe care le salvez! Valentine apuca mâna lui Monte-Cristo si, într-un elan de irezistibila bucurie, o duse la buze. — O, multumeste-mi i spuse contele; repeta-mi întruna, repeta-mi ca te-am facut fericita! Nu-ti dai seama câta nevoie am de aceasta certitudine! — Da, da, va multumesc din tot sufletul! spuse Valentine; iar daca va îndoiti ca multumirile mele sunt sincere, întrebati-o pe Haydée, cercetati-o pe sora mea draga Haydée care, de la plecarea noastra din Franta m-a ajutat sa astept cu rabdare — vorbindu-mi despre dumneavoastra — ziua fericita care luceste astazi pentru mine. — Asadar o iubesti pe Haydée? întreba Monte-Cristo cu o emotie pe care se straduia zadarnic s-o tainuiasca. — O, din tot sufletul. — Atunci asculta, Valentine, glasui contele; îti cer o favoare. — Dumnezeule, mie? Sunt oare asa de fericita? — Da, ai numit-o pe Haydée sora dumitale: sa fie într-adevar sora dumitale, Valentine; da-i ei tot ce crezi ca-mi datorezi mie. Ocrotiti-o, Morrel si dumneata, caci (glasul contelui fu gata sa se stinga în gâtlej), caci de acum încolo ea va fi singura pe lume. — Singura pe lume? repeta o voce dinapoia contelui; si de ce? Monte-Cristo se întoarse. Haydée statea palida si înghetata privindu-l pe conte cu un gest de ucigatoare încremenire. — Pentru ca mâine, copila mea, vei fi libera, raspunse contele; pentru ca îti vei relua în lume locul ce ti se cuvine; pentru ca nu vreau ca destinul meu sa-l întunece pe al tau. Fiica de print, îti redau bogatiile si numele parintelui tau! Haydée se îngalbeni, desfacu mâinile-i diafane, asa cum face fecioara care se încredinteaza Domnului, si întreba cu glas ragusit de lacrimi: — Asadar, stapâne, ma parasesti? — Haydée! Haydée! esti tânara, esti frumoasa; uita chiar si numele meu, si fii fericita. — Bine, spuse Haydée, ordinele tale vor fi executate, stapâne; voi uita chiar si numele tau, si voi fi fericita. Si facu un pas înapoi pentru a se retrage. — O, Doamne! exclama Valentine sprijinind capul amortit al lui Morrel pe umarul ei; nu vedeti cât de palida e, nu întelegeti cât sufera? Haydée îi spuse cu o expresie sfâsietoare: — Surioara, de ce vrei sa ma înteleaga? El e stapânul meu si eu sunt sclava lui; are dreptul sa nu vada nimic. Contele se înfiora la accentele glasului care trezi cele mai tainice fibre ale inimii sale; ochii lui îi întâlnira pe ai fetei si nu putura sa suporte stralucirea lor. — Dumnezeule! Dumnezeule! e adevarat oare ce ma lasasesi sa banuiesc? întreba Monte-Cristo. Haydée, ai fi tu fericita daca nu m-ai parasi? — Sunt tânara, raspunse ea cu blândete, mi-e draga viata pe care mi-ai facut-o asa de placuta si as regreta sa mor. — Prin urmare, asta înseamna ca daca te-as parasi, Haydée... — Da, as muri stapâne! — Dar ma iubesti? — O, Valentine, el întreaba daca îl iubesc! Valentine, spune-i tu daca îl iubesti pe Maximilien! Contele simti ca pieptul i se largeste si ca inima i se dilata; deschise bratele, Haydée se arunca scotând un strigat. — O, da, te iubesc! spuse ea! te iubesc asa cum cineva iubeste parintele, fratele, sotul. Te iubesc asa cum cineva îsi iubeste viata, cum îsi iubeste Dumnezeul, caci tu esti pentru mine cea mai frumoasa, cea mai buna si cea mai mare dintre fiintele create! — Faca-se atunci precum vrei, înger drag! spuse contele. Dumnezeu care m-a stârnit împotriva dusmanilor mei si m-a facut învingator, Dumnezeu, — vad bine — nu vrea sa puna cainta la capatul victoriei; vroiam sa ma pedepsesc, Dumnezeu vrea sa ma ierte. Iubeste-ma, Haydée; cine stie, poate ca iubirea ta ma va face sa uit ce trebuie sa uit. — Dar ce tot spui, stapâne? întreba fata. — Spun ca un cuvânt al tau, Haydée, m-a luminat mai mult decât douazeci de ani de întelepciune lenta; nu te am decât pe tine în lume, Haydée. Prin tine îmi rascumpar viata, prin tine pot sa sufar, prin tine pot sa fiu fericit. — Îl auzi Valentine? striga Haydée; spune ca prin mine poate sa sufere! Prin mine, care mi-as da viata pentru el! Contele se reculese o clipa. — Am întrevazut oare adevarul? glasui el. O, Doamne, n-are a face! Rasplata sau pedeapsa, primesc destinul acesta. Vino, Haydée, vino... Si, zvârlindu-si bratul pe dupa mijlocul fetei, strânse mâna Valentinei si disparu. Aproape un ceas trecu, în rastimpul caruia, suspinând, fara glas, cu ochii atintiti, Valentine ramase lânga Morrel. În sfârsit, ea simti cum inima lui bate, o adiere imperceptibila îi deschise buzele si înfiorarea usoara care anunta revenirea vietii trecu prin trupul tânarului. În sfârsit, ochii lui se redeschisera, dar atintiti si rataciti mai întâi; pe urma vederea lui reveni, precisa, reala; o data cu vederea, simtirea; o data cu simtirea, durerea. — O, exclama el cu accentul disperarii, mai traiesc? Contele m-a înselat! Întinse mâna spre masa si apuca un cutit. — Dragul meu, spuse Valentine cu zâmbetul ei adorabil, trezeste-te si uita-te spre mine. Morrel scoase un strigat puternic si delirând, plin de îndoiala, orbit ca de o aratare cereasca, se prabusi în genunchi... A doua zi, în zori, Morrel si Valentine se plimbau brat la brat pe tarm, Valentine povestind lui Morrel cum aparuse Monte-Cristo în camera ei, cum i-a destainuit totul, cum a facut-o sa pipaie crima cu degetul si, în sfârsit, cum a salvat-o ca prin minune de la moarte, lasând sa se creada ca era moarta. Gasisera deschisa usa pesterii si iesira; pe cer luceau, în azurul matinal, ultimele stele ale noptii. Atunci Morrel zari, în penumbra unui grup de stânci, un barbat care astepta un semn sa înainteze; îl arata Valentinei. — A, e Jacoppo, capitanul iahtului. Si îl chema, cu un gest, spre ea si spre Maximilien. — Ai ceva sa ne spui? întreba Morrel. — Aveam sa va înmânez scrisoarea asta din partea contelui. — A contelui? murmurara împreuna cei doi tineri. — Da, cititi. Morrel deschise scrisoarea si citi: "Dragul meu Maximilien, Este ancorata pentru voi o corabie mica. Jacoppo va va duce la Livorno, unde domnul Noirtier îsi asteapta nepoata pe care vrea s-o binecuvânteze mai înainte ca ea sa te urmeze la altar. Tot ce se gaseste în pestera aceasta, prietene, casa mea de pe Champs-Elysées si castelul meu mic de la Tréport, sunt darul de nunta pe care Edmond Dantès îl face fiului patronului sau, Morrel. Domnisoara de Villefort va binevoi sa ia jumatate, caci o rog sa dea saracilor din Paris toata averea ce-i revine de la parintele ei devenit nebun si de la fratele ei decedat în luna septembrie, o data cu mama ei vitrega. Spune îngerului care va veghea asupra vietii voastre, Morrel, sa se roage din când în când pentru un om care, asemeni lui Satan, s-a crezut o clipa egalul Domnului si care a recunoscut, cu toata smerenia unui crestin, ca numai în mâinile lui Dumnezeu stau puterea suprema si întelepciunea infinita. Rugaciunile acestea vor alina, poate, remuscarea pe care o poarta în adâncul inimii sale. Întrucât te priveste, Morrel, iata întreg secretul purtarii mele fata de dumneata; nu exista nici fericire, nici nenorocire pe lumea aceasta. Exista comparatia unei stari cu alta. Atâta tot. Numai cel care a încercat nefericirea extrema e capabil sa resimta fericirea extrema. Trebuie sa fi vrut sa mori, Maximilien, ca sa stii cât de placut e sa traiesti. Traiti deci, si fiti fericiti, copii dragi ai inimii mele, si nu uitati niciodata ca, pâna în ziua când Dumnezeu va binevoi sa dezvaluie omului viitorul, întreaga întelepciune omeneasca se va cuprinde în aceste cuvinte: Asteapta si nadajduieste! Prietenul vostru, Edmond Dantès conte de Monte-Cristo". În timpul lecturii scrisorii care-i comunica nebunia parintelui si moartea fratelui, moarte si nebunie de care nu stia, Valentine se îngalbeni, un oftat dureros scapa din pieptul ei si lacrimi care, desi tacute, nu erau mai putin sfâsietoare, se rostogolira pe obrajii ei; fericirea ei o costa foarte scump. Morrel privi în juru-i cu neliniste. — Ei nu, contele exagereaza generozitatea sa, spuse el; Valentine se va multumi cu averea mea modesta. Unde e contele, prietene? Du-ma la el. Jacoppo întinse mâna în zare. — Cum? ce vrei sa spui? întreba Valentine. Unde e contele? Unde e Haydée? — Priviti, spuse Jacoppo. Ochii celor doi tineri se fixara asupra liniei indicata de marinar si, pe linia de un albastru închis care despartea la orizont cerul de Mediterana, zarira un voal alb ca o aripa de pescarus. — El a plecat! exclama Morrel; a plecat! Adio, prietene, parinte! — Ea a plecat! murmura Valentine. Adio, prietena! Adio, surioara. — Cine stie daca i-om mai vedea vreodata, glasui Morrel stergându-si o lacrima. — Dragul meu, spuse Valentine, nu ne-a spus oare contele ca întelepciunea omeneasca se cuprinde întreaga în cuvintele: Asteapta si nadajduieste! Sfârsitul romanului