Volumul 3 I PROCESUL VERBAL Noirtier astepta, îmbracat în negru si instalat în jilt. Când cele trei persoane la care se astepta intrara, el privi usa; valetul o închise imediat. — Ia seama, îi sopti Villefort Valentinei, care nu-si putea ascunde bucuria, daca domnul Noirtier vrea sa-ti comunice lucruri ce ar putea împiedica proiectul casatoriei, eu îti interzic sa-l întelegi. Valentine rosi, dar nu raspunse. Villefort se apropie de Noirtier. — Iata-l pe domnul Franz d'Épinay, îi spuse el; l-ai chemat, domnule, si el se supune dorintelor dumitale. Fara îndoiala, noi dorim de multa vreme întrevederea aceasta si voi fi încântat daca ea îti va dovedi cât de putin întemeiata era împotrivirea dumitale la casatoria Valentinei. Noirtier nu raspunse decât printr-o privire care îl înfiora pe Villefort. Facu semn Valentinei sa se apropie. Într-o clipa, gratie mijloacelor de care se slujea în conversatiile cu bunicul, fata gasi cuvântul cheie. Consulta atunci privirea paraliticului, care se fixa asupra sertarului unei mobile mici, plasata între ambele ferestre. Deschise sertarul si gasi într-adevar o cheie. Dupa ce lua cheia si dupa ce batrânul îi facu semn ca într-adevar pe aceea o cerea, ochii paraliticului se îndreptara spre un scrin vechi, uitat de ani de zile, care nu cuprindea, cel putin asa se crezuse, decât hârtoage inutile. — Sa deschid scrinul? întreaba Valentine. — Da, facu batrânul. — Sa deschid sertarele? Valentine îl deschise si scoase un pachet. — Asta doresti, bunicule? Ea scoase rând pe rând toate celelalte hârtii, pâna când nu mai ramase nimic în sertar. — Dar sertarul e gol acum, spuse ea. Ochii lui Noirtier erau fixati asupra dictionarului. — Da, bunicule, te înteleg, glasui fata. Si repeta una dupa alta fiecare litera a alfabetului; la S, Noirtier o opri. Ea deschise dictionarul si cauta pâna la cuvântul secret. — A, e un secret? întreba Valentine. — Da, facu Noirtier. — Si cine cunoaste secretul? Noirtier privi usa prin care iesise servitorul. — Barrois? întreba ea. — Da, facu Noirtier. — Sa-l chem? — Da. Valentine se duse la usa si îl chema pe Barrois. În vremea asta sudoarea siroia pe fruntea lui Villefort, iar Franz statea buimacit de uimire. Batrânul servitor aparu. — Barrois, spuse Valentine, bunicul mi-a cerut sa iau cheia, sa deschid scrinul si sa trag sertarul; sertarul are un secret pe care dumneata se pare ca îl cunosti; deschide-l. Barrois se uita la batrân. — Supune-te, supuse ochiul inteligent al lui Noirtier. Barrois se supuse; un fund dublu se deschise si înfatisa un teanc de hârtii, legat cu o panglica neagra. — Acestea le doriti, domnule? întreba Barrois. — Da, facu Noirtier. — Cui trebuiesc predate hârtiile, domnului de Villefort? — Nu. — Domnisoarei Valentine? — Nu. — Domnului Franz d'Épinay? — Da. Franz înainta uimit. — Mie, domnule? întreba el. — Da. Franz primi hârtiile din mâna lui Barrois si, aruncându-si ochii asupra învelitoarei, citi: "Sa se depuna, dupa moartea mea, la prietenul meu generalul Durand, care, în cazul când va muri si el, va lasa pachetul fiului sau cu îndemnul de a-l pastra, deoarece cuprinde o hârtie de cea mai mare însemnatate." — Ce vreti, domnule, sa fac cu hârtia aceasta? întreba Franz. — Fara îndoiala s-o pastrati pecetluita asa cum este, spuse procurorul regal. — Nu, nu, raspunse repede Noirtier. — Doresti poate ca domnul s-o citeasca? întreba Valentine. — Da, raspunse batrânul. — Auziti, domnule baron, bunicul va roaga sa cititi hârtia aceasta, spuse Valentine. — Atunci sa ne asezam, glasui Villefort cu enervare, caci lectura va dura câtva timp. — Asezati-va, facu ochiul batrânului. Villefort lua loc, dar Valentine ramase în picioare alaturi de parintele ei, sprijinita de jilt, si Franz ramase în fata lui. Tinea în mâna misterioasa hârtie. — Citeste-o, spusera ochii batrânului. Franz desfacu plicul si o liniste mare se asternu în camera. Citi în mijlocul linistii: "Extras din procesele-verbale ale unei sedinte a clubului bonapartist din strada Saint-Jaques, tinuta la 5 februarie 1815". Franz se opri. — 5 februarie 1815? E ziua când parintele meu a fost asasinat! Valentine si Villefort tacura; numai ochiul batrânului spuse limpede: Continua! — Tatal meu a disparut iesind de la clubul acesta, continua Franz. Privirea lui Noirtier urma sa spuna: Citeste! Franz relua: "Subsemnatii Louis-Jaques Beaurepaire, locotenent-colonel de artilerie, Etienne Duchampy, general de brigada, si Claude Lecharpal, director al apelor si padurilor. Declara ca la 4 februarie 1815 a sosit din insula Elba o scrisoare care recomanda bunavointei si încrederii membrilor clubului bonapartist pe generalul Flavien de Quesnel care, servind pe împarat între 1804 si 1815, era, desigur, devotat cu totul dinastiei napoleoniene, în ciuda titlului de baron pe care Ludovic al XVIII-lea îl atasase domeniului sau Épinay. În consecinta a fost trimisa o scrisoare generalului de Quesnel prin care era rugat sa asiste la sedinta de a doua zi, 5 februarie. Scrisoarea nu indica nici strada, nici numarul casei unde urma sa se tina întrunirea; nu purta nici o semnatura, dar îl anunta pe general ca, daca vrea sa fie gata, îl va lua cineva la 9 seara. Sedintele aveau loc de la orele noua seara pâna la miezul noptii. La orele 9, presedintele clubului se prezenta la general. Generalul era gata; presedintele îi spuse ca una din conditiile introducerii lui era ca va ignora pe vecie locul întrunirii si ca va lasa sa i se lege ochii, jurând ca nu va încerca sa scoata legatura. Generalul de Quesnel accepta conditia si fagadui pe cuvânt de onoare ca nu va cauta sa vada unde-i dus. Generalul îsi pregatise trasura, presedintele îi spuse însa ca nu se pot servi de ea, dat fiind ca n-avea nici un rost legarea ochilor stapânului daca vizitiul ramânea cu ochii liberi si recunostea strazile prin care vor trece. — Cum sa facem atunci? întreba generalul. — Am trasura mea, spuse presedintele. — Sunteti asa de sigur de vizitiul dumneavoastra încât îi încredintati un secret pe care socotiti imprudent sa-l spuneti vizitiului meu? — Vizitiul nostru e un membru al clubului, glasui presedintele; vom fi condusi de un consilier de stat. — În cazul acesta, spuse generalul râzând, ne pândeste alt risc: acela de a ne rasturna. Consemnam gluma aceasta ca dovada ca generalul nu a fost câtusi de putin silit sa ia parte la sedinta si ca a venit de buna voie. Dupa ce s-au urcat în trasura, presedintele i-a reamintit generalului fagaduiala ca va lasa sa i se lege ochii. Generalul nu se opusese deloc formalitatii: un fular pregatit în acest scop în trasura desavârsi lucrul. Pe drum, presedintelui i se paru ca generalul încerca sa priveasca pe sub legatura: îi reaminti juramântul. — A, da, adevarat! spuse generalul. Trasura se opri în dreptul unei alei din strada Saint-Jacques. Generalul coborî sprijinindu-se de bratul presedintelui, a carui demnitate nu o cunostea si pe care îl credea un simplu membru al clubului; strabatura aleea, urcara un etaj si intrara în camera de deliberari. Sedinta începuse. Înstiintati de prezentarea ce urma sa aiba loc în seara aceea, membrii clubului se gaseau în completul lor. Când ajunse în mijlocul salii, generalul fu invitat sa-si scoata legatura. Se executa numaidecât si paru foarte uimit gasind atât de multe figuri cunoscute într-o societate a carei existenta nu o banuise pâna atunci. Fu cercetat asupra sentimentelor sale, dar el margini sa raspunda ca scrisorile din insula Elba au vorbit, desigur, despre ele..." Franz se întrerupse. — Tatal meu era regalist, glasui el; n-aveau nevoie sa-l întrebe asupra sentimentelor sale, caci ele erau cunoscute. — Asa se explica legatura mea cu parintele dumitale, draga domnule Franz, spuse Villefort; oamenii se împrietenesc usor când împartasesc aceleasi pareri. — Citeste, continua sa spuna ochiul batrânului. Franz continua: "Presedintele lua atunci cuvântul, îndemnându-l pe general sa se explice mai lamurit; dar domnul de Quesnel raspunse ca dorea mai întâi sa stie ce vroiau de la el. Se comunica atunci generalului scrisoarea din insula Elba care îl recomanda clubului ca pe un om pe al carui concurs se putea conta. Un paragraf întreg expunea întoarcerea probabila din insula Elba si fagaduia o noua scrisoare cu mai ample detalii la sosirea Faraonului, vas apartinând armatorului Morrel din Marsilia, al carui capitan era trup si suflet devotat împaratului. Câta vreme tinu lectura, generalul, pe care socotisem ca se poate conta ca pe un frate, dadu dimpotriva vadite semne de nemultumire si de dezgust. Dupa terminarea lecturii el ramase tacut, cu sprâncenele încruntate. — Ce aveti de spus despre scrisoare, domnule general? întreba presedintele. — Spun ca e prea putina vreme de când am jurat credinta regelui Ludovic al XVIII-lea, ca sa încalc juramântul în favoarea fostului împarat, raspunse el. De data aceasta raspunsul era prea limpede pentru a ne mai putea însela asupra sentimentelor lui. — Generale, glasui presedintele, pentru noi nu exista nici regele Ludovic al XVIII-lea, nici fostul împarat. Nu exista decât Majestatea sa Împaratul, îndepartat de zece luni din Franta, statul sau, prin violenta si tradare. — Iertati-ma, domnilor, spuse generalul; se poate ca pentru dumneavoastra sa nu existe un rege Ludovic al XVIII-lea, dar pentru mine e, deoarece m-a facut baron si maresal; nu voi uita niciodata ca datorez aceste doua titluri fericitei sale reîntoarceri în Franta. — Domnule, spuse presedintele cu ton cât se poate de serios si sculându- se, luati seama la ce spuneti; cuvintele ce rostiti ne demonstreaza limpede ca cei din insula Elba s-au înselat asupra dumneavoastra si ca ne-au înselat pe noi. Comunicarea care vi s-a facut se explica prin încrederea ce avem în dumneavoastra si, în consecinta, printr-un sentiment care va onoreaza. Ne înselam noi: un titlu si un grad v-au raliat noului regim pe care vrem sa-l rasturnam. Nu va vom constrânge sa ne dati concursul dumneavoastra; nu vom înrola pe nimeni împotriva constiintei si vointei sale; dar va vom constrânge sa va purtati ca un cavaler, chiar daca nu ati fi dispus. — Numiti cavalerism cunoasterea conspiratiei dumneavoastra si nedezvaluirea ei? Eu numesc aceasta complicitate. Precum vedeti, sunt mai sincer decât dumneavoastra..." — O, tata! glasui Franz îndepartându-se, înteleg acum de ce te-au asasinat. Valentine nu se putu opri de a arunca o privire asupra lui Franz; tânarul era într-adevar frumos în entuziasmul sau filial. Villefort se plimba în lung si în lat dinapoia lui. Noirtier urmarea din ochi expresia fiecaruia, pastrându-si atitudinea demna si severa. Franz reveni asupra manuscrisului si continua: "Domnule, spuse presedintele, ati fost rugat sa veniti în sânul adunarii. Nu v-a târât nimeni cu de-a sila; vi s-a propus sa vi se lege ochii, ati acceptat. Când ati primit ambele invitatii, stiati perfect ca nu ne vom ocupa de consolidarea tronului lui Ludovic al XVIII-lea, caci nu ne-am fi luat atâtea masuri pentru a ne ascunde de politie. Întelegeti acum ca ar fi prea comod sa puneti o masca pentru a surprinde secretul unor oameni si pentru a nu avea apoi nevoie decât sa scoateti masca ca sa-i nenorociti pe cei ce s-au încrezut în dumneavoastra. Nu, nu; veti spune mai întâi raspicat daca sunteti de partea regelui care întâmplator domneste în momentul acesta, sau de partea Maiestatii sale împaratul. — Sunt regalist, raspunse generalul: am jurat lui Ludovic al XVIII-lea, îmi voi tine juramântul. Cuvintele fura urmate de un murmur general si se putu vedea din privirile multor membri ai clubului ca ei ar fi vrut sa-l sileasca pe domnul d'Épinay sa regrete imprudentele-i vorbe. Presedintele se ridica din nou si impuse tacere. — Domnule, spuse el, sunteti un om prea serios si prea chibzuit pentru a nu întelege consecintele situatiei în care ne aflam unii fata de altii, si însasi sinceritatea dumneavoastra ne dicteaza conditiile pe care suntem obligati sa le punem: veti jura deci pe cuvânt de onoare ca, nu veti destainui cele ce ati auzit. Generalul duse mâna la sabie si striga: — Daca vorbiti de onoare, înseamna ca nu cunoasteti legile ei, si prin violenta nu impuneti nimic. — Iar dumneavoastra, domnule, continua presedintele cu un calm mai grozav poate decât furia generalului, lasati sabia; e sfatul ce vi-l dau. Generalul învârti în jurul sau priviri care tradau un început de neliniste. Cu toate acestea, înca nu se pleca; dimpotriva, adunându-si toate puterile, spuse: — Nu voi jura! — În cazul acesta, domnule, veti muri! raspunse linistit presedintele. Domnul d'Épinay deveni foarte palid: mai privi o data în juru-i; numerosi membri ai clubului vorbeau în soapta si cautau sub mantalele lor arme. — Generale, declara presedintele, fiti linistit; va aflati printre oameni de onoare care vor încerca în tot chipul sa va convinga înainte de a se napusti asupra dumneavoastra; dar, ati spus singur, va aflati printre conspiratori; posedati secretul nostru, sunteti dator sa ne garantati secretul. O liniste plina de semnificatie urma acestor cuvinte; iar pentru ca generalul nu raspundea nimic, presedintele spuse usierilor: — Închideti usile! Aceeasi liniste de moarte urma cuvintelor sale. Atunci generalul înainta si, facând o violenta sfortare, spuse: — Am un fiu si sunt dator sa ma gândesc la el când ma gasesc printre asasini. — Generale, spuse cu noblete seful adunarii, un om singur are întotdeauna dreptul sa insulte cincizeci: este privilegiul slabiciunii. Face însa rau ca uzeaza de acest drept. Crede-ma, generale, jura si nu ne insulta. Înca o data îmblânzit de superioritatea sefului adunarii, generalul sovai un moment; dar apoi, înaintând pâna la biroul presedintelui, întreba: — Care e formula? — Iat-o: "Jur pe onoare ca nu voi trada nimanui cele ce am vazut si auzit la 5 februarie 1815, între orele noua si zece seara, si declar ca merit moartea daca încalc juramântul." Generalul paru stapânit de o înfiorare nervoasa, care îl împiedica timp de câteva secunde sa raspunda; în sfârsit, înfrânându-si un dezgust vadit, rosti juramântul, dar cu un glas asa de scazut încât abia se auzi; de aceea câtiva membri cerura sa-l repete cu glas mai tare si mai lamurit, ceea ce el facu. — Acum doresc sa ma retrag, glasui generalul; sunt, în sfârsit, liber? Presedintele se ridica, desemna trei membri ai adunarii pentru a-l însoti si se urca în trasura cu generalul, dupa ce îi lega ochii. Printre cei trei membri era vizitiul care îl adusese. Ceilalti membri ai clubului se despartira în tacere. — Unde vreti sa va ducem? întreba presedintele. — Oriunde voi putea sa scap de prezenta dumneavoastra! raspunse domnul d'Épinay. — Domnule, declara atunci presedintele, luati seama, nu va mai gasiti în adunare, nu mai aveti a face decât cu oameni izolati; nu-i insultati, daca nu vreti sa fiti tras la raspundere pentru insulta. Dar, în loc sa priceapa limbajul acesta, domnul d'Épinay raspunse: — Sunteti tot asa de brav în trasura ca si la clubul dumneavoastra, pentru motivul, domnule, ca patru oameni sunt întotdeauna mai tari decât unul singur. Presedintele dadu ordin sa se opreasca trasura. Se aflau în dreptul cheiului des Ormes, unde e scara care duce la râu. — De ce opriti aici? întreba domnul d'Épinay. — Pentru ca, domnule, spuse presedintele, ati insultat un om, iar omul acesta nu vrea sa mai faca un pas fara a va cere în chip leal satisfactie. — Un mod de asasinare, spuse generalul înaltând din umeri. — Fara zgomot, domnule, raspunse presedintele, daca nu vreti sa va privesc ca pe unul din oamenii pe care îi aratati adineauri, cu alte cuvinte ca pe un las care face din slabiciunea sa scut. Sunteti singur; unul va va raspunde; aveti o spada, am si eu una în bastonul acesta; nu aveti martori; unul din domni va fi martorul dumneavoastra. Acum, daca vreti, puteti sa scoateti legatura. Generalul îsi smulse îndata batista de la ochi. — În sfârsit, spuse el, voi sti cu cine am a face. Deschisera usa trasurii: cei patru barbati coborâra..." Franz se întrerupse înca o data. Îsi sterse sudoarea rece care îi curgea pe frunte; era un spectacol înfricosator sa-l vezi pe fiu, tremurând si palid, citind cu glas tare amanuntele necunoscute pâna atunci ale mortii parintelui sau. Valentine îsi împreuna mâinile, ca si cum s-ar fi rugat. Noirtier se uita la Villefort cu o expresie aproape de dispret si orgoliu. Franz continua: "Era, precum am spus, la 5 februarie. De trei zile înghetul era între cinci si sase grade; scara luneca din cauza sloiurilor; generalul era gras si înalt, astfel ca presedintele îi oferi partea dinspre rampa ca sa coboare. Cei doi martori veneau în urma. Noaptea era întunecoasa, treptele scarii umede de zapada si chiciura, apa se vedea curgând neagra, adânca, purtând câteva sloiuri pe ea. Unul din martori se duse sa caute o lanterna într-o corabie de carbuni; la lumina lanternei, examinara armele. Spada presedintelui care era, precum s-a spus, o simpla spada purtata într-un baston, era mai scurta decât a adversarului si n-avea garda. Generalul d'Épinay propuse ca ambele sabii sa fie trase la sorti: presedintele raspunse însa ca el a provocat si ca, provocând, a pretins ca fiecare sa se serveasca de arma sa. Martorii încercara sa staruie; presedintele îi sili sa taca. Pusera lanterna jos, adversarii se asezara de o parte si de alta lupta începu. Lumina facea din cele doua spade doua fulgere. Oamenii abia puteau fi zariti, într-atât de dens era întunericul. Domnul general trecea drept unul dintre cei mai buni mânuitori de spada. El fu însa luat asa de repede încât dadu înapoi si cazu. Martorii îl crezura ucis; dar adversarul sau, care stia ca nu l-a atins, îi oferi mâna pentru a-l ajuta sa se ridice. În loc sa-l calmeze, împrejurarea aceasta îl scoase din sarite pe general, care se napusti la rându-i asupra adversarului. Dar adversarul nu dadu înapoi deloc. De trei ori generalul se trase în urma si reveni la atac. A treia oara cazu din nou. Ceilalti îsi închipuira ca a alunecat, asa cum lunecase prima data; vazând însa ca nu se ridica, martorii se apropiara de el si încercara sa-l scoale; dar cel care îl luase în brate simti sub mâna o caldura jilava. Era sânge. Generalul, care era aproape lesinat, îsi reveni. — Mi s-a trimis un spadasin, un maestru de arme! spuse el. Fara sa raspunda, presedintele se apropie de martorul care tinea lanterna si, ridicându-si mâneca, îsi arata bratul strapuns de doua lovituri de spada; apoi, desfacându-si haina si vesta, arata soldul vatamat de-a treia lovitura. Cu toate astea nu scoase macar un oftat. Generalul d'Épinay intra în agonie si îsi dadu sufletul dupa cinci minute..." Franz citi ultimele cuvinte cu o voce asa de gâtuita încât abia se auzira, iar dupa ce le citi se opri trecându-si mâna peste ochi ca pentru a alunga un nor. Dupa o clipa de tacere, continua: "Presedintele urca scara dupa ce îsi baga sabia în baston; o dâra de sânge însemna drumul sau pe zapada. Nu ajunse înca sus când auzi un clipocit înabusit în apa: era corpul generalului, pe care martorii îl aruncara în râu dupa ce constatara moartea. Generalul a sucombat, deci, într-un duel loial, iar nu într-o capcana, cum s-ar putea spune. Drept care am semnat prezentul proces-verbal pentru a stabili adevarul faptelor, ca nu cumva vreunul dintre actorii acestei scene cumplite sa fie acuzat într-o zi de crima cu premeditare, sau de tradare a legilor onoarei. Semnat: Beauregard, Duchampy si Lecharpal". Dupa ce Franz sfârsi lectura aceasta asa de cumplita pentru un fiu, dupa ce Valentine, palida de emotie, îsi sterse o lacrima, dupa ce Villefort, tremurând ghemuit într-un colt, încercase sa înlature furtuna adresând neînduplecatului batrân priviri imploratoare: — Domnule, îi spuse d'Épinay lui Noirtier, deoarece dumneavoastra cunoasteti istoria aceasta grozava în toate amanuntele ei, deoarece ati întarit- o prin semnaturi onorabile, deoarece, în sfârsit, îmi faceti impresia ca va interesati de mine, desi interesul dumneavoastra nu s-a manifestat înca decât prin durere, va rog sa nu-mi refuzati ultima satisfactie: spuneti-mi numele presedintelui clubului pentru a cunoaste, în sfârsit, pe cel ce l-a ucis pe bietul meu parinte. Villefort cauta, buimacit parca, butonul usii. Valentine, care întelese cea dintâi raspunsul batrânului si care observase de multe ori pe antebratul lui doua urme de sabie, facu un pas înapoi. — Pentru numele lui Dumnezeu, domnisoara, spuse Franz adresându- se logodnicei sale, veniti în sprijinul meu ca sa aflu numele omului care m-a facut orfan la doi ani. Valentine ramase nemiscata si muta. — Crede-ma, domnule, spuse Villefort, nu mai prelungi scena aceasta oribila, de altminteri numele au fost într-adins tainuite. Nici parintele meu nu-l cunoaste pe presedinte, iar daca îl cunoaste, nu va putea sa-l spuna: numele proprii nu se gasesc în dictionar. — Ce nenorocire! exclama Franz. Singura speranta care m-a sustinut de-a lungul lecturii si care mi-a dat puterea sa merg pâna la capat era ca voi cunoaste cel putin numele celui ce l-a ucis pe parintele meu. Domnule, domnule, exclama el întorcându-se spre Noirtier, pentru numele lui Dumnezeu, faceti ce veti putea... va implor... pentru a-mi indica, pentru a ma face sa înteleg... — Da, raspunse Noirtier. — Domnisoara, domnisoara, striga Franz, bunicul dumneavoastra a facut semn ca poate sa mi-l arate... pe omul acela... Ajutati-ma... dumneavoastra îl întelegeti... dati-mi concursul. Noirtier privi dictionarul. Franz îl lua cu un tremur nervos si pronunta pe rând literele alfabetului pâna la E. La litera aceasta batrânul facu semn ca da. — E, repeta Franz. Degetul tânarului luneca pe cuvinte; dar la toate cuvintele, Noirtier raspundea printr-un semn negativ. Valentine îsi ascundea capul în mâini. În sfârsit, Franz ajunse la cuvântul Eu. — Da, facu batrânul. — Dumneavoastra? exclama Franz si parul i se zbârli pe cap; dumneavoastra, domnule Noirtier, l-ati ucis pe parintele meu? — Da, raspunse Noirtier fixând asupra tânarului o privire impunatoare. Franz cazu fara puteri într-un jilt. Villefort deschise usa si fugi, caci îi venise în minte sa înabuse bruma de existenta ce staruia înca în inima cumplita a batrânului. II PROGRESELE LUI CAVALCANTI-FIUL Între timp, domnul Cavalcanti tatal plecase sa-si reia serviciul, dar nu în armata Maiestatii sale Împaratul Austriei, ci la ruleta din Lucca. Se întelege ca ridicase cu cea mai scrupuloasa exactitate, pâna la ultima lascaie, suma care îi fusese alocata pentru calatorie si ca recompensa pentru chipul impunator, solemn, cu care îsi jucase rolul de parinte. Domnul Andrea mostenise toate hârtiile care constatau ca avea onoarea sa fie fiul marchizului Bartolomeu si al marchizei Leonora Corsinari. Era deci ancorat în societatea pariziana, care primeste cu atâta usurinta pe straini, tratându-i nu dupa ceea ce sunt, ci dupa ceea ce vor sa fie. De altminteri ce se cere unui tânar la Paris? Sa cunoasca întrucâtva limba, sa fie îmbracat convenabil, sa fie un bun jucator si sa plateasca în aur. Se întelege ca lumea e mult mai putin pretentioasa cu un strain decât cu un parizian. Andrea ocupase deci, în cincisprezece zile, o pozitie destul de frumoasa; i se spunea domnul conte, se vorbea despre el ca are un venit de cincizeci de mii de lire si se pomenea de comori imense al parintelui sau, îngropate — zice-se — în carierele de la Saravezza. Un avocat, în fata caruia se mentiona aceasta ultima circumstanta ca un fapt, declara ca a vazut carierele în chestiune, ceea ce dadu o mare greutate asertiunilor care plutisera pâna atunci în stare de îndoiala si care, din momentul acela, capatara consistenta realitatii. Lucrurile se gaseau în stadiul acesta în cercul societatii pariziene unde i-am introdus pe cititorii nostri, când Monte-Cristo veni într-o seara în vizita la domnul Danglars. Domnul Danglars iesise, dar i se propuse contelui sa fie introdus la baroana, care putea fi vizitata; el accepta. Dupa masa de la Auteuil si dupa evenimentele care au urmat, doamna Danglars nu putea auzi numele lui Monte-Cristo fara o anume tresarire nervoasa. Daca prezenta contelui nu urma rostirii numelui sau, senzatia dureroasa devenea mai intensa; daca, dimpotriva, contele se arata, figura lui deschisa, ochii stralucitori, amabilitatea, galanteria sa fata de doamna Danglars izgoneau curând ultimul rest de teama; baroanei i se parea cu neputinta ca un om asa de fermecator la suprafata sa poata nutri împotriva ei gânduri rele; de altminteri, inimile cele mai corupte nu pot crede în rau decât punându-l în legatura cu un interes oarecare; raul inutil si fara cauza repugna ca o anomalie. Când Monte-Cristo intra în budoarul unde i-am mai introdus o data pe cititorii nostri — si unde baroana urmarea cu ochi nelinistiti desenele pe care i le înmâna fiica ei, dupa ce le privise cu domnul Cavalcanti-fiul — prezenta lui îsi produse efectul obisnuit, astfel ca baroana îl primi pe conte zâmbind, desi numele lui o tulburase putin. La rându-i, acesta îmbratisa întreaga scena dintr-o ochire. Lânga baroana, aproape culcata pe o canapea mica statea Eugénie, iar Cavalcanti se afla în picioare. Îmbracat în negru ca un erou al lui Goethe, cu pantofi de lac si cu ciorapi albi de matase, Cavalcanti îsi trecea o mâna îndeajuns de alba si de îngrijita prin parul blond în care scânteia un diamant; în ciuda sfaturilor lui Monte-Cristo, vanitosul tânar nu putuse rezista vointei de a si-l pune în degetul mic. Miscarea era însotita de priviri asasine zvârlite domnisoarei Danglars si de suspine trimise la aceeasi adresa. Domnisoara Danglars era neschimbata, adica frumoasa, rece si ironica. Nu-i scapa nici o privire, nici un suspin al lui Andrea; ai fi zis ca ele lunecau pe platosa de Minerva, platosa despre care unii filozofi pretind ca acoperea câteodata pieptul lui Sapho. Eugénie îl saluta pe conte cu raceala si profita de începutul conversatiei pentru a se retrage în salonul de studii, de unde doua glasuri zglobii si zgomotoase, amestecate cu primele acorduri ale unui pian, aratara lui Monte-Cristo ca domnisoara Danglars preferase societatii sale si a domnului Cavalcanti tovarasia domnisoarei Louise d'Armilly, profesoara ei de canto. Abia atunci, în timp ce vorbea cu doamna Danglars si parea cufundat în vraja conversatiei, contele remarca solicitudinea domnului Andrea Cavalcanti, modul lui de a se duce sa asculte muzica la usa prin care nu cuteza sa treaca si de a-si manifesta admiratia. Bancherul reveni curând. Prima lui privire se adresa, e drept, lui Monte-Cristo, dar a doua se adresa lui Andrea. Pe sotie o saluta asa cum unii soti îsi saluta femeia; celibatarii nu vor putea sa-si faca o idee despre acest mod de a saluta decât când se va publica un cod foarte întins al vietii conjugale. — Domnisoarele nu te-au invitat sa faci muzica cu ele? îl întreba Danglars pe Andrea. — O, nu, domnule! raspunse Andrea cu un oftat mai remarcabil chiar decât celelalte. Danglars înainta numaidecât spre usa de comunicatie si o deschise. Fetele fura vazute atunci stând pe acelasi scaun, în fata aceluiasi pian. Acompaniau fiecare cu o mâna exercitiul cu care se deprinsesera din fantezie si în care devenisera de o maiestrie deosebita. Domnisoara d'Armilly, care se zarea acum, formând cu Eugénie, gratie cadrului usii, unul din acele tablouri vivante care se fac deseori în Germania, era înzestrata cu o frumusete remarcabila sau, mai bine zis, cu o dragalasenie gingasa. Era o femeiusca subtirica si blonda ca o zâna, cu par buclat cazând pe gâtul ei cam prea lung, asa cum Perugino face uneori gâtul fecioarelor sale, si cu ochi voalati de oboseala. Se spunea ca e subreda de piept si ca, asemeni Antoniei din Vioara din Cremona, va muri într-o zi cântând. Monte-Cristo arunca o privire repede, curioasa; o vedea pentru prima oara pe domnisoara d'Armilly despre care auzise asa de des vorbindu-se în casa. — Ei, ce e, noi suntem exclusi? o întreba bancherul pe fiica. Îl duse atunci pe tânar în salonas si, fie din întâmplare, fie într-adins, usa fu închisa în asa fel ca, din locul unde stateau, Monte-Cristo si baroana sa nu mai poata vedea nimic; deoarece însa bancherul îl urmase pe Andrea, doamna Danglars paru ca nu remarca faptul. Curând dupa aceea contele auzi glasul lui Andrea rasunând în acordurile pianului si acompaniind un cântec corsican. În timp ce contele asculta, cu un zâmbet, cântecul care îl facea sa uite de Andrea si sa-si reaminteasca de Benedetto, doamna Danglars lauda fata de Monte-Cristo taria sufleteasca a sotului ei care, în chiar dimineata aceea, pierduse într-un faliment milanez trei sau patru sute de mii franci. Si într-adevar, elogiul era meritat; caci daca Monte-Cristo n-ar fi stiut lucrul de la baroana, sau poate printr-unul din mijloacele pe care le avea de a afla totul, figura contelui nu i-ar fi tradat nimic. "Bun! gândi Monte-Cristo. A ajuns în situatia de a ascunde ce pierde; acum o luna se lauda." Apoi, cu glas tare: — O, doamna, spuse contele, domnul Danglars cunoaste asa de bine Bursa încât va câstiga totdeauna acolo ceea ce ar putea sa piarda într-alta parte. — Vad ca împartasiti eroarea comuna, spuse doamna Danglars. — Ce eroare? întreba Monte-Cristo. — Aceea ca domnul Danglars joaca, în timp ce, dimpotriva, nu joaca niciodata. — A, da, este adevarat, doamna; mi-aduc aminte ca domnul Debray mi-a spus... Dar ce e cu domnul Debray? Nu l-am zarit de trei sau patru zile. — Nici eu, glasui doamna Danglars cu o prezenta de spirit miraculoasa. Ati început însa o fraza care a ramas neterminata. — Anume? — Ca domnul Debray v-a spus... — A, da; domnul Debray mi-a spus ca dumneavoastra erati aceea care aduceati jertfe demonului jocului. — Am avut, marturisesc, pasiunea aceasta câtva timp, însa nu o mai am, glasui doamna Danglars. — Si faceti rau, doamna. Eh, sansele norocului sunt precare si, daca as fi femeie, iar hazardul ar fi facut din femeia aceasta sotia unui bancher, oricâta încredere as avea în norocul sotului meu — caci în afaceri, stiti, totul e noroc si nenoroc; ei bine, oricâta încredere as avea în norocul sotului meu, as cauta totdeauna sa-mi asigur o avere independenta, chiar de ar trebui sa obtin averea încredintând interesele mele în mâini necunoscute. Doamna Danglars se rosi fara voie. — Uite, spuse Monte-Cristo ca si cum nu vazuse nimic, se vorbeste de o lovitura frumoasa care a fost data ieri cu bonurile Neapolelui. — Eu nu le am si nu le-am avut niciodata, glasui repede baroana; dar sa nu mai vorbim de Bursa, domnule conte, caci avem aerul unor agenti de schimb; sa vorbim mai bine despre bietii Villefort pe care fatalitatea îi chinuieste asa de mult în momentul acesta. — Dar ce li s-a întâmplat? întreba Monte-Cristo cu perfecta naivitate. — Stiti si dumneavoastra; dupa ce l-au pierdut pe domnul de Saint- Méran, la trei sau patru zile dupa plecarea lui, au pierdut-o pe marchiza la trei sau patru zile dupa sosirea ei. — A, da, glasui Monte-Cristo, am aflat; dar, precum îi spune Clodius lui Hamlet, e o lege a naturii: parintii lor murisera înainte, si ei îi plânsera; ei vor muri înaintea fiilor lor si fiii îi vor plânge. — Dar asta nu e totul. — Cum, nu e totul? — Nu; stiati ca erau pe cale sa-si casatoreasca fiica... — Cu domnul Franz d'Épinay... Casatoria a cazut? — Ieri dimineata, dupa câte se pare, Franz si-a retras cuvântul. — Serios? Si se cunosc cauzele rupturii? — Nu. — Extraordinar, doamna... Dar cum primeste domnul de Villefort toate aceste nenorociri? — Ca întotdeauna: filozofic. În momentul acela Danglars se înapoie singur. — Ei, îl lasi pe domnul Cavalcanti cu fiica dumitale? spuse baroana. — Dar pe domnisoara d'Armilly drept cine-o iei? întreba bancherul. Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo: — Încântator tânar Cavalcanti, nu-i asa domnule conte? Dar e cu adevarat print? — Eu nu garantez, glasui Monte-Cristo. Parintele sau mi-a fost prezentat ca marchiz, asa ca tânarul este probabil conte; mi se pare ca nu tine prea mult la titlul acesta. — De ce? întreba bancherul. Daca e print, face rau ca nu se mândreste. Fiecare cu dreptul sau. Mie nu-mi place sa-si renege cineva originea. — O, dumneavoastra sunteti un democrat pur! glasui Monte-Cristo zâmbind. — Vezi însa la ce te expui, spuse baroana; daca domnul de Morcerf ar veni din întâmplare si l-ar gasi pe domnul Cavalcanti într-o camera unde el, logodnicul Eugéniei, n-a avut niciodata îngaduinta sa intre... — Faci bine ca spui din întâmplare, declara bancherul, caci îl vedem atât de rar încât s-ar putea spune ca numai întâmplarea ni-l aduce. — În sfârsit, daca ar veni si l-ar gasi pe tânar lânga fiica dumitale, ar putea sa fie nemultumit. — El? O, te înseli, domnul Albert nu ne face onoarea de a fi gelos pe logodnica sa, nu o iubeste îndeajuns pentru asta. De altminteri, ce-mi pasa daca e nemultumit sau nu? — Cu toate acestea, în stadiul în care ne aflam... — Da, în stadiul în care ne aflam: vrei sa stii în ce stadiu ne aflam? La balul mamei sale a dansat o singura data cu fiica mea, în timp ce domnul Cavalcanti a dansat de trei ori, si Albert nici n-a bagat de seama. — Domnul viconte Albert de Morcerf! anunta valetul. Baroana se ridica repede. Vroia sa treaca în salonul de studii pentru a-si înstiinta fiica, dar Danglars o apuca de brat. — Las-o! zise el. Ea îl privi uimita. Monte-Cristo se prefacu a nu fi vazut jocul de scena. Albert intra; era foarte frumos si foarte vesel. Saluta pe baroana cu dezinvoltura, pe Danglars cu familiaritate, pe Monte-Cristo cu afectiune; apoi, întorcându-se spre baroana: — Îmi dati voie, doamna, îi spuse el, sa va întreb cum se simte domnisoara Danglars? — Cât se poate de bine, domnule, raspunse Danglars repede; face în momentul acesta muzica în salonasul ei cu domnul Cavalcanti. Albert îsi pastra aerul calm si indiferent; încerca poate oarecare ciuda launtrica, dar simtea fixata asupra lui privirea lui Monte-Cristo. — Domnul Cavalcanti are o foarte frumoasa voce de tenor, spuse el, si domnisoara Eugénie e o magnifica soprana, fara a mai pune la socoteala ca, la pian, cânta ca Thalberg. E, desigur, un concert fermecator. — Fapt este ca se acorda de minune, spuse Danglars. Albert nu arata ca a remarcat echivocul, asa de grosolan totusi, în timp ce doamna Danglars rosi. — Si eu sunt muzician, cel putin dupa câte spun profesorii mei, continua tânarul; ei bine, lucru ciudat, n-am putut înca sa-mi acord vocea cu alta voce, iar cu vocile de soprana mai putin decât cu altele. Danglars schita un zâmbet care însemna: hai, supara-te. — De aceea, spuse el nadajduind fara îndoiala ca va ajunge la scopul pe care îl dorea, printul si fiica mea au stârnit ieri admiratia generala. N-ati fost ieri, domnule de Morcerf? — Care print? întreba Albert. — Printul Cavalcanti, relua Danglars, încapatânându-se sa dea tânarului titlul acesta. — A, iertati-ma, spuse Albert, nu stiam ca e print. Asadar, printul Cavalcanti a cântat ieri cu domnisoara Eugénie? De buna seama ca a fost ceva încântator si îmi pare foarte rau ca nu am auzit. N-am putut însa raspunde invitatiei dumneavoastra, caci am fost nevoit s-o conduc pe doamna Morcerf la baroana de Château-Renaud-mama, unde cântau germanii. Apoi, dupa o pauza, si ca si cum n-ar fi fost vorba de nimic: — Mi se va îngadui, repeta Morcerf, sa prezint omagiile mele domnisoarei Danglars? — O, asteptati, asteptati, va rog, spuse bancherul oprindu-l pe tânar; ia auziti delicioasa cavatina: ta-ta-ta-ti-ta-ti-ta-ta... E încântatoare... O singura secunda: perfect! bravo! bravi! brava! Si bancherul începu sa aplaude cu frenezie. — Într-adevar, spuse Albert, e ceva exceptional si e cu neputinta sa înteleaga cineva mai bine muzica tarii sale decât o întelege printul Cavalcanti. Ati spus print, — va fi facut; în Italia este lucru usor. Dar, ca sa revenim la adorabilii nostri cântareti, ar trebui sa ne faceti o placere, domnul Danglars: fara s-o înstiintati ca-i aci un strain, ar trebui sa rugati pe domnisoara Danglars si pe domnul Cavalcanti sa înceapa alta bucata. E asa delicios sa te bucuri de muzica mai departe, într-o penumbra, fara sa fii vazut, fara sa vezi si, în consecinta, fara sa-l stânjenesti pe muzician, care se poate astfel lasa cu totul în voia geniului, sau a elanului inimii sale. De data aceasta Danglars fu dezarmat de calmul tânarului. Îl lua pe Monte-Cristo la o parte. — Ei, ce spuneti de îndragostitul nostru? îl întreba el. — Hm, de netagaduit, îmi face impresia ca e rece; dar ce vreti? sunteti angajat. — Fara îndoiala, sunt angajat, dar obligatia mea e sa o dau pe fiica mea unui om care o iubeste, nu unuia care nu o iubeste. Îl vedeti pe el, rece ca o marmura si orgolios ca parintele sau; daca macar ar fi bogat, daca ar avea averea Cavalcantilor, treaca-mearga. La drept vorbind nu am consultat-o pe fiica mea, însa daca ea ar avea gust... — O, nu stiu daca prietenia mea pentru el ma orbeste, glasui Monte- Cristo, dar va asigur ca domnul de Morcerf e un tânar fermecator care o va face fericita pe fiica dumneavoastra si care, mai curând sau mai târziu, va ajunge la ceva în viata; caci, la urma urmei, situatia parintelui sau este excelenta. — Hm! facu Danglars. — De ce va îndoiti? — Eh, e trecutul... trecutul acela obscur. — Dar trecutul parintelui nu-l priveste pe fiu. — Ba da, ba da. — Nu va aprindeti; acum o luna proiectul casatoriei vi se parea excelent. Întelegeti, sunt deznadajduit; pe tânarul Cavalcanti, pe care nu-l cunosc, va repet, l-ati vazut la mine. — Eu îl cunosc, si asta ajunge, spuse Danglars. — Îl cunoasteti? Ati cules informatii asupra lui? întreba Monte-Cristo. — E nevoie oare de asa ceva? Nu se vede de la început cu cine ai a face? În primul rând e bogat. — Nu garantez. — Cu toate acestea garantati pentru el. — Pentru cincizeci de mii de lire, nimica toata. — Are o educatie distinsa. — Hm! facu la rându-i Monte-Cristo. — E muzician. — Toti italienii sunt. — Conte, nu sunteti drept cu tânarul acesta. — Ei da, marturisesc, vad cu mâhnire ca, desi cunoaste obligatiile dumneavoastra fata de Morcerf, el se pune de-a curmezisul si abuzeaza de averea lui. Danglars începu sa râda. — O, ce puritan sunteti! spuse el, dar lucrul asta se întâmpla în lume în fiecare zi. — Nu puteti totusi sa rupeti astfel, scumpe domnule Danglars: Morcerfii conteaza pe casatoria aceasta. — Conteaza? — Categoric. — Atunci sa se explice. Draga conte, dumneavoastra, care sunteti asa de bine vazut acolo, ar trebui sa strecurati doua cuvinte parintelui. — Eu? dar de unde naiba ati vazut ca sunt primit asa bine? — Eh, la balul lor! Contesa, mândra Mercédès, trufasa catalana care abia catadicseste sa deschida gura fata de cele mai vechi cunostinte ale ei, v-a luat de brat, a iesit cu dumneavoastra în gradina, a pornit pe aleile discrete si n-a reaparut decât dupa o jumatate de ceas. — O, baroane, baroane, spuse Albert, ne împiedicati sa ascultam; pentru un meloman ca dumneavoastra, ce barbarie! — Bine, bine, domnule ironic! spuse Danglars. Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo: — Va însarcinati sa-i spuneti parintelui? — Cu placere, daca doriti. — Dar de data aceasta lucrul sa se faca în mod explicit si definitiv, în special sa-mi ceara fiica, sa fixeze un timp, sa-si precizeze conditiile banesti, în sfârsit, sa ajungem la o întelegere sau o ruptura; dar, întelegeti, fara amânari. — Bine, demersul va fi facut. — Nu va voi spune ca-l astept cu placere, dar îl astept: un bancher trebuie sa fie sclavul cuvântului sau. Si Danglars scoase unul din acele suspine pe care, cu o jumatate de ceas mai înainte, le scotea Cavalcanti-fiul. — Bravi! bravo! brava! striga Morcerf parodiindu-l pe bancher si aplaudând sfârsitul bucatii. Danglars începea sa se uite la Albert piezis, când servitorul intra si îi sopti doua vorbe. — Ma înapoiez, spuse bancherul lui Monte-Cristo, asteptati-ma; poate ca voi avea ceva sa va comunic. Si iesi. Baroana profita de absenta sotului pentru a deschide usa salonului de studii al fiicei sale, si atunci domnul Andrea, care statea la pian cu domnisoara Eugénie, fu vazut zvâcnind ca un resort. Albert o saluta zâmbind pe domnisoara Danglars care, fara sa para, câtusi de putin tulburata, îi raspunse cu un salut rece, ca de obicei. Cavalcanti paru vadit încurcat, îl saluta pe Morcerf, care raspunse cu aerul cel mai impertinent. Atunci Albert începu sa se piarda în elogii cu privire la glasul domnisoarei Danglars si la regretul pe care îl simtea, dupa ce-l auzise, ca n-a asistat la serata din ajun... Cavalcanti, lasat în voia lui, îl lua pe Monte-Cristo de o parte. — Haide, spuse doamna Danglars, ajunge cu muzica si cu complimentele; veniti la ceai. — Vino, Louise, glasui domnisoara Danglars adresându-se prietenei sale. Trecura în salonul alaturat unde, într-adevar, ceaiul era pregatit. În momentul când lasau, dupa maniera englezeasca, linguritele în cesti, usa se redeschise si Danglars reaparu vizibil agitat. Monte-Cristo remarca si-l întreba pe bancher din ochi. — Am primit corespondenta din Grecia, spuse Danglars. — Aha, exclama contele, de aceea v-au chemat? — Da. — Cum se simte regele Othon? întreba Albert cu tonul cel mai nazdravan. Danglars îl privi piezis, fara sa-i raspunda, iar Monte-Cristo întoarse capul pentru a-si ascunde expresia de mila care se ivise pe chipul sau si care se sterse aproape numaidecât. — Vom merge împreuna, nu-i asa? îl întreba Albert pe conte. — Da, daca vrei, raspunse acesta. Albert nu putea sa priceapa nimic din privirea bancherului; de aceea, întorcându-se spre Monte-Cristo care întelesese perfect, îi spuse: — Ati vazut cum s-a uitat la mine? — Da, raspunse contele; dar gasiti ceva deosebit în privirea lui? — Bineînteles. Dar ce vrea sa spuna cu vestile din Grecia? — De unde vrei sa stiu eu? — Pentru ca, dupa câte îmi închipui, aveti legaturi în tara aceasta. Monte-Cristo zâmbi, asa cum zâmbea totdeauna când nu voia sa raspunda. — Uite-l ca se apropie de dumneavoastra, glasui Albert; eu ma duc sa o complimentez pe domnisoara Danglars pentru camera ei, în vremea asta parintele va avea timp sa va vorbeasca. — Daca e sa-i faci complimente, fa-i cel putin complimente pentru vocea ei, spuse Monte-Cristo. — Nu, asta ar face-o toata lumea. — Draga viconte, glasui Monte-Cristo, ai îngâmfarea impertinentei. Albert înainta spre Eugénie, cu zâmbetul pe buze. Între timp Danglars se apleca la urechea contelui. — Mi-ati dat un sfat excelent, spuse el, si este o poveste oribila în aceste cuvinte: Fernand si Ianina. — Hm! facu Monte-Cristo. — Da, va voi povesti. Dar luati-l pe tânar; mi-ar veni foarte greu sa ramân cu el, acum. — Ceea ce si fac, deoarece ma însoteste; mai e nevoie sa vi-l trimit pe parinte? — Mai mult decât oricând. — Bine. Contele facu un semn lui Albert. Amândoi le salutara pe doamne si iesira: Albert cu un aer perfect indiferent fata de dispretul domnisoarei Danglars, Monte-Cristo repetând doamnei Danglars sfaturile cu privire la prudenta pe care trebuie s-o aiba o nevasta de bancher când e vorba de viitorul ei. Domnul Cavalcanti ramase stapân pe câmpul de bataie. III HAYDÉE Abia cotisera caii contelui bulevardul, si Albert se întoarse spre conte izbucnind într-un râs prea zgomotos ca sa nu fie întrucâtva forjat. — Va voi întreba, spuse el, asa cum regele Charles al IX-lea o întreba pe Catherina de Medicis dupa Sfântul Bartholomeu: cum gasiti ca am jucat micul meu rol? — În legatura cu ce? întreba Monte-Cristo. — În legatura cu instalarea rivalului meu la domnul Danglars... — Care rival? — Eh, la naiba, care rival? protejatul dumneavoastra, domnul Andrea Cavalcanti. — O, fara glume proaste, viconte; eu nu-l ocrotesc câtusi de putin pe domnul Andrea, cel putin fata de domnul Danglars. — Tocmai reprosul acesta vi l-as face daca tânarul ar avea nevoie de protectie. Din fericire însa pentru mine, el se poate lipsi. — Cum, crezi ca face curte? — Va garantez: rostogoleste ochi de îndragostit si moduleaza sunete amoroase; aspira la mâna mândrei Eugénie. Uite, încep sa fac poezie. Pe cuvântul meu, nu este vina mea. N-are a face, repet: aspira la mâna mândrei Eugénie. — Ce importanta are daca ei nu se gândesc decât la dumneata? — Sa nu mai spuneti asta, draga conte, sunt maltratat din ambele parti. — Cum din ambele parti? — Fara îndoiala: domnisoara Eugénie abia mi-a raspuns, iar domnisoara d'Armilly, confidenta ei, nu mi-a raspuns deloc. — Da, dar parintele te adora, spuse Monte-Cristo. — El? Dimpotriva, mi-a înfipt o mie de pumnale în inima, pumnale care, e drept, reintra în teaca, pumnale de teatru, dar pe care el le crede adevarate. — Gelozia indica afectiune. — Da, dar eu nu-s gelos. — E el. — Pe cine? Pe Debray? — Nu, pe dumneata. — Pe mine? Ma prind ca, pâna în opt zile, o sa-mi închida usa în nas. — Te înseli, draga viconte. — Dovada. — O vrei? — Da. — Sunt însarcinat sa-l rog pe domnul conte de Morcerf sa faca un demers definitiv pe lânga baron. — De cine? — Chiar de baron. — O, nu veti face asta, nu-i asa, draga conte? spuse Albert cu tot alintul de care era în stare. — Te înseli, Albert, ma voi executa, deoarece am fagaduit. — S-ar parea ca tineti cu ori ce pret sa ma însor, glasui Albert oftând. — Tin sa fiu bine cu toata lumea; dar, în legatura cu Debray, nu-l mai vad la baroana. — E certat. — Cu doamna? — Nu, cu domnul. — A observat ceva? — Nu, nu, gluma e buna! — Crezi ca banuia? întreba Monte-Cristo cu o naivitate fermecatoare. — Hei, dar de unde veniti dumneavoastra, draga conte? — Din Congo, daca vrei. — Nu e asa departe. — Ce, eu îi cunosc pe sotii vostri parizieni? — Draga conte, sotii sunt la fel pretutindeni. Din moment ce ati studiat individul într-o tara, cunoasteti rasa. — Dar atunci ce motiv a putut sa-i faca pe Danglars si Debray sa se certe? Pareau ca se înteleg foarte bine, spuse Monte-Cristo cu aceeasi naivitate. — O, aici intram în misterele lui Isis si eu nu sunt initiat. Când domnul Cavalcanti-fiul va intra în familie, îl veti întreba pe el. Trasura se opri. — Iata-ne ajunsi, spuse Monte-Cristo, nu e decât zece si jumatate, vino. — Cu placere. — Te va conduce trasura mea. — Nu, multumesc, cupeul meu ne-a urmat, desigur. Intrara amândoi în casa; salonul era luminat; intrara în salon. — Sa ne faci ceai, Baptistin! porunci Monte-Cristo. Baptistin iesi fara sa scoata un cuvânt. Peste doua secunde reaparu cu o tava gata pregatita, care, ca si gustarile din piesele feerice, iesise parca din pamânt. — Într-adevar, spuse Morcerf, ceea ce admir la dumneavoastra, draga conte, nu e bogatia, caci poate sunt oameni si mai bogati; nu e spiritul, caci Beaumarchais n-avea mai mult, dar avea tot atât; ci maniera de a fi servit fara sa vi se raspunda un cuvânt, la minut, la secunda, ca si cum s-ar ghici, din felul cum sunati, ce doriti sa aveti si ca si cum ceea ce doriti ar fi totdeauna gata. — Cuvintele dumitale sunt întrucâtva adevarate. Se cunosc obiceiurile mele. Uite, vei vedea: nu doresti ceva în timp ce bei ceaiul? — Ba da, sa fumez. Monte-Cristo se apropie de placa de metal si batu o data. Peste o clipa se deschise o usa speciala si Ali aparu cu doua ciubucuri. — Minunat! spuse Morcerf. — Ba nu, e foarte simplu, glasui Monte-Cristo; Ali stie ca, atunci când iau ceaiul sau cafeaua, fumez de obicei; stie ca am cerut ceaiul, stie ca am venit cu dumneata, aude ca îl chem, banuieste cauza si, deoarece se trage dintr-o tara unde ospitalitatea începe cu pipa — în locul unui ciubuc aduce doua. — Desigur, e o explicatie ca oricare alta; nu e însa mai putin adevarat ca numai la dumneavoastra... O, dar ce aud? Si Morcerf se înclina spre usa prin care patrundeau într-adevar sunete asemanatoare cu acelea ale unei chitare. — Draga viconte, esti sortit muzicii asta-seara; nu scapi de pianul domnisoarei Danglars si nimeresti peste guzla Haydéei. — Haydée! adorabil nume! Asadar, exista femei care se numesc într- adevar Haydée si în alta parte decât în poemele lordului Byron? — Desigur; Haydée e un nume foarte rar în Franta, dar destul de comun în Albania si Epir; e ca si cum ai spune, de exemplu, Castitate, Pudoare, Inocenta. Un fel de nume de botez, cum spun parizienii dumitale. — Ce încântator! spuse Albert. Cum as vrea sa le vad pe frantuzoaicele noastre numindu-se domnisoara Bunatate, domnisoara Tacere, domnisoara Caritate crestina! Ia gânditi-va ce efect ar stârni, într-o publicatie de stare civila, daca domnisoarei Danglars, în loc de Claire-Marie-Eugénie, cum se numeste, i s-ar spune domnisoara Castitate-Pudoare-Inocenta. — Nebunule, nu glumi asa tare, spuse contele; ar putea sa te auda Haydée. — Si s-ar supara? — Nu, spuse contele cu aerul sau mândru. — E o fiinta buna? întreba Albert. — La ea nu e bunatate, e datorie: o sclava nu se supara în contra stapânului. — Haida-de, nu glumiti nici dumneavoastra! Mai exista sclave? — Fara îndoiala, de vreme ce Haydée e sclava mea. — Într-adevar, dumneavoastra nu faceti nimic si n-aveti nimic asemanator altcuiva. Sclava domnului conte de Monte-Cristo — e o situatie în Franta. Dupa felul cum vânturati aurul, locul valoreaza desigur o suta de mii de taleri pe an. — O suta de mii de taleri? Biata copila a posedat mai mult; ea a venit în lume culcata pe comori pe lânga care cele din O mie si una de nopti înseamna prea putin. — E într-adevar principesa? — Exact, si chiar una dintre cele mai mari din tara sa. — Banuisem eu. Dar cum de a devenit sclava o mare principesa? — Cum a devenit Denys Tiranul dascal de scoala? Draga viconte, hazardul razboiului, capriciul norocului. — Si numele ei e un secret? — Pentru toata lumea, da; nu însa pentru dumneata, draga viconte, care îmi esti prieten si care vei sti sa taci — nu-i asa? — daca îmi fagaduiesti ca ai sa taci. — O, pe onoarea mea! — Cunosti istoria pasei din Ianina? — A lui Ali-Tebelin? Nici vorba, deoarece în serviciul lui si-a facut tatal meu situatie. — Adevarat, uitasem. — Ei bine, ce legatura este între Haydée si Ali-Tebelin? — Foarte simplu, e fiica lui. — Cum? Fiica lui Ali Pasa? — Si a frumoasei Vasiliki. — Si ea e sclava dumneavoastra? — O, da! — Cum se face? — Într-o zi, pe când treceam prin târgul din Constantinopol, am cumparat- o. — Splendid lucru! cu dumneavoastra, scumpe conte, omul nu traieste — viseaza. Ascultati, ceea ce va întreb acum e indiscret. — Spune. — De vreme ce iesiti cu ea, de vreme ce o conduceti la Opera... — Continua. — Pot sa ma încumet sa va cer ceva? — Poti sa-ti iei inima în dinti si sa-mi ceri orice. — Ei bine, draga conte, prezentati-ma principesei dumneavoastra. — Cu placere, dar cu doua conditii. — Le accept dinainte. — Prima, sa nu destainuiesti nimanui vreodata prezentarea aceasta. — Foarte bine (Morcerf întinse mâna). Jur. — A doua, sa nu-i spui ca parintele dumitale l-a servit pe al ei. — Jur! — Bravo viconte, n-ai sa uiti aceste juraminte, nu-i asa? — O! facu Albert. — Foarte bine. Te stiu om de onoare. Contele batu din nou în placa de arama. Ali reaparu. — Înstiinteaz-o pe Haydée, îi spuse el, ca voi veni sa iau cafeaua la ea si da-i sa înteleaga ca cer permisiunea de a-i prezenta pe un prieten al meu. Ali se înclina si iesi. — Vasazica, ne-am înteles; nici o întrebare directa, draga viconte. Daca doresti sa stii ceva, întreaba-ma pe mine si eu am s-o întreb pe ea. — Ne-am înteles. Ali reaparu pentru a treia oara si tinu perdeaua ridicata, aratând stapânului si lui Albert ca pot trece. — Sa intram, glasui Monte-Cristo. Albert îsi trecu o mâna prin par si îsi rasuci mustata; contele îsi lua palaria, îsi puse manusile si îl preceda pe Albert în apartamentul pe care Ali îl pazea ca o santinela si pe care îl aparau, ca o reduta, cele trei cameriste franceze comandate de Myrthe. Haydée astepta în prima încapere care era salonul, cu ochi mari, dilatati de surpriza; pentru întâia oara un alt barbat în afara de Monte-Cristo patrundea pâna la ea; statea pe o sofa, într-un colt, cu picioarele încrucisate sub dânsa, si îsi facuse, pentru a spune astfel, un cuib în stofele de matase, vargate si brodate, cele mai bogate din Orient. Lânga ea era instrumentul ale carui sunete o tradasera; era încântatoare astfel. Zarindu-l pe Monte-Cristo, se scula cu zâmbetul de copila si amanta care nu-i apartinea decât ei: Monte-Cristo veni spre ea si întinse mâna pe care, ca de obicei, fata o saruta. Albert ramase lânga usa, sub vraja frumusetii ciudate pe care o vedea pentru întâia oara, si pe care nu si-o putea imagina în Franta. — Pe cine îmi aduci? întreba în greaca moderna fata, pe Monte-Cristo; un frate, un prieten, o simpla cunostinta, sau un dusman? — Un prieten, glasui Monte-Cristo în aceeasi limba. — Cum îl cheama? — Contele Albert; e cel pe care l-am scapat din mâinile banditilor la Roma. — În ce limba vrei sa-i vorbesc? Monte-Cristo se întoarse spre Albert: — Cunosti greaca moderna? îl întreba el pe tânar. — Din pacate nici greaca veche, draga conte, spuse Albert; niciodata Homer si Platon n-au avut un mai nepriceput si, as îndrazni sa spun, un mai dispretuitor scolar. — Atunci, glasui Haydée dovedind ca întelesese întrebarea lui Monte- Cristo si raspunsul lui Albert, voi vorbi în frantuzeste sau în italieneste, daca stapânul meu vrea sa vorbesc. Monte-Cristo medita o clipa: — Vei vorbi în italieneste, spuse el. Apoi, întorcându-se spre Albert: — Pacat ca nu întelegi greaca moderna sau greaca veche, pe care Haydée le vorbeste admirabil; biata copila va fi silita sa-ti vorbeasca în limba italiana, ceea ce îti va da poate o idee gresita despre ea. Facu un semn Haydéei. — Fie bine venit prietenul care vine cu seniorul si cu stapânul meu, glasui fata într-o admirabila toscana, cu acel dulce accent roman care face limba lui Dante la fel de sonora ca limba lui Homer. Ali, cafea si pipe! Si Haydée facu un semn cu mâna lui Albert sa se apropie, în timp ce Ali se retragea pentru a îndeplini ordinele tinerei sale stapâne. Monte-Cristo arata lui Albert doua scaune pliante si fiecare se îndrepta spre al sau, apropiindu-se de o masuta în al carei centru se afla o narghilea si pe care o acopereau flori naturale, desene, albume de muzica. Ali reintra, aducând cafeaua si ciubucurile; lui Baptistin îi era interzisa partea aceasta a apartamentului. Albert respinsese pipa prezentata de nubian. — O, ia-o! spuse Monte-Cristo; Haydée e aproape tot asa de civilizata ca si o pariziana. Havana îi e dezagreabila deoarece nu-i plac mirosurile urâte, dar tutunul oriental e un parfum. Ali iesi. Cestile de cafea erau pregatite; pentru Albert fusese adaugata o zaharnita. Monte-Cristo si Haydée gustau licoarea araba în felul arabilor, adica fara zahar. Haydée întinse mâna si lua cu vârful degetelor ei mici, trandafirii si subtiri, ceasca de portelan japonez pe care o duse la buze cu placerea naiva a unui copil care bea sau manânca ceva dorit. În acelasi timp intrara doua femei cu alte doua tavi, încarcate cu înghetata si cu serbeturi, pe care le depusera pe doua mescioare. — Scumpul meu amfitrion si dumneavoastra signora, spuse Albert în italieneste, scuzati-mi stupefactia. Sunt cu totul buimacit, si e foarte firesc; regasesc Orientul, Orientul adevarat, din pacate nu asa cum l-am vazut, ci cum l-am visat în sânul Parisului; adineauri auzeam huruitul omnibuzelor si clopoteii negustorilor de limonada. O, signora, de ce nu stiu greceste? Conversatia dumneavoastra, adaugata anturajului feeric, mi-ar oferi o seara pe care n-as uita-o niciodata. — Vorbesc destul de bine italiana ca sa discut cu dumneavoastra, domnule, spuse Haydée linistita, si îmi voi da toata silinta, daca va place Orientul, sa va ajut sa-l regasiti aci. — Despre ce pot vorbi? îl întreba Albert în soapta pe Monte-Cristo. — Despre tot ce vei vrea: despre tara, tineretea, amintirile ei, apoi, daca preferi, despre Roma, Neapole, Florenta. — E pacat sa aiba cineva o grecoaica în fata, spuse Albert, lasati-ma sa-i vorbesc despre Orient. — Vorbeste, draga Albert. E, pentru ea, conversatia cea mai placuta. Albert se întoarse spre Haydée. — La ce vârsta a parasit signora Grecia? întreba el. — La cinci ani, raspunse Haydée. — Si va amintiti de patria dumneavoastra? întreba Albert. — Când închid ochii revad tot ce-am vazut. Sunt doua priviri: privirea corpului si privirea sufletului. Privirea corpului poate sa uite uneori, dar aceea a sufletului îsi aminteste întotdeauna. — Si care e timpul cel mai îndepartat de care va puteti aminti? — Abia mergeam; mama mea care se numeste Vasiliki (Vasiliki înseamna regala, adauga fata înaltând capul), mama ma lua de mâna si, acoperite amândoua cu un voal, dupa ce pusesem în punga tot aurul pe care-l posedam, ne duceam sa cerem pomana pentru prizonieri, spunând: "Cine da saracilor, împrumuta pe Dumnezeu". Apoi, dupa ce punga noastra era plina, ne înapoiam la palat, si fara a spune nimic parintelui meu, trimiteam toti banii pe care îi capatasem — fiind socotite niste femei sarace — egumenului manastirii, care îi împartea între prizonieri. — Si ce vârsta aveati pe atunci? — Trei ani, spuse Haydée. — În cazul acesta va amintiti despre tot ce s-a petrecut în jurul dumneavoastra de la vârsta de trei ani? — Despre tot. — Conte, sopti Morcerf lui Monte-Cristo, ar trebui sa permiteti signorei sa ne povesteasca ceva din viata ei, Mi-ati interzis sa-i vorbesc despre parintele meu, dar poate îmi va vorbi ea, si va închipuiti cât de fericit as fi sa aud numele lui iesind dintr-o gura asa de frumoasa! Monte-Cristo se întoarse spre Haydée si, printr-un semn din sprâncene care îi recomanda sa dea cea mai mare atentie cuvintelor pe care le va spune, îi vorbi în greceste: — Povesteste-ne despre soarta parintelui tau, dar fara numele tradatorului si fara tradare. Haydée scoase un lung oftat si un nor posomorât trecu peste fruntea ei asa de pura. — Ce-i spuneti? întreba Morcerf în soapta. — Îi repet ca esti prieten si ca n-are motive sa se ascunda fata de dumneata. — Asadar, întreba Albert, pelerinajul de demult pentru prizonieri e prima amintire a dumneavoastra; care este alta? — Alta? Ma vad la umbra sicomorilor, lânga un lac a carui oglinda, tremuratoare parca, o zaresc si acum prin frunzis. Tatal meu statea rezemat pe perne, lânga cel mai batrân si mai stufos copac, iar eu, o copilita plapânda, în timp ce mama era culcata la picioarele lui, ma jucam cu barba- i alba care cobora pâna pe piept si cu hangerul al carui mâner era cu diamante. Din când în când, venea la el un albanez care îi spunea câteva cuvinte, carora nu le dam atentie si la care el raspundea cu acelasi ton "Ucideti!", sau "Iertati!" — Ciudat! spuse Albert auzind cuvintele acestea iesind din gura unei fete si în alta parte decât la teatru. Nu e fictiune. Cum vi se pare însa, cu orizontul acesta asa de poetic, cu trecutul acesta minunat, — Franta? întreba Albert. — Cred ca e o tara frumoasa, glasui Haydée, dar eu vad Franta asa cum este, caci o vad cu ochi de femeie, în timp ce, dimpotriva, am impresia ca tara mea, pe care n-am vazut-o decât cu ochi de copil, e totdeauna învaluita într-o atmosfera luminoasa sau mohorâta, dupa cum ochii mei fac din ea o patrie gingasa, sau un loc de suferinti amare. — Signora, cum ati putut sa suferiti, dumneavoastra, asa de tânara? întreba Albert, cedând fara sa vrea banalitatii. Haydée întoarse ochii spre Monte-Cristo, care murmura cu un semn imperceptibil: — Povesteste. — Nimic nu alcatuieste fondul sufletului mai mult decât primele amintiri si, în afara de cele doua pe care vi le-am povestit, toate amintirile tineretii mele sunt triste. — Vorbiti, vorbiti, signora, spuse Albert, jur ca va ascult cu o bucurie de negrait. Haydée zâmbi cu tristete. — Vreti sa trec la celelalte amintiri ale mele? întreba ea. — Va implor, spuse Albert. — Ei bine, aveam patru ani când, într-o seara, am fost trezita de mama mea. Ne aflam în palatul de la Ianina; m-a luat de pe pernele unde dormeam si, când am deschis ochii, am vazut ochii ei plini de lacrimi grele. M-a luat cu ea fara sa spuna nimic. Vazând-o plângând, îmi venea si mie sa plâng. — Tacere, copila mea! spuse ea. De multe ori, în ciuda mângâierilor sau a amenintarilor materne, capricioasa ca toti copiii, continuam sa plâng. De data aceasta, însa, era în glasul bietei mele mame o atare intonatie de groaza încât am tacut numaidecât. Ma ducea repede. Vazui atunci ca scoboram pe o scara larga, în fata noastra toate femeile mamei mele coborau sau, mai bine zis, se îmbulzeau pe aceeasi scara, ducând cufere, saci mici, obiecte de gateala, bijuterii, pungi cu aur. Dinapoia femeilor venea o garda de douazeci de barbati, înarmati cu pusti lungi si cu pistoale si îmbracati cu costumul acela pe care îl cunoasteti în Franta de când Grecia a devenit iarasi o natiune. Era ceva sinistru, credeti-ma, adauga Haydée clatinând din cap si palind la simpla aducere-aminte, era ceva sinistru în lungul sir de sclavi si de femei pe jumatate amortite de somn, sau cel putin asa îmi închipuiam eu care, buimacita înca, îi credeam pe toti ceilalti adormiti. Pe scara goneau umbre gigantice pe care tortele de brad le faceau sa tremure sub bolti. — Grabiti-va, spuse o voce în fundul galeriei. La auzul glasului toata lumea se încovoie, asa cum vântul, trecând peste câmpie, frânge un lan de spice. Am tresarit si eu. Glasul acela era al parintelui meu. El venea cel din urma, îmbracat în vesmintele-i splendide, tinând în mâna carabina pe care i-o daduse împaratul dumneavoastra; si, sprijinit de favoritul sau Selim, ne îmboldea asa cum un pastor îmboldeste o turma buimacita. Tatal meu, spuse Haydée ridicând capul, era un om ilustru, pe care Europa l-a cunoscut sub numele de Ali-Tebelin, pasa din Ianina, si în fata caruia Turcia se cutremura. Fara sa stie de ce, Albert se înfiora auzind cuvintele acestea rostite cu un accent de mândrie si demnitate. I se paru ca în ochii fetei stralucea o lumina mohorâta si înfricosatoare când, asemeni unei ghicitoare ce evoca un spectru, ea trezi amintirea sângeroasei figuri a carei moarte cumplita o arata gigantica în ochii Europei contemporane. — Curând, continua Haydée, sirul se opri, ne aflam jos, la scara, pe malul unui lac. Mama ma strângea la pieptul ei care zvâcnea, si-l vazui pe tatal meu la doi pasi în urma aruncând, pretutindeni, priviri nelinistite. În fata noastra se întindeau patru trepte de marmura, iar lânga ultima treapta se legana o barca. Din locul unde ne aflam se vedea înaltându-se în mijlocul unui lac o forma neagra: era chioscul spre care ne îndreptam. Chioscul mi se parea la o distanta mare, poate din cauza întunericului. Coborâram în barca. Mi-aduc aminte ca lopetile nu faceau nici un zgomot atingând apa, ma plecai sa privesc: erau înfasurate în brâiele palicarilor nostri. În afara de vâslasi nu se aflau în barca decât femei, parintele meu, mama, Selim si eu. Palicarii ramasesera pe marginea lacului, îngenuncheati pe ultima treapta, facându-si, în cazul când ar fi fost urmariti, un meterez din celelalte trei. Barca noastra mergea ca vântul. — De ce merge asa de iute barca? o întrebai pe mama. — Sst, copila mea! spuse ea, pentru ca fugim. Nu pricepui. De ce fugea parintele meu, el, atotputernicul, el, în fata caruia fugeau de obicei altii, el, care îsi luase ca deviza: Sunt dusmanit; asadar le e teama de mine. Într-adevar, tatal meu fugea. Mi s-a spus mai târziu ca garnizoana castelului din Ianina, obosita de-un lung serviciu... Aci Haydée îsi fixa privirea expresiva asupra lui Monte-Cristo ai carui ochi nu o mai parasira. Fata continua, deci, pe îndelete, ca si când ar fi nascocit sau ar fi suprimat ceva. — Spuneati, signora, relua Albert care dadea cea mai mare atentie povestirii, ca garnizoana din Ianina, obosita de un lung serviciu... — Tratase cu seraskierul Kursid, trimis de sultan sa puna mâna pe parintele meu; atunci tata a luat hotarârea de a se retrage; dupa ce a trimis sultanului un ofiter francez în care avea toata încrederea, lua hotarârea de a se retrage în adapostul pe care si-l pregatise de multa vreme si caruia îi spunea catafigion, adica refugiu. — Va reamintiti numele acestui ofiter, signora? întreba Albert. Monte-Cristo schimba cu fata o privire iute ca un fulger si pe care Morcerf n-o observa. — Nu, spuse ea, nu mi-l reamintesc, poate însa ca, mai târziu, am sa-mi aduc aminte si am sa-l spun. Albert se pregatea sa rosteasca numele parintelui sau, când Monte-Cristo ridica încetisor degetul în semn de tacere; tânarul îsi aminti juramântul si tacu. — Pluteam înspre chioscul acela. Un parter împodobit cu arabescuri, scaldându-si terasele în apa, si un etaj care dadea spre lac — atâta oferea palatul, vizibil ochilor. Dar sub parter, prelungindu-se în insula, era o subterana, o pestera întinsa, unde am fost duse mama, eu si femeile noastre, si unde zaceau, formând un singur morman, saizeci de mii de pungi si doua sute de butoaie, în pungi erau douazeci si cinci de milioane în aur, si în butoaie treizeci de livre de pulbere. În apropierea butoaielor statea Selim, favoritul parintelui meu, despre care v-am vorbit. El veghea zi si noapte, cu o sulita la capatul careia ardea o festila. Avea ordin sa arunce totul în aer, chioscul, pe soldati, pe pasa, pe femei, si aurul, la primul semn al parintelui meu. Mi-aduc aminte ca sclavele noastre, cunoscând primejdioasa vecinatate, îsi petreceau zilele si noptile rugându-se, plângând, tânguindu-se. Îl vad parca si acum pe tânarul soldat, cu obrazul palid si cu ochi negri. Când îngerul mortii va coborî spre mine sunt sigura ca am sa-l recunosc pe Selim. N-as putea spune câta vreme am ramas astfel; pe atunci nu stiam înca ce este timpul. Câteodata, dar rar, tata ne chema, pe mama si pe mine, pe terasa palatului; erau ceasuri de placere pentru mine care nu vedeam în subterana decât umbre tânguitoare si sulita învapaiata a lui Selim. Stând în fata unei mari deschizaturi, tata fixa o privire posomorâta în largul orizontului, cercetând fiecare punct negru ce se arata pe lac, în timp ce mama, pe jumatate culcata lânga el, îsi rezema capul de umarul lui, iar eu ma jucam la picioarele lor admirând — cu uimirile copilariei care sporeste totul — râpele Pindului ce se înalta în zare, castelele Ianinei, rasarind albe si colturoase din apele albastre ale lacului, tufele imense de verdeata agatate ca niste licheni de stâncile muntelui care, de departe, pareau muschiuri si care, de aproape, sunt brazi gigantici si mirti imensi. Într-o dimineata, tata trimise dupa noi; îl gasiram linistit, dar mai palid decât de obicei. — Ai rabdare, Vasiliki, azi se va sfârsi totul, soseste azi firmanul stapânului si soarta mea se va hotarî. Daca iertarea este întreaga, ne vom întoarce triumfatori la Ianina, daca vestea e rea, vom fugi în noaptea asta. — Dar daca nu ne lasa sa fugim? întreba mama. — O, fii pe pace, raspunse Ali zâmbind. Selim si sulita lui aprinsa ma apara de ei. Ei ar vrea sa fiu mort, dar nu cu conditia sa moara dimpreuna cu mine. Mama nu raspunse decât prin suspine la aceste consolari care nu porneau din inima tatalui meu. Ea îi pregati apa rece pe care el o sorbea în fiecare clipa caci, de când se retrasese în chiosc, era mistuit de o febra arzânda, îi parfuma barba alba si aprinse ciubucul al carui fum el îl urmarea, uneori, ceasuri întregi, destramându-se în aer. Deodata facu o miscare asa de brusca încât ma speriai. Apoi, fara sa-si abata ochii de la punctul care îi fixa atentia, ceru ocheanul. Mama i-l dadu, mai alba decât zidul de care se sprijinea. Vazui cum mina parintelui meu tremura. — O barca... doua... trei, murmura tata; patru! Se ridica, punând mâna pe arme si turnând — îmi aduc aminte — pulbere în butoiasul pistoalelor sale. — Vasiliki, spuse el mamei mele cu o tresarire vadita, iata momentul hotarâtor pentru noi, vom cunoaste peste o jumatate de ceas raspunsul sublimului împarat, retrage-te în subterana cu Haydée. — Nu vreau sa te parasesc, spuse Vasiliki, stapâne, daca mori, vreau sa mor cu tine. — Du-te lânga Selim! striga tata. — Adio, stapâne! murmura mama supusa si încovoiata ca de apropierea mortii. — Luati-o pe Vasiliki! spuse tata palicarilor sai. Dar eu fusesem trecuta cu vederea asa ca alergai si întinsei mâinile spre el, el ma vazu si, aplecându-se spre mine, ma saruta pe frunte. O, sarutarea aceasta a fost cea din urma si o simt înca pe frunte. Zaream, coborând, printre împletiturile terasei, barcile care cresteau pe lac si care, asemanatoare mai înainte cu niste puncte negre, pareau acum pasari plutind pe suprafata undelor. În vremea asta, în chiosc, douazeci de palicari asezati la picioarele parintelui meu, si tainuiti de zidarie, spionau cu ochii însângerati sosirea barcilor, tinând pregatite pustile lor lungi cu încrustaturi de sidef si argint. Numeroase cartuse erau presarate pe podea, iar tata se uita la ceas si se plimba nelinistit. Am retinut amanuntul acesta când m-am despartit de parintele meu dupa ultima sarutare primita de la el. Strabaturam subterana, mama si eu. Selim se afla la postul sau, ne zâmbi cu tristete. Ne duseram sa cautam niste perne în partea cealalta a pesterei si ne asezaram apoi lânga Selim. În momentele de pericol mare, inimile devotate se cauta si, desi copila, simteam instinctiv ca deasupra capetelor noastre plutea o mare nenorocire. Albert auzise deseori povestindu-se, nu de catre parintele sau care nu le pomenea niciodata, ci de catre straini, ultimele momente ale vizirului din Ianina, citise diferite istorisiri cu privire la moartea lui, dar povestea de acum, devenita vie în persoana si prin glasul fetei, accentul însufletit si jalnica elegie îl patrundeau totodata cu un farmec si o groaza de negrait. În voia cumplitelor amintiri, Haydée tacuse un moment. Fruntea ei, ca o floare ce se pleaca într-o zi cu furtuna, se înclinase pe mâna, iar ochii ei pierduti vag pareau ca vad, în zare, Pindul înflorit si apele albastre ale lacului Ianina — oglinda magica ce rasfrângea mohorâtul tablou pe care îl schita. Monte-Cristo o privea cu o indiscriptibila expresie de interes si mila. — Continua, copila mea, spuse contele în greaca moderna. Haydée îsi înalta fruntea ca si cum sonoritatea cuvintelor rostite de Monte-Cristo, ar fi smuls-o dintr-un vis si relua: — Erau ceasurile patru dupa-amiaza; dar, cu toate ca ziua era limpede si stralucitoare afara, noi stateam în umbra subteranei. O singura licarire sclipea în pestera ca o stea tremurânda pe un cer negru: festila lui Selim. Mama era crestina si se ruga. Selim repeta din când în când cuvintele acestea sacre: — Dumnezeu este mare! Mama mai nutrea o speranta. Când a coborât i s-a parut ca îl cunoaste pe francezul trimis la Constantinopol si în care avea toata încrederea, caci stia ca soldatii sultanului francez sunt de obicei nobili si generosi. Înainta câtiva pasi spre scara si asculta. — Se apropie, spuse ea, numai de ar aduce pacea si viata. — De ce te temi, Vasiliki? raspunse Selim cu glasul lui asa de suav si totodata asa de mândru; daca nu aduc pacea, le vom da moartea. Si el înviora flacara sulitei cu un gest care îl facea sa semene cu Dionysos din Creta antica. Mie însa, care eram asa de copila si de naiva, mi-era frica de curajul acesta ce-mi parea feroce si smintit, si ma îngrozea gândul mortii napraznice în aer si în flacari. Mama încerca aceleasi impresii, caci o simteam înfiorându-se. — Mama, mama, strigai eu, o sa murim? Si, la glasul meu, plânsetele si rugaciunile sclavelor se întetira. — Copila mea, îmi spuse Vasiliki, sa te pazeasca Dumnezeu de a ajunge sa doresti moartea de care te temi astazi! Apoi, în soapta: — Selim, întreba ea, care e porunca stapânului? — Daca îmi trimite pumnalul înseamna ca sultanul nu vrea sa-l ierte si dau foc, daca îmi trimite inelul, înseamna ca sultanul îl iarta si predau pulberaria. — Prietene, glasui mama, daca stapânul îti trimite pumnalul, atunci, în loc sa ne ucizi pe amândoua prin moartea aceasta care ne înspaimânta, vom întinde spre tine pieptul si ne vei ucide cu pumnalul acela. — Da, Vasiliki, raspunse cu liniste Selim. Deodata auziram parca niste strigate, ascultaram: erau strigate de bucurie. Numele francezului care fusese trimis la Constantinopol rasuna, repetat de palicarii nostri, era vadit ca aducea raspunsul sublimului împarat si ca raspunsul era favorabil. — Si nu va amintiti numele? întreba Morcerf, gata sa ajute memoria povestitoarei. Monte-Cristo îi facu un semn. — Nu mi-l amintesc, raspunse Haydée. Zgomotul crestea, pasi mai apropiati rasunara: coborau treptele subteranei. Selim îsi pregati sulita. Curând, o umbra se arata în crepusculul albastrui pe care îl formau razele zilei ce patrundeau pâna la intrarea în subterana. — Cine esti? striga Selim. Dar, oricine ai fi, sa nu faci un pas mai mult! — Slava sultanului! spuse umbra. Vizirul Ali e iertat pe deplin; si nu numai ca i s-a daruit viata, dar i se înapoiaza averea si bunurile. Mama scoase un strigat de bucurie si ma strânse la piept. — Stai! îi spuse Selim vazând ca ea se napustea sa iasa, stii ca am nevoie de inel. — Adevarat, glasui mama, si cazu în genunchi ridicându-ma spre cer ca si cum, în timp ce se ruga Domnului pentru mine, vroia sa ma înalte spre el. Si, pentru a doua oara, Haydée se opri înfrânta de o emotie asa de puternica, încât sudoarea curgea pe fruntea ei palida, iar vocea-i sugrumata parea ca nu mai poate trece dincolo de gâtlejul uscat. Monte-Cristo turna putina apa rece într-un pahar si i-l întinse, spunând cu o blândete în care strabatea nuanta unei porunci: — Curaj, copila mea! Haydée îsi sterse ochii si fruntea, si urma: — În vremea asta, ochii nostri, deprinsi cu întunericul, recunoscusem pe trimisul pasei: era un prieten. Selim îl recunoscuse; dar bravul tânar nu stia decât un lucru: ascultarea. — În numele cui vii? spuse el. — În numele stapânului nostru Ali-Tebelin. — Daca vii în numele lui Ali, stii ce trebuie sa-mi dai? — Da, glasui trimisul, ti-aduc inelul lui. Înalta în acelasi timp mâna deasupra capului, dar statea prea departe si nu era destula lumina pentru ca, din locul unde ne aflam, Selim sa poata distinge si recunoaste obiectul ce i se înfatisa. — Nu vad ce tii în mâna, spuse Selim. — Apropie-te, glasui mesagerul, sau ma apropii eu. — Nici unul, nici altul, raspunse tânarul soldat: depune în locul unde esti, sub raza asta de lumina, obiectul pe care mi-l arati, si retrage-te pâna îl voi vedea. — Bine, spuse mesagerul. Si se retrase dupa ce depuse semnalul de recunoastere la locul indicat. Inima noastra batea, caci obiectul ni se parea cu adevarat inel. Era însa inelul parintelui meu? Cu mâna întruna pe festila aprinsa, Selim veni la deschizatura, se înclina fericit sub raza de lumina, si ridica semnul. — Inelul stapânului! spuse el sarutându-l, e bine. Si, trântind festila la pamânt, calca pe ea si o stinse. Mesagerul scoase un strigat de bucurie si batu din palme. La semnalul acesta patru soldati ai seraskierului Kursid alergara si Selim cazu strapuns de cinci lovituri de pumnal. Fiecare îi daduse câte una. Beti de crima lor, desi înca palizi de frica, se repezira în subterana, cautând peste tot daca este foc, si napustindu-se asupra sacilor cu aur. În vremea asta mama ma lua în brate si, sprintena, fugind prin întortocheri cunoscute numai de noi doua, ajunse pâna la o scara tainuita a chioscului în care era o harmalaie îngrozitoare. Salile scunde fusesera napadite de ciohodarii lui Kursid, adica de dusmanii nostri. În momentul când mama se pregatea sa deschida usa cea mica, auziram rasunând cumplit si amenintator glasul pasei. Mama îsi lipi ochiul de crapaturile scândurilor; o deschizatura se afla din întâmplare în fata mea, si privii. — Ce vreti? spunea tata unor oameni care tineau în mâna o hârtie cu litere de aur. — Vrem sa-ti comunicam vointa înaltimii sale, raspunse unul. Vezi firmanul acesta? — Îl vad, spuse tata. — Ei bine, citeste, cere capul tau. Tata scoase un hohot de râs mai înfricosator decât o amenintare; nu tacuse înca, si doua focuri de pistol pornisera din mâinile sale, omorând doi oameni. Palicarii care erau culcati în jurul parintelui meu se ridicara atunci si trasera; camera se umplu de zgomot, de flacari si de fum. În clipa aceea focul începu din partea cealalta, iar gloantele gaurira scândurile în preajma noastra. O, ce frumos, ce maret era vizirul Ali-Tebelin, tatal meu, în mijlocul gloantelor, cu iataganul în mâna; cu chipul negru de pulbere! Cum fugeau dusmanii lui! — Selim! Selim! striga el; paznic al focului, fa-ti datoria! — Selim e mort, raspunse un glas care iesea parca din adâncimile chioscului, iar tu, stapânul meu Ali, esti pierdut! În momentul acela o detunatura înabusita se auzi, si podeaua zbura în tandari în jurul parintelui meu. Ciohodarii trageau prin podea. Trei sau patru palicari cazura izbiti de jos în sus, cu rani care le sfârtecau tot corpul. Tata mugi, îsi înfunda degetele în gaurile facute de gloante si smulse o scândura întreaga. Dar, în acelasi timp, douazeci de focuri rasunara prin deschizatura, si flacara iesind ca din carterul unui vulcan ajunse la tapetele pe care le mistui. În mijlocul groaznicului tumult, printre strigatele cumplite, doua lovituri mai puternice ma înghetara. Ambele explozii îl izbira mortal pe tatal meu si el scoase aceste doua strigate. Ramasese totusi în picioare, agatat de o fereastra. Mama zgâltâia usa pentru a se duce sa moara cu el. Dar usa era închisa pe dinauntru. În jurul lui, palicarii se framântau în zvârcolirile agoniei, doi sau trei care nu erau raniti, ori aveau rani usoare, fugira pe ferestre. În acelasi timp întreaga podea trosni. Tata cazu într-un genunchi, douazeci de brate se întinsera înarmate cu sabii, pistoale si pumnale, douazeci de lovituri izbira deodata un singur om si tata disparu într-un vârtej de foc atâtat de demonii care urlau ca si cum infernul s-ar fi deschis la picioarele lor. Simtii ca ma rostogolesc; mama cazu lesinata. Haydée îsi lasa bratele în jos, scotând un geamat si privindu-l pe conte ca pentru a-l întreba daca e multumit de supunerea ei. Contele se ridica, veni la ea, îi lua mâna si îi spuse în romaica: — Odihneste-te; copila draga, si recapata-ti curajul gândindu-te ca exista un Dumnezeu care pedepseste pe tradatori. — Înfricosatoare istorie conte! spuse Albert înspaimântat de paloarea Haydéei, si îmi pare rau acum ca am fost de o indiscretie asa de cruda. — Nu e nimic, raspunse Monte-Cristo. Apoi, punându-si mâna pe capul fetei: — Haydée, continua el, este o femeie curajoasa, ea s-a simtit usurata povestindu-si durerile. — Pentru ca durerile mele îmi reamintesc binefacerile tale, stapâne, spuse fata cu însufletire. Albert o privi, plin de curiozitate, caci ea nu istorisise înca ceea ce el dorea mai mult decât orice sa afle: cu alte cuvinte, cum a devenit ea sclava contelui. Haydée vazu în acelasi timp, în privirile contelui si în ale lui Albert, aceeasi dorinta exprimata. Continua; — Când mama îsi reveni în fire, spuse ea, ne aflam în fata seraskierului. — Ucide-ma, glasui ea, dar cruta onoarea vaduvei lui Ali. — Nu mie trebuie sa mi te adresezi, spuse Kursid. — Dar cui? — Noului tau stapân. — Care este el? — Uite-l. Si Kursid ni-l arata pe unul dintre cei care contribuisera mai mult decât toti la moartea parintelui meu, continua fata cu o mânie sumbra. — Atunci ati devenit proprietatea acelui om? întreba Albert. — Nu, raspunse Haydée, n-a îndraznit sa ne pastreze, ne-a vândut unor negustori de sclave care mergeau la Constantinopol. Strabaturam Grecia si ajunseram, muribunde, la poarta imperiala, întesata de curiosi care se dadeau în laturi spre a ne face drum — când deodata mama îsi îndrepta ochii în directia privirilor lor, scoase un strigat si cazu aratându-mi un cap deasupra portii. Dedesubtul capului erau scrise cuvintele: "Acesta e capul lui Ali-Tebelin, pasa din Ianina." Încercai, plângând, s-o scol pe mama: murise. Am fost dusa la bazar, un armean bogat m-a cumparat, m-a instruit, mi-a dat profesori, iar când am împlinit treisprezece ani m-a vândut sultanului Mahmud. — De la care am rascumparat-o eu, precum ti-am spus, Albert — glasui Monte-Cristo — pentru un smaragd la fel cu acela în care îmi pun pastilele de hasis. — O, tu esti bun, esti mare, stapâne, si sunt fericita ca îti apartin tie! declara Haydée sarutând mâna lui Monte-Cristo. Albert ramasese ametit de cele ce auzise. — Haide, ispraveste-ti ceasca de cafea, îi spuse contele, istorisirea s-a sfârsit. IV NI SE SCRIE DIN IANINA Franz iesise din camera lui Noirtier asa de buimacit si clatinându-se asa de tare încât Valentinei i se facuse mila de el. Villefort, care nu articulase decât câteva cuvinte fara sir, si care se refugiase în cabinetul sau, primi peste doua ceasuri urmatoarea scrisoare: "Dupa cele ce a destainuit azi-dimineata domnul Noirtier de Villefort, nu se poate concepe ca este cu putinta o alianta între familia sa si aceea a domnului Franz d'Épinay. Domnul Franz d'Épinay se îngrozeste la gândul ca domnul de Villefort, care parea sa cunoasca evenimentele povestite azidimineata, nu l-a înstiintat din timp". Oricine l-ar fi vazut în momentul acesta pe magistrat, încovoiat sub lovitura, nu si-ar fi închipuit ca el o prevedea; într-adevar nu se gândise niciodata ca parintele sau va împinge sinceritatea sau, mai bine zise, asprimea pâna la a povesti o astfel de întâmplare. E drept ca niciodata domnul Noirtier, dispretuind îndeobste opinia fiului sau, nu se sinchisise sa lamureasca faptul în ochii lui Villefort, încât acesta socotise totdeauna ca generalul Quesnel sau baronul d'Épinay — numiti-l cum veti vrea, cu numele pe care si-l facuse sau cu numele care i se daduse — a murit asasinat, iar nu ucis loial într-un duel. Scrisoarea, asa de severa a unui tânar atât de respectuos pâna atunci, era ucigatoare pentru orgoliul unui om ca Villefort. Abia venise în cabinet si nevasta-sa intra. Iesirea lui Franz, chemat de domnul Noirtier, îi uimise într-atât pe toti, încât situatia doamnei de Villefort, ramasa cu notarul si cu martorii, deveni dintr-un moment într-altul tot mai stânjenitoare. Atunci doamna de Villefort si-a luat inima în dinti si a iesit, anuntând ca se duce sa afle noutati. Domnul de Villefort se margini sa-i spuna ca, în urma unei explicatii între el, domnul Noirtier si domnul d'Épinay, casatoria Valentinei cu Franz este rupta. Era greu sa se comunice aceasta persoanelor care asteptau, de aceea doamna de Villefort, revenind, spuse doar ca, întrucât domnul Noirtier a avut la începutul discutiei un atac de apoplexie, semnarea contractului era în mod firesc amânata pentru câteva zile. Vestea sosea în chip asa de ciudat, dupa alte doua nenorociri de acelasi fel, încât ascultatorii se privira mirati si se retrasera fara a spune un cuvânt. În vremea asta, fericita si totodata înspaimântata, dupa ce-l îmbratisase pe firavul batrân, care sfarâmase astfel cu o singura lovitura un lant, Valentine a cerut voie sa se retraga la ea pentru a-si veni în fire, iar Noirtier i-a acceptat dorinta. Dar, în loc sa se retraga la ea, Valentine porni pe coridor si, iesind prin usa cea mica, se napusti în gradina. În mijlocul întâmplarilor care se gramadisera unele peste altele, o spaima înabusita îi înclestase inima. Se astepta dintr-un moment într-altul sa-l vada pe Morrel aratându- se, palid si amenintator ca Ravenswood la nunta Luciei de Lammermoor. Într-adevar, era timpul ca ea sa vina la grilaj. Maximilien, care banuise cele ce se vor întâmpla când l-a vazut pe Franz plecând din cimitir cu domnul de Villefort, l-a urmarit; apoi, dupa ce-l vazuse intrând, l-a vazut iesind si înapoindu-se cu Albert si cu Château-Renaud. Pentru el nu mai încapea îndoiala. Se refugiase atunci în curtea sa, pregatit pentru orice eveniment si având certitudinea ca, la primul moment de libertate pe care va putea sa-l prinda, Valentine va alerga la el. Nu se înselase, ochii lui lipiti de scânduri o vazura într-adevar pe fata care, fara sa mai ia vreuna din precautiunile de rigoare, alerga la poarta. De la prima ochire Maximilien se linisti, de la primul cuvânt rostit de ea zvâcni plin de bucurie. — Suntem salvati! spuse Valentine. — Salvati? repeta Morrel neputându-si închipui o fericire asa de mare, dar de cine suntem salvati? — De bunicul meu. O, sa-l iubesti din toata inima, Morrel! Morrel jura ca îl va iubi pe batrân din tot sufletul, si nu-i venea greu sa faca juramântul, caci în momentul acesta nu se multumea sa-l iubeasca asa cum ai iubi un prieten sau un parinte, ci îl adora ca pe un zeu. — Dar cum s-a întâmplat, întreba Morrel, ce mijloc ciudat a folosit? Valentine deschise gura sa povesteasca totul, dar se gândi ca la mijloc era un secret cumplit, care nu apartinea numai bunicului. — Mai târziu îti voi povesti totul, spuse ea. — Dar când? — Când voi fi sotia ta... Conversatia era, astfel, amânata pentru un moment, pâna când Morrel va putea sa înteleaga totul: de aceea el gândi ca se cuvenea sa se multumeasca cu ceea ce stia si ca atâta ajungea pentru o zi. Nu consimti totusi sa se retraga decât cu fagaduiala ca va putea s-o vada pe Valentine în seara urmatoare. Valentine fagadui. Totul se schimbase în ochii ei si, desigur, îi era mai putin greu sa creada acum ca se va marita cu Maximilien decât crezuse cu un ceas înainte ca nu se va marita cu Franz. În vremea asta doamna de Villefort urcase la Noirtier. Noirtier o privi cu ochii aceia posomorâti, severi, cu care o primea de obicei. — Domnule, îi spuse ea, n-am nevoie sa va comunic ca e rupta casatoria Valentinei deoarece ruptura a avut loc aci. Noirtier ramase neclintit. — Dar, continua doamna de Villefort, ceea ce nu stiti, domnule, e ca eu m-am împotrivit totdeauna acestei casatorii, care se facea fara de voia mea. Noirtier o privi pe nora sa cu ochi care asteapta o explicatie. — Iar acum, când casatoria pe care nu o puteati suferi este zadarnicita, vin sa fac pe lânga dumneavoastra o interventie pe care nici domnul de Villefort, nici Valentine nu o pot face. Ochii lui Noirtier întrebara despre ce anume interventie era vorba. — Vin sa va rog, domnule, continua doamna de Villefort, ca singura care am dreptul, caci sunt singura careia nu îi va reveni nimic; vin sa va rog sa dati, nu iubirea dumneavoastra — a avut-o întotdeauna — ci averea dumneavoastra nepoatei. Ochii lui Noirtier ramasera o clipa nesiguri: cauta, evident, motivele interventiei si nu le putea gasi. — Pot nadajdui, domnule, spuse doamna de Villefort ca intentiile dumneavoastra erau de acord cu rugamintea pe care am venit sa v-o fac? — Da, facu Noirtier. — În cazul acesta, domnule, glasui doamna de Villefort ma retrag totodata recunoscatoare si fericita. Si, salutând pe domnul Noirtier, se retrase. Într-adevar, chiar a doua zi Noirtier ceru sa fie chemat notarul. Primul testament fu rupt si fu facut unul nou prin care lasa Valentinei toata averea, cu conditia ca ea sa nu fie despartita de el. Câteva persoane din societate calculara atunci ca domnisoara de Villefort, mostenitoarea marchizului si a marchizei de Saint-Méran, reintrata în gratia bunicului, va avea într-o zi un venit de aproape trei sute de mii de lire. În timp ce în familia Villefort casatoria se zadarnicea, domnul conte de Morcerf primise vizita lui Monte-Cristo, iar ca sa-si arate consideratia pentru Danglars îsi pusese uniforma de locotenent-general pe care o împodobise cu toate crucile si dadu ordin sa fie înhamati cei mai buni cai. Gatit astfel, se duse în strada Chaussée-d'Antin si se anunta lui Danglars, care îsi încheia socotelile de sfârsit de luna. Vazând înfatisarea vechiului sau prieten, Danglars lua un aer maret si se înfipse în jilt. Atât de solemn de obicei, Morcerf împrumutase, dimpotriva, un aer zâmbitor si amabil; în consecinta, aproape sigur ca introducerea sa se va bucura de o buna primire, nu facu nici o diplomatie, ci spuse mergând direct la tinta: — Baroane, iata-ma. De multa vreme tot dam târcoale în jurul cuvintelor noastre de altadata... Morcerf se astepta, rostind cuvintele acestea, sa vada figura bancherului luminându-se, caci punea posomorârea lui pe seama tacerii; dar, dimpotriva, lucru aproape de necrezut, figura lui Danglars deveni mai indiferenta si mai rece. De aceea Morcerf se oprise la jumatatea frazei. — Ce cuvinte, domnule conte? întreba bancherul ca si cum cauta zadarnic, în minte, explicatia vorbelor generalului. — O, spuse contele, esti formalist, scumpe domn, si îmi reamintesti ca ceremonialul trebuie sa se faca dupa toate ritualurile. Foarte bine. Iarta- ma; deoarece nu am decât un fiu si deoarece ma gândesc pentru prima oara sa-l însor, sunt înca stângaci: prin urmare ma execut. Si, cu un zâmbet fortat, Morcerf se ridica, facu o plecaciune adânca în fata lui Danglars si îi spuse: — Domnule baron, am onoarea sa cer mâna domnisoarei Danglars, fiica dumneavoastra, pentru fiul meu, vicontele Albert de Morcerf. Dar, în loc sa primeasca aceste cuvinte cu aprobarea la care Morcerf era îndreptatit sa nadajduiasca, Danglars îsi încrunta sprâncenele si, fara sa-l pofteasca pe conte, care ramasese în picioare, sa ia loc, îi spuse: — Domnule conte, înainte de a va raspunde as avea nevoie sa reflectez. — Sa reflectati? întreba Morcerf tot mai uimit, n-ati avut vreme sa reflectati de aproape opt ani de când vorbim despre casatoria aceasta? — Domnule conte, spuse Danglars, se întâmpla în fiecare zi lucruri care ne silesc sa revenim asupra reflectiilor noastre. — Cum adica? întreba Morcerf, nu te mai înteleg, baroane. — Vreau sa spun domnule ca, în ultimele cincisprezece zile, împrejurari noi... — Da-mi voie, glasui Morcerf, jucam o comedie, sau nu? — Ce-i aia comedie? — Da, sa ne explicam categoric. — Nici eu nu vreau altceva. — L-ai vazut pe domnul de Monte-Cristo? — L-am vazut foarte des, glasui Danglars, e unul dintre prietenii mei. — Ei bine, când l-ai vazut în ultimul timp, i-ai spus ca eu paream uituc, nehotarât în legatura cu casatoria. — Adevarat. — Ei bine, iata-ma. Precum vezi, nu sunt nici uituc, nici nehotarât, deoarece vin sa te oblig sa-ti tii fagaduiala. Danglars nu raspunse. — Ti-ai schimbat asa de repede parerea, adauga Morcerf, ori ai provocat cererea mea doar pentru placerea de a ma umili? Danglars întelese ca daca discutia va continua pe tonul de pâna atunci, lucrurile s-ar putea schimba în rau pentru el. — Domnule conte, sunteti de buna seama, cu drept cuvânt, surprins de rezerva mea, înteleg, de aceea va rog sa credeti ca eu, cel dintâi, sunt mâhnit, credeti-ma, ca ea îmi este impusa de împrejurari grave. — Astea-s vorbe în vânt, scumpe domn, si cu care s-ar putea multumi primul venit, spuse contele, dar contele de Morcerf nu e primul venit si când un om ca el vine la alt om sa-i aduca aminte de cuvântul dat, iar omul acesta nu îsi tine cuvântul, are dreptul sa pretinda a i se da macar o justificare întemeiata. Danglars era las, dar nu vroia sa para: fu jignit de tonul lui Morcerf. — De aceea justificarea întemeiata nu îmi lipseste, replica el. — Ce vreti sa spuneti? — Ca am justificarea aceasta, dar ca îmi vine greu s-o arat. — Întelegeti totusi, spuse Morcerf, ca nu ma multumesc cu reticentele dumneavoastra. În orice caz, un lucru îmi pare limpede: acela ca refuzati rudenia cu mine. — Nu, domnule, glasui Danglars, amân doar hotarârea. — Nu aveti totusi pretentia, presupun, de a crede ca accept capriciile d-voastra pâna la a astepta în liniste si cu umilinta revenirea bunei dispozitii. — În cazul acesta, domnule conte, daca nu puteti astepta, e preferabil sa consideram proiectele noastre ca neavenite. Contele îsi musca buzele pâna la sânge. Ca sa nu izbucneasca, asa cum superbul si iritabilul sau caracter îl îndemna, întelegând ca în împrejurarea de fata s-ar pune într-o situatie ridicola, pornise spre usa salonului. Dar, deodata, îsi lua seama si reveni. Pe fruntea lui trecuse un nor, lasând în locul orgoliului ofensat urma unei nelinisti vagi. — Draga Danglars, spuse el, ne cunoastem de multa vreme si deci se cuvine sa avem anumite menajamente unul pentru celalalt. Îmi esti dator o explicatie, cel putin aceea de a sti carei nenorocite întâmplari datoreaza fiul meu pierderea bunelor dumitale intentii fata de el. — N-am nimic personal cu vicontele, iata tot ce îti pot spune, domnule, raspunse Danglars care devenea iarasi impertinent vazând ca Morcerf se îmblânzea. — Dar cu cine? întreba cu voce alterata Morcerf, a carui frunte deveni palida. Danglars, caruia nu-i scapa nimic, fixa asupra lui o privire mai sigura decât de obicei. — Multumeste-mi ca nu-ti explic mai mult, spuse el. Un tremur nervos, care se datora fara îndoiala unei mânii retinute, îl zgâltâia pe Morcerf. — Am dreptul, raspunse el cu o sfortare violenta, am de gând sa pretind o explicatie; ai ceva împotriva doamnei de Morcerf? nu este de ajuns averea mea? e vorba de opiniile mele care fiind contrarii celor ale dumitale... — Nimic din toate astea, domnule, spuse Danglars; n-as avea nici o scuza, deoarece m-am angajat cunoscându-le. Nu, nu mai cauta, sunt rusinat ca te oblig sa-ti faci acest examen de constiinta, crede-ma, sa ne oprim aci. Sa luam termenul mijlociu care nu e nici ruptura, nici angajament. În definitiv nu vad graba. Fiica mea are saptesprezece ani, fiul dumitale douazeci si unu. Cât va tine popasul nostru timpul va merge singur, va lamuri evenimentele, lucrurile care par întunecate în ajun sunt uneori prea limpezi a doua zi; tot asa, câteodata, cad într-o zi cele mai crude calomnii. — Ai spus calomnii, domnule? exclama Morcerf îngalbenindu-se. Sunt calomniat? — Domnule conte, îti spun ca nu ne explicam. — Asadar, domnule, sunt obligat sa sufar cu liniste refuzul dumitale? — Care e cu deosebire penibil pentru mine, domnule. Da, mai penibil pentru mine decât pentru dumneata, caci contam pe onoarea înrudirii cu dumneata, si o casatorie zadarnicita pricinuieste totdeauna mai mult rau logodnicei decât logodnicului. — Bine, domnule, sa nu mai vorbim, spuse Morcerf. Si, mototolindu- si manusile cu furie, iesi din apartament. Danglars constata ca nici un moment Morcerf nu a cutezat sa întrebe daca din cauza lui, a lui Morcerf, îsi retragea Danglars cuvântul. Seara el avu o lunga discutie cu mai multi prieteni, iar domnul Cavalcanti, care ramase tot timpul în salonul femeilor, iesi cel din urma din casa bancherului. A doua zi, când se trezi, Danglars ceru ziarele; îi fura aduse numaidecât: dadu Ia o parte trei sau patru, si lua Impartialul. La acesta era Beauchamp redactor-sef. Rupse repede banderola, îl deschise cu precipitare nervoasa, trecu dispretuitor peste primul articol si, ajungând la fapte diverse, se opri cu zâmbetu-i rautacios asupra unei note care începea cu cuvintele: Ni se scrie din Ianina. — Bun, spuse el dupa ce îl citi, iata un articolas asupra colonelului Fernand care, dupa toate probabilitatile, ma va scuti sa dau domnului conte de Morcerf explicatii. În momentul acela, adica la noua dimineata, Albert de Morcerf, îmbracat în negru, încheiat cu grija, cu mersul agitat si cu vorba raspicata, se înfatisa la casa din Champs-Elysées. — Domnul conte a iesit acum vreo jumatate de ceas, spuse portarul. — L-a luat si pe Baptistin? întreba Morcerf. — Nu, domnule viconte. — Cheama-l pe Baptistin, vreau sa-i vorbesc. Portarul se duse dupa valet, si, în clipa urmatoare, veni cu el. — Prietene, îti cer iertare pentru indiscretia mea, spuse Albert, dar am vrut sa te întreb daca într-adevar stapânul dumitale a iesit. — Da, domnule, spuse Baptistin. — Chiar pentru mine? — Stiu cât de bucuros este stapânul meu sa primeasca pe domnul, si m-as pazi sa-l confund pe domnul cu ceilalti. — Ai dreptate, caci trebuie sa-i vorbesc într-o chestiune serioasa. Crezi ca se va înapoia târziu? — Nu, caci a comandat dejunul pentru orele zece. — Bine, voi face o plimbare pe Champs-Elysées si la zece voi fi aici. Daca domnul conte soseste înaintea mea, spune-i ca îl rog sa astepte. — Domnul poate fi sigur ca n-am sa uit. Albert lasa la poarta contelui trasurica de piata pe care o luase si pleca la plimbare pe jos. Trecând prin dreptul Aleei Vaduvelor, i se paru ca recunoaste caii contelui stationând la poarta tirului lui Gosset; se apropie si, dupa ce recunoscu caii, îl recunoscu si pe vizitiu. — Domnul conte este la tir? îl întreba Morcerf. — Da, domnule, raspunse vizitiul. Într-adevar, rasunara câteva împuscaturi în timpul cât Morcerf se afla în împrejurimile tirului. Intra. În gradinita statea servitorul. — Iertati-ma, spuse acesta, dar domnul viconte e rugat sa astepte o clipa. — De ce, Philippe? întreba Albert care, fiind un client al tirului, se mira de obstacolul acesta neînteles. — Pentru ca persoana care se exerseaza în momentul de fata închiriaza tirul numai pentru ea, si nu trage niciodata fata de altii. — Nici fata de dumneata, Philippe? — Precum vedeti, domnule, stau la usa gheretei mele. — Si cine îi încarca pistoalele? — Servitorul lui. — Un nubian? — Un negru. — El e. — Îl cunoasteti pe senior? — Pentru el am venit, mi-e prieten. — Atunci se schimba lucrul. Ma duc sa-i dau de veste. Si împins de propria-i curiozitate, Philippe intra în sopronul de scânduri. În clipa urmatoare, Monte-Cristo aparu în prag. — Iertati-ma ca va urmaresc pâna aici, draga conte, spuse Albert, va spun însa din capul locului ca nu oamenii dumneavoastra sunt de vina si ca singurul indiscret sunt eu însumi. M-am înfatisat la dumneavoastra; mi s-a spus ca ati plecat la plimbare, dar ca va veti înapoia la zece pentru dejun. M-am plimbat si eu, asteptând sa se faca orele zece, si plimbându-ma, am zarit caii si trasura dumneavoastra. — Cuvintele dumitale îmi dau speranta ca vii sa dejunezi cu mine. — Nu, multumesc, nu e vorba de dejun la ora aceasta; poate ca vom dejuna mai târziu, dar într-o societate neplacuta. — Ce naiba tot îmi spui? — Dragul meu, ma bat astazi. — Dumneata? si de ce? — Asa, ca sa ma bat. — Da, înteleg, dar din ce cauza? Oamenii se bat pentru tot soiul de lucruri. — Pentru onoare. — A, este serios! — Asa de serios încât vin sa va rog sa-mi faceti un serviciu. — Ce serviciu? — Acela de a fi martorul meu. — În cazul acesta lucrul devine grav, sa nu mai vorbim nimic aci si sa ne întoarcem la mine. Ali, da-mi apa. Contele îsi sumese mânecile si trecu în micul vestibul ce preceda tragerile si unde tragatorii se spala de obicei pe mâini. — Poftiti, domnule viconte, sopti Philippe, veti vedea ceva nostim. Morcerf intra. În loc de semne erau lipite carti de joc pe placa. Lui Morcerf i se paru de departe ca jocul era complet, adica de la as pâna la zece. — Ah, jucati pichet? întreba Albert. — Nu, spuse contele, ma pregateam sa compun un joc de carti. — Cum adica? — Da, ceea ce vezi dumneata sunt carti de asi si doi; gloantele mele au facut însa dintr-însele carti de trei, cinci, sapte, opt, noua si zece. Albert se apropie. Într-adevar, gloantele înlocuisera, cu linii perfect exacte si cu distante perfect egale, semnele absente, gaurind cartonul acolo unde el ar fi trebuit sa fie colorat. Îndreptându-se spre placa, Morcerf culese si doua sau trei rândunele care facusera imprudenta de a trece în bataia pistolului si pe care contele le doborâse. — Drace! exclama Morcerf. — Ce vrei, draga viconte? glasui Monte-Cristo stergându-si mâinile cu prosopul adus de Ali, e nevoie sa-mi umplu clipele de trândavie; dar vino, te astept. Urcara amândoi în cupeul lui Monte-Cristo si peste câteva clipe ajunsera la poarta cu No.30. Monte-Cristo îl conduse pe Morcerf în cabinet si îi arata un scaun. Se asezara. — Acum sa vorbim în liniste, spuse contele. — Precum vedeti, sunt perfect linistit. — Cu cine vrei sa te bati? — Cu Beauchamp. — Cu un prieten? — Totdeauna cu prietenii ne batem. — Dar e nevoie de un motiv. — Am unul. — Ce ti-a facut? — Motivul exista într-un ziar de aseara... Însa, poftim, cititi. Albert întinse lui Monte-Cristo o gazeta unde acesta citi urmatoarele: "Ni se scrie din Ianina: Un fapt necunoscut pâna acum sau, cel putin, inedit, ni se aduce la cunostinta: castelele care aparau orasul au fost predate turcilor de un ofiter francez în care vizirul Ali-Tebelin îsi pusese toata încrederea, si pe care îl chema Fernand". — Ei, ce vezi în asta ceva care sa te supere? întreba Monte-Cristo. — Cum ce vad? — Da. Ce-ti pasa dumitale ca un ofiter cu numele Fernand a predat castelele din Ianina? — Îmi pasa, deoarece tatal meu, contele de Morcerf, se numeste Fernand. — Si tatal dumitale îl servea pe Ali-Pasa. — Lupta adica pentru independenta grecilor, aci e calomnia. — O, draga viconte, sa vorbim cu judecata! — Nici eu nu vreau mai mult. — Spune-mi, te rog: cine dracu stie în Franta ca ofiterul Fernand e una si aceeasi persoana cu contele de Morcerf si cine se ocupa acum de Ianina, care a fost cucerita, îmi pare, la 1822 sau 1823? — Tocmai aci e perfidia: timpul a fost lasat sa treaca, si apoi se revine astazi asupra unor evenimente uitate, pentru a stârni un scandal care poate sa întunece o situatie înalta. Ei bine, eu, mostenitorul numelui parintelui meu, nu vreau ca asupra acestui nume sa pluteasca umbra unei îndoieli. Îi voi trimite lui Beauchamp, al carui ziar a publicat nota, doi martori, si el va retracta. — Beauchamp nu va retracta nimic. — Atunci ne vom bate. — Nu, nu va veti bate caci îti va raspunde ca erau, poate, în armata greaca, cincizeci de ofiteri cu numele de Fernand. — Ne vom bate în ciuda acestui raspuns. Vreau sa dispara orice banuiala... Tatal meu, un soldat asa de nobil, cu o cariera asa de ilustra... — Sau el va publica: "Suntem îndreptatiti sa credem ca acest Fernand nu are nimic comun cu domnul conte de Morcerf al carui nume de botez e tot Fernand". — Am nevoie de o retractare completa, nu ma voi multumi cu aceasta. — Si îi vei trimite martori? — Da. — Faci rau. — Aceasta înseamna ca-mi refuzati serviciul pe care veneam sa vi-l cer. — O, dumneata cunosti teoria mea în privinta duelului, ti-am facut profesia mea de credinta la Roma, îti amintesti? — Cu toate acestea, draga conte, v-am gasit adineauri în exercitiul unei îndeletniciri care nu se prea armonizeaza cu teoria. — Pentru ca, scumpe prieten, întelegi, omul nu trebuie sa fie exclusivist. Când traim printre nebuni e nevoie sa învatam a fi nebuni. Dintr-un moment într-altul vreun trasnit, care nu va avea motive mai îndreptatite sa-mi caute gâlceava decât ai dumneata sa cauti gâlceava lui Beauchamp, va veni la mine pentru cine stie ce nerozie, sau îmi va trimite martori, sau ma va insulta într-un loc public: ei bine, pe smintitul acesta va trebui sa-l ucid. — Admiteti deci ca va veti bate? — Bineînteles! — Atunci de ce vreti ca eu sa nu ma bat? — Nu spun ca nu trebuie sa te bati, spun numai ca un duel este un lucru grav, asupra caruia trebuie sa meditezi. — El a meditat insultându-mi parintele? — Daca n-a meditat, si îti marturiseste aceasta, nu trebuie sa-i porti pica. — O, draga conte, sunteti prea indulgent! — Si dumneata prea riguros. Uite, presupun... Asculta bine, presupun... n-ai sa te superi de cele ce-ti voi spune? — Ascult. — Presupun ca faptul relatat este adevarat... — Un fiu nu trebuie sa admita o atare supozitie cu privire la onoarea parintelui sau. — Ei, Doamne, traim într-o vreme când se admit atâtea... — Acesta este viciul epocii. — Ai pretentia s-o reformezi? — Da, întrucât ma priveste. — O, ce categoric esti, dragul meu! — Asa sunt eu. — Esti inaccesibil sfaturilor bune? — Nu, când ele vin de la un prieten. — Ma consideri prietenul dumitale? — Da. — Ei bine, înainte de a trimite martori lui Beauchamp, informeaza-te. — La cine? — Uite, la Haydée, de exemplu. — Sa amestec o femeie în chestia aceasta? Ce poate ea sa faca? — Sa-ti declare ca parintele dumitale n-are nicio vina în înfrângerea sau în moartea parintelui ei, de exemplu, sau sa te lamureasca în privinta aceasta daca, întâmplator, parintele ar fi avut nenorocirea... — V-am mai spus, draga conte, ca n-as putea admite o atare supozitie. — Refuzi deci mijlocul acesta? — Îl refuz. — Absolut? — Absolut. — În cazul acesta, înca un sfat. — Fie, dar ultimul. — Nu-l vrei? — Dimpotriva, îl cer. — Nu trimite martori lui Beauchamp. — Cum? — Du-te dumneata singur. — E contrar tuturor regulilor. — Cazul dumitale e în afara cazurilor obisnuite. — Dar de ce sa ma duc eu? — Pentru ca, astfel, chestiunea ramâne între dumneata si Beauchamp. — Explicati-mi. — Bineînteles. Daca Beauchamp e dispus sa retracteze, trebuie sa-i lasi meritul bunavointei: retractarea va fi facuta. Daca, dimpotriva, refuza, vei avea timp sa amesteci doi straini în taina dumitale. — Nu vor fi doi straini, vor fi doi prieteni. — Prietenii de astazi sunt dusmanii de mâine. — Ei nu... — Dovada Beauchamp. — Prin urmare... — Prin urmare, îti recomand prudenta. — Asadar, credeti ca e bine sa ma duc eu însumi la Beauchamp? — Da. — Singur? — Singur. Când vrei sa obtii ceva de la amorul propriu al unui om, trebuie sa-i cruti amorului propriu al acestui om pâna si aparenta suferintei. — Îmi pare ca aveti dreptate. — În sfârsit! — Ma voi duce singur. — Du-te, dar ai face mai bine daca nu te-ai duce deloc. — Cu neputinta. — Bine, du-te, va fi în orice caz mai bine decât ce vroiai sa faci. — Dar, în cazul când, în ciuda tuturor precautiunilor mele si a tuturor procedeelor, am un duel, îmi veti servi de martor? — Draga viconte, spuse Monte-Cristo cu o gravitate suprema, ti-ai dat seama desigur ca, atunci când era nevoie, am fost cu totul al dumitale, dar serviciul ce-mi ceri iese din cercul acelora pe care ti le pot face. — De ce? — Poate ca vei stii într-o zi. — Dar pâna atunci? — Îti cer indulgenta pentru secretul meu. — Bine. Voi lua pe Franz si pe Château-Renaud. — Admirabil, ia pe Franz si pe Château-Renaud. — Dar, în sfârsit, daca ma bat, îmi veti da o mica lectie de spada sau pistol? — Nu, e un lucru de asemeni imposibil. — Ciudat om sunteti! Asadar, nu vreti sa aveti nici un amestec? — Absolut nici unul. — Atunci sa nu mai vorbim. Cu bine, conte. — Cu bine, viconte. Morcerf îsi lua palaria si iesi. Îsi regasi la poarta cabrioleta si, înfrânându-si cât putu mânia, se duse la Beauchamp. Beauchamp era la gazeta, se afla într-un cabinet sumbru si prafuit, asa cum sunt birourile ziarelor. Îi fu anuntat Albert de Morcerf. Ceru sa i se repete de doua ori anuntarea, apoi, neconvins înca, striga: — Intra. Albert se arata. Beauchamp scoase o exclamatie vazându-l pe prietenul sau cum calca stângaci peste teancurile de hârtie si peste ziarele de toate marimile care acopereau nu parchetul, ci podeaua rosie a biroului sau. — Pe aci, pe aci, draga Albert, spuse el întinzând mâna tânarului; ce dracu te aduce? Te-ai ratacit cumva? Ori vii pur si simplu sa ma chemi la dejun? Cauta de gaseste un scaun; uite colo, lânga planta aceea, doar ea îmi aminteste ca exista pe lume foi ce nu sunt foi de hârtie. — Beauchamp, spuse Albert, vin sa-ti vorbesc despre ziarul tau. — Tu Morcerf? ce doresti? — O rectificare. — Tu, o rectificare? în legatura cu ce, Albert? Dar ia loc. — Multumesc, raspunse Albert pentru a doua oara, cu un semn usor din cap. — Explica-mi. — O rectificare cu privire la un fapt care atinge onoarea unui membru al familiei mele. — Hei, dar ce fapt? întreba Beauchamp uimit. Nu se poate. — Faptul care v-a fost scris din Ianina. — Din Ianina? — Da, din Ianina. Nu zau, ai aerul ca nu stii ce ma aduce la tine? — Pe onoarea mea... Baptist, un ziar de ieri! striga Beauchamp. — Nu-i nevoie, ti-l dau pe-al meu. Beauchamp citi bolborosind: "Ni se scrie din Ianina" etc, etc. — Întelegi ca faptul este grav, spuse Morcerf dupa ce Beauchamp termina. — Asadar, ofiterul acesta este ruda cu tine? întreba ziaristul. — Da, glasui Albert rosind. — Si ce vrei sa fac pentru a-ti fi agreabil? întreba Beauchamp cu blândete. — As vrea, draga Beauchamp, sa retractezi faptul. Beauchamp îl privi pe Albert cu o luare-aminte care anunta, desigur, multa bunavointa. — Chestia o sa ne atraga într-o lunga discutie, spuse el, caci întotdeauna o retractare este un lucru grav. Ia loc, sa recitesc rândurile acestea. Albert se aseza si Beauchamp reciti cu mai multa atentie decât prima data rândurile incriminate de prietenul sau. — Ei vezi? spuse Albert, cu ton raspicat, aspru chiar, a fost insultat în ziarul tau cineva din familia mea si vreau o retractare. — Vrei... — Da vreau. — Da-mi voie sa-ti spun ca nu esti deloc parlamentar, draga viconte. — Nu vreau sa fiu, raspunse tânarul ridicându-se; pretind retractarea unui fapt pe care l-ai enuntat ieri, si o voi obtine. Mi-esti de-ajuns de prieten, continua Albert cu buzele strânse, vazând ca, la rându-i, Beauchamp începea sa-si înalte capul trufas; mi-esti îndeajuns prieten si ca atare ma cunosti; nadajduiesc ca, îndeajuns, pentru a întelege staruinta mea în împrejurarea aceasta. — Morcerf, cu cuvinte ca acelea pe care le-ai rostii adineauri ma vei face sa uit ca-ti sunt prieten... Dar sa nu ne suparam, sau, cel putin, nu înca... Esti nelinistit, iritat, jignit... Spune-mi, care ruda se numeste Fernand? — Pur si simplu tatal meu, glasui Albert, domnul Fernand Mondego, conte de Morcerf, un militar batrân care a vazut douazeci de câmpuri de bataie si ale carui nobile cicatrice ar vrea unii sa le acopere cu noroiul murdar din santuri. — Tatal tau? întreba Beauchamp, atunci se schimba lucrul. Îti înteleg indignarea, draga Albert... Sa mai citim o data... Si reciti nota, apasând de data asta asupra fiecarui cuvânt. — Dar unde vezi ca Fernand din gazeta e parintele tau? întreba Beauchamp. — Nicaieri, stiu bine, însa vor vedea altii. De aceea vreau ca faptul sa fie dezmintit. La auzul cuvântului vreau, Beauchamp îsi ridica ochii asupra lui Morcerf si, coborându-i aproape numaidecât, ramase o clipa îngândurat. — Beauchamp, nu-i asa ca vei dezminti faptul? repeta Morcerf cu furie crescânda, desi tot retinuta. — Da, spuse Beauchamp. — Bravo! exclama Albert. — Dar dupa ce ma voi încredinta ca faptul este fals. — Cum? — Da, chestia merita sa fie lamurita, si am s-o lamuresc. — Dar ce vezi dumneata nelamurit în toate acestea, domnule? întreba Albert scos din fire. Daca nu crezi ca e vorba de parintele meu, spune-mi numaidecât; daca crezi ca e el, arata-mi temeiul acestei pareri. Beauchamp îl privi pe Albert cu zâmbetu-i caracteristic, care stia sa capete nuanta tuturor pasiunilor. — Domnule, glasui el, pentru ca acum vorbesc cu un domn, daca ati venit sa-mi cereti explicatii, trebuia sa-mi spuneti de la început, iar nu sa-mi vorbiti despre prietenie si despre alte lucruri de natura acelora pe care am rabdarea sa le ascult de o jumatate de ceas. Vom merge prin urmare de acum încolo pe terenul acesta! — Da, daca nu retractati calomnia infama! — Un moment! Fara amenintari, va rog, domn Mondego, viconte de Morcerf, nu le sufar de la nimeni, si cu atât mai putin de la prieteni. Vreti deci sa dezmint stirea cu privire la colonelul Fernand, stire cu privire la care, pe onoarea mea, nu am nici un amestec? — Da, vreau! spuse Albert a carui minte începea sa se tulbure. — Altminteri, ne vom bate? continua Beauchamp cu acelasi calm. — Da! declara Albert ridicând glasul. — Bine! iata raspunsul meu, scumpe domn: stirea nu a fost publicata de mine, n-o cunosteam, dar, prin interventia dumneavoastra, mi-ati atras atentia asupra ei si nu mai pot s-o uit, ea va ramâne deci pâna când va fi dezmintita sau confirmata de cei în drept. — Domnule, spuse Albert ridicându-se, voi avea deci onoarea sa va trimit martorii mei, veti discuta cu ei locul si armele. — Perfect, scumpe domn. — Iar diseara, daca vroiti, sau cel mai târziu mâine ne vom întâlni. — A, nu! Voi fi pe teren când va trebui si, dupa parerea mea (am dreptul sa o formulez deoarece eu primesc provocarea) si, dupa parerea mea zic, ora nu e înca venita. Stiu ca mânuiti foarte bine spada; întrucâtva o mânuiesc si eu; stiu ca nimeriti trei semne din sase; cam la fel nimeresc si eu; stiu ca un duel între noi va fi un duel serios, deoarece dumneavoastra aveti curaj si deoarece... am si eu... Nu vreau deci sa ma expun a va ucide sau a fi ucis fara motiv. La rându-mi voi pune eu chestiunea si o voi pune ca-te-go-ric. Tineti asa de mult la o retractare încât sunteti gata sa ma ucideti daca n-o fac, desi v-am spus, desi va repet, desi va afirm pe cuvânt de onoare ca nu cunosteam faptul, desi va declar, în sfârsit, ca e cu neputinta ca altcineva afara de dumneavoastra sa-l banuiasca pe domnul conte de Morcerf sub numele de Fernand? — Tin absolut. — Ei bine, scumpe domn, consimt sa ma bat cu dumneavoastra, dar vreau un ragaz de trei saptamâni; peste trei saptamâni va voi spune: da, stirea este falsa, o rectific; sau: da, stirea este adevarata si scot sabiile din teaca sau pistoalele din toc, dupa cum vreti. — Trei saptamâni? exclama Albert. Dar trei saptamâni sunt trei veacuri, în rastimpul carora ma simt dezonorat. — Daca mi-ati fi prieten, v-as fi spus: rabdare, prietene; ati devenit dusmanul meu, si va spun: ce-mi pasa mie, domnule? — Bine, fie peste trei saptamâni! spuse Morcerf. Gânditi-va însa ca, peste trei saptamâni, nu va mai exista nici o amânare, nici un subterfugiu care sa va poata scuti... — Domnule Albert de Morcerf, spuse Beauchamp ridicându-se la rându- i, nu va pot arunca pe fereastra decât peste trei saptamâni, adica peste douazeci si patru de zile, si nu aveti dreptul sa ma spintecati decât atunci. Ne aflam în 29 august; deci, la 21 ale lunii septembrie. Pâna atunci este bine — si va dau un sfat de gentilom — sa crutam latraturile dintre doi dulai înlantuiti la distanta. Si salutându-l cu gravitate pe tânar, Beauchamp îi întoarse spatele si trecu în tipografie. Albert se razbuna pe un teanc de ziare pe care le împrastie sfichiuindu- le cu cravasa; pleca pe urma, nu fara a întoarce capul de doua sau trei ori spre usa tipografiei. În timp ce Albert dadea bice calului, dupa ce biciuise nevinovatele hârtii înnegrite, îl zari strabatând bulevardul pe Morrel care, cu nasul în vânt, cu ochii si cu bratele degajate, trecea pe dinaintea bailor Chinois venind dinspre Porte Saint-Martin si îndreptându-se spre Madeleine. — Iata un om fericit! spuse el oftând. Din întâmplare, Albert nu se însela. V LIMONADA Într-adevar, Morrel era fericit. Domnul Noirtier îl chemase si se grabea asa de mult sa afle pentru ce, încât nu luase nici trasura, încrezându-se mult mai mult în picioarele sale decât în picioarele unui cal de piata; plecase deci în goana, din strada Meslay, si se ducea în foburgul Saint-Honoré. Morrel mergea cu pas de sportiv, iar bietul Barrois se straduia sa-l însoteasca. Morrel avea treizeci si unu de ani, Barrois saizeci. Morrel era beat de dragoste, Barrois era însetat din cauza caldurii. Despartiti astfel prin interese si vârsta, ambii barbati semanau cu cele doua linii ale unui triunghi: îndepartate la baza, ele se împreuna la vârf. Vârful era Noirtier, care trimisese dupa Morrel, recomandându-i sa vina grabnic, recomandatie pe care Morrel o respecta întocmai, spre marea deznadejde a lui Barrois. Când sosi, Morrel nu gâfâia macar; dragostea da aripi, dar Barrois, care de mult nu mai era îndragostit, se simtea lac de naduseala. Batrânul servitor îl introduse pe Morrel prin usa particulara, închise usa cabinetului si, curând, un fosnet de rochie pe parchet anunta vizita Valentinei. Valentine era încântatoare în vesmintele ei de doliu. Visul devenea asa de placut, încât Morrel aproape ca s-ar fi lipsit sa mai stea de vorba cu Noirtier; dar jiltul batrânului hurui în curând pe parchet, astfel ca intra. Noirtier primi cu o privire binevoitoare multumirile lui Morrel pentru minunata interventie care îi salvase, pe Valentine si pe el, din ghearele deznadejdii. Apoi privirea lui Morrel o provoca pe fata, care, sfioasa, stând de o parte, astepta sa fie silita sa vorbeasca. Noirtier o privi la rându-i. — Sa spun cele ce m-ai obligat? întreba ea. — Da, facu Noirtier. — Domnule Morrel, spuse atunci Valentine adresându-se tânarului care o mistuia din ochi, bunul meu bunic Noirtier avea o multime de lucruri sa va spuna si pe care mi le-a spus mie în ultimele trei zile. Astazi a trimis dupa dumneavoastra sa vi le repet; vi le voi repeta deci, deoarece m-a ales ca interpreta, fara sa schimb un cuvânt. — O, ascult cu multa nerabdare! raspunse tânarul; vorbiti, domnisoara, vorbiti. Valentine îsi coborî ochii: sfiala care îl încânta pe Morrel. Valentine nu era slaba decât în momente de fericire. — Bunicul vrea sa plece din casa aceasta, spuse ea. Barrois îi cauta acum un apartament convenabil. — Dar dumneata, domnisoara, glasui Morrel, dumneata care esti asa de draga si de necesara domnului Noirtier? — Eu nu-l voi parasi pe bunicul meu, declara fata, e lucru stabilit între el si mine. Apartamentul meu va fi lânga al sau. Ori voi avea consimtamântul domnului de Villefort ca sa stau cu bunicul Noirtier, ori mi-l va refuza: în primul caz, plec de pe acum; în al doilea, astept majoratul meu care se va împlini peste zece luni. Atunci am sa fiu libera, voi avea o situatie independenta, si... — Si? întreba Morrel. — Si cu autorizatia bunului meu bunic îmi voi respecta fagaduiala pe care v-am facut-o. Valentine rosti asa de încet ultimele cuvinte, încât Morrel nu le-ar fi putut auzi daca n-o asculta cu încordare. — Nu-i asa ca am exprimat gândurile dumitale, bunicule? adauga Valentine adresându-se lui Noirtier. — Da, facu batrânul. — Când voi fi la bunicul meu, adauga Valentine, domnul Morrel va putea sa ma vada în prezenta bunicului si vrednicului meu protector. Daca legatura pe care inimile noastre, nestiutoare poate, sau capricioase, începusera s-o formeze, pare convenabila si ofera garantii de viitoare fericire existentei noastre (se zice ca inimile înflacarate de obstacole se racesc atunci când capata siguranta) atunci domnul Morrel va putea sa ma ceara, îl voi astepta. — O, exclama Morrel ispitit sa îngenuncheze în fata batrânului ca în fata lui Dumnezeu, în fata Valentinei ca în fata unui înger, — o, ce-am facut în viata pentru a merita atâta fericire?! — Pâna atunci, continua fata cu glasul ei inocent si sever, vom respecta convenientele, vointa parintilor nostri, cu conditia ca aceasta vointa sa nu tinda a ne desparti pentru totdeauna; într-un cuvânt, si repet cuvântul nostru pentru ca spune totul: vom astepta. — Iar eu va jur, domnule, glasui Morrel, ca voi îndeplini jertfele impuse de acest cuvânt, nu cu resemnare, ci cu fericire. — Asadar, continua Valentine cu o privire care fu un balsam pentru inima lui Maximilien, sa nu mai faci imprudente, prietene, sa n-o compromiti pe aceea care, cu începere de astazi, se considera sortita sa poarte cu neprihanire si demnitate numele dumitale. Morrel îi apasa mâna pe inima. Noirtier îi privea pe amândoi cu dragoste. Barrois, care ramasese în fundul camerei, ca unul caruia n-are ce sa i se ascunda, zâmbea stergându- si broboanele de apa de pe fruntea plesuva. — Vai ce cald îi este bunului Barrois! glasui Valentine. — Pentru ca am alergat strasnic, domnisoara, spuse Barrois, recunosc însa ca domnul Morrel gonea si mai repede decât mine. Noirtier arata din ochi o tava pe care se aflau o carafa cu limonada si un pahar. Ceea ce lipsea din carafa bause Noirtier cu o jumatate de ceas mai înainte. — Haide, draga Barrois, îndrazneste, îi spuse fata, caci vad ca faci ochi dulci carafei începute. — Adevarul e ca mor de sete, spuse Barrois, si ca as bea cu pofta un pahar cu limonada în sanatatea dumneavoastra. — Bea si vino numaidecât, glasui Valentine. Barrois lua tava si, de îndata ce ajunse în coridor, fu vazut prin usa pe care uitase s-o închida, dând capul pe spate si golind paharul umplut de Valentine. Valentine si Morrel îsi luau ramas-bun în prezenta lui Noirtier, când se auzi rasunând pe scara lui Villefort soneria. Era semnalul unei vizite. Valentine se uita la pendula. — E douasprezece, glasui ea, astazi e sâmbata, bunicule, si cu siguranta ca vine doctorul. Noirtier facu semn ca, de buna seama, era doctorul. — O sa vina aci, e nevoie ca domnul Morrel sa plece, nu-i asa, bunicule? — Da, raspunse batrânul. — Barrois! Barrois! vino încoace! striga Valentine. Glasul batrânului servitor raspunse: — Vin domnisoara. — Barrois te va însoti pâna la poarta, îi spuse Valentine lui Morrel; iar acum aminteste-ti un lucru, domnule ofiter: ca bunul meu bunic te sfatuieste sa nu întreprinzi nimic de natura sa primejduiasca fericirea noastra. — Am fagaduit ca astept si voi astepta, spuse Morrel. În momentul acela Barrois intra. — Cine a sunat? întreba Valentine. — Domnul doctor d'Avrigny, glasui Barrois clatinându-se pe picioare. — O, dar ce ai, Barrois? întreba Valentine. Batrânul nu raspunse, se uita la stapân cu ochi înfricosati în timp ce, cu mâna crispata, cauta un sprijin pentru a se tine pe picioare. — Are sa cada! striga Morrel. Într-adevar, tremuratura de care Barrois era cuprins sporea treptattreptat, trasaturile chipului, schimonosite de miscarile convulsive ale muschilor fetei, vesteau un atac nervos cât se poate de grav. Vazându-l pe Barrois tulburat, Noirtier îsi purta privirile de colo pâna colo, iar ochii lui, inteligenti si nelinistiti, zugraveau toate emotiile care agita inima omului. Barrois facu câtiva pasi spre stapânul sau. — O, Doamne, Doamne, ce am? glasui el. Mi-e rau... nu mai vad. Ace de foc îmi trec prin cap. O, nu ma atingeti, nu ma atingeti! Ochii deveneau holbati si buimaciti, capul se rasturna pe spate, în timp ce restul trupului întepenea. Valentine scoase un strigat înspaimântat, Morrel o lua în brate vrând parca s-o apere de un pericol necunoscut. — Domnule d'Avrigny! domnule d'Avrigny! ajutor! striga Valentine cu glas înabusit. Barrois se înturna, facu trei pasi de-a-ndaratelea, se împletici si cazu la picioarele lui Noirtier, punând mâna pe genunchiul acestuia si strigând: — Stapânul meu! bunul meu stapân! În momentul acela, atras de strigate, domnul de Villefort se arata în prag. Morrel o lasa pe Valentine aproape lesinata si, fugind înapoi, se ascunse în ungherul camerei, unde disparu dinapoia unei perdele. Palid, ca si când ar fi vazut un sarpe în fata sa, privea cu ochi înghetati spre nefericitul în agonie. Noirtier clocotea de neastâmpar si de groaza, sufletul sau zbura în ajutorul bietului batrân care îi era mai mult prieten decât servitor. Vedeai lupta cumplita dintre viata si moarte pe fruntea lui, prin umflarea vinelor si prin contractarea câtorva muschi ramasi vii în preajma ochilor. Cu fata crispata, cu ochii injectati de sânge, cu capul pe spate, Barrois zacea batând parchetul cu mâinile, în timp ce, dimpotriva, picioarele-i tepene pareau ca mai degraba se vor frânge decât se vor îndoi. O spuma usoara rasarea pe buze, gâfâia dureros. Villefort ramase o clipa buimacit, cu ochii fixati asupra tabloului care îi atrase privirile din momentul intrarii sale în camera. Pe Morrel nu-l vazuse. Dupa o clipa de contemplare muta, în rastimpul careia figura i se îngalbeni si parul i se zbârli pe cap: — Doctore! doctore! striga el napustindu-se spre usa; vino! vino! — Doamna! doamna! striga Valentine chemându-si mama vitrega si izbindu-se de peretii scarii; vino, vino repede si adu flaconul cu saruri! — Dar ce e? întreba vocea metalica si retinuta a doamnei de Villefort. — Oh, vino! vino! — Unde e doctorul? striga Villefort. Unde e? Doamna de Villefort coborî încet; podeaua scârtâia sub pasii ei. Tinea într-o mâna batista cu care îsi stergea fata, iar în cealalta un flacon cu saruri englezesti. Cea dintâi privire a ei, ajungând la usa, fu pentru Noirtier al carui chip, exceptând emotia care era fireasca într-o asemenea împrejurare, trada o sanatate neschimbata; privirea ei se întâlni cu a muribundului. Se îngalbeni si ochii îi alergara, putem spune, de la servitor la stapân. — Pentru numele lui Dumnezeu, doamna, unde e doctorul? A intrat la dumneavoastra. Vedeti bine, este o apoplexie; daca i se ia sânge, e salvat. — A mâncat ceva adineauri? întreba doamna de Villefort ocolind întrebarea. — Doamna, spuse Valentine, nu a mâncat, dar a alergat mult în timpul diminetii pentru a face un comision cu care îl însarcinase bunicul. Când s-a înapoiat, a baut numai un pahar cu limonada. — Aha; glasui doamna de Villefort; dar de ce n-a baut vin? Limonada e foarte rea. — O avea la îndemâna în carafa bunicului; bietului Barrois îi era sete, astfel ca a baut ce-a gasit. Doamna de Villefort tresari. Noirtier o învalui în privirea lui profunda. — Doamna, va întreb unde e domnul d'Avrigny? glasui Villefort. Pentru numele lui Dumnezeu, raspundeti! — Se gaseste în camera lui Edouard care-i cam suferind, spuse doamna de Villefort neputând sa ocoleasca la infinit raspunsul. Villefort se repezi pe scara în cautarea lui. — Fara îndoiala ca i se va lua sânge, spuse tânara femeie dând Valentinei flaconul. Ma duc la mine, caci nu pot suporta vederea sângelui. Si îsi urma barbatul. Morrel iesi din ungherul întunecos unde se retrasese si unde nu fusese vazut de nimeni, într-atât de preocupati erau toti. — Pleaca repede, Maximilien, îi spuse Valentine si asteapta sa te chem. Du-te. Morrel îl consulta pe Noirtier printr-un gest. Noirtier, care îsi pastrase tot calmul, îi facu semn ca da. Apasa mâna Valentinei pe inima si iesi prin coridorul secret. Villefort si doctorul intrau în momentul acela prin usa opusa. Barrois începea sa-si vina în fire: criza trecuse, cuvintele reveneau tânguitoare, se ridica într-un genunchi. D'Avrigny si Villefort îl asezara pe Barrois într-un jilt. — Ce poruncesti, doctore? întreba Villefort. — Sa mi se aduca apa si eter. Aveti eter în casa? — Da. — Sa mi se caute repede ulei de terebentina si emetic. — Imediat, spuse Villefort. — Iar acum toata lumea sa se retraga! — Si eu? întreba Valentine cu sfiala. — Da, în special dumneata, domnisoara, glasui doctorul cu asprime. Valentine îl privi mirata pe domnul d'Avrigny, îl saruta pe domnul Noirtier pe frunte, si iesi. În urma ei doctorul închise, posomorât, usa. — Doctore, uite, îsi revine, n-a fost decât un atac lipsit de importanta. Domnul d'Avrigny zâmbi cu un aer posomorât. — Cum te simti, Barrois? întreba doctorul. — Ceva mai bine, domnule. — Poti sa bei paharul acesta de apa cu eter? — Am sa încerc, dar nu ma atingeti. — De ce? — Pentru ca mi se pare ca, daca m-ati atinge macar cu vârful degetului, mi-ar reveni accesul. — Bea! Barrois lua paharul, îl apropie de buzele învinetite si-l goli aproape pe jumatate. — Unde te doare? întreba doctorul. — Peste tot; simt parca niste crampe groaznice. — Ai ameteli? — Da. — Vâjâituri în ureche? — Groaznice. — Când te-a apucat? — Adineauri. — Repede? — Ca fulgerul. — Ieri, alaltaieri, n-ai avut nimic? — Nimic. — Somnolenta? greutate? — Nu. — Ce-ai mâncat astazi? — Nu am mâncat nimic: am baut numai un pahar din limonada domnului, atâta tot. Si Barrois facu din cap un semn pentru a-l arata pe Noirtier care, nemiscat în jiltu-i, privea napraznica scena fara sa piarda o miscare, fara sa-i scape un cuvânt. — Unde e limonada? întreaba repede doctorul. — În carafa, jos. — Unde jos? — În bucatarie. — Vrei s-o aduc eu, doctore? întreba Villefort. — Nu, ramâi aici si încearca de-i da bolnavului restul paharului cu apa. — Dar limonada? — Ma duc eu. D'Avrigny facu un salt, deschise usa, se napusti pe scara de serviciu si fu cât pe aci s-o trânteasca pe doamna de Villefort care cobora de asemeni la bucatarie. Ea scoase un strigat. D'Avrigny nu-i dadu atentie; purtat de puterea unei singure idei, sari ultimele trei sau patru trepte, se repezi în bucatarie si zari carafa goala pe trei sferturi, pe-o tava. Se napusti asupra ei ca un vultur asupra prazii sale. Urca gâfâind la parter si reintra în camera. Doamna de Villefort urca si ea încet pe scara care ducea la apartamentul ei. — Carafa asta a fost aici? întreba d'Avrigny. — Da, domnule, doctor. — Asta e limonada din care ai baut? — Cred ca da. — Cum ti s-a parut la gust? — Un gust amar. Doctorul turna câteva picaturi de limonada în podul palmei, le aspira cu buzele si, dupa ce-si clati gura asa cum faci cu vinul pe care vrei sa-l gusti, scuipa lichidul în camin. — E într-adevar acelasi, glasui el. Ati baut si dumneavoastra, domnule Noirtier? — Da, facu batrânul. — Si gustul vi s-a parut la fel de amar? — Da. — O, domnule doctor, m-apuca iar! striga Barrois. Doamne, Dumnezeule, fie-ti mila de mine! Doctorul alerga la bolnav. — Villefort, vezi daca vine emeticul? Villefort dadu buzna, strigând: — Emeticul, emeticul a fost adus? Nu raspunse nimeni. O înfricosare profunda cuprinsese casa. — Daca as avea un mijloc sa-i insuflu aer în plamâni, spuse d'Avrigny privind în juru-i, poate ca ar fi chip sa previn asfixia. Dar nu am nimic. — O, domnule, strica Barrois, ma lasati sa mor asa, fara ajutor? Doamne, Doamne, îmi dau sufletul. — O pana! o pana! ceru doctorul. Zari una pe masa. Încerca sa introduca pana în gura bolnavului care, cuprins de convulsiuni, facea sfortari zadarnice sa vomite; falcile erau însa asa de înclestate încât pana nu putu sa treaca. Barrois era lovit de un atac nervos mai intens decât primul. Lunecase din jilt si întepenise pe parchet. Doctorul îl lasa în prada accesului, neputând sa-i aduca vreo usurare, si se apropie de Noirtier. — Cum va simtiti? îl întreba el repede, cu glas soptit; bine? — Da. — Cu stomacul usor sau greu? usor? — Da. — Ca atunci când luati pilula pe care v-o dau în fiecare duminica? — Da. — Barrois v-a preparat limonada? — Da. — Dumneavoastra l-ati îndemnat sa bea? — Nu. — Domnul de Villefort? — Nu. — Doamna? — Nu. — Atunci Valentine? — Da. Un suspin al lui Barrois, un cascat care facea sa-i trosneasca oasele falcilor, atrasera atentia lui d'Avrigny: îl lasa pe domnul Noirtier si alerga la bolnav. — Barrois, poti sa vorbesti? întreba doctorul. Barrois îngaima câteva cuvinte fara înteles. — Fa o sfortare, prietene. Barrois redeschise ochii însângerati. — Cine a facut limonada? — Eu. — Ai adus-o stapânului dumitale de îndata ce ai facut-o? — Nu. — Ai lasat-o undeva? — La bucatarie; eram chemat. — Cine a adus-o aici? — Domnisoara Valentine. D'Avrigny se lovi peste frunte. — Doamne! Doamne! striga Barrois simtind apropierea celui de al treilea acces. — Nu se mai aduce o data emeticul acela? striga doctorul. — Poftim un pahar preparat gata, spuse Villefort intrând. — Preparat de cine? — De farmacistul care a venit cu mine. — Bea! — Cu neputinta, domnule doctor, e prea târziu: gâtlejul mi se strânge; ma înabus. O, inima mea! o capul meu... Ce iad... Mai sufar mult asa? — Nu, nu, prietene, glasui doctorul, în curând n-ai sa mai suferi. — A, va înteleg! exclama nefericitul; Doamne, fie-ti mila de mine! Si, scotând un strigat, cazu pe spate ca si cum ar fi fost trasnit. D'Avrigny puse o mâna pe inima lui, apropie de buze o oglinda. — Ei, ce e? întreba Villefort. — Du-te la bucatarie si spune sa mi se aduca repede sirop de violete. Villefort coborî îndata. — Nu va speriati, domnule Noirtier, glasui d'Avrigny, îl duc pe bolnav într-alta camera ca sa-i iau sânge; într-adevar, atacurile acestea sunt un spectacol groaznic. Si, apucându-l pe Barrois de subsuori, îl târî într-o camera alaturata; dar, îndata dupa aceea, reintra la Noirtier sa ia restul limonadei. Noirtier închidea ochiul drept. — Valentine, nu-i asa? O vreti pe Valentine? Voi spune sa fie trimisa la dumneavoastra. Villefort se înapoia. D'Avrigny îl întâlni pe coridor. — Ce e? întreba el. — Vino încoa, spuse d'Avrigny. Si îl lua în camera. — Este tot lesinat? întreba procurorul regal. — E mort. Villefort se trase trei pasi, îsi duse mâinile la cap si, cu o compatimire sincera: — A murit asa de repede? glasui el privind cadavrul. — Da, foarte repede, nu-i asa? întreba d'Avrigny; lucrul sa nu te mire însa: domnul si doamna de Saint-Méran au murit tot asa de repede. O, se moare iute în casa dumitale, domnule de Villefort! — Cum, exclama, magistratul cu un accent de groaza si de consternare; revii la ideea aceea cumplita? — Da, domnule, spuse d'Avrigny cu solemnitate; ea nu m-a parasit un moment; si ca sa te încredintez ca de data aceasta nu ma însel, asculta, domnule de Villefort. Villefort tremura convulsiv. — E o otrava care ucide aproape fara sa lase urma. Cunosc otrava asta: am studiat-o în toate accidentele pe care le pricinuieste, în toate fenomenele pe care le produce. Am recunoscut adineaori otrava asta la bietul Barrois, asa cum o recunoscusem la doamna de Saint-Méran. Exista un mijloc de a recunoaste prezenta ei: ea restabileste culoarea albastra a hârtiei de turnesol înrosita cu un acid, si coloreaza în verde siropul de violete. Nu avem hârtie de turnesol; uite însa ca a adus siropul de violete pe care l-am cerut. Într-adevar, pe coridor se auzeau pasi; doctorul întredeschise usa, lua din mâinile cameristei un vas pe fundul caruia se aflau doua-trei linguri de sirop si închise usa. — Priveste, spuse el procurorului regal, a carui inima batea asa de tare încât ai fi putut s-o auzi; în ceasca aceasta este sirop de violete si în carafa restul limonadei din care domnul Noirtier si Barrois au baut o parte. Daca limonada e curata si inofensiva, siropul îsi va pastra culoarea; daca limonada e otravita, siropul va deveni verde. Priveste! Doctorul turna încetisor câteva picaturi de limonada, din carafa în ceasca, si îndata un nor se forma pe fundul cestii; norul capata mai întâi o nuanta albastruie, apoi, de la safir trecu la opal, si de la opal la smarald. Când ajunse la ultima culoare, se fixa aici, ca sa spunem asa; experienta nu îngaduia nici o îndoiala. — Nenorocitul Barrois a fost otravit cu falsa angustura si cu nuca sfântului Ignatiu, declara d'Avrigny; as garanta acum în fata oamenilor si în fata lui Dumnezeu. Villefort nu spuse nimic, dar îsi înalta bratele la cer, deschise niste ochi buimaci si cazu fulgerat într-un jilt. VI ACUZAREA Domnul d'Avrigny fu nevoit sa-l trezeasca pe magistrat, care parea un al doilea cadavru în camera funebra. — Oh, în casa mea este moartea! striga Villefort. — Spune mai bine crima! raspunse doctorul. — Domnule d'Avrigny, exclama Villefort, nu pot sa-ti exprim tot ce se petrece în mine în momentul acesta; spaima, durere, nebunie. — Da, glasui domnul d'Avrigny cu calm impunator: cred însa ca e timpul sa intram în actiune; cred ca e timpul sa opunem o stavila torentului de mortalitate. Întrucât ma priveste, nu ma mai simt în stare sa pastrez atari secrete fara speranta de a prilejui în curând razbunarea, pentru societate si pentru victime. Villefort arunca în juru-i o privire posaca. — În casa mea? murmura el; în casa mea? — Haide, magistratule, fii barbat! spuse d'Avrigny; interpret al legii, onoreaza-te printr-o jertfire completa. — Doctore, ma înfiori; o jertfire? — Am spus. — Banuiesti pe cineva? — Nu banuiesc pe nimeni; moartea bate la usa dumitale, intra, pleaca, dar nu ca o oarba, ci inteligenta, din camera în camera. Sunt pe urma ei, îi recunosc drumul; adopt întelepciunea celor vechi: dibuiesc; caci prietenia mea pentru familia dumitale, caci respectul meu pentru dumneata sunt doua legaturi puse pe ochii mei; ei bine... — O, vorbeste, vorbeste, doctore; voi avea curaj! — Domnule, ai la dumneata, în casa dumitale, în familia dumitale poate, unul din acele groaznice fenomene care se produc o data la un secol. Locusta si Agrippina, traind în acelasi timp, sunt o exceptie ce dovedeste furia Providentei în a prabusi imperiul roman pângarit de atâtea crime. Brunchaut si Frédégonde sunt rezultatele muncii penibile a unei civilizatii la geneza sa, când omul învata sa domine spiritul chiar prin trimisul beznelor. Ei bine, toate aceste femei fusesera, sau erau înca, tinere si frumoase. Înflorise pe fruntea lor, sau înca înflorea, aceeasi floare a nevinovatiei ce se gaseste si pe fruntea vinovatei din casa dumitale. Villefort scoase un strigat, îsi împreuna mâinile si-l privi pe doctor cu un gest implorator. Dar acesta continua fara mila: — Cauta cui foloseste crima, spune o axioma de jurisprudenta. — Doctore, exclama Villefort, doctore, de câte ori nu s-a înselat justitia omeneasca cu cuvintele acestea funeste. Nu stiu, dar cred ca crima... — Vasazica, marturisesti, în sfârsit, ca crima exista? — Da, recunosc. Ce vrei? Se impune: dar lasa-ma sa continui. Cred, spun, ca aceasta crima cade numai asupra mea, si nu asupra victimelor. Banuiesc un dezastru pentru mine sub toate aceste ciudate dezastre. — O, omul! murmura d'Avrigny; cel mai egoist dintre toate animalele, cea mai egocentrica dintre toate fapturile, care crede totdeauna ca pamântul se învârteste, ca soarele straluceste, ca moartea coseste doar pentru el; furnica ce adreseaza blesteme lui Dumnezeu, de pe un fir de iarba. Dar cei care si-au pierdut viata nu au pierdut nimic? Domnul de Saint-Méran, doamna de Saint-Méran, domnul Noirtier... — Cum? Domnul Noirtier? — Ei, da! Crezi oare ca i se purta pica servitorului asta nenorocit? Nu, nu: ca si Polonius al lui Shakespeare, a murit pentru altul. Limonada urma sa fie bauta de Noirtier; potrivit ordinii logice a lucrurilor, Noirtier a baut- o: n-a baut-o altcineva decât din întâmplare; si, cu toate ca Barrois a murit, trebuia sa moara Noirtier. — În cazul acesta cum de nu a sucombat tatal meu? — Ti-am mai spus într-o seara, în gradina, dupa moartea doamnei de Saint-Méran; pentru ca trupul sau e învatat cu otrava aceasta; pentru ca doza, neînsemnata pentru el, era ucigatoare pentru altcineva; pentru ca, în sfârsit, nu stie nimeni, nici macar asasinul, ca de un an de zile eu tratez cu brucina paralizia domnului Noirtier, în timp ce asasinul stie si s-a convins prin experienta ca brucina este o otrava violenta. — Doamne! Doamne! murmura Villefort framântându-si mâinile. — Urmeaza drumul criminalului: îl ucide pe domnul de Saint-Méran. — O, Doamne! — As jura; simptomele care mi-au fost descrise se potrivesc cât se poate de bine cu cele ce am vazut personal. Villefort nu se mai împotrivi, ci scoase un geamat. — Îl ucide pe domnul de Saint-Méran, repeta doctorul, o ucide pe doamna de Saint-Méran: o dubla mostenire. Villefort îsi sterse sudoarea de pe frunte. — Asculta bine. — Nu-mi scapa un cuvânt, unul singur, îngaima Villefort. — Domnul Noirtier, relua domnul d'Avrigny cu glas neînduplecat, domnul Noirtier facuse altadata un testament împotriva dumitale, împotriva familiei dumitale, în sfârsit, în favoarea saracilor; domnul Noirtier e crutat, nu se mai asteapta nimic de la el. Dar abia si-a distrus primul testament, abia a facut un al doilea si de teama sa nu faca, probabil, un al treilea, e lovit. Testamentul dateaza de alaltaieri, mi se pare; precum vezi nu e timp de pierdut. — O, fie-ti mila, domnule d'Avrigny! — Nici o mila, domnule; medicul are o misiune sfânta pe pamânt; de aceea, ca sa si-o îndeplineasca, el a mers pâna la izvoarele vietii si a coborât în tenebrele misterioase ale mortii. Când crima a fost savârsita si când Dumnezeu, înspaimântat desigur, îsi abate privirea de la criminal, medicul are datoria sa spuna; uite-l! — Fie-ti mila de fiica mea, domnule! murmura Villefort. — Vezi bine ca ai numit-o chiar dumneata, parintele ei! — Îndura-te de Valentine! Asculta, este cu neputinta; as prefera de o mie de ori sa ma acuzi pe mine. Valentine, o inima de aur, un crin al inocentei... — Nici o îndurare, domnule procuror regal; crima este flagranta: domnisoara de Villefort a împachetat singura medicamentele care au fost trimise domnului de Saint-Méran, si domnul Saint-Méran a murit. Domnisoara de Villefort a preparat ceaiurile doamnei de Saint-Méran, si doamna de Saint-Méran a murit. Domnisoara de Villefort a luat din mâinile lui Barrois, trimis afara, carafa cu limonada pe care batrânul o bea de obicei dimineata, si batrânul n-a scapat decât ca prin minune. Domnisoara de Villefort e vinovata, e otravitoare. Domnule procuror regal, v-o denunt pe domnisoara de Villefort; faceti-va datoria! — Doctore, nu mai rezist, nu ma mai împotrivesc, te cred; dar fie-ti mila, cruta-mi viata, onoarea! — Domnule de Villefort, declara doctorul cu putere crescânda, sunt împrejurari când trec peste toate limitele neroadei circumspectii umane. Daca fiica dumneavoastra ar fi savârsit numai prima crima si as fi vazut-o planuind-o pe a doua, v-as fi spus: Avertizati-o, pedepsiti-o, sa-si petreaca restul vietii în vreo manastire, plângând, rugându-se! Daca ar fi savârsit a doua crima, v-as fi spus: "Domnule de Villefort, iata aici o otrava care n-are antidot cunoscut, prompta ca gândul, repede ca fulgerul, ucigatoare ca trasnetul; dati-i otrava asta, recomandându-i sufletul în seama lui Dumnezeu, si salvati-va astfel onoarea si zilele, caci si pe dumneavoastra va urmareste. Si o vad apropiindu-se de capatâiul dumneavoastra cu zâmbete fatarnice, cu vorbele-i dulci! Nenorocire dumneavoastra, domnule de Villefort, daca nu va grabiti sa loviti cel dintâi!" Iata ce v-as spune daca ea n-ar fi ucis decât doua persoane; dar a vazut trei agonii, a contemplat trei muribunzi, a îngenuncheat lânga trei cadavre; otravitoarea sa fie predata calaului! calaului! Vorbiti despre onoare; faceti ce va spun, si nemurirea va asteapta! Villefort cazu în genunchi. — Ascultati, spuse el; n-am puterea pe care o aveti dumneavoastra sau, mai bine zis, pe care n-ati avea-o daca în loc de fiica mea Valentine, ar fi vorba de fiica dumneavoastra, Madeleine. Doctorul se îngalbeni. — Doctore, orice om e nascut pentru suferinta si moarte; doctore, voi suferi si voi astepta moartea. — Luati seama, spuse domnul d'Avrigny, moartea aceasta va fi lenta; o veti vedea apropiindu-se dupa ce a lovit pe parinte, pe femeia, pe fiul dumneavoastra, poate. Villefort strânse, înabusindu-se, bratul doctorului. — Ascultati-ma! striga el; deplângeti-ma, ajutati-ma... Nu, fiica mea nu e vinovata... Târâti-ma în fata unui tribunal, voi repeta; nu, fiica mea nu e vinovata... nu e nici o crima în casa mea... Nu vreau — auziti? — sa fie vreo crima în casa mea; caci când crima intra pe undeva, ca este ca si moartea, nu vine singura!... Îmi sunteti prieten? sunteti un om? aveti o inima? Nu; sunteti medic! Ei bine, va spun: fiica mea nu va fi târâta de mine în mâinile calaului... Ma mistuie însa o idee, ma îndeamna sa-mi sfâsii pieptul ca un nebun, cu unghiile... Dar daca te înseli, doctore? Daca altcineva e de vina? Daca, într-o zi, as veni, palid ca un spectru, sa-ti spun: "Asasinule, tu ai ucis-o pe fiica mea?" Domnule d'Avrigny, sunt crestin, dar daca s-ar întâmpla asta, m-as omorî. — Bine, glasui doctorul dupa o clipa de tacere. Voi astepta. Villefort îl privi ca si cum s-ar fi îndoit înca de cuvintele lui. — Dar, continua d'Avrigny cu glas taraganat si solemn, daca cineva din casa dumitale se îmbolnaveste, daca dumneata însuti te simti lovit, sa nu ma chemi, caci nu voi mai veni. Vreau sa împartasesc cu dumneata secretul cumplit, dar nu vreau ca rusinea si remuscarea sa sporeasca în constiinta mea, asa cum crima si nenorocirea vor spori în casa dumitale. — Asadar, ma parasesti, doctore? — Da, caci nu pot sa te urmez mai departe, si nu ma opresc decât la piciorul esafodului. O alta revelatie va veni, aducând dupa sine sfârsitul grozavei tragedii. Adio! — Doctore, te implor! — Toate ororile care îmi pângaresc cugetul fac sa-mi para casa dumitale odioasa si fatala. Adio, domnule! — Un cuvânt, numai un cuvânt, doctore! Pleci lasându-mi toata grozavia situatiei, grozavie pe care ai sporit-o prin cele ce mi-ai destainuit. Ce sa spun însa despre moartea instantanee, subita, a bietului servitor batrân? — Adevarat, glasui domnul d'Avrigny; însotiti-ma. Doctorul iesi cel dintâi, domnul de Villefort îl urma; servitorii stateau, nelinistiti, pe coridoare si pe scarile pe unde urma sa treaca medicul. — Domnule, spuse d'Avrigny lui Villefort vorbind cu glas tare pentru ca toata lumea sa-l auda, bietul Barrois era prea sedentar în ultimii ani; el, caruia îi placea atâta, ca si stapânului sau, sa alerge calare sau cu trasura, prin cele patru colturi ale Europei, a murit din cauza serviciului monoton, îndeplinit în jurul unui jilt. Sângele a devenit greoi. Era prea gras, avea gâtul gros si scurt, a fost lovit de o apoplexie fulgeratoare si mi s-a dat de veste prea târziu. "Ai grija sa arunci ceasca cu violete în cenusa", adauga el în soapta. Si, fara sa atinga mâna lui Villefort, fara sa revina o singura clipa asupra spuselor sale, doctorul iesi escortat de lacrimile si de tânguirile oamenilor casei. În seara aceea toti servitorii lui Villefort, care se adunasera în bucatarie discutând îndelung între ei, venira sa ceara doamnei de Villefort îngaduinta de a pleca. Nici o staruinta, nici o propunere de sporire a salariului nu-i putu retine: la toate cuvintele raspundeau: — Vrem sa plecam pentru ca moartea si-a facut cuib în casa. Plecara deci, în ciuda rugamintilor, marturisind ca le venea greu sa se desparta de niste stapâni asa de buni si în special de domnisoara Valentine, care era asa de buna, de milostiva si de blânda. La auzul cuvintelor acestea, Villefort o privi pe Valentine. Ea plângea. Ciudat! În emotia pe care i-o stârnira lacrimile ei, el se uita si la doamna de Villefort si i se paru ca un zâmbet fugar, posomorât, trecuse peste buzele ei subtiri, asemeni meteorilor pe care îi vedem lunecând sinistri printre doi nori, pe fondul unui cer furtunos. VII CAMERA BRUTARULUI RETRAS DIN AFACERI În seara zilei când contele de Morcerf iesise de la Danglars, cu un simtamânt de rusine si furie explicat prin raceala bancherului, domnul Andrea Cavalcanti, cu parul încretit si lucios, cu mustatile ascutite, cu manusi albe prin care i se cunosteau unghiile, intrase — stând aproape. În picioare în faetonul sau — în curtea bancherului din Chaussée-d'Antin. Dupa o conversatie de zece minute în salon, izbutise sa-l conduca pe Danglars în intrândul ferestrei si acolo, dupa o introducere abila, istorisise necazurile vietii sale de la plecarea nobilului parinte. Dupa plecarea acestuia gasise, spunea el, în familia bancherului, unde a fost primit cu bunavointa, ca un fiu, toate garantiile de fericire pe care un barbat e dator sa le caute înaintea capriciilor pasiunii — iar în ce priveste pasiunea, avusese norocul s-o constate în ochii frumosi ai domnisoarei Danglars. Danglars asculta cu cea mai profunda atentie — astepta de doua sau trei zile aceasta declaratie — iar când ea se produse în sfârsit, ochii i se dilatara în masura în care se acoperisera si se posomorâsera ascultându-l pe Morcerf. Nu vru totusi sa primeasca propunerea tânarului fara a-i face câteva observatii. — Domnule Andrea, îi spuse el, nu esti prea tânar pentru a te gândi la casatorie? — O, nu, domnule! declara Cavalcanti; cel putin nu mi se pare; în Italia marii seniori se casatoresc de obicei tineri; e un obicei logic. Viata e asa de schimbatoare încât suntem datori sa prindem norocul de îndata ce trece pe lânga noi. — Acum, domnule, glasui Danglars, admitând ca propunerile dumitale, care ma onoreaza, sunt acceptate de sotia si de fiica mea, cu cine vom discuta chestiunile materiale? Tratativele sunt importante, si numai parintii stiu sa discute cum trebuie, în interesul fericirii copiilor lor. — Domnule, tatal meu e un om întelept. El a prevazut împrejurarea probabila ca voi simti dorinta de a ma stabili în Franta: mi-a lasat deci, la plecare, o data cu hârtiile care constata identitatea mea, o scrisoare prin care îmi asigura, în cazul când voi realiza o partida pe placul sau, un venit de o suta cincizeci de mii de lire, începând din ziua casatoriei mele. Este, dupa câte îmi pot da seama, un sfert din venitul parintelui meu. — Eu am avut totdeauna intentia de a da fiicei mele cinci sute de mii de franci, maritând-o; ea e de altminteri singura mea mostenitoare. — Chestiunea, precum vedeti, este cât se poale de simpla, presupunând ca cererea mea nu va fi respinsa de doamna baroana Danglars si de domnisoara Eugénie. Dispunem de un venit de o suta saptezeci si cinci de mii de lire. Sa presupunem un lucru: ca obtin de la marchiz ca, în loc de renta, sa-mi dea capitalul (nu e lucru usor, stiu bine, dar s-ar putea); dumneavoastra ati întrebuinta aceste doua sau trei milioane, si doua sau trei milioane în mâini iscusite pot sa produca totdeauna zece la suta. — Eu nu iau niciodata decât cu patru si chiar trei si jumatate, spuse bancherul. Dar, de la ginerele meu as lua cu cinci si am împarti beneficiile. — De minune, tata socrule! exclama Cavalcanti lasându-se târât de firea sa întrucâtva vulgara si care, din când în când, în ciuda eforturilor ce depunea, izbucnea de sub lustrul aristocrat cu care încerca s-o acopere. Dar, înfrânându-se numaidecât: — O, iertati-ma, domnule, glasui el; precum vedeti, speranta îmi ia aproape mintile; ce o sa fie când va deveni realitate? — Dar, spuse Danglars care, la rându-i, nu baga de seama cât de repede intra în raza afacerilor conversatia aceasta la început dezinteresata, — exista desigur o parte din averea dumitale pe care parintele nu ti-o poate refuza. — Care? întreba tânarul. — Aceea care vine de la mama dumitale. — Desigur, aceea care vine de la mama mea Leonora Corsinari. — Si la cât poate sa se urce partea aceasta de avere? — O, va asigur, domnule, ca nu m-am gândit niciodata la chestia aceasta, dar o evaluez pe putin la doua milioane, spuse Andrea. Danglars simti sufocarea voioasa pe care o încearca avarul când regaseste o comoara pierduta, sau omul gata sa se înece când întâlneste sub picioare pamânt solid în locul vidului. — Asadar, domnule, pot nadajdui? spuse Andrea salutându-l pe bancher cu un respect afectuos. — Domnule Andrea, glasui Danglars, nadajduieste si fii sigur ca, daca dinspre partea dumitale vreun obstacol nu va opri mersul afacerii, ea va fi încheiata. Dar, întreba Danglars aducându-si aminte, cum se face ca domnul conte de Monte-Cristo, patronul dumitale în lumea pariziana, nu a venit cu dumneata sa ne faca cererea aceasta? Andrea rosi usor. — Vin de la conte, domnule, spuse el; de netagaduit, e un om fermecator, însa de o originalitate care nu se poate concepe; m-a aprobat din suflet, mi-a spus chiar ca nu-si închipuie ca tatal meu va sovai o clipa sa-mi dea capitalul în locul rentei; mi-a fagaduit influenta sa pentru a ma ajuta sa-l conving pe tata; dar mi-a declarat ca, personal, nu a luat niciodata si nu va lua asupra-i raspunderea unei cereri în casatorie. Recunosc însa ca el a binevoit sa adauge ca, daca a avut vreodata motive sa-si deplânga repulsia aceasta, era în legatura cu mine, deoarece socotea ca legatura proiectata va fi fericita si potrivita. De altminteri, daca nu vrea sa faca nimic oficial, îsi rezerva dreptul de a va raspunde, — mi-a spus el, — când îi veti vorbi. — A, foarte bine! — Acum, spuse Andrea cu cel mai fermecator zâmbet, am terminat de vorbit socrului si ma adresez bancherului. — Ei, ce vrei cu el? întreba Danglars râzând. — Poimâine urmeaza sa ridic de la dumneavoastra patru mii de franci; contele a înteles însa ca prima luna de sedere la Paris va prilejui poate un spor de cheltuieli carora micul meu venit de burlac nu va putea sa le faca fata, si de aceea n-as putea sa spun ca mi-a dat, însa mi-a oferit un bon de douazeci de mii de franci. Precum vedeti, este semnat de mâna lui; sunteti de acord? — Adu-mi astfel de bonuri si pentru un milion: le iau! spuse Danglars bagând bonul în buzunar. Da-mi o ora pentru mâine, si functionarul meu va trece pe la dumneata cu o chitanta de douazeci si patru de mii de franci. — La zece dimineata, daca vreti; cu cât mai devreme cu atât mai bine: as vrea sa merg mâine la tara. — Bine, la zece, la hotel des Princes, nu-i asa? — Da. A doua zi, cu o exactitate care onora punctualitatea bancherului, cei douazeci si patru de mii de franci erau la tânar, care pleca într-adevar, lasând doua sute de franci pentru Caderousse. Plecarea avea pentru Andrea scopul principal de a-l evita pe primejdiosul sau prieten; de aceea se înapoie seara cât putu mai târziu. Abia puse însa piciorul în curte si se pomeni cu portarul hotelului care îl astepta cu sapca în mâna. — Domnule, spuse el, a venit omul acela. — Care om? întreba Andrea cu neglijenta, ca si cum l-ar fi uitat pe cel de care, dimpotriva, îsi amintea prea bine. — Cel caruia Excelenta voastra îi da un ajutor. — A, da, spuse Andrea, fostul servitor al parintelui meu. Ei, i-ai dat cei doua sute de franci pe care îi lasasem pentru el? — Da, Excelenta. Andrea pretindea sa i se spuna Excelenta. — Dar, continua portarul, n-a vrut sa le ia. Andrea îngalbeni; pentru ca însa era noapte, nu observa nimeni. — Cum n-a vrut sa-i ia? întreba el cu glasul usor tulburat. — Nu; vroia sa vorbeasca cu Excelenta voastra. I-am raspuns ca ati iesit; a staruit. În cele din urma însa a parut ca se lasa convins si mi-a dat scrisoarea aceasta pe care o adusese pecetluita gata. — Sa vedem, spuse Andrea. Citi la lanterna faetonului: "Stii unde stau; te astept mâine dimineata la noua". Andrea cerceta pecetea ca sa vada daca nu a fost rupta si daca nu cumva priviri indiscrete au putut sa patrunda înlauntrul scrisorii; ea însa era îndoita în asa fel încât, pentru a o citi, trebuia sa rupi pecetea, iar pecetea era perfect intacta. — Foarte bine, spuse el. Bietul om! Este o fiinta admirabila. Si-l lasa pe portar linistit de aceste cuvinte, dar nestiind pe cine trebuia sa admire mai mult: pe tânarul stapân sau pe batrânul servitor? — Deshama repede si vino la mine, îi spuse Andrea groom-ului. Din doua sarituri tânarul intra în camera sa si arse scrisoarea lui Caderousse, împrastiind pâna si cenusa. Mântuia operatia aceasta când intra servitorul. — Pierre, tu esti de aceeasi înaltime cu mine, îi spuse el. — Am aceasta onoare, Excelenta, raspunse tânarul. — Desigur ca ai o livrea noua, care ti-a fost adusa ieri. — Da, domnule. — Am treaba cu o fetiscana careia nu vreau sa-i spun nici titlul, nici situatia mea. Împrumuta-mi livreaua si adu-mi hârtiile tale ca sa pot, la nevoie, sa ma culc într-un han. Pierre se supuse. Peste cinci minute, complet deghizat, Andrea iesea din hotel, fara sa fie recunoscut, lua o cabrioleta si cerea sa fie dus la hanul "Calul Rosu" din Picpus. A doua zi, iesi de la hanul "Calul Rosu" asa cum iesise de la Hôtel des Princes, adica fara sa fie remarcat; coborî în foburgul Saint-Antoine, o lua pe bulevard pâna în strada Ménilmontant si se opri la poarta celei de a treia case, pe stânga, cautând pe cineva de la care, în absenta portarului, sa ceara informatii. — Pe cine cauti, frumuselule? îl întreba fructareasa din fata. — Pe domnul Pailletin, babusco, raspunse Andrea. — Un brutar retras din afaceri? întreba fructareasa. — Întocmai. — În fundul curtii, pe stânga, a treia usa. Andrea merse pe drumul indicat si, la a treia usa, gasi un clopot pe care îl scutura cu un sentiment de indispozitie, care se resimti asupra miscarii precipitate a soneriei. În clipa, urmatoare figura lui Caderousse aparu la zabrelele fixate în usa. — A, esti punctual! glasui acesta. Si trase zabrelele. — Bineînteles, spuse Andrea intrând. Si zvârli sapca de valet care, gresind scaunul, cazu jos, rostogolindu- se în jurul camerei. — Haide, haide, nu te supara, micule! spuse Caderousse. Uite, m-am gândit la tine, am preparat o gustare placuta; numai lucruri care îti plac tie. Andrea simti într-adevar, inspirând, un miros de bucatarie ale carei arome grosolane nu erau lipsite de un anumit farmec pentru un stomac flamând. Era amestecul acela de grasime proaspata si de usturoi care tradeaza bucataria provensala, de calitate inferioara; mai era un miros de peste si apoi, mai presus de toate, parfumul aspru al tamâiosului si al cuisoarelor. Toate acestea se înaltau din doua vase adânci si acoperite, puse pe doua ochiuri de plita, si dintr-o tingire care sfârâia în cuptorul unei sobe de tuci. În camera alaturata Andrea vazu o masa destul de curata, împodobita cu doua tacâmuri, cu doua sticle de vin, având, una pecete verde, cealalta pecete galbena, cu o carafa cu rachiu si cu amestec de fructe într-o frunza mare de varza, pusa cu arta pe o farfurie de faianta. — Ce zici de aroma asta placuta, micule? spuse Caderousse. Eh, tu stii ca eram bucatar bun: ti-amintesti cum îsi lingeau toti degetele? Iar tu, cel dintâi ai gustat din sosurile mele si, dupa câte îmi amintesc, nu le dispretuiai. Si Caderousse începu sa curete un supliment de cepe. — Bun, bun! glasui Andrea îmbufnat; dar daca m-ai deranjat ca sa manânc cu tine, atunci sa te ia dracu! — Fiul meu, rosti Caderousse cu ton sententios, oamenii discuta când manânca; si apoi, nerecunoscatorule, nu simti placerea de a mai vedea pe prietenul tau? Mie îmi vine sa plâng de bucurie. Caderousse plângea într-adevar; ar fi fost însa greu sa se spuna daca bucuria sau cepele operau asupra glandei lacrimale a fostului hangiu de la Pont du Gard. — Taci din gura, fatarnicule! spuse Andrea; ma iubesti? — Da, sa ma ia dracu daca nu te iubesc; stiu bine ca e o slabiciune, dar e mai puternica decât mine, spuse Caderousse. — Ceea ce nu te împiedica sa ma chemi pentru cine stie ce perfidie. — Haida-de! glasui Caderousse stergându-si cutitul de sort; daca nu te-as iubi, as îndura oare viata mizerabila pe care mi-o faci? Ia te uita, porti haina servitorului tau, ai prin urmare un servitor; eu n-am, si sunt silit sa-mi curat singur legumele; îmi dispretuiesti bucataria pentru ca tu cinezi la Hôtel des Princes sau la Café de Paris. Ei bine, as putea sa am si eu un servitor; as putea sa am si eu o trasurica; as putea sa manânc si eu unde as vrea; ei bine, de ce ma lipsesc de toate astea? Ca sa nu fac greutati micului meu Benedetto. Haide, marturiseste ca as putea, nu-i asa? Si o privire perfect limpede a lui Caderousse sublinie sensul frazei. — Bine, spuse Andrea, sa zicem ca ma iubesti: de ce pretinzi atunci sa dejunez cu tine? — Ca sa te vad, micule. — La ce bun sa ma vezi, devreme ce am stabilit dinainte conditiile noastre? — Ei, dragul meu, exista oare testamente fara codiciluri? întreba Caderousse. Dar ai venit sa dejunezi mai întâi, nu-i asa? Haide, ia loc si sa începem cu sardele si cu unt proaspat, pe care l-am pus pe foi de vita pentru tine, rautaciosule! A, da; priveste camera mea, aste patru scaune de paie, pozele cu rama de trei franci. Ei, ce vrei? Aici nu e Hôtel des Princes. — Vad ca esti dezgustat acum; nu mai esti fericit, tu care nu cereai decât sa pari un brutar retras din afaceri. Caderousse ofta. — Ei, ce ai de spus? ti-ai vazut visul realizat. — Am de spus ca totul e un vis; un brutar retras din afaceri, bietul meu Benedetto, e bogat, are venituri. — Pai, ai si tu venituri. — Eu? — Da, pentru ca îti aduc cele doua sute de franci. Caderousse înalta din umeri. — E umilitor, glasui el, sa primesc astfel bani, dati fara tragere de inima, bani trecatori, care pot sa-mi lipseasca de la o zi la alta. Vezi bine ca sunt obligat sa fac economii pentru cazul când prosperitatea ta nu ar dura. Dragul meu, norocul e nestatornic, cum spunea duhovnicul... regimentului. Stiu ca prosperitatea ta e imensa, ticalosule; te însori cu fata lui Danglars. — Cum? a lui Danglars? — Desigur, a lui Danglars! Sunt obligat sa spun a baronului Danglars? E ca si cum as spune a contelui Benedetto. Danglars mi-era prieten si, daca n-ar avea memoria asa de slaba, ar trebui sa ma invite la nunta ta... dat fiind ca si el a venit la a mea... Da, da, da, la a mea! Eh, pe vremea aceea nu era asa de mândru; era un functionar la bunul domn Morrel. Am mâncat de multe ori cu el si cu contele de Morcerf... Precum vezi, am cunostinte frumoase. Si, daca as vrea sa le cultiv putintel, ne-am întâlni în aceleasi saloane. — Invidia te face sa vezi curcubee, Caderousse. — Benedetto mio, stim ceea ce spunem. Poate ca, într-o zi, ne vom îmbraca si noi în vesminte de sarbatoare si ne vom duce sa spunem dinaintea unei porti: "Deschideti, va rog". Deocamdata ia loc, si sa mâncam. Caderousse dadu exemplu si începu sa manânce cu pofta, aducând laude tuturor bucatelor pe care le servea musafirului sau. Acesta paru ca se resemneaza, destupa cu bravura sticlele si ataca bouillabaissa si morunul prajit cu usturoi si undelemn. — Camarade, s-ar parea ca te împaci cu vechiul tau bucatar! spuse Caderousse. — Pe cuvântul meu, da, raspunse Andrea a carui pofta — tânar si viguros cum era — punea pe al doilea plan pentru moment toate celelalte chestiuni. — Îti sunt pe plac, ticalosule? — Asa de mult încât nu înteleg cum poate sa i se para viata rea unui om care pregateste si manânca lucruri asa de bune. — Pentru ca toata fericirea mea e zadarnicita de un singur gând, spuse Caderousse. — Care? — Ca traiesc pe contul unui prieten, eu care mi-am câstigat totdeauna cu vrednicie viata. — O, n-are a face! glasui Andrea; nu te simti stânjenit: am de ajuns pentru noi amândoi. — Nu, crede-ma ca am remuscari la fiecare sfârsit de luna. — Bunul meu Caderousse! — Asa de mult ca, ieri, n-am vrut sa iau cei doua sute de franci. — Da, vroiai sa-mi vorbesti; dar simti, într-adevar, remuscari? — Remuscari sincere; si apoi îmi venise o idee. Andrea se înfiora; totdeauna îl înfiorau ideile lui Caderousse. — E lucru jalnic, vezi tu — continua acesta — sa stai totdeauna în asteptarea sfârsitului de luna. — Eh, ce vrei, viata nu se lasa si ea asteptata? glasui Andrea cu ton filozofic, hotarât sa vada unde vrea sa ajunga tovarasul sau. Parca eu fac altceva? Astept. — Da, pentru ca în loc sa astepti doua mizerabile sute de franci, astepti cinci sau sase mii, poate zece, poate chiar douasprezece; caci tu esti un viclean; aveai totdeauna mici economii, pusculite pe care încercai sa le sustragi de ochii bietului tau prieten Caderousse. Noroc ca prietenul Caderousse avea nasul fin. — Începi iar sa bati câmpii pomenind întruna de trecut! spuse Andrea. La ce bun sa mai trancanim despre asta, te întreb? — Ei, tu ai douazeci si unu de ani si poti sa uiti trecutul; eu am cincizeci, si sunt silit sa-mi amintesc de el. Dar n-are a face, sa revenim la afaceri. — Da. — Vroiam sa spun ca daca as fi în locul tau... — Ei? — As realiza... — Cum? Ai realiza... — Da, as cere venitul pe un semestru sub pretext ca vreau sa intru în politica, asa ca ar trebui sa-mi cumpar o mosie; apoi, cu banii pe un semestru, as sterge-o. — Da, da, poate ca planul nu e asa de prost. — Draga prietene, spuse Caderousse, ospateaza-te din bucatele mele si urmeaza-mi povetele; n-ai sa te simti mai prost din punct de vedere fizic si moral. — De ce nu urmezi însa tu sfatul pe care îl dai? întreba Andrea. De ce nu iei înainte venitul pe un semestru, pe un an chiar, si nu te retragi la Bruxelles? În loc sa ai aerul unui brutar retras din afaceri, ai avea aerul unui falit în exercitiul functiunii. — Dar cum dracu sa ma retrag cu o mie doua sute de franci? — Ce pretentios devii tu, Caderousse! spuse Andrea. Acum doua luni mureai de foame. — Pofta vine mâncând, glasui Caderousse aratându-si coltii ca o maimuta care râde, sau ca un tigru care mârâie. De aceea, adauga el retezând cu aceiasi colti foarte albi si foarte ascutiti, în ciuda vârstei, un dumicat enorm de pâine, — am faurit un plan. Planurile lui Caderousse îl înspaimântau pe Andrea mai mult chiar decât ideile lui; ideile nu erau decât germenul, planul era realizarea. — Sa vedem planul, spuse el; e desigur frumos. — De ce nu? De la cine venea planul, gratie caruia noi am parasit stabilimentul domnului Cutare, daca nu de la mine? Cred ca nu era tocmai rau, din moment ce ne gasim aci. — Nu zic ba, raspunse Andrea; ai câteodata idei bune; dar sa-ti vedem planul. — Uite, urma Caderousse, tu poti, fara sa dai un gologan, sa-mi ajuti ca sa am cincisprezece mii de franci... Nu, cincisprezece mii de franci n-ajung, nu vreau sa devin om cumsecade pentru mai putin de treizeci de mii de franci. — Nu, nu pot! raspunse Andrea cu ton sec. — Se pare ca nu m-ai înteles, raspunse Caderousse rece si calm; ti-am spus: fara sa dai un gologan. — Nu vrei cumva sa fur ca sa zadarnicesc toata afacerea, si pe a ta dimpreuna cu a mea, si sa ajungem iarasi acolo? — Mie mi-e egal daca ma înhata; stii bine ca ma plictisesc uneori departe de oamenii mei; nu sunt ca tine, raule, care ai vrea sa nu-i mai vezi niciodata. De data aceasta Andrea nu se mai înfiora: se îngalbeni. — Caderousse, nu mai spune prostii! glasui el. — Haide, linisteste-te, micul meu Benedetto; arata-mi un mijloc ca sa câstig treizeci de mii de franci fara ca tu sa ai vreun amestec; lasa-ma doar pe mine sa ma descurc. — Bine, am sa vad, am sa caut, spuse Andrea. — Pâna atunci sporeste-mi renta la cinci sute de franci; am o manie: as vrea sa iau o servitoare. — Bine, o sa capeti cinci sute de franci, spuse Andrea. Dar îmi vine greu, bietul meu Caderousse... abuzezi... — Eh, din moment ce scoti din cufere fara fund... S-ar fi parut ca Andrea se astepta ca tovarasul sau sa ajunga aici, caci ochii îi sclipira într-o fulgerare care, e drept, se stinse numaidecât. — Adevarat, raspunse Andrea, iar protectorul meu e foarte bun cu mine. — Admirabil protector! glasui Caderousse; cât îti da pe luna? — Cinci mii de franci, spuse Andrea. — Atâtea mii câte sute îmi dai tu mie, relua Caderousse; nu zau, numai bastarzii au noroc. Cinci mii de franci pe luna. Ce dracu poti sa faci cu atâtia bani? — Ei, se cheltuiesc repede; si apoi sunt ca tine: as vrea sa am si eu un capital. — Un capital... Da... Înteleg... Toata lumea ar vrea sa aiba un capital. — Si o sa am. — Dar cine o sa ti-l faca? printul tau? — Da, printul meu; din nenorocire trebuie sa astept. — Ce sa astepti? întreba Caderousse. — Moartea lui. — Moartea printului tau? — Da. — Cum adica? — Pentru ca m-a pus în testament. — Adevarat? — Pe cuvânt de onoare! — Cu cât? — Cu cinci sute de mii. — Nu cred. — E cum îti spun. — Haida-de! nu se poate. — Caderousse, îmi esti prieten? — Mai întrebi? Pe viata si pe moarte. — Uite, am sa-ti spun un secret. — Spune. — Dar asculta. — Ne-am înteles: mut ca un peste. — Uite, eu cred... Andrea se opri si se uita juru-i. — Ce crezi?... Haide nu-ti fie frica, suntem singuri. — Cred ca l-am gasit pe parintele meu. — Pe parintele tau adevarat? — Da. — Nu e Cavalcanti? — Nu, pentru ca acela a plecat; pe cel adevarat. — Si cine este el? — Caderousse, e contele de Monte-Cristo. — Eh! — Da; întelegi? totul se explica acum. Dupa cât se pare, el nu poate sa-mi marturiseasca cu glas tare, dar ma recunoaste prin domnul Cavalcanti caruia îi da cincizeci de mii de franci pentru asta. — Cincizeci de mii de franci ca sa fie parintele tau? Eu as fi acceptat pentru cincisprezece mii. Cum de nu te-ai gândit la mine, ingratule? — Parca eu stiam? Totul s-a pus la cale pe când noi ne aflam acolo. — A, da! Si zici ca prin testamentul lui... — Îmi lasa cinci sute de mii de lire. — Esti sigur? — Mi l-a aratat; dar asta nu e totul. — Exista un codicil, cum spuneam adineauri. — Probabil. — Si prin codicilul acela... — Ma recunoaste. — Ce parinte bun, ce parinte de treaba! glasui Caderousse învârtind în aer o farfurie. — Mai spune acum ca am secrete fata de tine! — Nu, si încrederea ta te onoreaza în ochii mei. Asadar, parintele tau princiar e bogat? — Bineînteles. Nici nu îsi cunoaste averea. — Sa fie cu putinta? — Îmi dau seama, eu, care sunt primit la el în orice ora. Deunazi un functionar de banca îi aducea cincizeci de mii de franci într-o geanta cât servetul tau; ieri, un bancher îi aducea o suta de mii de franci în aur. Caderousse era naucit; i se parea ca vorbele tânarului au sunetul metalului si ca aude rostogolindu-se cascade de ludovici. — Si te duci în casa aceea? exclama el cu naivitate. — Oricând vreau. Caderousse ramase îngândurat o clipa. Vedeai cu usurinta ca framânta în minte un gând profund. Apoi, deodata: — Cât as vrea sa vad si eu toate astea, exclama el; ce frumoase or fi! — Fapt e ca este ceva maret, spuse Andrea. — Si nu locuieste în avenue de Champs-Elysées? — Da. No. 30. — Aha, la No. 30? întreba Caderousse. — Da, o casa frumoasa, izolata între curte si gradina; tu nu cunosti decât atât. — Se poate. Dar nu exteriorul ma intereseaza, ci interiorul: mobilele frumoase. Spune-mi, are lucruri frumoase? — Ai vazut vreodata Tuileries? — Nu. — Ei bine, e frumos. — Asculta, Andrea, merita sa se aplece cineva când bunului Monte-Cristo îi cade punga? — Nu face sa astepti momentul acela, spuse Andrea; banii se gasesc în casa asta ca fructele într-o livada. — Ar trebui sa ma iei într-o zi cu tine. — Crezi ca se poate? Si cu ce titlu? — Ai dreptate; dar vorbele tale m-au facut sa-mi lase gura apa; trebuie neaparat sa vad; am sa gasesc un mijloc. — Sa nu faci prostii, Caderousse! — Ma voi prezenta ca lustruitor de parchete. — Sunt peste tot covoare. — În cazul asta trebuie sa ma multumesc sa vad totul cu mintea. — Crede-ma, e mai bine. — Cauta cel putin sa ma faci sa înteleg cam cum e casa. — În ce fel? — Nimic mai usor. E mare? — Nici prea mare, nici prea mica. — Dar cum e împartita? — Eh, as avea nevoie de cerneala si de hârtie ca sa fac un plan. — Iata, spuse Caderousse cu vioiciune. Se duse si lua de pe un scrin vechi o foaie de hârtie alba, cerneala si o pana. — Na, deseneaza-mi pe hârtie, fiul meu, spuse Caderousse. Andrea lua pana cu un zâmbet imperceptibil, si începu. — Casa, precum ti-am spus, este între curte si gradina; uite asa. Si Andrea facu schita gradinii, a curtii si a casei. — Ziduri înalte? — Nu, opt sau cel mult zece picioare. — Nu e lucru prudent, spuse Caderousse. — În curte, portocali, peluze, rasaduri de flori. — Si nici o capcana? — Nu. — Grajdurile? — Pe ambele parti ale grilajului; uite asa. Si Andrea continua planul. — Sa vedem parterul, spuse Caderousse. — La parter, sufrageria, doua saloane, sala de biliard, scara în vestibul si o scara mica, secreta. — Ferestre? — Ferestre minunate, asa de frumoase, de mari, încât cred ca un om de talia ta ar putea sa treaca prin fiecare ochi. — De ce dracu au scari când sunt astfel de ferestre? — Ei, ce vrei: lux! — Dar obloane? — Da, obloane, însa nu se servesc niciodata de ele. Contele asta de Monte-Cristo e un original caruia îi place sa vada cerul chiar si noaptea. — Si servitorii unde se culca? — Oh, ei au casa lor! Închipuieste-ti un sopron frumos, când intri pe dreapta, unde se strâng scarile. Deasupra sopronului, un sir de camere pentru servitori, cu sonerii care raspund la odai. — Aha, sonerii! — Ai spus ceva? — Nu, nimic. Spun ca punerea soneriilor costa foarte scump; si la ce servesc ele? — Altadata era un câine care se plimba noaptea prin curte, dar a fost dus la casa din Auteuil; stii, aceea unde ai venit tu. — Da. — Îi spuneam, nu mai departe decât ieri; "E o imprudenta din partea dumneavoastra, domnule conte; caci când va duceti la Auteuil si luati servitorii cu dumneavoastra, casa ramâne singura. Ei, si? a întrebat el. S-ar putea întâmpla ca, într-o buna zi, sa fiti jefuit". — Ce-a raspuns el? — Ce-a raspuns? — Da. — A raspuns: "Ei, si? ce-mi pasa daca sunt jefuit?" — Andrea, e vreun scrin cu mecherezuri? — Cum adica? — Da, unul care îl înhata pe hot, si cânta o arie. Mi s-a spus ca erau de astea la ultima expozitie. — Are un scrin de mahon a carui cheie am vazut-o întotdeauna. — Si vizitatorii nu îl fura? — Nu, oamenii care îl servesc îi sunt toti devotati. — De buna seama ca în dulapul acela este banet, — ce zici? — Poate ca da... cine stie... — Si unde e? — La întâiul. — Ia fa-mi si planul etajului întâi, micule, asa cum mi l-ai facut pe al parterului. — Lucru usor. Si Andrea relua pana. — La întâiul, vezi tu, e anticamera, salonul; la dreapta salonului, biblioteca si cabinetul de lucru; la stânga salonului, o camera de culcare si un cabinet de toaleta. În cabinetul de toaleta este scrinul faimos. — Si e o fereastra la cabinetul de toaleta? — Doua, aici si aici. Si Andrea desena doua ferestre la încaperea care, pe plan, se afla în colt, închipuind un patrat mai mic, adaugat patratului mai mare al dormitorului. Caderousse cazu pe gânduri. — Si se duce des la Auteuil? întreba el. — De doua-trei ori pe saptamâna; mâine, bunaoara, urmeaza sa petreaca acolo ziua si noaptea. — Esti sigur? — M-a poftit sa vin la masa. — Bravo, frumoasa existenta! glasui Caderousse; casa la oras, casa la tara. — Asta înseamna sa fii bogat. — Si te duci la masa? — Probabil. — Când cinezi acolo, te si culci? — Când îmi face placere. Ma simt la conte ca la mine acasa. Caderousse îl privi pe tânar ca pentru a-i smulge adevarul din inima. Dar Andrea scoase o cutie cu tigari din buzunar, lua o havana, o aprinse linistit si începu s-o fumeze fara mofturi. — Când vrei cei cinci sute de franci? îl întreba pe Caderousse. — Chiar acu, daca îi ai. Andrea scoase douazeci si cinci de ludovici din buzunar. — Galbiori? spuse Caderousse; nu, multumesc. — Ce, îi dispretuiesti? — Dimpotriva, îi pretuiesc; dar nu-i vreau. — Ai sa câstigi la schimb, nataraule: aurul e cotat mai mult. — Exact, si pe urma agentul de schimb îl va pune în urmarire pe prietenul Caderousse, si dupa aceea îl va înhata si apoi el va trebui sa spuna care sunt fermierii ce-i platesc câstigurile în aur. Sa nu facem prostii, micule: bani pur si simplu, monede rotunde cu chipul unui monarh. Toata lumea poate sa aiba o piesa de cinci franci. — Înteleg ca nu am cinci sute de franci la mine: ar fi trebuit sa iau un comisionar, — Ei bine, lasa-i la tine la portar — e un om cumsecade — si o sa-i iau de la el. — Astazi? — Nu, mâine; astazi n-am timp. — Bine, fie si mâine; îi las înainte de a pleca la Auteuil. — Pot sa contez? — Absolut. — Pentru ca, vezi tu, îmi angajez dinainte servitoarea. — Angajeaz-o. Dar cu asta s-a ispravit — nu-i asa — n-o sa-mi mai bati capul? — Niciodata. Caderousse devenise asa de mohorât încât Andrea se temu ca va fi nevoit sa remarce schimbarea. Se arata deci mai voios si mai nepasator. — Ce vesel esti! spuse Caderousse; s-ar zice ca ai si pus mâna pe mostenire. — Nu, din nefericire. Dar în ziua când o sa pun mâna pe ea... — Ei? — O sa-mi amintesc de prieteni; te-asigur. — Da, cu memoria ta buna... — Ce vrei? credeam ca urmaresti sa ma sfantuiesti. — Eu? ce idee! Eu care, dimpotriva, vreau sa-ti mai dau un sfat prietenesc. — Anume? — Sa lasi aici diamantul pe care îl porti pe deget. Vrei sa ne înhate pe amândoi? vrei sa dam de dracu amândoi cu prostiile tale? — De ce? întreba Andrea. — Cum? iei o livrea, te deghizezi ca servitor si pastrezi în deget un diamant de patru-cinci mii de franci? — Drace, îl evaluezi exact! De ce nu te faci agent la mezat? — Ma pricep la diamante; le-am avut. — Nu te mai lauda, spuse Andrea care, fara sa se burzuluiasca asa cum se temea Caderousse, din cauza noii jecmaneli, îi dadu inelul. Caderousse îl privi cu atâta luare-aminte încât Andrea nu se îndoi ca examina daca e veritabil. — Diamantul e fals, spuse Caderousse. — Haida-de, glumesti? facu Andrea. — O, nu te supara, se poate vedea. Si Andrea se duse la fereastra unde trecu diamantul pe geam; sticla se auzi scrâsnind. — La naiba, ma înselam, spuse Caderousse bagând diamantul în degetul mic; dar hotii de bijutieri imita asa de bine pietrele încât nu mai îndraznesti sa furi ceva din dughenele lor. Înca o ramura de industrie paralizata! — Ei, gata? întreba Andrea. Mai ai ceva sa-mi ceri? Vrei vesta mea? Vrei sapca? Nu te jena. — Nu, tu esti un tovaras bun în fond. Nu te mai tin, am sa caut sa ma vindec de ambitia mea. — Ia seama însa ca, vânzând diamantul, sa nu ti se întâmple ceea ce te temeai ca ti s-ar putea întâmpla cu aurul. — Nu-l vând, fii linistit. "Cel putin de nu l-ai vinde poimâine", gândi tânarul. — Ticalosule norocos! spuse Caderousse; tu te duci din nou la lacheii, la trasura si logodnica ta. — Ei da, spuse Andrea. — Nadajduiesc ca o sa-mi faci un cadou frumos în ziua când ai sa te însori cu fiica prietenului meu Danglars. — Ti-am mai spus ca ti-ai bagat în cap o închipuire. — Ce zestre are? — Dar îti repet... — Un milion? Andrea înalta din umeri. — Fie si un milion, glasui Caderousse; n-o sa ai niciodata atâta cât îti doresc eu. — Multumesc, spuse tânarul. — O, e din inima! adauga Caderousse hohotind. Stai sa te însotesc. — Nu e nevoie. — Ba da. — De ce? — Pentru ca usa are un mic secret, o masura de precautie pe care am socotit cu cale s-o adopt — broasca Huret si Fichet, revazuta si corijata de Gaspard Caderousse. O sa-ti confectionez una la fel când ai sa fii capitalist. — Multumesc, spuse Andrea; am sa-ti dau de veste cu opt zile înainte. Se despartira. Caderousse ramase pe palier pâna când îl vazu pe Andrea nu numai coborând cele trei etaje, dar strabatând si curtea. Atunci se înapoie repede, încuie usa cu grija si începu sa studieze ca un arhitect expert planul lasat de Andrea. — Cred ca scumpul meu Benedetto, glasui el, n-o sa se supere de mostenire, si ca cel care va grabi ziua când el va pipai cele cinci sute de mii franci nu va fi prietenul sau cel mai rau! VIII SPARGEREA În ziua urmatoare aceleia când a avut loc conversatia povestita de noi, contele de Monte-Cristo plecase într-adevar la Auteuil, cu Ali, cu mai multi servitori si cu câtiva cai pe care vroia sa-i puna la încercare. Plecarea, la care nu se gândise în ajun, si la care nici Andrea nu se gândise, fusese determinata de sosirea lui Bertuccio care, înapoindu-se din Normandia, aducea stiri privitoare la casa si la corveta. Casa era gata, iar corveta, sosita de opt zile si ancorata într-un mic golf unde se afla cu echipajul ei de sase oameni, dupa ce îndeplinise toate formalitatile de rigoare, astepta sa porneasca în larg. Contele lauda sârguinta lui Bertuccio si-l îndemna sa se pregateasca pentru o plecare urgenta, întrucât sederea sa în Franta nu avea sa dureze mai mult de o luna. — Acum, îi spuse el, voi avea nevoie sa merg într-o noapte de la Paris la Tréport; vreo opt statii, esalonate astfel pe drum încât sa-mi permita sa fac cincizeci de leghe în zece ore. — Excelenta voastra manifestase mai de mult dorinta aceasta, raspunse Bertuccio, si caii sunt gata. I-am cumparat si i-am cantonat eu însumi în locurile cele mai comode, adica în sate unde nimeni nu se opreste de obicei. — Bine, glasui Monte-Cristo; eu ramân aci înca o zi sau doua, asa ca aranjeaza-te în consecinta. În momentul când Bertuccio se pregatea sa iasa pentru a da ordine în legatura cu sederea la Auteuil, Baptistin deschise usa; aducea o scrisoare pe o tava lacuita. — Ce cauti aci? întreba contele vazându-l plin de praf; mi se pare ca nu te-am chemat. Fara sa raspunda, Baptistin se apropie de conte si îi prezenta scrisoarea. — Importanta si urgenta, glasui el. Contele desfacu Scrisoarea si citi: "Domnul de Monte-Cristo e prevenit ca, în noaptea aceasta, un om se va introduce în casa de pe Champs-Elysées pentru a sustrage niste hârtii pe care le crede închise în scrinul din cabinetul de toaleta; domnul conte de Monte-Cristo e cunoscut ca un om destul de curajos pentru a nu recurge la interventia politiei, interventie ce ar putea sa compromita foarte mult pe acela care îi anunta aceasta. Fie printr-o deschizatura ce va da din camera de culcare în cabinet, fie ascunzându-se în cabinet, domnul conte va putea sa-si ia satisfactie singur. Multi oameni si precautiuni batatoare la ochi l-ar îndeparta desigur pe raufacator, si l-ar face pe domnul de Monte- Cristo sa piarda prilejul de a cunoaste un dusman care, întâmplator, a fost descoperit de persoana ce atrage atentia contelui, atentie pe care n-ar avea poate ocazia s-o repete daca, dupa esuarea primei încercari, raufacatorul ar pune alta lovitura la cale". În primul moment contele se gândi la o siretenie de hot, capcana grosolana care îi semnala un pericol relativ pentru a-l expune unui pericol mai grav. Se pregatea deci sa trimita scrisoarea unui comisar de politie, în ciuda sfatului, si poate chiar din cauza sfatului prietenului anonim, când deodata îi veni ideea ca s-ar putea într-adevar sa fie vorba de vreun dusman personal pe care numai el l-ar putea recunoaste, si de care s-ar putea folosi la nevoie, asa cum facuse Fiesco cu Maurul care a vrut sa-l asasineze. Îl cunoasteti pe conte; n-avem deci nevoie sa spunem ca el era un spirit plin de cutezanta si vigoare, care înfrunta imposibilul cu energia ce caracterizeaza oamenii superiori. Prin viata pe care o dusese, prin hotarârea pe care o luase si pe care o respectase de a nu da înapoi de la nimic, contele ajunsese sa guste voluptati necunoscute în luptele pe care le întreprindea, uneori împotriva naturii, adica împotriva lui Dumnezeu, si împotriva lumii — care poate sa fie asemanata cu diavolul. — Ei nu vor sa-mi fure hârtiile, spuse Monte-Cristo; vor sa ma ucida: nu sunt hoti, sunt asasini. Nu vreau ca domnul prefect al politiei sa se amestece în chestiunile mele particulare. Sunt destul de bogat ca sa scutesc de cheltuiala asta bugetul administratiei sale. Contele îl rechema pe Baptistin, care iesise din camera dupa ce adusese scrisoarea. — Întoarce-te la Paris si adu aci pe toti servitorii care au ramas acolo, spuse el. Am nevoie de toata lumea la Auteuil. — Dar sa nu ramâna nimeni acasa, domnule conte? întreba Baptistin. — Ba da, portarul. — Domnul conte sa nu uite ca e departe de la ghereta portarului pâna la casa. — Si? — Si s-ar putea ca toata locuinta sa fie jefuita fara ca el sa auda vreun zgomot. — De cine? — De hoti. — Esti un natarau, domnule Baptistin; chiar daca hotii ar jefui întreaga locuinta, ei nu-mi vor pricinui niciodata neplacerea pe care mi-ar pricinui-o un serviciu rau facut. Baptistin se înclina. — M-ai înteles? glasui contele; adu-i pe toti tovarasii dumitale, de la primul pâna la ultimul; totul sa ramâna însa în starea obisnuita; ai sa închizi doar obloanele parterului. — Dar cele de la primul etaj? — Stii ca ele nu se închid niciodata. Du-te. Contele anunta ca va mânca singur în apartamentul sau si ca nu vroia sa fie servit decât de Ali. Cina cu linistea si cu sobrietatea de totdeauna, iar dupa masa, facând semn lui Ali sa-l urmeze, iesi prin portita, ajunse în Bois de Boulogne ca si cum s-ar fi plimbat, porni cu naturalete pe drumul Parisului si, pe înnoptate, ajunse în fata casei sale de pe Champs-Elysées. Totul era întunecat; numai o luminita slaba ardea în ghereta portarului aflata la patruzeci de pasi de casa, asa cum spusese si Baptistin. Monte-Cristo se rezema de un arbore si, cu ochii sai care se înselau asa de rar, scruta aleea dubla, îi examina pe drumeti si îsi afunda privirea pe strazile vecine ca sa vada daca nu era nimeni ascuns. Dupa zece minute se încredinta ca nu-l pândea nimeni. Alerga îndata la portita cu Ali, intra repede si, prin scara de serviciu a carei cheie o avea, se duse în camera de culcare, fara a deschide sau a clinti o singura perdea, fara ca portarul sa poata banui ca, în casa pe care o credea goala, stapânul revenise. Când ajunse în dormitor, contele îi facu semn lui Ali sa se opreasca, apoi trecu în cabinetul pe care îl examina; totul era în starea obisnuita: pretiosul scrin la locul lui, si cheia în scrin. Îl încuie de doua ori, lua cheia, reveni la usa dormitorului, smulse zavorul si reintra. În vremea asta Ali punea, pe o masa, armele cerute de conte, adica o carabina scurta si o pereche de pistoale duble ale caror tevi suprapuse permiteau sa ochesti cu ele tot asa de sigur ca si cu pistoalele de tir. Înarmat astfel, contele putea tine viata a cinci oameni în mâinile sale. Erau orele cam vreo noua si jumatate; contele si Ali mâncara în graba o bucata de pâine si baura un pahar cu vin de Spania; apoi Monte-Cristo lasa jos unul din panourile mobile care îi permiteau sa vada dintr-o încapere într-alta. Avea la îndemâna pistoalele si carabina, iar Ali, în picioare, lânga el, tinea una din acele mici securi arabe care nu si-au mai schimbat forma de când cu cruciadele. Printr-o fereastra a dormitorului, paralela cu a cabinetului, contele putea sa vada în strada. Trecura astfel doua ceasuri; era întuneric bezna si totusi Ali, gratie naturii sale salbatice, iar contele, gratie fara îndoiala unei calitati dobândite, distingeau noaptea chiar cele mai slabe leganari ale copacilor din curte. De mult luminita din ghereta portarului se stinsese. Se putea presupune ca atacul, daca într-adevar fusese pus la cale un atac, se va produce prin scara de la parter, iar nu printr-o fereastra. Monte- Cristo era convins ca raufacatorii vroiau viata, nu banii lui. Ca atare ei vor da buzna în dormitor, si vor ajunge în dormitor fie pe scara secreta, fie prin fereastra cabinetului. Îl aseza pe Ali în dreptul usii de la scara, iar el continua sa supravegheze cabinetul. Sunara orele unsprezece si trei sferturi la orologiul de la Domul Invalizilor; vântul de miazanoapte aducea, pe rabufnirile lui jilave, vibratia lugubra a celor trei batai. În momentul când ultima lovitura se stingea, contelui i se paru ca aude un zgomot usor în directia cabinetului; primul zgomot sau, mai bine zis, scrâsnet, fu urmat de al doilea, apoi de al treilea; la al patrulea contele era lamurit. O mâna sigura si experta taiase cu un diamant cele patru parti ale unui geam. Contele simti ca inima îi bate mai repede. Oricât de întariti în primejdii ar fi oamenii, oricât de preveniti în privinta pericolului ar fi — ei înteleg totdeauna, dupa bataia inimii si dupa înfiorarea carnii, deosebirea enorma care exista între vis si realitate, între proiect si înfaptuire. Cu toate acestea Monte-Cristo nu facu decât un semn pentru a-i da de veste lui Ali; acesta, pricepând ca pericolul era în directia cabinetului, facu un pas apropiindu-se de stapân. Monte-Cristo era dornic sa stie cu ce dusmani, si cu câti dusmani avea a face. Fereastra la care se lucra era în fata deschizaturii prin care contele îsi afunda privirea în cabinet. Ochii sai fixara deci fereastra: vazu o umbra desenându- se, mai întunecata, pe fondul de întuneric, apoi un ochi de geam deveni deodata opac, ca si cum s-ar fi lipit de afara o foaie de hârtie pe el, apoi geamul trozni fara sa cada. Prin deschizatura facuta trecu un brat cautând mânerul; în clipa urmatoare, fereastra se misca în tâtâni si un om intra. Omul era singur. — Îndraznet pungas! murmura contele. În momentul acela simti ca Ali îl atingea pe umar; se întoarse: Ali arata fereastra camerei în care se aflau, si care dadea spre strada. Monte-Cristo facu trei pasi spre fereastra. Cunostea ascutimea simturilor credinciosului servitor. Vazu într-adevar pe un alt om desprinzându- se din umbra unei porti si — urcându-se pe o piatra — cauta sa vada ce se petrece la conte. — Bun, spuse el, sunt doi: unul lucreaza, altul pândeste. Îi facu semn lui Ali sa nu piarda din ochi pe omul din strada si reveni la acela din cabinet. Omul care taia geamuri intrase si se orienta cu bratele întinse înainte. Paru în sfârsit ca îsi da seama de situatie; cabinetul avea doua usi; trase zavoarele la amândoua. Când se apropie de usa dormitorului, Monte-Cristo îsi închipui ca vrea sa intre si îsi pregati un pistol; auzi numai zgomotul zavoarelor lunecând în verigele de metal. O precautie, atâta tot; nestiind ca Monte-Cristo scosese belciugele, vizitatorul nocturn se putea crede acum în siguranta. Sigur si liber pe miscarile sale, omul scoase atunci din buzunaru-i larg un obiect pe care contele nu-l putu distinge, puse obiectul pe o mescioara, apoi se duse de-a dreptul la scrin, pipai broasca si observa ca, în ciuda asteptarii sale, cheia lipsea. Dar taietorul de geamuri era un om precaut care prevazuse totul; contele auzi în curând zornaitul acela pe care îl produce legatura de chei informe, aduse de lacatusi când sunt chemati sa deschida o usa, si carora hotii le-au dat numele de ciocârlii, fara îndoiala datorita placerii pe care o simt auzind cântarea lor nocturna când forteaza o broasca. — Aha, murmura Monte-Cristo cu un zâmbet dezamagit, nu e decât un hot! Dar, în întuneric, omul nu putea sa aleaga obiectul potrivit. Recurse la acela pe care îl pusese pe mescioara; misca un resort si, îndata, o lumina palida, însa destul de vie ca sa poata vedea, îsi trimise rasfrângerea aurie pe mâinile si pe chipul strainului. — Ia uite, exclama Monte-Cristo, dându-se înapoi cu o miscare de surpriza; e... Ali ridica securea. — Nu misca, îi sopti Monte-Cristo; lasa securea jos; nu mai avem nevoie de arme. Adauga apoi câteva cuvinte, coborând si mai mult glasul caci, oricât de slaba fusese exclamatia pe care uimirea i-o smulsese contelui, ea l-a facut pe omul de alaturi sa tresara. Contele daduse ordin, caci Ali se departa în vârful picioarelor, desprinse de pe peretele alcovului un vesmânt negru si o palarie triunghiulara. În vremea asta Monte-Cristo îsi scotea repede redingota, vesta si camasa, si, gratie razei de lumina ce se filtra prin crapatura panoului, puteai sa recunosti pe pieptul contelui una din acele suple si fine tunici de otel dintre care ultima fusese purtata, poate — în Franta aceasta unde azi nu te mai temi de pumnale — de Ludovic al XVI-lea, care se temea de cutit si care a murit sub secure. Tunica disparu curând sub o lunga sutana, asa cum parul contelui disparu sub o peruca cu tonsura; palaria triunghiulara pusa peste peruca îl schimba complet pe conte în abate. Nemaiauzind nimic, omul se ridicase si, în timp ce Monte-Cristo desavârsea metamorfoza, se dusese drept la scrinul a carui broasca începea sa scrâsneasca, gratie ciocârliei. — Bun! murmura contele, care se bizuia desigur pe vreun secret de lacatuserie, necunoscut poate spargatorului de usi, oricât de iscusit ar fi fost acesta; bun, ai de lucru câteva minute! Si se duse la fereastra. Omul pe care l-a vazut urcându-se pe o piatra, coborâse si se plimba pe strada; ciudat însa, în loc sa-l nelinisteasca cei care puteau sa vina, fie prin avenue des Champs-Elysées, fie prin foburgul Saint-Honoré, el nu parea preocupat decât de ceea ce se petrecea la conte, iar miscarile sale urmareau sa vada ce se întâmpla în cabinet. Monte-Cristo se izbi deodata pe frunte, iar pe buzele-i întredeschise rataci un râs tacut. Apoi, apropiindu-se de Ali: — Ramâi aci, ascuns în întuneric, îi sopti el, si orice zgomot ai auzi, orice lucru s-ar întâmpla, nu intra si nu te arata decât daca te chem pe nume. Ali facu semn din cap ca a înteles si ca se va supune. Atunci Monte-Cristo scoase dintr-un dulap o lumânare aprinsa si, în momentul când hotul era mai ocupat decât oricând cu broasca, deschise încetisor usa, având grija ca lumina sa se proiecteze în întregime asupra chipului sau. Usa se misca asa de încet încât hotul n-auzi zgomotul. Dar, spre marea lui uimire, vazu deodata ca odaia se lumineaza. Se întoarse. — Ei, buna seara, scumpe domnule Caderousse! glasui Monte-Cristo; dar ce naiba cauti aici la astfel de ora? — Abatele Busoni! exclama Caderousse. Si, nestiind cum venise pâna la el ciudata aratare, deoarece încuiase usile, dadu drumul legaturii de chei false si ramase neclintit, nauc. Contele se aseza între Caderousse si fereastra, taind astfel hotului înmarmurit singurul mijloc de retragere. — Abatele Busoni! repeta Caderousse, fixând asupra contelui ochi buimaciti. — Ei da, el în persoana, abatele Busoni! glasui Monte-Cristo; si îmi pare bine ca ma recunosti, scumpe domnule Caderousse; asta dovedeste ca avem o memorie buna amândoi caci, daca nu ma însel, nu ne-am vazut de aproape zece ani. Calmul, ironia, puterea lui înfricosara mintea lui Caderousse. — Abatele! abatele! murmura acesta crispându-si pumnii si clantanind din dinti. — Asadar, vrem sa-l furam pe contele de Monte-Cristo? continua pretinsul abate. — Domnule abate, murmura Caderousse cautând sa ajunga la fereastra, cale pe care i-o taia nemilos contele, domnule abate, nu stiu... va rog sa credeti... va jur... — Un geam taiat — continua contele — o lanterna oarba, o legatura de ciocârlii, un scrin pe jumatate fortat, — e limpede. Caderousse se simtea sugrumat, cauta un ungher unde sa se ascunda, o gaura pe unde sa dispara. — Haide, vad ca esti neschimbat, domnule asasin, glasui contele. — Domnule abate, de vreme ce stiti totul, stiti ca nu eu, ci Carconta a fost de vina, lucru s-a constatat la proces deoarece nu m-au condamnat decât la galere. — Ti-ai facut asadar stagiul, de te vad pe cale sa ajungi iarasi acolo? — Nu, domnule abate, am fost liberat de cineva. — Acel cineva a facut un admirabil serviciu societatii. — O, fagaduisem cu toate acestea... — Vasazica, ai evadat? îl întrerupse Monte-Cristo. — O, da! glasui Caderousse foarte nelinistit. — Afurisita recidiva... Daca nu ma însel, ea te va duce în piata Grève. Atâta paguba, atâta paguba, diavolo! cum spun filfizonii din tara mea. — Domnule abate, m-am lasat în voia unei porniri... — Toti criminalii spun asta. — Nevoia... — Nu mai vorbi! spuse Busoni cu dispret; nevoia te poate îndemna sa ceri pomana, sa furi o pâine de la usa unui brutar, dar nu sa fortezi un scrin într-o casa pe care o crezi nelocuita. Iar când bijutierul Joannes venea sa-ti numere patruzeci si cinci de mii de franci în schimbul diamantului pe care ti-l dadusem, si pe care l-ai ucis ca sa ai si diamantul si banii, tot nevoie era? — Iertati-ma, domnule abate, spuse Caderousse; m-ati mai salvat o data, salvati-ma si a doua oara. — Purtarea dumitale nu ma încurajeaza. — Sunteti singur, domnule abate? întreba Caderousse împreunându- si mâinile, ori ati adus jandarmi care stau gata sa ma înhate? — Sunt absolut singur, spuse abatele, si-mi va fi iarasi mila de dumneata, iarasi te voi lasa sa pleci, cu riscul altor nenorociri pe care le-ar putea pricinui slabiciunea mea, daca-mi fagaduiesti sa-mi spui întregul adevar. — O, domnul abate! striga Caderousse împreunându-si mâinile si apropiindu- se cu un pas de Monte-Cristo; pot sa va spun ca sunteti salvatorul meu! — Declari ca te-a liberat cineva din ocna? — O, da, pe cuvântul lui Caderousse, domnule abate. — Cine e acela? — Un englez. — Cum îl chema? — Lordul Wilmore. — Îl cunosc; am sa stiu daca minti. — Domnule abate, spun adevarul adevarat. — Vasazica englezul acela te ocrotea? — Nu pe mine, ci pe un tânar corsican care era tovarasul meu de lant. — Cum îl chema pe tânarul corsican? — Benedetto. — Acesta e un nume de botez. — N-avea altul, era un copil gasit. — În cazul acesta tânarul a evadat cu dumneata? — Da. — Cum? — Lucram la Saint-Mandrier, lânga Toulon. Aveti idee de Saint-Mandrier? — Îl cunosc. — Ei bine, în timp ce oamenii dormeau între douasprezece si unu dupa- amiaza... — Ocnasi care îsi fac siesta! Si noi care îi deplângem! spuse abatele. — Nu se poate lucra întruna, oamenii nu sunt câini, rosti Caderousse. — Din fericire pentru câini, spuse Monte-Cristo. — Asadar, pe când ceilalti îsi faceau siesta, noi ne-am departat putintel, ne-am taiat fiarele cu o pila pe care ne-o trimisese englezul, si am fugit înot. — Dar ce a devenit Benedetto? — Nu stiu nimic. — Cu toate acestea trebuie sa stii. — Nu, credeti-ma. Ne-am despartit la Hyères. Si, pentru a da mai multa greutate vorbelor sale, Caderousse facu înca un pas spre abate, care ramase neclintit, calm si cercetator. — Minti! spuse abatele Busoni cu un accent de irezistibila autoritate. — Domnul abate... — Minti! Omul acela ti-este înca prieten si te servesti, poate, de el, ca de un complice. — O, domnule abate... — Cum ai trait de când ai parasit Toulonul? raspunde! — Cum am putut. — Minti! repeta pentru a treia oara abatele cu un accent si mai imperativ. Caderousse îl privi înmarmurit pe conte. — Ai trait, glasui acesta, din banii care ti-au fost dati de el. — Este adevarat, spuse Caderousse; Benedetto a devenit un fiu de mare nobil. — Cum poate el sa fie fiul unui mare nobil? — Fiu natural. — Si cum îl cheama pe nobilul acesta? — Contele de Monte-Cristo, acela la care ne aflam. — Benedetto, fiul contelui? întreba Monte-Cristo, uimit la rândul sau. — E de crezut asa ceva, deoarece contele i-a gasit un parinte fals, deoarece îi da patru mii de franci pe luna, deoarece îi lasa cinci sute de mii de franci prin testament. — Aha! exclama abatele, care începea sa înteleaga: si ce nume poarta, pâna una alta; tânarul? — Îl cheama Andrea Cavalcanti. — În cazul acesta e tânarul pe care prietenul meu, contele de Monte- Cristo, îl primeste în casa si care se va însura cu domnisoara Danglars? — Exact. — Si îti pare rau, ticalosule, tie, care îi cunosti viata si mârsaviile? — De ce credeti ca vreau sa împiedic pe un tovaras sa izbuteasca? întreba Caderousse. — Tocmai de aceea, nu dumneata ai datoria sa-l înstiintezi pe domnul Danglars, ci eu. — Sa nu faceti asta, domnule abate! — De ce? — Pentru ca vom pierde pâinea de toate zilele. — Si crezi ca, pentru a pastra unor ticalosi ca voi pâinea, ma voi face unealta sireteniei lor, complicele crimelor lor? — Domnule abate... spuse Caderousse apropiindu-se si mai mult. — Voi spune totul. — Cui? — Domnului Danglars. — N-ai sa faci asta! striga Caderousse scotând un cutit din vesta si izbindu-l pe conte drept în piept; n-ai sa spui nimic, abate! Spre marea uimire a lui Caderousse, pumnalul, în loc sa patrunda în pieptul contelui, se îndoi stirbit. În acelasi timp, contele apuca pumnul asasinului cu mâna stânga si-l rasuci cu atâtea putere încât cutitul cazu din degetele întepenite, iar Caderousse scoase un strigat de durere. Dar, fara sa se opreasca la strigatul acesta, contele continua sa rasuceasca pumnul banditului pâna când, cu bratul dislocat, cazu mai întâi în genunchi, apoi cu fata în jos. Contele îsi puse piciorul pe capul lui si spuse: — Nu stiu cine ma opreste sa-ti zdrobesc teasta, sceleratule! — Îndurare! îndurare! striga Caderousse. Contele îsi retrase piciorul. — Ridica-te, spuse el. Caderousse se ridica. — Doamne, ce pumn aveti, domnule abate! spuse Caderousse mângâindu- si bratul amortit de clestele de carne care-l strânsese; doamne, ce pumn! — Tacere! Dumnezeu îmi da puterea sa îmblânzesc o fiara ca tine; lucrez în numele acestui Dumnezeu; aminteste-ti de asta, ticalosule, si, daca te crut în momentul de fata înseamna ca ascult înca o data de gândurile Domnului. — Uf! facu Caderousse îndurerat. — Ia pana si hârtia, si scrie ce-ti dictez. — Nu stiu sa scriu, domnule abate. — Minti: ia pana si scrie! Subjugat de puterea aceasta superioara, Caderousse se aseza si scrise: "Domnule, omul pe care îl primiti la dumneavoastra si caruia o destinati pe fiica dumneavoastra e un fost ocnas evadat cu mine de la Toulon; el purta No. 59, iar eu 58. Se numea Benedetto; adevaratul nume nu-l stie nici el singur, caci nu si-a cunoscut niciodata parintii". — Semneaza! continua contele. — Vreti sa ma nenorociti? — Daca as vrea sa te nenorocesc, nataraule, te-as târî pâna la primul corp de garda; de altminteri, în ceasul când biletul va fi dus la adresa, probabil nu vei mai avea motive sa te temi de nimic; semneaza. Caderousse semna. — Adresa: Domnului baron Danglars, bancher, str. Chaussée-d'Antin. Caderousse scrise adresa. Abatele lua biletul. — Acum, spuse el, bine; pleaca. — Pe unde? — Pe unde ai venit. — Vreti sa ies pe fereastra? — Pe acolo ai intrat. — Domnule abate, planuiti ceva contra mea? — Nataraule, ce vrei sa planuiesc? — De ce nu-mi deschideti poarta? — La ce bun sa-l trezesc pe portar? — Domnule abate, spuneti-mi ca nu vreti moartea mea. — Vreau ce vrea Dumnezeu. — Dar jurati-mi ca nu ma veti lovi când am sa cobor. — Prost si las ce esti! — Ce vreti sa faceti cu mine? — Asta te întreb si eu. Am încercat sa fac un om fericit si n-am facut decât un asasin. — Domnule abate, mai faceti o încercare! spuse Caderousse. — Fie! glasui contele. Asculta, stii ca eu sunt om de cuvânt? — Da, spuse Caderousse. — Daca te întorci acasa teafar... — De cine m-as putea teme afara de dumneavoastra? — Daca te întorci la tine teafar, paraseste Parisul, paraseste Franta, si, oriunde te vei afla, câta vreme te vei purta cinstit, am sa-ti trimit o mica pensie; caci daca te întorci la tine teafar, atunci... — Atunci? întreba Caderousse înfiorat. — Atunci îmi voi închipui ca te-a iertat Dumnezeu si te voi ierta si eu. — Pe cuvântul meu de crestin, îngaima Caderousse retragându-se, ma înspaimântati. — Haide, pleaca! spuse contele aratând cu degetul fereastra lui Caderousse. Înca neîndeajuns linistit de fagaduiala lui Monte-Cristo, Caderousse încaleca si puse piciorul pe scara. Aci se opri, tremurând. — Haide, coboara! spuse abatele încrucisându-si bratele. Caderousse începu sa înteleaga ca nu avea a se teme de nimic dinspre partea aceasta, si coborî. Atunci contele se apropie cu lumânarea în asa fel încât sa poata fi observat, dinspre Champs-Elysées, omul care cobora de la o fereastra luminat de alt om. — Ce faceti, domnule abate? întreba Caderousse; daca ar trece o patrula? Si sufla în lumânare. Continua apoi coborâsul; dar, abia când simti pamântul din gradina sub picioare, se linisti complet. Monte-Cristo reintra în dormitor si, aruncând o ochire din gradina în strada, îl vazu mai întâi pe Caderousse care, dupa ce coborâse, facea un ocol prin gradina si îsi proptea scara la capatul zidului ca sa poata iesi printr-alt loc decât prin acela pe unde intrase. Apoi, mutându-si privirea din gradina în strada, îl vazu pe omul care parea sa astepte alergând paralel si asezându-se dinapoia coltului pe unde Caderousse urma sa coboare. Caderousse urca încetisor pe scara si, când ajunse la ultimele trepte, înalta capul peste zid ca sa se încredinteze ca strada e pustie. Nu se vedea nimeni, nu se auzea nici un zgomot. Suna ora unu la Domul Invalizilor. Atunci Caderousse încaleca peste peron si, tragând spre el scara, o trecu peste zid, pe urma se apuca sa coboare sau, mai bine zis, luneca, — manevra pe care o îndeplini cu o iscusinta ce dovedea deprinderea lui în acest exercitiu. Pornit însa pe panta, nu se mai putu opri. Zadarnic vazu pe cineva napustindu-se în întuneric, în momentul când era la jumatatea drumului; zadarnic vazu un brat ridicându-se în momentul când atingea pamântul; mai înainte de a putea sa se puna în pozitie de aparare, bratul îl izbi cu atâta furie în spate, încât dadu drumul scarii, strigând: — Ajutor! A doua lovitura îl izbi aproape imediat în sold, încât cazu strigând: — Sariti, asasinul! În sfârsit, în momentul când se rostogolea la pamânt, adversarul îl apuca de par si îi dadu a treia lovitura în piept. De data aceasta Caderousse vru sa strige din nou, dar nu putu sa scoata decât un geamat; trei suvoaie de sânge ieseau din cele trei rani ale sale. Vazându-l ca nu mai striga, asasinul îl apuca de par si îi înalta capul; Caderousse avea ochii închisi si gura strâmba. Asasinul îl crezu mort, îi dadu drumul la pamânt, si disparu. Atunci, simtindu-l ca se îndeparteaza, Caderousse se ridica într-un cot si cu glas muribund, striga într-un suprem efort: — Sariti! asasinul! mor! ajutor, domnule abate! Chemarea lugubra strapunse întunericul noptii. Se deschise usa scarii secrete, apoi portita gradinii, iar Ali si stapânul sau alergara cu lumini. IX MÂNA LUI DUMNEZEU Caderousse continua sa strige cu glas tânguitor: — Ajutor, domnule abate! ajutor! — Ce e? întreba Monte-Cristo. — Ajutor! repeta Caderousse; m-a asasinat! — Uite ca am venit: curaj! — O, s-a sfârsit; veniti prea târziu; veniti ca sa ma vedeti murind; ce lovituri! cât sânge! Si lesina. Ali si stapânul sau îl luara pe ranit si îl transportara într-o camera. Aci Monte-Cristo facu semn lui Ali sa-l dezbrace si examina ranile grozave pe care le primise. — Doamne, spuse el, razbunarea ta se lasa uneori asteptata; cred ca atunci când ea coboara din cer e cu atât mai deplina. Ali îsi privi stapânul ca pentru a întreba ce este de facut. — Du-te la domnul procuror regal Villefort, care locuieste în foburgul Saint-Honoré si adu-l aci. În trecere, scoala-l pe portar si spune-i sa cheme un medic. Ali se supuse si-l lasa pe falsul abate singur cu Caderousse, care era tot lesinat. Când nenorocitul redeschise ochii, contele, stând la câtiva pasi de el, îl privea cu o expresie sumbra de mila, iar buzele, care i se miscau, murmurau parca o rugaciune. — Un chirurg, domnule abate, un chirurg! spuse Caderousse. — S-a dus dupa unul, raspunse abatele. — Stiu ca e degeaba în ce priveste viata, dar poate ca o sa-mi dea puteri, caci vreau sa am timp sa fac o declaratie. — Cu privire la ce? — Cu privire la asasinul meu, — Vasazica, îl cunosti? — Ba bine ca nu: e Benedetto. — Tânarul corsican? — Chiar el. — Tovarasul dumitale? — Da. Dupa ce mi-a dat planul casei contelui, nadajduind desigur c-o sa-l ucid si ca el o sa devina astfel mostenitorul lui, sau c-o sa ma ucida si ca va scapa astfel de mine, m-a asteptat în strada si m-a asasinat. — În timp ce am trimis la medic, am trimis si la procurorul regal. — Poate ca o sa vina prea târziu, prea târziu, spuse Caderousse; simt ca tot sângele se scurge din mine. — Asteapta, glasui Monte-Cristo. Iesi si se întoarse dupa cinci minute cu un flacon. Ochii muribundului, destul de sticlosi, nu se abatusera în lipsa lui de la usa prin care ghicea instinctiv c-o sa vina un ajutor. — Grabiti-va, domnule abate, grabiti-va, spuse el; simt ca iarasi lesin. Monte-Cristo se apropie si turna pe buzele vinete ale ranitului trei sau patru picaturi din licoarea flaconului. Caderousse scoase un suspin. — O, spuse el, îmi turnati viata; mai dati-mi! mai dati-mi! — Doua picaturi, mai mult te-ar ucide, raspunse abatele. — O, de-ar veni cineva sa-l pot denunta pe ticalos! — Vrei sa scriu eu depozitia dumitale? dumneata ai s-o iscalesti. — Da... da... spuse Caderousse, ai carui ochi scânteiau la gândul razbunarii postume. Monte-Cristo scrise: "Mor asasinat de corsicanul Benedetto, tovarasul meu de lant la Toulon sub nr.59". — Grabiti-va! spuse Caderousse; n-o sa mai pot iscali. Monte-Cristo îi întinse pana lui Caderousse, care îsi aduna puterile, iscali si recazu pe pat, spunând: — Sa povestiti dumneavoastra restul, domnule abate; sa spuneti ca si-a dat numele de Andrea Cavalcanti, ca locuieste la Hôtel des Princes, ca... O, Doamne, Doamne, mor! Si Caderousse lesina pentru a doua oara. Abatele îi dadu sa respire mirosul din flacon; ranitul redeschise ochii. Dorinta de razbunare nu-l parasise în timpul lesinului. — O sa spuneti toate astea, nu-i asa, domnule abate? — Da, toate astea, si chiar altele. — Ce o sa spuneti? — Ca el ti-a dat, fara îndoiala, planul casei în speranta ca domnul conte te va ucide. Am sa spun ca l-a înstiintat pe conte printr-un bilet; am sa spun ca, întrucât contele lipsea, am primit eu biletul si te-am asteptat. — Si o sa fie ghilotinat, nu-i asa? întreba Caderousse. Îmi fagaduiti c-o sa fie ghilotinat? Mor cu nadejdea asta; ea o sa ma ajute sa mor. — Am sa spun, continua contele, ca a venit în urma dumitale, ca te-a pândit tot timpul: ca, atunci când te-a vazut iesind, a alergat la coltul zidului si s-a ascuns. — Ati vazut dumneavoastra toate acestea? — Adu-ti aminte vorbele mele: "Daca te întorci la tine teafar, îmi voi închipui ca Dumnezeu te-a iertat, si-am sa te iert si eu". — Si nu mi-ati dat de veste? exclama Caderousse încercând sa se salte în cot; stiati ca o sa fiu ucis iesind de aici, si nu mi-ati dat de veste? — Nu, caci în mâna lui Benedetto eu vedeam dreptatea lui Dumnezeu, si mi s-ar fi parut ca savârsesc un sacrilegiu împotrivindu-ma scopurilor Providentei. — Nu-mi mai vorbiti de dreptatea lui Dumnezeu, domnule abate: daca ar fi o dreptate a lui Dumnezeu, stiti mai bine decât oricine ca sunt oameni care ar trebui pedepsiti, si nu sunt. — Rabdare! glasui abatele cu un ton care îl înfiora pe muribund; rabdare. Caderousse îl privi uimit. — Si apoi, spuse abatele, Dumnezeu e plin de îndurare cu toti, asa cum a fost cu tine: e parinte înainte de a fi judecator. — O, dumneavoastra credeti în Dumnezeu? întreba Caderousse. — Daca aveam nenorocirea sa nu fi crezut pâna în prezent, spuse Monte-Cristo, as crede vazându-te pe tine. Caderousse îsi înalta pumnii înclestati. — Asculta, spuse abatele întinzând mâna asupra ranitului ca pentru a-i porunci credinta, iata ce a facut pentru tine Dumnezeul acesta pe care nu vrei sa-l recunosti în ultimul moment: ti-a dat sanatate, putere, o munca sigura, prieteni chiar, în sfârsit viata asa cum ea trebuie sa se înfatiseze omului pentru a fi placuta, cu linistea constiintei si cu satisfactia dorintelor naturale; în loc sa folosesti darurile acestea ale Domnului, asa de rar harazite de el în plinatatea lor, uite ce ai facut: te-ai dedat trândaviei, betiei, iar la betie ai tradat pe unul dintre cei mai buni prieteni ai tai. — Ajutor, striga Caderousse; n-am nevoie de un preot, ci de un medic; poate ca nu sunt ranit de moarte, poate ca n-o sa mor înca, poate c-o sa fiu salvat. — Esti asa de grav ranit încât, fara cele trei picaturi pe care ti le-am dat adineauri, ai fi fost mort acum. Asculta! — O, ce preot ciudat sunteti dumneavoastra, care îi scoateti pe muribunzi din fire, în loc sa-i mângâiati! murmura Caderousse. — Asculta, continua abalele; când l-ai tradat pe prietenul tau, Dumnezeu n-a început sa te loveasca, ci sa-ti atraga luarea-aminte; ai cazut în mizerie si ai îndurat foamea; ti-ai trait jumatate din viata pizmuind în loc sa cuceresti, si te gândeai de pe atunci la crima, acordându-ti scuza necesitatii, când Dumnezeu a facut pentru tine o minune, când prin mâna mea Dumnezeu a trimis în cuibul mizeriei tale o avere stralucitoare pentru tine, nenorocitule, care n-avusesesi niciodata ceva. Dar averea aceasta neasteptata, nesperata, extraordinara nu-ti mai ajunge din momentul când o ai; vrei s-o dublezi; prin ce mijloc? printr-o crima. O dublezi, si atunci Dumnezeu ti-o smulge, ducându-le în fata justitiei omenesti. — Nu eu am vrut sa-l ucid pe evreu, ci Carconta, spuse Caderousse. — Da, glasui Monte-Cristo; de aceea Dumnezeu, totdeauna milos, a îngaduit ca judecatorii tai sa fie miscati de cuvintele tale si sa-ti lase viata. — Eh, ca sa ma trimita la ocna pe viata: frumoasa îndurare! — Ticalosule, când ti-a fost data, o socoteai ca o îndurare pentru inima ta lasa, care tremura în fata mortii si care a tresaltat de bucurie la vestea unei rusini pe viata, caci ti-ai spus ca toti ocnasii: Ocna are o poarta, dar mormântul nu are. Si aveai dreptate, caci poarta ocnei s-a deschis pentru tine într-un chip neasteptat: un englez viziteaza Toulonul; îsi propusese sa smulga din ticalosie doi oameni: alegerea lui cade asupra ta si asupra tovarasului tau; un al doilea noroc coboara pentru tine din cer, recapeti în acelasi timp averea si linistea, poti sa reîncepi a trai viata tuturor oamenilor, tu care fusesesi osândit s-o traiesti pe-a ocnasilor; atunci, ticalosule, te-ai apucat sa-l pui la încercare pe Dumnezeu pentru a treia oara. N-am de ajuns, ti-ai spus tu, când aveai mai mult decât posedasesi vreodata, si savârsesti a treia crima, fara motiv, fara scuza. Dumnezeu a obosit. Dumnezeu te-a pedepsit. Caderousse slabea vazând cu ochii. — Dati-mi sa beau, spuse el; mi-e sete... ma arde! Monte-Cristo îi dadu un pahar cu apa. — Mârsavul de Benedetto va scapa de toate acestea, spuse Caderousse înapoind paharul. — Caderousse, te asigur ca nu va scapa nimeni... Benedetto va fi pedepsit. — Atunci veti fi pedepsit si dumneavoastra, glasui Caderousse; ca nu v-ati facut datoria de preot... Trebuia sa-l împiedicati pe Benedetto sa ma ucida. — Eu sa-l împiedic pe Benedetto sa te ucida în momentul când tu izbisesi cu cutitul pavaza care îmi acoperea pieptul? spuse contele cu un zâmbet care îl îngheta pe muribund. Da, poate ca, daca te-as fi vazut umil si pocait, l-as fi împiedicat pe Benedetto sa te ucida; te-am vazut însa trufas si sângeros, si am lasat sa se îndeplineasca voia lui Dumnezeu. — Nu cred în Dumnezeu! urma Caderousse; nu crezi nici tu... minti... minti! — Taci, spuse abatele, ca faci sa tâsneasca din trupul tau ultimele picaturi de sânge... Nu crezi în Dumnezeu; si mori lovit de Dumnezeu... Nu crezi în Dumnezeu, si Dumnezeu care nu cere totusi decât o rugaciune, decât un cuvânt, o lacrima ca sa te ierte... Dumnezeu care putea sa îndrume pumnalul asasinului în asa fel încât sa mori pe data... Dumnezeu ti-a daruit un sfert de ceas pentru a te pocai... Reintra în tine, nenorocitule, si pocaieste-te. — Nu, spuse Caderousse, nu ma pocaiesc; nu exista Dumnezeu, nu exista Providenta, nu exista decât întâmplarea. — Exista o Providenta, exista un Dumnezeu, spuse Monte-Cristo, si dovada e ca zaci aici, deznadajduit, tagaduindu-l pe Dumnezeu, iar eu stau în picioare în fata ta, bogat, fericit, sanatos, împreunând mâinile dinaintea acestui Dumnezeu în care tu încerci sa nu crezi, si în care cu toate acestea crezi din adâncul inimii. — Dar cine sunteti dumneavoastra? întreba Caderousse atintindu-si ochii muribunzi asupra contelui. — Priveste-ma bine, spuse Monte-Cristo luând lumânarea si apropiind- o de figura sa. — Da, abatele... abatele Busoni... Monte-Cristo îsi ridica peruca si dadu drumul parului frumos, negru, care îi încadra asa de armonios chipul palid. — O, daca n-ar fi parul acesta negru, spuse înfricosat Caderousse, as spune ca sunteti englezul, as spune ca sunteti lordul Wilmore. — Nu sunt nici abatele Busoni, nici lordul Wilmore, glasui Monte-Cristo; priveste mai bine, mai departe, în primele tale amintiri. În cuvintele contelui era o vibratie magnetica ce însufleti pentru ultima oara simturile istovite ale ticalosului. — Da, spuse el, îmi pare ca v-am vazut, ca v-am cunoscut altadata. — Da, Caderousse; da, m-ai vazut; da, m-ai cunoscut. — Dar cine sunteti dumneavoastra? si de ce, daca m-ati vazut, daca m-ati cunoscut, de ce ma lasati sa mor? — Pentru ca nimic nu te poate salva, Caderousse; pentru ca ranile tale sunt mortale. Daca puteai sa fii salvat, as fi vazut într-asta o ultima îndurare a Domnului si as fi încercat — îti jur pe mormântul parintelui meu — sa te redau vietii si pocaintei. — Pe mormântul parintelui tau? spuse Caderousse însufletit de o suprema scânteie, ridicându-se sa-l vada mai de aproape pe omul care îi facuse juramântul acesta sacru pentru toti oamenii. Cine esti tu? Contele urmarise întruna progresul agoniei. Întelese ca elanul acesta de viata era ultimul; se apropie de muribund si, învaluindu-l într-o privire calma si totodata trista: — Eu sunt..., îi spuse el la ureche; eu sunt... Si buzele lui abia deschise lasara sa treaca un cuvânt rostit asa de încet încât nici contelui nu i se paru ca îl aude. Caderousse, care se ridicase în genunchi, întinse bratele, facu o sfortare pentru a se da înapoi, apoi, împreunându-si mâinile si înaltându-le cu o sfortare suprema: — Doamne, Doamne, iarta-ma ca te-am tagaduit! spuse el; existi într- adevar, esti parintele oamenilor în cer si judecatorul oamenilor pe pamânt. Doamne, Stapâne, multa vreme n-am vrut sa te cunosc! Doamne, Dumnezeule, iarta-ma, primeste-ma la tine! Si, închizând ochii, Caderousse cazu pe spate cu un ultim strigat si un ultim suspin. Sângele se opri îndata pe marginea ranilor sale mari. Murise. — Unul! spuse misterios contele cu ochii fixati asupra cadavrului desfigurat de moartea oribila. Peste zece minute medicul si procurorul regal sosira, adusi unul de portar, altul de Ali, si fura primiti de abatele Busoni care se ruga lânga mort. X BEAUCHAMP Timp de cincisprezece zile nu se vorbi în Paris decât despre tentativa de furt pusa la cale cu atâta cutezanta, la conte. Muribundul iscalise o declaratie care îl indica pe Benedetto drept asasin al sau. Politia fu invitata sa-si trimita toti agentii pe urmele ucigasului. Cutitul lui Caderousse, lanterna oarba, legatura de chei si hainele, minus vesta care nu putu fi gasita, au fost depuse la grefa; corpul fu dus la morga. Contele raspunse tuturora ca întâmplarea avusese loc în timp ce el se afla la casa din Auteuil si ca nu stia prin urmare decât ce-i spusese abatele Busoni care, în seara aceea, printr-un hazard extraordinar, i-a cerut permisiunea sa petreaca noaptea la el pentru a face cercetari în câteva carti pretioase din biblioteca sa. Singur Bertuccio palea ori de câte ori numele de Benedetto era pronuntat în prezenta sa; nu era însa nici un motiv ca paloarea lui Bertuccio sa fie remarcata de cineva. Chemat sa constate crima, Villefort îsi asumase instruirea ei si desfasura acea înflacarare pasionata pe care o depunea în toate cauzele criminale unde era chemat sa-si spuna cuvântul. Dar trecusera trei saptamâni fara ca totusi cele mai active cercetari sa dea vreun rezultat, astfel ca lumea începea sa uite încercarea de furt savârsita la conte si asasinarea hotului de catre complice, pentru a se ocupa de apropiata casatorie a domnisoarei Danglars cu contele. Andrea Cavalcanti. Casatoria era aproape oficiala, tânarul era primit la bancher cu titlul de logodnic. Se scrisese domnului Cavalcanti-tatal care aprobase din suflet casatoria si care, exprimând toate regretele ca serviciul îl împiedeca sa paraseasca Parma unde se afla, declara ca este de acord sa dea capitalul rentei de o suta cincizeci de mii de lire. Se stabilise ca cele trei milioane vor fi plasate la Danglars care le va fructifica; unele persoane încercasera sa sugereze tânarului îndoieli asupra soliditatii situatiei viitorului socru care, de câtva timp, suferea la Bursa pierderi repetate; dar, cu o dezinteresare si cu o încredere sublime, tânarul respinse toate aceste cuvinte zadarnice pe care avu delicatetea sa nu le împartaseasca baronului. De aceea baronul îl adora pe contele Andrea Cavalcanti. Nu tot asa era cazul cu domnisoara Eugénie Danglars. În ura ei instinctiva împotriva casatoriei, îl acceptase pe Andrea ca un mijloc de a-l îndeparta pe Morcerf. Acum însa, când casatoria cu Andrea se apropia tot mai mult, începea sa simta pentru el o repulsie vadita. Poate ca baronul observase; dar, pentru ca el nu putea pune repulsia decât în seama unui capriciu, se prefacuse ca nu vede nimic. Între timp, termenul cerut de Beauchamp era aproape epuizat. De altminteri Morcerf a putut aprecia valoarea sfatului lui Monte-Cristo când acesta i-a spus sa lase lucrurile în voia lor; nimeni nu relevase nota cu privire la general si nu se gândise sa recunoasca în ofiterul care predase castelul din Ianina pe nobilul conte din Camera Pairilor. Albert nu se simtea mai putin insultat caci, de buna seama, intentia ofensei exista în cele câteva rânduri care îl jignisera. În afara de asta, modul în care Beauchamp încheiase discutia a lasat o amintire amara în inima lui. Mângâia deci în minte ideea duelului al carui motiv real nadajduia, cu bunavointa lui Beauchamp, sa-l ascunda chiar martorilor sai. Beauchamp nu mai fusese vazut din ziua când Albert i-a facut vizita; iar tuturor celor care întrebau de el li se raspundea ca e plecat într-o calatorie de câteva zile. Unde se afla? Nu stia nimeni. Într-o dimineata, Albert fu desteptat de valetul sau care i-l anunta pe Beauchamp. Albert se freca la ochi, porunci ca Beauchamp sa fie introdus în salonasul de fumat al parterului, se îmbraca repede si coborî. Îl gasi pe Beauchamp plimbându-se în lung si în lat; când îl zari, Beauchamp se opri. — Domnule, demersul pe care îl faceti venind dumneavoastra la mine, fara sa asteptati vizita pe care aveam de gând sa v-o fac astazi, îmi pare de bun augur, spuse Albert. Haide, spuneti-mi repede, trebuie sa va întind mâna glasuind: Beauchamp, marturisesti o greseala si îmi pastrez un prieten? Ori sa va întreb pur si simplu: Care sunt armele dumneavoastra? — Albert, spuse Beauchamp cu o tristete care îl buimaci pe tânar, sa ne asezam mai întâi si sa vorbim. — Cred însa, dimpotriva, domnule, ca, înainte de a ne aseza, sunteti obligat sa-mi raspundeti. — Albert, spuse ziaristul, sunt împrejurari când dificultatea sta tocmai în raspuns. — Vi-o usurez eu, domnule, repetând întrebarea: vreti sa retractati, sau nu? — Morcerf, nu ne putem multumi cu raspunsul da sau nu la anumite întrebari care privesc onoarea, pozitia sociala, viata unui om ca domnul locotenent-general conte de Morcerf, pair de Franta. — Ce-i de facut atunci? — Ce am facut eu, Albert. Se zice: Banul, timpul si oboseala nu înseamna nimic atunci când e vorba de reputatia si de interesele unei întregi familii; se zice: E nevoie mai mult decât de probabilitati, e nevoie de certitudini pentru a accepta un duel pe moarte cu un prieten; se zice: Daca încrucisez spada sau daca trag cu pistolul asupra unui om caruia, timp de trei ani i-am strâns mâna, trebuie sa stiu cel putin de ce fac un astfel de lucru, pentru a veni pe teren cu inima si cu constiinta linistite, constiinta aceea de care cineva are nevoie când bratul sau trebuie sa-i salveze viata. — Ei bine, ei bine, ce înseamna asta? întreba Morcerf cu nerabdare. — Asta înseamna ca sosesc din Ianina. — Din Ianina? dumneata? — Da, eu. — Cu neputinta! — Draga Albert, iata pasaportul; priveste vizele: Geneva, Milano, Venetia, Triest, Delvino, Ianina. Dai crezare politiei unei republici, unui regat si unui imperiu? Albert îsi arunca ochii asupra pasaportului si apoi îi ridica, uimiti, asupra lui Beauchamp. — Ai fost la Ianina? întreba el. — Albert, daca ai fi fost un strain, un necunoscut, un simplu lord ca englezul acela care a venit sa-mi ceara socoteala acum trei sau patru ani, si pe care l-am ucis ca sa scap de el, întelegi ca nu mi-as fi dat atâta osteneala; am socotit însa ca îti eram dator semnul acesta de consideratie. Mi-au trebuit opt zile la ducere, opt zile la întoarcere, plus patru zile de carantina si patruzeci si opt de ore de sedere; exact trei saptamâni. Am sosit azi-noapte, si iata-ma. — Doamne, Doamne, câte ocoluri, Beauchamp, si cum întârzii sa-mi spui ce astept de la dumneata. — Pentru ca, la drept vorbind, Albert... — S-ar parea ca eziti. — Da, mi-e frica. — Ti-e frica sa marturisesti ca te-a înselat corespondentul dumitale? O, fara amor propriu, Beauchamp; marturiseste, Beauchamp, curajul dumitale nu poate fi pus la îndoiala. — Nu e vorba de asta, murmura ziaristul; dimpotriva... Albert se îngalbeni groaznic: încerca sa vorbeasca, dar cuvântul i se stinse pe buze. — Dragul meu, glasui Beauchamp cu cel mai afectuos ton, crede-ma ca as fi fericit sa-ti cer scuze, si ca ti le-as cere din toata inima; dar, vai... — Dar ce? — Nota era întemeiata, dragul meu. — Cum, ofiterul acela francez... — Da. — Fernand acela... — Da. — Tradatorul care a predat castelele omului în al carui serviciu era... — Iarta-ma ca îti spun cele ce-ti spun, dragul meu; omul acela e parintele dumitale. Albert schita o miscare furioasa pentru a se napusti asupra lui Beauchamp; dar acesta îl retinu mai mult cu o privire blânda decât cu mâna întinsa. — Iata, dragul meu, dovada, spuse el scotând o hârtie din buzunar. Albert desfacu hârtia; era un certificat scris de patru notabilitati din Ianina si prin care se constata ca colonelul Fernand Mondego, colonel instructor în serviciul vizirului Ali-Tebelin, a predat castelul din Ianina pentru doua mii de pungi. Iscaliturile erau legalizate de consul. Albert se clatina si cazu zdrobit într-un jilt. De data aceasta nu mai încapea îndoiala, numele de familie era complet. De aceea, dupa un moment de tacere muta si îndurerata, îsi simti inima napadita, venele gâtului se umflara, un torent de lacrimi tâsni din ochii sai. Beauchamp, care îl privise pe tânar cu o profunda mila, se apropie de el. — Albert, îi spuse, ma întelegi acum, nu-i asa? Am vrut sa vad totul, sa judec totul prin mine, cu nadejdea ca explicatia va fi favorabila parintelui dumitale si ca voi putea sa-ti dau toata satisfactia. Dar, dimpotriva, informatiile culese constata ca ofiterul instructor, ca Fernand Mondego ridicat de Ali-Pasa la titlul de general-guvernator, nu e altul decât contele Fernand de Morcerf: atunci m-am înapoiat, amintindu-mi de onoarea pe care mi-ai facut-o acordându-mi prietenia dumitale, si am alergat aci. Lungit în jilt, Albert îsi tinea mâinile pe ochi ca si cum ar fi vrut sa împiedice lumina sa ajunga pâna la el. — Am alergat la dumneata, continua Beauchamp, ca sa-ti spun: Albert, greselile parintilor nostri, în timpurile acestea de actiune si reactiune, nu pot atinge pe copii. Albert, prea putini au trecut prin revolutiile acestea, în toiul carora ne-am nascut noi, fara ca vreo pata de noroi sau de sânge sa nu fi pângarit uniforma lor de soldat sau roba lor de judecator. Albert, acum când am toate dovezile, când îti cunosc secretul, nimeni pe lume nu ma poate sili la o lupta pe care constiinta dumitale, sunt sigur, ti-ar reprosa- o ca pe o crima: dar ceea ce dumneata nu-mi mai poti cere, vin sa-ti ofer eu. Vrei sa dispara dovezile, revelatiile, atestarile pe care numai eu le posed? Vrei ca groaznicul secret sa ramâna între dumneata si mine? Ai încredere în cuvântul meu de onoare, nu va iesi niciodata din gura mea; spune-mi, vrei, Albert? spune-mi, vrei, prietene? Albert se napusti la gâtul lui Beauchamp. — Uite-le, zise Beauchamp întinzând lui Albert hârtiile. Albert le lua cu o mâna convulsiva, le strânse, le mototoli, se gândi sa le rupa; dar, tremurând la gândul ca cel mai mic crâmpei luat de vânt îl va izbi într-o zi peste frunte, se duse la lumânarea aprinsa pentru tigari si le mistui. — Scump prieten, admirabil prieten! murmura Albert arzând hârtiile. — Totul sa fie uitat ca un vis rau, spuse Beauchamp; sa dispara ca ultimele scântei care gonesc pe hârtia înnegrita, sa se risipeasca asa cum se risipeste dâra de fum ce scapa din cenusa muta. — Da, da, spuse Albert, si sa nu ramâna decât prietenia vesnica pe care o datorez salvatorului meu, prietenie pe care copiii mei au s-o transmita copiilor dumitale, prietenie care îmi va reaminti totdeauna ca sângele din venele mele, viata din corpul meu, onoarea numelui meu, ti le datorez; si daca lucrul acesta ar fi fost cunoscut — o, Beauchamp — îti declar ca-mi zburam creierii; sau nu, caci n-as fi vrut s-o ucid pe biata mea mama cu aceeasi lovitura: ma expatriam. — Dragul meu Albert! glasui Beauchamp. Dar tânarul iesi curând din bucuria neasteptata si, putem spune, exaltata, recazând mai adânc în tristetea sa. — Ei, ce mai este, dragul meu? întreba Beauchamp. — Ceva s-a zdrobit în inima mea, spuse Albert. Asculta, Beauchamp, nu ne putem desparti astfel, într-o clipa, de respectul, de încrederea si orgoliul pe care îl inspira unui fiu numele fara pata al parintelui sau. Beauchamp! Beauchamp! cum sa ma mai înfatisez acum parintelui meu? Sa-mi retrag fruntea de care el îsi va apropia buzele, mâna de care el îsi va apropia mâna? Beauchamp, sunt cel mai nefericit dintre oameni! O, mama, biata mea mama, glasui Albert privind prin ochii înecati de lacrimi portretul mamei sale, cât vei fi suferit tu daca ai stiut asta! — Haide, curaj, prietene! spuse Beauchamp luându-i ambele mâini. — Dar de unde venea prima nota inserata în ziarul dumitale? întreba Albert; se ascunde aci o dusmanie necunoscuta, un vrajmas invizibil. — Un motiv în plus, spuse Beauchamp. Curaj, Albert! nici o urma de emotie pe chipul dumitale: poarta-ti durerea în suflet, asa cum norul poarta în sine ruina si moartea, secret fatal pe care nu-l întelegem decât în momentul când furtuna izbucneste; haide, prietene, rezerva-ti fortele pentru momentul când furtuna se va produce. — Crezi ca nu suntem la capat? întreba Albert înspaimântat. — Nu cred nimic, prietene; în sfârsit, însa, totul e cu putinta. Asculta... — Ce e? întreba Albert vazând ca Beauchamp ezita. — Te mai însori cu domnisoara Danglars? — În legatura cu ce ma întrebi asta acum, Beauchamp? — Pentru ca, în mintea mea, ruptura sau înfaptuirea acestei casatorii se leaga de obiectul ce ne intereseaza. — Cum, crezi ca domnul Danglars?... exclama Albert a carui frunte se învapaie. — Te întreb numai în ce stadiu e casatoria dumitale. La naiba, nu vedea în cuvintele mele altceva decât vreau eu sa spun, si nu le da mai multa importanta decât au ele. — Nu, spuse Albert, casatoria e rupta. — Bine, glasui Beauchamp. Apoi, vazând ca tânarul cadea iarasi în melancolie: — Uite, Albert, îi spuse el, hai sa iesim; o plimbare în padure cu faetonul sau pe cal te va distra; ne vom înapoia pe urma sa luam masa undeva si te vei duce dupa aceea la treburile dumitale, iar eu la ale mele. — Cu placere, spuse Albert, dar sa iesim pe jos: cred ca putina oboseala îmi va face bine. — Fie, spuse Beauchamp. Si, iesind pe jos, prietenii o luara pe bulevard. Când ajunsera la Madeleine, Beauchamp spuse: — Asculta, deoarece suntem în drum, hai sa ne abatem putin pe la domnul de Monte-Cristo; te va distra; e un om admirabil pentru refacerea spiritelor, deoarece nu pune întrebari niciodata; iar dupa parerea mea, oamenii care nu pun întrebari sunt cei mai iscusiti consolatori. — Fie, spuse Albert; haidem la el: mi-e drag. XI CALATORIA Monte-Cristo scoase un strigat de bucurie vazându-i pe tineri împreuna. — Bravo! spuse el. Nadajduiesc ca totul s-a sfârsit, s-a aranjat. — Da, glasui Beauchamp; zvonuri absurde care s-au spulberat singure, si care, daca s-ar repeta acum, ar avea în mine cel dintâi dusman. Prin urmare sa nu mai vorbim despre asta. — Albert îti va spune, declara contele, ca acesta e sfatul pe care i-l dadusem si cu. Uite, adauga el, ma gasiti terminând cea mai detestabila îndeletnicire pe care cred ca am avut-o vreodata. — Dar ce faceti? întreba Albert. Îmi pare ca puneti ordine în hârtii. — O, nu în hârtiile mele, caci în ele a fost totdeauna, slava Domnului, o ordine minunata, dat fiindca cu nu am hârtii, — ci în acelea ale domnului Cavalcanti. — Ale domnului Cavalcanti? întreba Beauchamp. — Ei da, nu stii ca el e un tânar pe care contele îl lanseaza? întreba Morcerf. — A, nu, sa fim întelesi! raspunse Monte-Cristo. Eu nu lansez pe nimeni, si pe domnul Cavalcanti mai putin decât pe oricare altul. — Dar care se va casatori cu domnisoara Danglars în locul meu; ceea ce, continua Albert începând sa zâmbeasca, precum poti sa banuiesti, draga Beauchamp, ma mâhneste nespus de mult. — Cum, Cavalcanti se însoara cu domnisoara Danglars? întreba Beauchamp. — Ei, dar dumneata vii de la capatul lumii? glasui Monte-Cristo; dumneata, un ziarist reputat? Tot Parisul nu vorbeste decât despre asta. — Si dumneavoastra, conte, ati pus la cale casatoria? întreba Beauchamp. — Eu? O, te rog sa taci, domnule gazetar, sa nu spui asa ceva. Eu sa pun la cale o casatorie? Nu, nu ma cunosti; dimpotriva, eu m-am opus din tot sufletul si am refuzat sa fac cererea. — A, înteleg, din cauza prietenului nostru Albert, spuse Beauchamp. — Din cauza mea? exclama tânarul. O, nu, te rog! Contele va marturisi, dimpotriva, ca eu l-am rugat întruna sa zadarniceasca proiectul acesta care, din fericire, este zadarnicit. Contele pretinde ca nu lui îi datorez multumiri; fie, voi înalta, asemenea stramosilor, un altar Dumnezeului necunoscut. — Asculta, spuse Monte-Cristo, rolul meu e asa de redus încât sunt în termeni reci cu socrul si cu tânarul; numai domnisoara Eugénie, care nu-mi face impresia a avea o vocatie profunda pentru casatorie, vazând cât de putin dispus eram eu s-o fac sa renunte la scumpa ei libertate, mi-a pastrat toata afectiunea. — Si spuneti ca mariajul e pe cale sa se faca? — O, da, în ciuda celor ce am putut spune. Eu nu-l cunosc pe tânar; se pretinde ca e bogat si de buna familie, dar pentru mine lucrurile acestea sunt un simplu se zice. Am repetat toate astea pâna la saturatie domnului Danglars; el însa e îndragostit la toarta de tânarul din Lucca. Am mers pâna la a-i împartasi o împrejurare care, pentru mine, era mai grava: tânarul a fost rapit la o vârsta frageda de tigani, sau ratacit de preceptorul sau — bine nu stiu. Ceea ce stiu însa e ca parintele sau l-a pierdut din vedere de mai bine de zece ani, asa ca a trait în acesti zece ani o viata pribeaga, singur Dumnezeu stie cum. Ei bine, nimic nu l-a putut zdruncina. M-a însarcinat sa scriu maiorului, sa-i cer acte; priviti hârtiile. Le trimit, dar, ca si Pilat, spalându-ma pe mâini. — Dar domnisoara d'Armilly? întreba Beauchamp; cum va priveste pe dumneavoastra, care îi rapiti eleva? — Nu prea stiu cum; se pare însa ca pleaca în Italia. Doamna Danglars mi-a vorbit despre ea si mi-a cerut scrisori de recomandatie pentru impresari; i-am dat un cuvânt pentru directorul Teatrului Valle, care mi-e întrucâtva obligat. Dar ce ai, Albert? Îmi pari foarte mâhnit; nu cumva, fara sa-ti dai seama, esti îndragostit de domnisoara Danglars? — Nu, dupa câte stiu, spuse Albert zâmbind cu tristete. Beauchamp se apuca sa priveasca tablourile. — Dar, în sfârsit, continua Monte-Cristo, nu esti în apele dumitale. Haide, ce ai? Spune-mi. — Ma doare capul, spuse Albert. — În cazul acesta, draga viconte, îti propun un remediu sigur; remediu care mi-a izbutit si mic ori de câte ori am încercat o indispozitie. — Anume? întreba tânarul. — Deplasarea. — Serios? — Da; si uite, deoarece în momentul acesta sunt si eu extrem de indispus, plec. Vrei sa plecam împreuna? — Dumneavoastra indispus, conte? întreba Beauchamp; si de ce? — Eh, îti e usor sa vorbesti; as vrea sa te vad ce ai face când, în casa dumitale, s-ar desfasura o ancheta. — O ancheta? Ce ancheta? — Aceea pe care domnul de Villefort o face împotriva simpaticului meu asasin, un tâlhar scapat din ocna dupa câte se pare. — A, da, glasui Beauchamp; am citit în ziare. Ce-i cu acest Caderousse? — Pare-se ca e un provensal. Domnul de Villefort a mai auzit despre el când era la Marsilia, si domnul Danglars îsi aminteste ca l-a vazut. De aceea domnul procuror regal depune tot interesul în aceasta afacere, astfel ca l-a sesizat pe prefectul politiei si, gratie acestui interes pentru care sunt cât se poate de recunoscator, mi se trimit aci, de cincisprezece zile, toti banditii ce pot fi procurati la Paris si prin împrejurimi, sub pretextul ca ar fi asasinii domnului Caderousse; daca lucrurile continua astfel, n-o sa mai existe, în frumosul regat al Frantei, hot sau asasin care sa nu cunoasca pe degete planul casei mele; de aceea m-am hotarât sa le-o las întreaga si sa plec cât voi putea mai departe. Hai cu mine, viconte, te iau. — Cu placere. — Prin urmare, ne-am înteles? — Da, dar unde? — Ti-am spus: unde aerul e curat, unde zgomotul adoarme, unde, oricât de orgolios ai fi, te simti umil si te vezi mic. Îmi place micsorarea aceasta, mie, despre care se spune ca sunt, ca si August, stapânul Universului. — În sfârsit, unde mergeti? — Pe mare, viconte, pe mare. Sunt un marinar, precum vezi; de copil am fost leganat în bratele batrânului ocean si la sânul frumoasei Amphitrita; m-am jucat cu mantia verde a unuia si cu rochia azurie a alteia; iubesc marea, asa cum iubesti o metresa si, când n-am vazut-o de multa vreme, îmi este dor de ea. — Haide, conte, sa mergem! — Pe mare? — Da. — Accepti? — Accept. — Bine, viconte. Asta-seara va fi în curtea mea o trasura de calatorie în care ne putem întinde ca într-un pat; la trasura vor fi înhamati patru cai de posta. Domnule Beauchamp, este loc pentru patru. Vrei sa vii cu noi? Te iau. — Multumesc, vin de pe mare. — Cum? Vii de pe mare? — Da, sau cam asa ceva. Am facut un mic voiaj în insulele Borromee. — Ce are a face? Haidem, spuse Albert. — Nu, draga Morcerf, ai sa întelegi ca, din moment ce refuz, înseamna ca mi-e cu neputinta. De altminteri, este necesar — adauga el coborând vocea — sa ramân la Paris macar pentru a supraveghea cutia ziarului. — Esti un bun si admirabil prieten, spuse Albert; da, ai dreptate, vegheaza, supravegheaza, Beauchamp, si cauta de îl descopera pe dusmanul caruia i se datoreaza destainuirea. Albert si Beauchamp se despartira: ultima lor strângere de mâna închidea toate întelesurile pe care buzele nu puteau sa le exprime fata de un strain. — Excelent baiat Beauchamp! spuse Monte-Cristo dupa plecarea ziaristului, nu e asa, Albert? — O, da, un om de inima, va asigur; de aceea îl iubesc din tot sufletul. Dar acum, când suntem singuri, încotro mergem? — macar ca lucrul mi-e aproape egal. — În Normandia, daca vrei. — De minune! Suntem cu totul la tara, nu-i asa? Fara societate, fara vecini? — Suntem între noi, cu cai pentru curse, cu câini pentru vânatoare si cu o barca pentru pescuit; atâta tot. — E ceea ce îmi trebuie; îi dau de veste mamei si sunt la ordinele dumneavoastra. — Dar ti se va îngadui? întreba contele. — Ce? — Sa vii în Normandia. — Mie? Nu sunt liber oare? — Sa mergi unde vrei singur, stiu, deoarece te-am întâlnit hoinarind prin Italia. — Ei, si? — Dar sa pleci cu omul caruia i se spune contele de Monte-Cristo? — Aveti memorie slaba, conte. — Cum asa? — Nu v-am spus câta simpatie va poarta mama? — Deseori femeia se schimba, a spus Francisc I, femeia e ca unda, a spus Shakespeare: unul era un mare rege, altul un mare poet, si fiecare cunostea desigur femeia. — Da, femeia; dar mama nu-i femeia: e o femeie. — Îi îngadui unui biet strain sa nu înteleaga perfect toate subtilitatile limbii dumitale? — Vreau sa spun ca mama e zgârcita cu sentimentele ei, dar ca, atunci când le daruieste, e pentru totdeauna. — Aha, glasui Monte-Cristo oftând; si crezi ca ea îmi face onoarea altui sentiment decât al celei mai perfecte indiferente? — V-am mai spus si va repet, declara Morcerf; cu siguranta ca dumneavoastra sunteti un om foarte ciudat si mult superior. — O! — Da, caci mama s-a lasat prinsa, nu de curiozitate, ci de interesul pe care i-l inspirati. Când suntem singuri, nu vorbim decât despre dumneavoastra. — Si ea îti spune sa te pazesti de Manfred? — Dimpotriva, îmi spune: "Morcerf, îl cred pe conte un caracter nobil; cauta sa te faci iubit de el". Monte-Cristo îsi abatu privirile si scoase un oftat. — Serios? spuse el. — Încât, întelegeti, continua Albert, în loc sa se opuna calatoriei mele, o va aproba din tot sufletul deoarece intra în recomandarile pe care mi le face în fiecare zi. — Bine, glasui Monte-Cristo; pe deseara. Sa fii aci la cinci; vom ajunge la miezul noptii sau la ora unu. — Cum, la Tréport? — La Tréport sau în împrejurimi. — Nu va trebuiesc decât opt ore pentru a face patruzeci si opt de leghe? — Opt ore înseamna înca mult, declara Monte-Cristo. — Hotarât, sunteti omul minunilor si veti izbuti nu numai sa întreceti drumul de fier, ceea ce nu e tocmai greu, în special în Franta, dar sa mergeti mai iute decât telegraful. — Pâna una alta, viconte, deoarece tot aveam nevoie de sapte sau opt ceasuri ca sa ajungem, fii punctual. — Fiti pe pace, nu am altceva de facut decât sa ma pregatesc. — Atunci, la cinci. — La cinci. Albert iesi. Dupa ce îi facuse, zâmbind, un semn din cap, Monte-Cristo ramase un moment pe gânduri, absorbit parca într-o meditare profunda. În sfârsit, trecându-si mâna peste frunte ca pentru a alunga reveria, se duse la placa de metal si batu de doua ori. Bertuccio intra. — Mestere Bertuccio, îi spuse el, nu mâine, nu poimâine, cum proiectasem la început, ci asta-seara plec în Normandia; pâna la orele cinci ai timp mai mult decât este nevoie; vei da de veste rândasilor de la primul popas; domnul de Morcerf ma însoteste. Du-te. Bertuccio se supuse si un argat alerga la Pontoise sa anunte ca trasura va trece pe acolo la sase fix. Rândasul din Pontoise trimise la popasul urmator un argat care, la rându-i, trimise altul; si, în sase ceasuri, toate haltele întocmite în drum erau înstiintate. Înainte de plecare contele se duse la Haydée, o anunta ca pleaca, îi spuse unde merge si puse toata casa la ordinele ei. Albert fu exact. Calatoria, posomorâta la început, se lumina curând prin efectul fizic al iutelii. Morcerf nu putuse concepe o atare viteza. — Într-adevar, spuse Monte-Cristo, cu postalionul vostru care face doua leghe pe ora, cu legea stupida care interzice unui calator sa treaca înaintea altuia fara a-i cere permisiunea, astfel ca un calator bolnav sau cârcotas poate înlantui în urma lui pe calatorii veseli si sanatosi, nu e nici o placere; eu evit acest neajuns calatorind cu trasura mea proprie si cu caii mei; nu-i asa, Ali? Si, trecându-si capul prin usa, contele scotea un mic strigat de îndemn care dadea aripi cailor; nu mai alergau, ci zburau. Trasura gonea ca un tunet pe pavaj si lumea întorcea capul ca sa vada meteorul învapaiat. Repetând strigatul, Ali zâmbea, îsi arata dintii albi, strângea în mâinile robuste frâiele înspumate, îmboldindu-si caii a caror coama frumoasa flutura în vânt; Ali, copilul desertului, se regasea în elementul sau si, cu chipu- i negru, cu ochii înflacarati, cu burnusul alb ca zapada, parea în mijlocul pulberii pe care o stârnea geniul simunului si zeul uraganului. — Iata o voluptate pe care nu o cunosteam, spuse Morcerf, voluptatea vitezei. Si ultimii nori de pe frunte se împrastiau ca si cum aerul pe care îl spinteca ar fi luat norii cu el. — Dar unde naiba gasiti astfel de cai? întreba Albert. Îi cresteti într-adins? — Exact, spuse contele. Acum sase ani am gasit în Ungaria un armasar faimos, renumit pentru viteza lui; l-am cumparat, nu mai stiu cu cât: a platit Bertuccio. În acelasi an a avut treizeci si doi de mânji. Vom trece acum în revista întreaga progenitura a acelui parinte: sunt toti la fel, negri, fara o singura pata, afara de o stea în frunte, caci pentru privilegiatul hergheliei iepele au fost alese asa cum se aleg pentru pasa favoritele. — Admirabil! Dar spuneti-mi, conte, ce faceti cu toti caii acestia? — Precum vezi, calatoresc cu ei. — Dar nu veti calatori totdeauna... — Când n-o sa mai am nevoie, Bertuccio îi va vinde; si sustine ca va câstiga treizeci sau patruzeci de mii de franci cu ei. — N-o sa existe însa nici un rege în Europa îndeajuns de bogat ca sa vi-i cumpere. — Atunci îi va vinde vreunui simplu vizir din Orient, care îsi va goli tezaurul ca sa-i plateasca, si care îl va umple la loc administrând lovituri de bete la talpa supusilor sai. — Conte, vreti sa va comunic un gând ce mi-a venit? — Spune. — Acela ca, dupa dumneavoastra, domnul Bertuccio e desigur, cel mai bogat particular din Europa. — Te înseli viconte. Sunt sigur ca, daca ai întoarce buzunarele lui Bertuccio pe dos, n-ai gasi nici zece gologani la un loc. — De ce? întreba tânarul. Domnul Bertuccio e un fenomen oare? O, draga conte, nu ma duceti prea departe în lumea închipuirilor caci, va înstiintez, nu va mai cred. — Nu e nici o minune cu mine, Albert; cifre si ratiune, atâta tot. Logica e aceasta: un administrator fura, dar de ce fura? — Eh, pentru ca e în firea lui, spuse Albert; fura ca sa fure. — Nu, te înseli: fura pentru ca are o femeie, copii, dorinti ambitioase pentru el, pentru familia sa; fura mai ales pentru ca nu e sigur de stapânul sau si vrea sa-si faca un viitor. Ei bine, domnul Bertuccio este singur pe lume: scoate din punga mea fara sa-mi dea socoteala si e sigur ca nu ma va parasi niciodata. — De ce? — Pentru ca n-as gasi unul mai bun. — Va învârtiti într-un cerc vicios: acela al probabilitatilor. — O, nu; ma mentin în certitudini. Servitorul bun e pentru mine acela asupra caruia am drept de viata si de moarte. — Si aveti drept de viata sau de moarte asupra lui Bertuccio? întreba Albert. — Da, raspunse contele cu raceala. Sunt cuvinte care închid conversatia ca o poarta de fier. Da-ul contelui era unul din aceste cuvinte. Restul calatoriei decurse cu aceeasi iuteala; cei treizeci si doi de cai împartiti în opt popasuri facura patruzeci si opt de leghe în opt ore. Ajunsera la miezul noptii la poarta unui parc frumos. Portarul statea în picioare si tinea poarta deschisa. Fusese înstiintat de rândasul ultimului post. Erau orele doua si jumatate noaptea. Morcerf fu condus la apartamentul sau. Gasi baia si cina gata. Servitorul care facuse drumul pe scaunul de la spatele trasurii era la ordinele lui; Baptistin, care facuse drumul pe scaunul din fata, era la ordinele contelui. Albert facu o baie, mânca si se culca. Toata noaptea fu leganat de susurul melancolic al valului. Când se scula, se duse tinta la fereastra, o deschise si se pomeni pe o mica terasa unde avea în fata marea, adica imensitatea, iar în spate un parc dragut dând într-o padurice. Într-un golf de o anumita marime se legana o corveta micuta având un pavilion cu stema lui Monte-Cristo, stema reprezentând un munte de aur pe o mare de azur, cu o cruce purpurie în vârf, ceea ce putea sa fie tot asa de bine o aluzie la numele sau care reamintea Calvarul, si din care patimirile lui Christ au facut un munte mai pretios decât aurul, precum si crucea infama, sfintita de sângele sau divin, cât si la vreo amintire personala de suferinta si de regenerare, îngropata în noaptea trecutului misterios. În jurul goeletei erau mai multe barcute apartinând pescarilor din satele vecine si care pareau niste supusi umili la ordinele reginei lor. Aci, ca si în toate locurile unde Monte-Cristo se oprea macar pentru doua zile, viata era organizata la nivelul celui mai mare confort; de aceea viata devenea imediat placuta. Albert gasi în anticamera doua pusti si toate ustensilele necesare unui vânator; o încapere mai înalta, de la parter, era consacrata acelor ingenioase aparate pe care englezii, mari pescari pentru ca sunt rabdatori si lenesi, n-au izbutit înca sa le impuna pescarilor îndaratnici din Franta. Ziua trecu în aceste felurite exercitii în care, de altminteri, Monte-Cristo excela: ucisera o duzina de fazani în parc, pescuira tot atâtia pastravi în râuri, luara masa într-un chiosc care dadea spre mare si li se servi ceaiul în biblioteca. A treia zi, pe înserate, zdrobit de oboseala unei vieti care parea pentru Monte-Cristo o jucarie, Albert dormea într-un jilt lânga fereastra, în timp ce contele întocmea cu arhitectul sau planul unei sere, când tropotul unui cal ce sfarâma pietrisul de pe drum îl sili pe tânar sa ridice capul; se uita pe fereastra si, cu o foarte neplacuta surpriza, îl vazu în curte pe valetul sau de care nu vrusese sa fie însotit pentru a nu-l incomoda pe Monte-Cristo. — Florentin aci? exclama el sarind din jilt; nu cumva mama o fi bolnava? Si dadu buzna spre usa camerei. Monte-Cristo îl urmari din ochi si-l vazu adresându-se valetului care, gâfâind înca, scoase din buzunar un pachetel pecetluit. Pachetelul cuprindea un ziar si o scrisoare. — De la cine-i scrisoarea? întreba Albert repede. — De la domnul Beauchamp, raspunse Florentin. — Te trimite Beauchamp? — Da, domnule. M-a chemat la el, mi-a dat banii trebuitori pentru calatorie, mi-a adus un cal de posta si m-a obligat sa-i fagaduiesc ca nu voi poposi pâna n-ajung la domnul: am facut drumul în cincisprezece ore. Albert desfacu scrisoarea, înfiorându-se: de la primele rânduri scoase un strigat, si apuca ziarul cu un tremur vadit. Deodata ochii i se întunecara, picioarele i se taiara si, gata sa cada, se sprijini de Florentin care întindea bratele sa-l sustina. — Bietul baiat! murmura Monte-Cristo cu glas asa de încet încât nici el nu-si auzi cuvintele de compatimire; e scris deci ca greseala parintilor sa cada asupra copiilor pâna la a treia si-a patra generatie. În vremea asta Albert îsi recapatase puterile si, continuând sa citeasca, îsi scutura parul muiat de sudoare; mototoli scrisoarea si ziarul: — Florentin, spuse el, calul dumitale e în stare sa faca drumul înapoi la Paris? — E un biet calut cotonog, de posta. — O, Doamne. Si cum era casa când ai plecat? — Destul de calma; înapoindu-ma însa de la domnul Beauchamp, am gasit-o pe doamna în lacrimi; ma chemase, vrând sa stie când va înapoiati. I-am spus atunci ca plec la dumneavoastra din partea domnului Beauchamp. A facut o miscare ca pentru a întinde bratul sa ma opreasca; dar, dupa un moment de gândire, a spus: "Da, du-te Florentin, si sa vina". — Da, mama, da, murmura Albert; vin, fii linistita, va fi vai de netrebnic... În primul rând însa, trebuie sa plec. Porni înapoi spre camera unde îl lasase pe Monte-Cristo. Cinci minute fusesera de ajuns pentru a opera o trista metamorfoza; iesise într-o stare de calm, se înapoia cu glasul alterat, cu chipul brazdat de îmbujorari febrile, cu ochi scânteietori sub pleoape încercanate si cu mersul sovaitor al unui om beat. — Conte, glasui, el, va multumesc pentru buna dumneavoastra ospitalitate de care as fi vrut sa ma bucur mai îndelung, dar trebuie sa ma întorc la Paris. — Cum? ce s-a întâmplat? — O mare nenorocire; îngaduiti-mi însa sa plec, e vorba de ceva cu mult mai pretios decât viata mea. Nici o întrebare, conte, va rog însa dati- mi un cal. — Caii mei sunt la dispozitia dumitale, viconte, spuse Monte-Cristo; ai sa te istovesti, însa, de oboseala gonind calare; ia o caleasca, un cupeu, o trasura. — Nu; ar dura prea mult, si apoi am nevoie de oboseala aceasta de care va temeti: îmi va face bine. Albert înainta câtiva pasi, învârtindu-se ca un om izbit de un glont, si cazu într-un scaun de lânga usa. Monte-Cristo nu vazu al doilea acces de slabiciune: se afla la fereastra si striga: — Ali! un cal pentru domnul de Morcerf! Repede, e urgent! Cuvintele îl readusera la viata pe Albert; se napusti din camera; contele îl urma. — Va multumesc, murmura tânarul aruncându-se în sa. Florentin, înapoiaza-te si dumneata cât mai repede. E vreun cuvânt de ordine ca sa mi se dea cai la statiile de schimb? — Nimic altceva decât sa-l predai pe cel cu care esti: se va pune saua imediat pe altul. Albert se pregatea sa-si faca vânt; se opri. — Poate ca plecarea mea o sa vi se para ciudata, nesabuita, spuse tânarul. Nu puteti întelege cum câteva rânduri scrise într-un ziar arunca pe cineva în deznadejde; ei bine, adauga el zvârlindu-i ziarul, cititi acestea numai dupa ce am sa plec, pentru ca sa nu ma vedeti rosind. Si, în timp ce contele ridica ziarul, el îsi înfunda pintenii care îi fusesera prinsi la cizme în burta calului, iar acesta uimit ca se gaseste un calaret care crede ca-i nevoie, cu el, de un astfel de stimulent, porni ca o sageata. Contele îl urmari din ochi pe tânar, cu un sentiment de compasiune infinita si abia dupa ce acesta disparu complet, abatându-si privirile asupra gazetei, citi urmatoarele: "Ofiterul francez din serviciul lui Ali, pasa din Ianina, despre care vorbea acum trei saptamâni ziarul Impartialul, si care nu numai ca a predat castelele din Ianina, dar l-a vândut si pe binefacatorul sau turcilor, se numea într-adevar, pe atunci Fernand, asa cum a spus onorabilul nostru confrate; între timp, însa, el a adaugat numelui sau de botez un titlu de noblete si un nume de domeniu. Se numeste astazi domnul conte de Morcerf si face parte din Camera Pairilor". Asadar, secretul cumplit, pe care Beauchamp îl îngropase cu atâta generozitate, reaparea ca o fantoma înarmata si un alt ziar, informat cu cruzime, publicase a treia zi dupa plecarea lui Albert în Normandia cele câteva rânduri care fusesera cât pe aci sa ia mintea nefericitului tânar. XII JUDECATA La opt dimineata, Albert cazu la Beauchamp ca un trasnet. Deoarece valetul era prevenit, îl introduse pe Morcerf în camera stapânului care intrase în baie. — Ei, ce e? îl întreba Albert. — Bietul meu prieten, raspunse Beauchamp, te asteptam. — Iata-ma. Nu-ti voi spune, Beauchamp, cât de loial si de bun te cred ca sa-mi închipui ca ai pomenit despre chestiunea aceea cuiva; nu, dragul meu. De altminteri, mesajul pe care mi l-ai trimis e pentru mine chezasia afectiunii dumitale. Asadar, sa nu pierdem timpul cu introduceri: ai vreo idee din partea cui vine lovitura? — Îti voi spune în doua cuvinte, numaidecât. — Da, dar mai înainte, dragul meu, povesteste-mi în toate amanuntele istoria netrebnicei tradari. Si Beauchamp istorisi tânarului, zdrobit de rusine si de durere, faptele pe care le vom repeta în toata simplitatea lor. În dimineata de alaltaieri articolul aparuse într-alt ziar decât Impartialul si — ceea ce dadea mai multa gravitate afacerii — într-un ziar despre care se spunea ca apartine guvernului. Beauchamp dejuna, când nota i-a sarit în ochi; a trimis îndata dupa o cabrioleta si, fara sa termine prânzul, a alergat la ziar. Desi profesând sentimente politice cu totul opuse acelora ale conducatorului gazetei acuzatoare, Beauchamp era — asa cum se întâmpla câteodata, ba chiar deseori — prieten intim cu el. Când ajunse la el, directorul tinea în mâna ziarul sau si parea cufundat într-un articol cu privire la trestia de zahar. — Dragul meu, spuse Beauchamp, deoarece tocmai esti cu gazeta în mâna, n-am nevoie sa-ti spun ce ma aduce. — Nu cumva esti partizanul trestiei de zahar? întreba conducatorul ziarului guvernamental. — Nu, raspunse Beauchamp, sunt absolut strain de chestie; de aceea vin pentru altceva. — Pentru ce vii? — Pentru articolul Morcerf. — Aha: nu-i asa ca chestia e curioasa? — Asa de curioasa încât risti un proces foarte neplacut de calomnie. — Câtusi de putin; o data cu nota am primit toate piesele doveditoare si suntem perfect convinsi ca domnul de Morcerf va fi cuminte; de altminteri, facem un serviciu tarii denuntându-i pe ticalosii nevrednici de onoarea ce li s-a acordat. Beauchamp ramase uluit. — Dar cine v-a informai asa de bine? întreba el; caci ziarul meu, care daduse alarma, a fost silit sa se abtina, din lipsa de dovezi, si totusi noi suntem mai interesati decât voi sa-l demascam pe domnul de Morcerf, deoarece e pair de Franta, iar noi facem opozitie. — O, Doamne, foarte simplu; nu am alergat dupa scandal, a venit scandalul la noi. A sosit ieri un om din Ianina, aducând formidabilul dosar si, deoarece sovaiam sa dam curs acuzarii, ne-a anuntat ca, în caz de refuz, articolul va apare într-alt ziar. Beauchamp, dumneata stii ce înseamna o stire importanta; n-am vrut s-o pierdem. Acum lovitura a pornit; e grozava si va rasuna pâna la capatul Europei. Beauchamp întelese ca nu-i mai ramânea de facut decât sa-si plece capul si iesi deznadajduit pentru a trimite un curier la Morcerf. Ceea ce însa el n-a putut sa-i scrie lui Albert, caci lucrurile pe care le vom povesti se întâmplasera dupa plecarea curierului, e ca, în ziua aceea, în Camera Pairilor s-a manifestat, în grupurile de obicei asa de calme ale înaltei adunari, o mare agitatie. Fiecare sosise înainte de vreme si discuta sinistrul eveniment care va retine atentia publica, fixând-o asupra unuia dintre cei mai cunoscuti membri ai ilustrului corp. Unii citeau cu glas încet articolul, altii faceau comentarii si schimbau amintiri care precizau si mai bine faptele. Contele de Morcerf nu era iubit de colegi. Ca toti parvenitii fusese nevoit, pentru a se mentine în rang, sa profeseze un exces de trufie. Marile aristocratii râdeau de el; talentele îl repudiau; gloriile pure îl dispretuiau instinctiv. Contele ajunsese în situatia neplacuta a victimei ispasitoare. Aratat de degetul Domnului pentru sacrificiu, fiecare se pregatea sa-l huiduiasca. Numai contele de Morcerf nu stia nimic. Nu primea ziarul unde se gasea stirea defaimatoare, si îsi petrecuse dimineata scriind scrisori si încercând un cal. Veni deci la ora obisnuita, cu capul sus, cu ochii semeti, cu mersul sfidator, coborî din trasura, strabatu coridoarele si intra în sala fara sa remarce ezitarile usierilor si jumatatile de salut ale colegilor. Când Morcerf a intrat, sedinta era deschisa de mai bine de o jumatate de ora. Nestiutor, precum am spus, de tot ce se întâmplase, contele nu arata nimic schimbat în aerul si în mersul sau, acestea parura tuturora mai trufase decât de obicei, iar prezenta lui în aceasta împrejurare facu o impresie asa de agresiva adunarii, orgolioasa de onoarea ei, încât toti vazura o necuviinta, mai mult, o sfidare, câtiva o insulta. Era vadit ca întreaga Camera ardea de nerabdare sa aduca în discutie cazul. Gazeta acuzatoare se afla în mâinile tuturora; ca de obicei însa, fiecare ezita sa-si asume raspunderea atacului. În sfârsit, unul dintre onorabilii nobili, dusman fatis al contelui de Morcerf, urca la tribuna cu o solemnitate care anunta ca momentul asteptat sosise. Se asternu o tacere înspaimântatoare; numai Morcerf nu stia cauza atentiei profunde ce se acorda, de data aceasta, unui orator care nu era ascultat cu atâta bunavointa. Contele trecu linistit peste introducerea prin care oratorul anunta ca va vorbi despre un lucru asa de grav, asa de vital pentru Camera, încât reclama atentia colegilor. De la primele cuvinte despre Ianina si colonelul Fernand, contele de Morcerf se îngalbeni asa de groaznic încât un fior strabatu întreaga adunare ale carei priviri se îndreptau spre el. Ranile morale au particularitatea ca se ascund, dar nu se închid; totdeauna dureroase, totdeauna gata sa sângereze când le atingi, ele ramân vii si deschise în inima. Dupa citirea articolului, în mijlocul aceleiasi linisti tulburata de o rumoare ce înceta îndata când oratorul paru dispus sa ia din nou cuvântul, acuzatorul înfatisa scrupulul sau si preciza cât de anevoioasa îi era sarcina; pretindea ca apara, provocând o discutie cu privire la chestiuni personale, arzatoare întotdeauna, onoarea domnului de Morcerf, si a întregii Camere. În sfârsit, încheie cerând ordonarea unei anchete, cât mai repede, pentru a narui calomnia mai înainte ca ea sa aiba timp sa se întinda, si pentru a-l repune pe domnul de Morcerf, razbunându-l, în situatia pe care opinia publica i-o crease de multa vreme. Morcerf era asa de coplesit, asa de tremurând în fata imensei si neasteptatei catastrofe, încât abia putu sa îngâne câteva cuvinte, privindu-si cu ochi buimaci confratii. Timiditatea aceasta care, de altminteri, putea sa tina tot asa de bine de uimirea nevinovatului ca si de rusinea culpabilului, îi aduse câteva simpatii. Oamenii cu adevarat generosi sunt totdeauna gata sa devina compatimitori atunci când nenorocirea dusmanului depaseste limitele urii lor. Prezidentul puse ancheta la vot; se vota pentru ea. Contele fu întrebat cât timp îi trebuie pentru a-si pregati apararea. Lui Morcerf îi revenise curajul din momentul când simti ca a supravietuit groaznicei lovituri. — Domnilor pairi, raspunse el, nu cu timpul se respinge un atac de natura aceluia pe care îl îndreapta, în momentul acesta, în contra mea, vrajmasi necunoscuti, ramasi în umbra obscuritatii lor; ci pe data, printr-o lovitura de trasnet se impune sa raspund fulgerului care m-a orbit o clipa; de ce nu-mi este dat ca, în locul unei atari aparari, sa-mi vars sângele pentru a dovedi colegilor mei ca sunt vrednic de ei? Cuvintele facura o impresie favorabila pentru acuzat. — Cer deci, spuse el, ca ancheta sa aiba loc cât mai curând posibil, si voi furniza Camerei toate piesele necesare. — Ce zi fixati? întreba prezidentul. — Ma pun chiar de astazi la dispozitia Camerei, raspunse contele. Prezidentul misca clopotelul. — Camera este de acord ca ancheta sa aiba loc chiar astazi? întreba el. — Da! raspunse unanim adunarea. Se numi o comisie de doisprezece membri pentru examinarea pieselor furnizate de Morcerf. Ora primei sedinte fu fixata pentru orele opt seara, în birourile Camerei. Oricât de multe sedinte vor trebui sa se tina, ele vor avea loc la aceeasi ora si în acelasi loc. Dupa luarea acestei hotarâri, Morcerf ceru permisiunea de a se retrage; avea de cercetat piesele adunate de multa vreme de el, pentru a face fata furtunii. Caracteru-i viclean si neînduplecat o prevazuse. Beauchamp istorisi tânarului toate lucrurile pe care le-am spus si noi: atât numai ca istorisirea lui a avut, în comparatie cu a noastra, avantajul însufletirii lucrurilor vii asupra racelii lucrurilor moarte. Albert îl asculta, înfiorat de speranta, de mânie, de rusine; caci, prin destainuirea lui Beauchamp, stia ca parintele sau e vinovat, si se întreba cum va izbuti — vinovat fiind — sa-si dovedeasca inocenta. Când ajunse în punctul unde ne aflam noi, Beauchamp se opri. — Pe urma? întreba Albert. — Pe urma? repeta Beauchamp. — Da. — Dragul meu, cuvintele acestea ma pun într-o situatie oribila. Vrei sa stii urmarea? — Trebuie s-o stiu cu orice pret, prietene, si prefer s-o cunosc din gura dumitale decât dintr-a altuia. — Ei bine, înarmeaza-te cu curaj, Albert! relua Beauchamp; niciodata n-ai avut mai multa nevoie de el. Albert îsi trecu o mâna pe frunte pentru a se încredinta de propria-i tarie, asa cum un om care se pregateste sa-si apere viata, încearca platosa si îndoaie lama sabiei. Se simti tare, caci confunda febra cu energia. — Spune! glasui el. — Veni seara, continua Beauchamp. Tot Parisul era în asteptarea evenimentului. Multi sustineau ca era de ajuns ca parintele dumitale sa se arate, pentru a narui acuzarea; multi, de asemeni, spuneau ca nu se va prezenta; unii asigurau ca l-au vazut plecând la Bruxelles, iar câtiva mersera la politie sa întrebe daca este adevarat, precum se spunea, ca si-a scos pasapoartele. Îti voi marturisi ca am facut tot ce mi-a stat în putinta, continua Beauchamp, sa obtin de la unul din membrii comisiunii, un tânar pair, prieten al meu, favoarea de a fi introdus într-o tribuna. La orele sapte el veni sa ma ia si, mai înainte ca vreo alta persoana sa fi sosit, ma recomanda unui usier, iar acestea ma zavorî într-un fel de loja. Eram mascat de o coloana si pierdut într-un întuneric complet; puteam nadajdui ca am sa vad si am sa aud, de la un capat la altul, cumplita scena care urma sa se desfasoare. La orele opt fix toata lumea sosise. Domnul de Morcerf intra la ultima bataie a orologiului. Tinea în mâna câteva hârtii si parea calm; împotriva obiceiului sau, mersul îi era firesc, atitudinea controlata si severa; si, conform deprinderii fostilor militari, haina îi era încheiata de sus pâna jos. Prezenta sa produse cel mai bun efect: comisia nu era câtusi de putin rauvoitoare, iar câtiva membri venira la conte si-i dadura mâna. Albert simti ca inima i se frângea auzind toate aceste amanunte, si totusi, în durerea sa, se strecura un simtamânt de recunostinta. Ar fi vrut sa-i poata îmbratisa pe oamenii care aratasera parintelui sau semnul acesta de stima, într-o împrejurare asa de grea. În momentul acesta intra un usier si înmâna presedintelui o scrisoare. "Aveti cuvântul, domnule de Morcerf", spuse presedintele, dezlipind scrisoarea. Contele îsi începu apologia, si îti afirm, Albert — continua Beauchamp — ca a fost de o elocventa si de o abilitate extraordinara. Produse piese care dovedeau ca vizirul din Ianina îl cinstise pâna în ultimul ceas cu toata încrederea sa, deoarece îi daduse misiunea unor tratative pe viata si pe moarte cu împaratul. Arata inelul, semn de comanda, si cu care Ali-Pasa îsi pecetluia de obicei scrisorile, inel pe care acesta i-l daduse pentru ca, la întoarcere, indiferent daca era zi sau noapte, si daca s-ar fi gasit în harem, sa poata razbi pâna la el. Din nefericire, spuse domnul de Morcerf, tratativele esuara, iar când a venit sa-si apere binefacatorul, acesta era mort. Dar, glasui contele, Ali-Pasa îi arata atât de multa încredere încât, murind, îi încredintase metresa favorita si fiica. Albert tresari caci, pe masura ce Beauchamp vorbea, întreaga poveste a Haydéei revenea în cugetul tânarului si îsi reamintea ce spusese frumoasa grecoaica despre mesaj, despre inel si despre chipul cum a fost vânduta si dusa în sclavie. — Si ce efect a produs discursul contelui? întreba cu încordare Albert. — Marturisesc ca m-a miscat si ca, o data cu mine, a miscat întreaga comisiune, spuse Beauchamp. Între timp presedintele îsi zvârli cu neglijenta ochii asupra scrisorii ce i se adusese; dar, de la primele rânduri, atentia sa se trezi; o citi, o reciti si, fixându-si ochii asupra domnului de Morcerf, spuse: — Domnule conte, ne-ati spus ca vizirul din Ianina v-a încredintat pe femeia si pe fiica lui? — Da, domnule, raspunse Morcerf, dar si aci ca si în celelalte împrejurari nenorocirea ma urmarea. Când m-am înapoiat, Vasiliki si fiica ei, Haydée, disparusera. — Le cunosteati? — Intimitatea mea cu pasa si încrederea suprema pe care o avea în fidelitatea mea, îmi îngaduisera sa le vad de mai bine de douazeci de ori. — Aveti vreo idee despre ce au devenit? — Da, domnule. Am auzit ca sucombasera din cauza mâhnirii si poate a mizeriei. Nu eram bogat, viata mea trecea prin mari primejdii, astfel ca, spre marele meu regret, n-am putut sa le caut. Presedintele îsi încrunta în mod imperceptibil sprâncenele. — Domnilor, spuse el, ati auzit si ati urmarit pe domnul conte de Morcerf în explicatiile sale. Domnule conte, puteti sa ne furnizati vreun martor în sprijinul relatarii dumneavoastra? — O, nu, domnule! raspunse contele; toti cei care îl înconjurau pe vizir, si care m-au cunoscut la curtea lui, sunt sau morti, sau împrastiati; singur eu, dintre compatriotii mei — cel putin asa cred — am supravietuit groaznicului razboi; nu am decât scrisori de la Ali-Tebelin si le-am pus sub ochii dumneavoastra; nu am decât inelul, garantia vointei sale, si vi-l arat; am în sfârsit, dovada cea mai convingatoare, pe care o pot furniza, adica dupa un atac anonim: absenta oricarei marturii împotriva cuvântului meu de om cinstit si neprihanirea întregii mele vieti militare. Un murmur de aprobare se auzi în rândurile adunarii; în momentul acela, Albert, daca nu survenea nici un incident, cauza parintelui dumitale era câstigata. Nu mai ramânea decât sa se mearga la vot, când presedintele lua cuvântul. — Domnilor — spuse el — si dumneavoastra, domnule conte, nu va veti supara, îmi închipui, daca veti auzi un martor foarte important, dupa câte asigura, si care s-a înfatisat singur: nu ne îndoim, dupa cele ce ne-a spus contele, ca martorul acesta va putea dovedi perfecta nevinovatie a colegului nostru. Iata scrisoarea pe care am primit-o în aceasta privinta; doriti sa va fie citita, sau hotarâti sa trecem peste ea si sa nu ne oprim la acest incident? Domnul de Morcerf pali si-si crispa mâinile pe hârtiile pe care le tinea, si care fosnira între degetele sale. Raspunsul comisiunii fu pentru lectura: contele statea pe gânduri, neavând de formulat nici o parere. Presedintele citi, în consecinta, urmatoarea scrisoare: "Domnule presedinte, Pot sa furnizez comisiunii de ancheta, însarcinata sa examineze conduita domnului locotenent general conte de Morcerf, în Epir si în Macedonia, informatiile cele mai pozitive". Presedintele facu o scurta pauza. Contele de Morcerf se îngalbeni, presedintele îi cerceta pe auditori cu privirea. — Continuati! strigara din toate partile. Presedintele relua: "Eram la fata locului, când Ali Pasa a murit; am asistat la ultimele lui clipe; stiu ce au devenit Vasiliki si Haydée; stau la dispozitia comisiunii, ba chiar cer onoarea de a fi ascultata; voi fi în vestibulul Camerei în momentul când vi se va înmâna biletul acesta". — Si cine e martorul sau, mai bine zis, dusmanul acesta? întreba contele cu un glas în care se remarca lesne o profunda alterare. — Vom afla, domnule, raspunse presedintele. Comisiunea e de parere sa asculte acest martor? — Da, da! spusera în acelasi timp toate glasurile. Usierul fu chemat. — Usier, întreba presedintele, asteapta cineva în vestibul? — Da, domnule presedinte. — Cine e? — O femeie însotita de un servitor. Toti se privira. — Sa intre femeia, glasui presedintele. Usierul reaparu peste cinci minute; toti ochii erau fixati asupra usii si eu însumi, spuse Beauchamp, împartaseam asteptarea si încordarea tuturora. În urma usierului venea o femeie învaluita într-un voal mare care o ascundea cu totul. Se ghicea, dupa formele tradate de voal si dupa parfumurile care se desprindeau, prezenta unei femei tinere si elegante, însa atâta tot. Presedintele o ruga pe necunoscuta sa-si dea voalul la o parte si se putu vedea atunci ca femeia era îmbracata greceste; în afara de asta era de o frumusete suprema. — Aha, spuse Morcerf, era ea! — Cum, ea? — Da, Haydée. — Cine ti-a spus? — Banuiesc. Dar urmeaza, Beauchamp, te rog; vezi ca sunt calm si tare. Si, cu toate acestea, ne apropiem desigur de deznodamânt. — Domnul de Morcerf, continua Beauchamp, o privea pe femeie cu uimire si spaima. Pentru el viata sau moartea aveau sa iasa din gura aceea încântatoare. Pentru toti ceilalti aventura era asa de ciudata si de plina de curiozitate, încât salvarea sau pierzania domnului de Morcerf nu mai intrau decât ca un element secundar. Presedintele oferi cu mâna un scaun tinerei femei; ea însa facu un semn din cap ca va sta în picioare. Contele recazuse în jilt si era vadit ca picioarele refuzau sa-l mai tina. — Doamna, spuse presedintele, ati scris comisiunii pentru a-i da informatii asupra afacerii din Ianina, ba ati declarat ca ati fost martora oculara a evenimentelor. — Am fost într-adevar, raspunse necunoscuta cu glas plin de o tristete fermecatoare, vibrând de acea sonoritate particulara glasurilor orientale. — Cu toate acestea, relua presedintele, îngaduiti-mi sa va spun ca erati foarte tânara pe atunci. — Aveam patru ani; deoarece însa evenimentele prezentau pentru mine o însemnatate suprema, nici un amanunt nu a iesit din mintea mea, nici o particularitate n-a scapat memoriei mele. — Dar ce însemnatate aveau pentru dumneavoastra evenimentele acestea, si cine sunteti pentru ca marea catastrofa sa fi produs asupra dumneavoastra o impresie asa de profunda? — Era vorba de viata sau de moartea parintelui meu, raspunse fata; ma numesc Haydée, fiica lui Ali-Tebelin, pasa din Ianina, si a lui Vasiliki, sotia lui adorata. Îmbujorarea, modesta si mândra totodata, care împurpura obrajii tinerei femei, focul din privirea ei si maretia destainuirii produsera asupra adunarii o impresie de negrait. Contele n-ar fi fost mai zdrobit daca trasnetul, cazând, ar fi deschis o prapastie la picioarele lui. — Doamna, glasui presedintele dupa ce se înclina cu respect, permiteti- mi o simpla întrebare, care nu înseamna o îndoiala, iar întrebarea aceasta va fi ultima: puteti justifica autenticitatea afirmatiilor dumneavoastra? — Pot, domnule, spuse Haydée scotând de sub voal o punga de atlas parfumat, caci iata actul meu de nastere întocmit de parintele meu si semnat de ofiterii lui principali; o data cu actul de nastere, iata actul meu de botez, deoarece parintele meu consimtise sa fiu crescuta în religia mamei, act pe care marele primat din Macedonia si Epir l-a învestit cu sigiliul sau; iata în sfârsit (si acesta e cel mai important, fara îndoiala) actul prin care eu si mama am fost vândute negustorului armean El-Kobbir de ofiterul francez care, în infama lui târguiala cu Poarta, îsi rezervase ca parte de prada pe fiica si pe femeia binefacatorului sau, vânzându-le pentru suma de o mie de pungi, adica aproximativ pentru patru sute de mii de franci. O paloare verzuie napadi obrajii contelui de Morcerf si ochii sai se injectara de sânge la rostirea cumplitelor învinuiri pe care adunarea le primi cu o tacere lugubra. Tot calma, dar mult mai amenintatoare în calmul ei decât alta cuprinsa de mânie, Haydée întinse presedintelui actul de vânzare redactat în limba araba. Deoarece se banuise ca unele piese produse au sa fie redactate în araba, în greaca, sau în turca, interpretul Camerei fusese prevenit: îl chemara. Unul dintre nobilii pairi, caruia limba araba învatata în decursul sublimei campanii din Egipt îi era familiara, urmari lectura pe care traducatorul o facu cu glas tare: "Eu, El-Kobbir, negustor de sclave si furnizor al Înaltimii sale, recunosc ca am primit, pentru a preda sublimului împarat, de la seniorul francez conte de Monte-Cristo, un smaragd pretuit la doua mii de pungi ca pret pentru o tânara sclava, crestina, în vârsta de 11 ani, cu numele Haydée, fiica necunoscuta a defunctului senior Ali-Tebelin, pasa din Ianina, si a Vasilikai, favorita lui; care mi-a fost vânduta acum sapte ani, o data cu mama ei, moarta când a sosit la Constantinopol, de un colonel francez din serviciul vizirului Ali-Tebelin, cu numele de Fernand Mondego. Sus-zisa vânzare mi-a fost facuta pentru Înaltimea sa, de la care aveam mandat, în schimbul sumei de o mie de pungi. Facut la Constantinopol, cu învoirea Înaltimii sale, în anul 1247 al Hegirei. Semnat: El Kobbir. Pentru a-i da toata crezarea si toata autenticitatea, prezentul act va fi învestit cu sigiliul imperial, pe care vânzatorul se obliga sa-l puna". Lânga semnatura negustorului se vedea, într-adevar, sigiliul sublimului împarat. Lecturii si vederii îi urma o liniste cumplita; contele nu mai avea decât privirea, si privirea aceasta, atintita aproape fara voie asupra lui Haydée, parea de foc si sânge. — Doamna, întreba presedintele, n-am putea sa-l interogam pe contele de Monte-Cristo, care se gaseste la Paris, în apropierea dumneavoastra, dupa câte îmi pare? — Domnule, raspunse Haydée, contele de Monte-Cristo, al doilea parinte al meu, e de trei zile în Normandia. — În cazul acesta, doamna, întreba presedintele, cineva v-a sfatuit sa faceti acest demers pentru care curtea va multumeste si care, de altminteri, este foarte firesc, având în vedere nasterea si nenorocirile dumneavoastra? — Domnule, raspunse Haydée, demersul mi-a fost recomandat de respectul si de durerea mea. Desi crestina — Dumnezeu sa ma ierte — m-am gândit totdeauna sa-l razbun pe ilustrul meu parinte. Când am pus piciorul în Franta, când am aflat ca tradatorul locuia la Paris, ochii si urechile mele au ramas neîncetat deschise. Traiesc retrasa în casa nobilului meu protector, dar traiesc astfel pentru ca mi-e draga umbra si tacerea care îmi permit sa traiesc în gândul si în reculegerea mea. Dar domnul conte de Monte-Cristo ma înconjoara cu îngrijiri parintesti si nimic din ce formeaza viata lui nu-mi e strain; nu accept, însa, decât zgomotul departat. Astfel citesc toate ziarele, asa cum mi se trimit toate albumele, cum primesc toate melodiile; si urmarind, fara sa ma amestec într-însa, viata altora, am stiut ce se petrecuse astazi dimineata la Camera Pairilor, si ce urma sa se petreaca asta-seara... Atunci am scris. — Prin urmare, întreba presedintele, domnul conte de Monte-Cristo nu are nici un rol în interventia dumneavoastra? — Nu stie nimic despre ea, domnule, iar eu nu am decât o teama: ca o va dezaproba când are sa o afle; cu toate acestea, continua fata înaltând o privire înflacarata, pentru mine este o zi frumoasa aceasta când gasesc, în sfârsit, prilejul de a-mi razbuna parintele. În lot timpul acesta contele nu rostise o vorba; colegii îl priveau si deplângeau, desigur, situatia sfarâmata de suflul parfumat al unei femei; nenorocirea se zugravea putin câte putin în trasaturi sinistre pe chipul lui. — Domnule de Morcerf, glasui presedintele, recunoasteti în doamna pe fiica lui Ali-Tebelin, pasa din Ianina? — Nu, spuse Morcerf, facând o sfortare sa se ridice, si e o urzeala a dusmanilor mei. Haydée, care statea cu ochii atintiti spre usa, ca si cum astepta pe cineva, se întoarse deodata si, vazându-l pe conte în picioare, scoase un strigat cumplit: — Nu ma recunosti? exclama ea; ei bine, din fericire eu te recunosc. Esti Fernand Mondego, ofiterul francez care instruia trupele nobilului meu parinte. Tu ai predat castelele din Ianina! Tu, trimis de el la Constantinopol, sa tratezi direct cu împaratul, viata sau moartea binefacatorului tau, ai venit cu un firman fals care acorda gratia întreaga! Cu firmanul acesta ai obtinut inelul pasei, gratie caruia Selim, paznicul focului, urma sa se supuna! Tu l-ai înjunghiat pe Selim! Tu ne-ai vândut, pe mama si pe mine negustorului El-Kobbir. Asasinule! asasinule! asasinule! ai înca pe frunte sângele stapânului tau! Priviti! Cuvintele fusesera rostite cu atâta elan de adevar încât toti ochii se întoarsera spre fruntea contelui si el însusi duse mâna la frunte ca si cum ar fi simtit, cald înca, sângele lui Ali. — Recunoasteti în chip pozitiv ca domnul de Morcerf e una si aceeasi persoana cu ofiterul Fernand Mondego? — Daca îl recunosc? exclama Haydée. O, mama, tu mi-ai spus: "Erai libera, aveai un parinte pe care îl iubeai, erai sortita sa fii ca o regina. Priveste- l bine pe omul acesta, el te-a facut sclava, el a ridicat în vârful unei suliti capul parintelui tau, el ne-a vândut, el ne-a predat! Priveste-i bine mâna dreapta, aceea cu o cicatrice mare; daca i-ai uita chipul, îl vei recunoaste dupa mâna în care au cazut, una dupa alta, piesele de aur ale negustorului El-Kobbir". Daca îl recunosc? Sa spuna el acum daca nu ma recunoaste. Fiecare cuvânt cadea ca un cutit asupra lui Morcerf si reteza câte o bucata din energia lui; la ultimele cuvinte el îsi ascunse repede la piept, fara sa vrea, mâna mutilata într-adevar de-o rana, si cazu în jilt, prabusit într-o deznadejde posomorâta. Scena învârtejise spiritele adunarii, asa cum frunzele, desprinse din trunchi, gonesc purtate de vântul puternic de la Nord. — Domnule conte de Morcerf, spuse presedintele, nu va lasati abatut; raspundeti: justitia curtii e suprema si egala pentru toti, ca aceea a lui Dumnezeu; nu va va lasa zdrobit de dusmani fara sa va dea putinta de a-i combate. Vreti o noua ancheta? vreti sa ordon ca doi membri ai Camerei sa faca o calatorie la Ianina? Vorbiti! Morcerf nu raspunse nimic. Atunci toti membrii comisiei se privira parca înfricosati. Caracterul energic si violent al contelui era cunoscut. Numai o cumplita naucire putea sa anihileze împotrivirea acestui om: se putea banui, în sfârsit, ca tacerii care semana cu somnul, îi va urma o trezire care va semana trasnetului. — Ei bine, ce hotarâti? îl întreba presedintele. — Nimic! spuse contele cu glas înabusit, ridicându-se. — Asadar, fiica lui Ali-Tebelin a spus adevarul? Ea a fost, într-adevar, martora cumplita careia culpabilul nu îndrazneste niciodata sa-i raspunda: nu? Ati savârsit într-adevar toate faptele de care va acuza? Contele arunca în juru-i o privire a carei expresie deznadajduita ar fi miscat inima tigrilor, dar care nu putea sa-i dezarmeze pe judecatori; apoi îsi înalta ochii spre bolta si îi coborî îndata, ca si cum s-ar fi temut ca, prin bolta deschisa, va scânteia cel de al doilea tribunal ce se numeste cer, si celalalt judecator care se numeste Dumnezeu. Atunci, cu o miscare brusca, îsi smulse nasturii hainei închise, care îl înabusea, si iesi din sala ca nauc; o clipa pasii sai rasunara lugubru sub bolta sonora, apoi huruitul trasurii care îl ducea în galop zdruncina porticul edificiului florentin. — Domnilor, întreba presedintele dupa ce linistea se restabili, domnul conte de Morcerf e într-adevar vinovat de felonie, tradare si josnicie? — Da! raspunsera într-un glas, unanim, toti membrii comisiei de ancheta. Haydée statuse pâna la sfârsitul sedintei. Auzi sentinta data contelui, fara ca o trasatura a figurii sale sa exprime bucurie sau mila. Atunci, acoperindu-si din nou chipul, saluta cu demnitate pe consilieri si iesi cu pasul acela cu care Virgiliu spunea ca merg zeitele. XIII PROVOCAREA — Atunci, continua Beauchamp, am profitat de tacerea si de întunericul salii pentru a iesi fara sa fiu vazut. Usierul care ma introdusese ma astepta la usa. Ma conduse prin coridoare pâna la o portita care dadea în strada Vaugirard. Iesii cu sufletul zdrobit si totodata încântat — iarta-mi expresia, Albert — zdrobit pentru dumneata, încântat de nobletea fetei care urmarea razbunarea paterna. Da, îti jur, Albert, de oriunde ar veni revelatia — chiar daca ea vine de la un dusman — dusmanul acesta nu e decât omul Providentei. Albert îsi tinea capul în palme; îsi înalta chipul împurpurat de rusine si scaldat în lacrimi, si apucând bratul lui Beauchamp: — Prietene, îi spuse el, viata mea e sfârsita: îmi ramâne, nu sa spun ca dumneata ca Providenta mi-a dat lovitura, dar sa-l caut pe omul care ma urmareste cu vrajmasia lui; apoi, dupa ce îl voi cunoaste, îl voi ucide sau ma va ucide el; ma bizui pe prietenia dumitale ca sa ma ajuti, Beauchamp, daca nu cumva dispretul a ucis-o. — Dispretul, dragul meu? întrucât te atinge nenorocirea? Nu, slava Domnului, nu mai suntem pe vremea când o prejudecata nedreapta îi facea pe fii raspunzatori de faptele parintilor. Treceti toata viata în revista, Albert: ea dateaza de ieri — este drept — dar niciodata aurora unei zile frumoase nu a fost mai pura decât rasaritul dumitale. Nu, Albert, crede-ma, esti tânar, esti bogat, paraseste Franta: totul se uita repede în acest mare Babilon cu existenta agitata si cu gusturi schimbatoare; vei reveni peste trei sau patru ani, te vei însura cu vreo printesa rusa, si nimeni nu se va mai gândi la ce a fost ieri; cu atât mai mult la ce s-a întâmplat acum saisprezece ani. — Îti multumesc, dragul meu Beauchamp, îti multumesc pentru intentia admirabila care îti dicteaza cuvintele, dar asta nu se poate; ti-am spus dorinta mea, si acum, daca trebuie, voi schimba cuvântul dorinta în acela de vointa. Înteleg ca, interesat cum sunt în afacere, nu pot vedea lucrurile din punctul de vedere al dumitale. Ceea ce dumitale ti se pare ca vine dintr-o sursa cereasca, mie mi se pare ca vine dintr-o sursa mai putin pura. Providenta mi se pare ca este, îti marturisesc, straina de toate acestea, si este un noroc, caci în locul mesagerului invizibil si impalpabil al rasplatirilor si al pedepselor ceresti, voi gasi o fiinta palpabila si vizibila împotriva careia ma voi razbuna — o, îti jur — pentru tot ce sufar de o luna de zile. Acum, îti repet, Beauchamp, tin sa reintru în viata umana si materiala, iar daca mai esti, precum spui, prietenul meu, ajuta-ma sa descopar mâna care a dat lovitura. — Bine, fie! spuse Beauchamp; daca tii cu orice pret sa cobor pe pamânt, voi coborî. Daca tii sa pornesti în cautarea unui dusman, voi porni si eu cu dumneata. Si-l voi gasi caci onoarea mea e aproape la fel de interesata ca si a dumitale în a-l descoperi. — Beauchamp, întelegi, e nevoie sa începem pe data fara întârziere investigatiile. Fiecare minut de întârziere pentru mine e o eternitate; denuntatorul nu-i înca pedepsit. Nadajduieste poate ca nu va fi; si, pe onoarea mea, daca nutreste speranta aceasta se însala. — Asculta-ma, Morcerf. — Beauchamp, vad ca stii ceva; îmi redai viata. — Nu spun ca e o realitate, Albert, dar e cel putin o lumina în noapte; poate ca, urmarind lumina aceasta, ne va duce la tinta. — Spune-mi. Ard de nerabdare, precum vezi. — Uite, îti voi povesti ce n-am vrut sa-ti spun când m-am înapoiat din Ianina. — Vorbeste. — Iata ce s-a petrecut, Albert; m-am dus, fireste, la cel dintâi bancher din oras, ca sa iau informatii; de la primul cuvânt pe care l-am spus în legatura cu cazul, mai înainte de a rosti numele parintelui dumitale, a spus: — A, foarte bine, ghicesc ce va aduce! — Cum si de ce? — Pentru ca abia acum cincisprezece zile am fost întrebat în aceeasi privinta. — De cine? — De un bancher din Paris, corespondentul meu. — Cum îl cheama? — Domnul Danglars. — El? exclama Albert; într-adevar el îl urmareste de multa vreme pe bietul meu parinte, cu ura lui invidioasa; el, omul asa-zis popular, care nu poate ierta contelui de Morcerf ca e pair de Franta. Si uite, ruptura aceea nemotivata a casatoriei; da, el e! — Informeaza-te, Albert (dar nu te aprinde dinainte) informeaza-te, îti spun, iar daca lucrul este adevarat... — O, da, daca lucrul este adevarat, îmi va plati pentru lot ce am suferit! exclama tânarul. — Ia seama, Morcerf, e un om batrân. — Voi avea menajamente pentru vârsta lui asa cum a avut si el pentru onoarea familiei mele; daca îi purta pica parintelui meu, de ce nu îl lovea pe parintele meu? O, nu! i-a fost frica sa se gaseasca în fata unui barbat. — Albert, nu te condamn, nu fac decât sa te retin; Albert, procedeaza cu prudenta. — O, sa nu-ti fie frica; de altminteri ma vei însoti, Beauchamp, caci chestiunile solemne trebuiesc tratate de fata cu martori. Pâna deseara, daca domnul Danglars e vinovat, domnul Danglars nu va mai trai, sau voi muri eu. Beauchamp, vreau sa fac onoarei mele funeralii frumoase. — Când atari hotarâri sunt luate, ele trebuiesc puse în aplicare imediat, Albert. Vrei sa mergem la domnul Danglars? Haidem! Trimisera dupa o cabrioleta de piata. Când intrara în palatul bancherului, zarira faetonul si pe servitorul domnului Andrea la poarta. — Bun, toate sunt în ordine, spuse Albert cu voce mohorâta. Daca domnul Danglars nu vrea sa se bata cu mine, îi voi ucide ginerele. Un Cavalcanti e dator sa se bata. Tânarul fu anuntat bancherului care, auzind de numele lui Albert si stiind ce se petrecuse în ajun, dadu ordin sa se încuie usa. Era însa prea târziu. Albert venise în urma lacheului; auzi ordinul, forta usa si patrunse urmat de Beauchamp în cabinetul bancherului. — Domnule, exclama acesta, nu mai e omul liber sa primeasca la el pe cine vrea sau pe cine nu vrea? Cred ca uitati regulile politetii. — Nu, domnule, spuse cu raceala Albert; sunt împrejurari — si dumneavoastra va aflati într-una din acestea — când trebuie, exceptând circumstanta lasitatii (va ofer acest refugiu) sa fie acasa, cel putin pentru anumite persoane. — Ce poftiti, domnule? — Vreau, spuse Morcerf apropiindu-se fara sa dea atentie lui Cavalcanti care statea rezemat de camin, vreau sa va propun o întâlnire într-un ungher departat, unde nu ne va deranja nimeni, timp de zece minute; mai mult nu va cer; unde din doi barbati care s-au întâlnit, unul va ramâne sub frunzis. Danglars pali. Cavalcanti facu o miscare. Albert se întoarse spre tânar: — A, daca vreti, veniti dumneavoastra, domnule conte! spuse el; aveti dreptul, faceti aproape parte din familie, si dau aceste întâlniri tuturor celor care vor fi dispusi sa le accepte. Cavalcanti se uita cu aer buimacit la Danglars care, cu o sfortare, se ridica si înainta între cei doi tineri. Atacul lui Albert împotriva lui Andrea îl plasase pe alt teren si nadajduia ca vizita lui Albert avea alta cauza decât aceea pe care o banuise la început. — A, daca veniti sa cautati pricina dumnealui pentru ca l-am preferat dumneavoastra, va previn ca voi face din aceasta o chestiune de parchet, spuse el lui Albert. — Va înselati, domnule, glasui Morcerf cu un zâmbet posac; nu ma refer câtusi de putin la casatorie si nu ma adresez domnului Cavalcanti decât pentru ca mi s-a parut ca o clipa a avut intentia sa intervina în discutia noastra. De altminteri, aveti dreptate, spuse el; caut astazi pricina întregii lumii; fiti însa pe pace, domnule Danglars, prioritatea va apartine. — Domnule, raspunse Danglars palid de mânie si teama, va înstiintez ca, atunci când am nenorocirea sa întâlnesc în cale un câine turbat, îl ucid, si ca departe de a ma crede culpabil, cuget ca am facut un bine societatii. Iar daca dumneavoastra sunteti turbat si ati încercat sa ma muscati, va previn ca va voi ucide fara mila. Sunt eu de vina daca parintele dumneavoastra este dezonorat? — Da, mizerabile, striga Morcerf, e vina ta! Danglars facu un pas înapoi. — Vina mea? spuse el; esti nebun! Cunosc eu istoria greceasca? am calatorit cu prin partile acelea? l-am sfatuit eu pe parintele dumitale sa vânda castelele din Ianina? sa tradeze... — Tacere! porunci Albert cu glas înabusit. Nu, nu dumneata direct ai provocat scandalul si ai pricinuit nenorocirea; ci în mod ipocrit. — Eu? — Da, dumneata. De unde vine destainuirea? — Cred însa ca ziarul ti-a spus: din Ianina! — Cine a scris la Ianina? — La Ianina? — Da. Cine a scris, cerând informatii asupra parintelui meu? — Cred ca toata lumea poate sa scrie la Ianina. — Cu toate acestea o singura persoana a scris. — Una singura? — Da, si persoana aceea esti dumneata. — Am scris, fara îndoiala; cred ca, atunci când cineva îsi marita fata cu un tânar, poate sa ia informatii asupra familiei tânarului; nu e numai un drept, e si o datorie. — Ai scris, domnule, stiind perfect raspunsul pe care îl vei primi, spuse Albert. — Eu? Îti jur, striga Danglars cu o încredere si o siguranta care nu porneau, poate, atât din teama, cât din interesul pe care îl simtea în inima pentru nefericitul tânar; îti jur ca niciodata nu mi-ar fi trecut prin minte sa scriu la Ianina. Cunosteam eu oare catastrofa lui Ali-Pasa? — Atunci te-a îndemnat cineva sa scrii? — Desigur. — Te-a îndemnat? — Da. — Cine? Termina... spune... — Eh, nimic mai simplu; vorbeam despre trecutul parintelui dumitale, spuneam ca sursa norocului sau a ramas totdeauna tainuita. Persoana cu care vorbeam m-a întrebat unde a facut parintele dumitale averea. Am raspuns: în Grecia. Atunci mi-a spus: Ei bine, scrie la Ianina! — Si cine ti-a dat sfatul acesta? — Contele de Monte-Cristo, prietenul dumitale. — Contele de Monte-Cristo ti-a spus sa scrii la Ianina? — Da, si am scris. Vrei sa vezi corespondenta mea? Ti-o arat. Albert si Beauchamp se privira. — Domnule, glasui atunci Beauchamp, care nu rostise înca nimic, cred ca îl acuzati pe conte care lipseste din Paris si nu se poate justifica în momentul acesta. — Nu acuz pe nimeni, domnule, spuse Danglars; povestesc numai si voi repeta în fata domnului conte de Monte-Cristo cele pe care le-am spus în fata dumneavoastra. — Si contele stie ce raspuns ati primit? — I l-am aratat. — Stia ca numele de botez al parintelui meu e Fernand si ca numele de familie e Mondego? — Da, îi spusesem de multa vreme; n-am facut cu aceasta decât ceea ce oricine altul ar fi facut în locul meu, ba poate mai putin. Când, a doua zi dupa primirea raspunsului, îndemnat de domnul de Monte-Cristo, parintele dumitale a venit s-o ceara pe fiica mea în mod oficial, eu am refuzat categoric, e drept, dar fara explicatii, fara scandal. De ce as fi facut scandal? Ce ma priveste pe mine onoarea sau dezonoarea domnului de Morcerf? Lucrul acesta nu contribuia nici la urcarea, nici la scaderea rentei. Albert simti ca fruntea i se îmbujoreaza; nu mai încapea îndoiala, Danglars se apara cu josnicie, dar cu siguranta unuia care spune, daca nu întregul adevar, cel putin o parte, nu din constiinta, e drept, dar de frica. De altminteri ce cauta Morcerf? Nu vinovatia mai mare sau mai mica a lui Danglars sau a lui Monte-Cristo, ci un om care sa raspunda pentru ofensa, usoara sau grava, un om care sa se bata, si era vadit ca Danglars nu se va bate. Apoi fiecare detaliu, uitat sau neobservat, redevenea vizibil în ochii sai, sau prezent în amintirea sa. Monte-Cristo stia totul deoarece o cumparase pe fiica lui Ali-Pasa; stiind totul, îl sfatuise pe Danglars sa scrie la Ianina. Dupa ce a cunoscut raspunsul, satisfacuse dorinta exprimata de Albert de a fi prezentat Haydéei; când s-a aflat în fata ei a adus vorba despre moartea lui Ali, neîmpotrivindu-se povestirii Haydéei (dar dându-i desigur fetei, în cele câteva cuvinte romanice pe care le rostise, instructiuni care n-au îngaduit lui Morcerf sa-si identifice parintele); de altminteri nu l-a rugat el pe Morcerf sa nu pronunte numele parintelui în fata Haydéei? În sfârsit, l-a luat pe Albert în Normandia în momentul când stia ca scandalul cel mare se va produce. Nici vorba, totul era calculat si, fara îndoiala, Monte-Cristo se gasea în întelegere cu dusmanii parintelui sau. Albert îi lua pe Beauchamp într-un colt si îi împartasi toate ideile. — Ai dreptate, spuse acesta; domnul Danglars n-are, în tot ce s-a întâmplat, decât partea brutala si materiala; domnului de Monte-Cristo esti dator sa-i ceri o explicatie. Albert se întoarse. — Domnule, îi spuse el lui Danglars, vei întelege ca înca nu ma despart de dumneata în mod definitiv, ramâne sa aflu daca acuzatiile dumitale sunt întemeiate, si ma voi adresa domnului conte de Monte-Cristo. Îl saluta pe bancher si iesi cu Beauchamp, fara sa para ca da lui Cavalcanti vreo atentie. Danglars îi însoti pâna la usa, iar acolo îl încredinta înca o data pe Albert ca nici un motiv de ura personala nu-l însufletea împotriva domnului conte de Morcerf. XIV INSULTA La poarta bancherului, Beauchamp îl opri pe Morcerf. — Asculta, glasui el. Ti-am spus adineauri la domnul Danglars ca trebuie sa ceri o explicatie domnului de Monte-Cristo. — Da, si mergem la el. — O clipa, Morcerf; înainte de a merge la conte, reflecteaza. — La ce vrei sa reflectez? — La gravitatea demersului. — E mai grav decât acela facut la domnul Danglars? — Da; domnul Danglars este un om al banului, si stii ca oamenii banului pretuiesc prea mult capitalul pe care îl risca pentru a se bate cu usurinta. Celalalt, dimpotriva, e gentilom, în aparenta cel putin; nu te temi ca sub gentilom vei gasi asasinul de profesie? — Nu ma tem decât de un lucru; ca voi gasi un om care nu se bate. — O, fii pe pace, spuse Beauchamp; acesta se va bate. Mi-e teama chiar de un lucru; sa nu se bata prea bine. Ia seama! — Prietene, asta cer si eu, glasui Morcerf cu un zâmbet fioros; iar fericirea cea mai mare care mi se poate întâmpla, e sa fiu ucis pentru parintele meu: ne va salva pe toti. — Mama dumitale va muri! — Biata mama, spuse Albert trecându-si mâna peste ochi; stiu; dar e mai bine sa moara din cauza aceasta, decât sa moara de rusine. — Esti hotarât, Albert? — Da. — Atunci, haidem! Crezi însa ca-l vom gasi? — Urma sa se înapoieze la câteva ore dupa mine, si cu siguranta ca a sosit. Urcara si poruncira sa fie dusi în avenue des Champs-Elysées, No. 30. Beauchamp vroia sa coboare singur, dar Albert îi atrase atentia ca, întrucât cazul iesea din regulile obisnuite, putea sa se abata de la eticheta duelului. Tânarul lupta pentru o cauza asa de sfânta, încât Beauchamp era dator sa-i satisfaca toate dorintele: ceda deci lui Morcerf si se margini sa-l urmeze. Dintr-un salt Albert ajunse, de la ghereta portarului, pe peron. Îl primi Baptistin. Contele sosise într-adevar, dar se gasea în baie si interzisese primirea oricui. — Dar dupa baie? întreba Morcerf. — Domnul va lua masa. — Si dupa masa? — Domnul va dormi un ceas. — Apoi? — Apoi va merge la opera. — Esti sigur? întreba Albert. — Absolut sigur; domnul a comandat caii pentru opt fix. — Prea bine, raspunse Albert; atât vroiam sa stiu. Si, întorcându-se spre Beauchamp: — Beauchamp, daca ai vreo treaba, termin-o îndata; daca ai vreo întâlnire asta-seara, amân-o pe mâine. Întelegi ca ma bizui pe dumneata pentru a merge la opera. Daca poti, adu-l si pe Château-Renaud. Beauchamp profita de permisiune si se desparti de Albert dupa ce-i fagadui ca va veni sa-l ia la opt fara un sfert. Când se înapoie acasa, Albert înstiinta pe Franz, pe Debray si pe Morrel ca ar vrea sa-i vada în seara aceea la Opera. Facu apoi o vizita mamei sale care, dupa întâmplarile din ajun, îsi zavorâse usa si statea în camera. O gasi la pat, zdrobita de durerea umilirii publice. Vederea lui Albert produse asupra ei efectul firesc; strânse mâna fiului ei si izbucni în suspine. Cu toate acestea, lacrimile o usurara. Albert ramase o clipa în picioare, tacut, lânga mama sa. Vedeai, dupa figura-i palida si dupa sprâncenele încruntate, ca hotarârea razbunarii clocotea tot mai mult în inima lui. — Mama, o întreba Albert, cunosti vreun dusman al domnului de Morcerf? Mercédès tresari; remarcase ca tânarul n-a spus: al tatalui meu. — Dragul meu, glasui ea, oamenii ajunsi în situatia contelui numara multi dusmani pe care nu-i cunosc. De altminteri, dusmanii pe care îi cunoastem nu sunt cei mai periculosi. Stii aceasta. — Da, stiu, si de aceea apelez la toata patrunderea dumitale. Mama, esti o femeie asa de superioara, încât nimic nu-ti scapa. — De ce îmi spui aceasta? — Pentru ca ai remarcat, bunaoara, ca, din seara balului pe care l-am dat, domnul de Monte-Cristo n-a vrut sa ia nimic la noi. Sprijinându-se, tremurând, pe bratul ars de febra, ea exclama: — Domnul de Monte-Cristo? Dar ce legatura este între el si întrebarea pe care mi-o pui? — Stii, mama, ca domnul de Monte-Cristo e aproape un oriental si ca, pentru a-si pastra toata libertatea de razbunare, orientalii nu manânca si nici nu beau la dusmanii lor. — Domnul de Monte-Cristo, dusmanul nostru, Albert? exclama Mercédès devenind mai palida decât postavul care o acoperea. Cine ti-a spus? De ce? Esti nebun, Albert! Domnul de Monte-Cristo n-a avut pentru noi decât politete. Domnul de Monte-Cristo ti-a salvat viata; tu însuti ni l-ai prezentat. O, te rog, fiul meu, daca ai o astfel de idee, alung-o, iar daca e sa-ti dau un sfat — mai mult decât atât: daca e sa-ti adresez o rugaminte — poarta-te frumos. — Mama, replica tânarul cu o privire posomorâta, dumneata ai motive speciale când îmi spui sa-l menajez pe omul acesta. — Eu? exclama Mercédès rosind cu iuteala cu care palise si redevenind apoi mai palida aproape decât înainte. — Da, fara îndoiala, si motivul este — nu e asa? — ca el poate sa ne faca rau, glasui Albert. Mercédès se înfiora; si atintind asupra fiului ei o privire patrunzatoare: — Îmi vorbesti într-un mod ciudat, îi spuse ea lui Albert, si ai banuieli curioase. Ce ti-a facut contele? Acum trei zile te aflai cu el în Normandia; acum trei zile îl priveam, si îl priveai si tu, ca pe cel mai bun prieten. Un zâmbet ironic flutura pe buzele lui Albert. Mercédès vazu zâmbetul si cu instinctu-i de femeie si mama, ghici totul; dar, prudenta si tare, îsi ascunse tulburarea si înfiorarile. Albert curma conversatia; dupa o clipa o relua contesa: — M-ai întrebat cum îmi este, glasui ea; îti voi raspunde deschis dragul meu, ca nu ma simt bine. Ar trebui sa te muti aci, Albert: mi-ai tine tovarasie; am nevoie sa nu fiu singura. — Mama, spuse tânarul, as fi la ordinele dumitale, si stii cu câta fericire — daca o chestiune urgenta si importanta nu m-ar sili sa lipsesc de lânga dumneata toata seara. — A, foarte bine! raspunse Mercédès cu un suspin; du-te, Albert, nu vreau sa te fac sclavul pietatii tale filiale. Albert se prefacu ca nu auzi, o saluta pe mama si iesi. Tânarul abia închisese usa si Mercédès chema pe un servitor de încredere, poruncindu-i sa-l urmareasca pe Albert toata seara si sa-i raporteze numaidecât. O suna apoi pe camerista si, cu toate ca era slabita, se îmbraca sa fie gata pentru orice întâmplare. Misiunea data lacheului nu era anevoioasa. Albert reveni la el si se îmbraca cu o eleganta severa. La opt fara un sfert sosi Beauchamp: îl vazuse pe Château-Renaud, care-i fagaduise ca va fi în stal înainte de ridicarea cortinei. Urcara amândoi în cupeul lui Albert care, neavând nici un motiv sa tainuiasca unde merge, spuse cu glas tare: — La opera! În nerabdarea lui venise înainte de ridicarea cortinei. Château-Renaud se afla la locul sau; deoarece Beauchamp îl prevenise, Albert nu avea de dat nici o explicatie. Purtarea fiului, care cauta sa-si razbune parintele, era asa de simpla încât Château-Renaud nu încerca deloc sa-l faca sa renunte, ci se multumi sa-i repete asigurarea ca-i sta la dispozitie. Debray nu sosise înca, însa Albert stia ca el pierde foarte rar un spectacol al operei. Albert hoinari prin teatru pâna la ridicarea cortinei. Nadajduia sa-l întâlneasca pe Monte-Cristo, fie pe culoar, fie pe scara. Soneria îl chema la locul sau si se aseza între Château-Renaud si Beauchamp. Dar ochii nu se dezlipeau de loja dintre coloane care, cât tinu primul act, paru ca se încapatâneaza sa ramâna închisa. În sfârsit, la începutul actului al doilea, în momentul când, pentru a suta oara, Albert îsi consulta ceasul, usa lojii se deschise si Monte-Cristo intra, îmbracat în negru, rezemându-se de rampa spre a privi în sala; Morrel îl urma, cautându-si din ochi sora si cumnatul. Îi zari într-o loja de rangul al doilea si le facu semn. Zvârlind o ochire prin sala, contele zari un cap palid si niste ochi scânteietori care pareau ca vor cu lacomie sa-i atraga privirile: îl recunoscu pe Albert, dar expresia pe care o remarca pe chipul tulburat îl sfatui, desigur, sa n-arate ca l-a vazut. Fara sa faca vreo miscare care sa-i tradeze cugetul, se aseza, îsi scoase ocheanul din cutie si privi într-alta parte. Dar, fara sa para ca-l vede pe Albert, contele nu-l pierdea din ochi, iar când cortina cazu peste sfârsitul actului al doilea, privirea sa sigura îl urmari pe tânar iesind din sala dimpreuna cu cei doi prieteni. Apoi acelasi cap reaparu la ochiul de geam al unei loji din fata sa. Contele simtea ca vine înspre dânsul furtuna, iar când auzi cheia întorcându- se în broasca lojii sale, desi vorbea în momentul acela cu Morrel în modul cel mai voios, stia la ce are sa se astepte, si era pregatit. Usa se deschise. Abia atunci Monte-Cristo întoarse capul si-l zari pe Albert, livid si tremurând. Dinapoia lui erau Beauchamp si Château-Renaud. — A, iata-l pe calaretul meu ajuns la tinta! exclama el, cu acea binevoitoare politete care se deosebea de banalitatile lumii bune. Buna seara, domnule de Morcerf! Si figura omului acesta, asa de stapân pe sine, exprima cea mai desavârsita cordialitate. Morrel îsi reaminti abia atunci de scrisoarea pe care o primise de la viconte si prin care, fara vreo explicatie, acesta îl ruga sa fie la opera; întelese ca se va petrece un lucru grozav. — N-am venit sa schimbam amabilitati ipocrite sau semne mincinoase de prietenie, spuse tânarul: venim sa va cerem o explicatie, domnule conte. Glasul tremurând al tânarului strabatea cu greu printre dintii înclestati. — O explicatie la opera? întreba contele cu tonul acela asa de calm si cu privirea aceea asa de patrunzatoare care caracterizeaza pe omul permanent stapân pe sine. Oricât de putin familiarizat as fi cu obiceiurile pariziene, nu mi-as fi închipuit, domnule, ca explicatiile se cer aci. — Cu toate acestea, când oamenii se zavoresc, spuse Albert, când nu poti sa patrunzi la ei sub pretextul ca sunt în baie, la masa sau în pat, trebuie sa te adresezi lor acolo unde îi întâlnesti. — Nu e o problema sa fiu întâlnit, glasui Monte-Cristo, caci daca nu ma însel, abia ieri, domnule, ati fost la mine. — Ieri, domnule, spuse tânarul, a carui minte se împaienjenea, ma aflam la dumneavoastra deoarece nu stiam cine sunteti. Si, rostind cuvintele acestea, Albert ridicase glasul pentru ca persoanele din lojile învecinate sa-l auda, si de asemeni, aceia care treceau pe culoar. De aceea persoanele din loji întoarsera capul, iar cele de pe culoar se oprira dinapoia lui Beauchamp si-a lui Château-Renaud, auzind galagie. — Dar de unde veniti, domnule? întreba Monte-Cristo, fara sa tradeze ce mai mica emotie. Am impresia ca nu sunteti în stare normala. — Pentru a întelege perfidiile dumneavoastra, domnule, a vi le arunca în obraz si a vroi sa ma razbun, voi fi totdeauna cu judecata întreaga, spuse Albert furios. — Domnule, nu va înteleg, replica Monte-Cristo, si chiar daca v-as întelege, n-aveti dreptul sa ridicati tonul. Ma gasesc aci la mine acasa, domnule, si eu singur am dreptul sa vorbesc mai tare decât ceilalti. Iesiti, domnule! Si Monte-Cristo arata lui Albert usa, cu un admirabil gest de comanda. — Va voi face eu sa iesiti de la dumneavoastra, relua Albert mototolind în mâinile-i convulsive manusa pe care contele n-o pierdea din vedere. — Bine, bine, spuse Monte-Cristo flegmatic; vad ca îmi cautati pricina, domnule; dar îti dau un sfat, viconte, si nu-l uita: obiceiul de a face zgomot, provocând, e un obicei prost. Nu pe toata lumea o prinde zgomotul, domnule de Morcerf. La auzul acestui nume, un murmur de uimire strabatu ca un fior printre auditorii scenei. Din ajun numele de Morcerf era în toate gurile. Mai mult decât toti, si primul dintre toti, Albert întelese aluzia si facu un gest pentru a zvârli în obrazul contelui manusa; dar Morrel îi prinse mâna, în timp ce Beauchamp si Château-Renaud, temându-se ca scena va depasi limita unei provocari, îl tineau de la spate. Dar Monte-Cristo, fara sa se ridice, înclinându-si scaunul, întinse numai mâna si, apucând dintre degetele crispate ale tânarului manusa umeda si mototolita: — Domnule, glasui el cu accent cumplit, consider manusa dumitale aruncata, si ti-o voi trimite înfasurata în jurul unui glont. Acum pleaca, de nu vrei sa chem servitorii sa te dea afara. Ametit, înspaimântat, cu ochii scaparând, Albert facu doi pasi înapoi. Morrel profita de prilej pentru a închide usa. Monte-Cristo îsi relua ocheanul si începu sa priveasca de parca nimic extraordinar nu s-ar fi petrecut. Omul avea o inima de bronz si-o figura de marmura. Morrel se pleca la urechea lui. — Ce i-ati facut? îl întreba. — Eu? nimic. Cel putin lui personal, raspunse Monte-Cristo. — Totusi scena aceasta ciudata are, desigur, o cauza. — Aventura contelui de Morcerf îl exaspereaza pe bietul tânar. — Aveti vreun amestec? — Camera a fost lamurita prin Haydée asupra tradarii parintelui lui. — Într-adevar, glasui Morrel, mi s-a spus, dar n-am vroit sa cred ca sclava greaca pe care am vazut-o cu dumneavoastra, aci, în chiar loja aceasta, era fiica lui Ali-Pasa. — Cu toate acestea este adevarat. — Atunci înteleg totul, iar scena era premeditata, spuse Morrel. — Cum adica. — Da, Albert mi-a scris sa fiu asta-seara la Opera; vroia sa ma faca martorul insultei pe care îsi propunea sa vi-o arunce. — Probabil, glasui Monte-Cristo cu linistea sa neclintita. — Ce o sa faceti acum cu el? — Cu cine? — Cu Albert. — Cu Albert? relua Monte-Cristo cu acelasi ton. Ce o sa fac cu el, Maximilien? Dupa cum e adevarat ca dumneata esti aci si ca îti strâng mâna, tot asa de adevarat e ca îl voi ucide mâine înainte de zece dimineata. Iata ce am sa fac. La rândul sau, Morrel lua mâna lui Monte-Cristo într-ale sale si se înfiora simtind-o rece si calma. — O, conte, spuse el, parintele lui îl iubeste asa de mult! — Nu-mi spune astea, exclama Monte-Cristo cu prima pornire de furie pe care paru ca o simte; îl voi face sa sufere. Morrel lasa buimacit mâna lui Monte-Cristo. — Conte, conte! glasui el. — Draga Maximilien, îl întrerupse contele, ia asculta cât de adorabil cânta Duprez fraza aceasta: O Matilda, idolul sufletului meu! — Stiu, eu l-am ghicit cel dintâi pe Duprez la Neapole si l-am aplaudat întâiul. Bravo! Bravo! Morrel îsi dadu seama ca nu mai avea ce sa spuna, si astepta. Cortina care se ridicase la sfârsitul scenei lui Albert, recazu aproape numaidecât. Se auzi o bataie în usa. — Intra, spuse Monte-Cristo fara ca glasu-i sa tradeze cea mai mica emotie. Beauchamp se arata. — Buna seara, domnule Beauchamp, glasui Monte-Cristo ca si cum îl vedea pe ziarist pentru prima oara în timpul serii; ia loc. Beauchamp saluta, intra si se aseza. — Domnule, îi spuse el lui Monte-Cristo, îl însoteam adineauri, precum ati putut sa vedeti, pe domnul de Morcerf. — Ceea ce înseamna, declara Monte-Cristo râzând, ca ati luat masa probabil împreuna. Ma bucur vazând, domnule Beauchamp, ca dumneata esti mai sobru decât el. — Domnule, spuse Beauchamp, Albert a facut, recunosc, greseala de a se înfuria, si vin în numele meu sa va cer scuze. Dupa ce v-am cerut scuzele mele, domnule conte, vin sa va spun ca va cred prea amabil pentru a refuza sa-mi dati o explicatie asupra relatiilor dumneavoastra cu oamenii din Ianina; dupa aceea voi adauga doua cuvinte cu privire la tânara grecoaica. Monte-Cristo facu din buze si din ochi un semn mic care impunea tacere. — Sperantele mele sunt distruse, cum vad, adauga el râzând. — De ce? întreba Beauchamp. — Nici vorba, va grabiti sa-mi faceti o reputatie de excentric: dupa dumneavoastra, eu sunt un Lara, un Manfred, un lord Ruthwen; apoi naruiti figura si încercati sa faceti din mine un om banal. Ma vreti comun, vulgar; în sfârsit, îmi cereti explicatii. Haida-de, domnule Beauchamp, vrei sa râzi! — Cu toate acestea, relua Beauchamp cu mândrie, sunt împrejurari când probitatea cere... — Domnule Beauchamp, îl întrerupse ciudatul om, cel care porunceste domnului conte de Monte-Cristo este domnul conte de Monte-Cristo. Asadar, nici un cuvânt în privinta aceasta, te rog. Fac ce vreau, domnule Beauchamp, si, crede-ma, fac totdeauna cât se poate de bine. — Domnule, raspunse tânarul, oamenilor cinstiti nu li se plateste cu moneda aceasta; onoarea are nevoie de garantii. — Domnule, eu sunt o garantie vie, relua Monte-Cristo netulburat, însa în ochii sai se aprindeau fulgere amenintatoare. Avem amândoi în vine sânge pe care tinem sa-l varsam; iata garantia noastra naturala. Comunica raspunsul acesta vicontelui si spune-i ca mâine pâna la zece am sa vad culoarea sângelui sau. — Nu-mi mai ramâne, spuse Beauchamp, decât sa stabilim modalitatile luptei. — Chestiunea îmi este perfect indiferenta, domnule, glasui contele de Monte-Cristo; era deci inutil sa ma deranjati la spectacol pentru atâta tot. În Franta oamenii se bat, cu spada, cu pistolul; în colonii au carabina; în Arabia, pumnalul. Spune-i clientului dumitale, ca, desi insultat, dar pentru a ramâne excentric pâna la capat, îi las alegerea armelor, si ca voi accepta totul fara discutie, fara tagada; totul, auzi? totul, chiar si lupta prin tragere la sorti care e totdeauna stupida. Cu mine însa e altceva; sunt sigur ca am sa câstig. — Sunteti sigur de câstig? întreba Beauchamp privindu-l pe conte cu ochi înfricosati. — Eh, nici vorba! spuse Monte-Cristo înaltând usor din umeri. Altminteri nu m-as bate cu domnul de Morcerf. Îl voi ucide, trebuie sa-l ucid, asa se va întâmpla. Comunica-mi numai, printr-un cuvânt, în seara aceasta, acasa, arma si ora; nu-mi place sa fiu asteptat. — Cu pistolul, la ora opt dimineata, în padurea Vincennes, spuse Beauchamp uluit, nestiind daca avea a face cu un fanfaron extraordinar sau cu o fiinta supranaturala. — Bine, domnule, spuse Monte-Cristo. Acum, ca totul este în ordine, da-mi voie, te rog, sa ascult spectacolul si spune-i prietenului dumitale, Albert, sa nu mai vina în seara asta: si-ar face rau cu brutalitatile lui de prost gust. Sa se duca acasa si sa doarma. Beauchamp iesi în culmea uimirii. — Acum, glasui Monte-Cristo întorcându-se spre Morrel, contez pe dumneata, nu e asa? — Desigur, spuse Morrel, puteti sa dispuneti de mine conte; cu toate acestea... — Ce? — Ar fi necesar, conte, sa cunosc adevarata cauza... — Adica ma refuzi? — Nu. — Adevarata cauza, Morrel? întreba contele; însusi tânarul acesta merge orbeste si n-o cunoaste. Adevarata cauza nu e cunoscuta decât de mine si de Dumnezeu. Îti dau însa cuvântul meu de onoare, Morrel, ca Dumnezeu, care o cunoaste, va fi de partea noastra. — Îmi este de ajuns, conte, spuse Morrel. Cine e al doilea martor al dumneavoastra? — Nu cunosc pe altcineva la Paris, caruia sa-i acord onoarea aceasta, în afara de dumneata, Morrel, si de cumnatul dumitale Emmanuel. Crezi ca Emmanuel va vrea sa-mi faca acest serviciu? — Conte, va garantez pentru el ca pentru mine. — Bine, mai mult nu-mi trebuie. Mâine la sapte dimineata, la mine, nu-i asa? — Vom fi. — Sst! uite ca se înalta cortina; sa ascultam. Sunt deprins sa nu pierd o nota din opera aceasta; muzica la Wilhelm Tell e încântatoare! XV NOAPTEA Domnul de Monte-Cristo astepta, potrivit obiceiului sau, pâna când Duprez cânta faimosul Urmeaza-ma! si abia atunci se scula si iesi. La usa Morrel se desparti, repetând fagaduiala ca va fi cu Emmanuel a doua zi dimineata la sapte fix. Se urca pe urma în cupeu, calm, zâmbitor. Peste cinci minute era acasa. Ar fi trebuit sa nu-l cunosti însa pe conte pentru a te lasa înselat de expresia cu care el spuse lui Ali când intra: — Ali, pistoalele cu toc de fildes! Ali aduse cutia stapânului, iar acesta începu sa examineze armele cu o luare-aminte fireasca pentru un om ce-si încredinteaza viata crâmpeiului de fier si plumb. Erau pistoale speciale pe care Monte-Cristo le comandase pentru a trage la tinta în apartamentele sale. O capsula ajungea sa izgoneasca glontul si, din camera de alaturi, n-ar fi putut sa banuiasca nimeni ca, asa cum se zice în termeni de tir, contele se îndeletnicea cu exersarea mâinii. Luase arma în mâna si cauta punctul de ochire pe o placa mica de tabla care îi servea de tinta, când usa cabinetului se deschise si Baptistin intra. Mai înainte însa ca el sa deschida gura, contele zari prin usa ramasa deschisa, în penumbra încaperii vecine, o femeie voalata care venise dupa Baptistin. Ea l-a zarit pe conte cu pistolul în mâna, a vazut doua spade pe masa si a înaintat repede. Baptistin îsi consulta stapânul cu privirea. Contele facu un semn. Baptistin iesi si închise usa în urma lui. — Cine sunteti dumneavoastra, doamna? întreba contele pe femeia voalata. Necunoscuta zvârli o privire în juru-i, pentru a se încredinta ca e singura, apoi, înclinându-se ca si cum ar fi vrut sa îngenuncheze si împreunându- si mâinile spuse, cu accentul disperarii: — Edmond, sa nu-l ucizi pe fiul meu! Contele facu un pas înapoi, scoase un strigat usor, iar arma îi cazu din mâna. — Ce nume ati rostit, doamna de Morcerf? întreba el. — Numele dumitale, exclama ca dându-si în laturi voalul, singurul pe care poate, nu l-a uitat, Edmond — nu doamna de Morcerf care vine la dumneata, ci Mercédès. — Mercédès a murit, doamna, glasui Monte-Cristo si nu mai cunosc pe altcineva cu acest nume. — Mercédès traieste, domnule, Mercédès îsi aduce aminte, caci numai ea te-a recunoscut când te-a vazut si, chiar fara sa te fi vazut, dupa glasul dumitale, Edmond, dupa accentul glasului dumitale; iar de atunci ea te urmareste pas cu pas, te supravegheaza, se teme de dumneata si n-a avut nevoie sa caute mâna de unde pornea lovitura care îl izbea pe domnul de Morcerf. — Vreti sa spuneti Fernand, doamna, glasui Monte-Cristo cu ironie amara; devreme ce suntem pe cale sa ne reamintim numele, sa ni e reamintim pe toate. Si Monte-Cristo rostise numele de Fernand cu atâta ura încât Mercédès simti fiorul spaimei prin tot corpul. — Edmond, vezi bine ca nu m-am înselat, exclama Mercédès, si ca am dreptate sa-ti spun: Cruta-mi fiul! — Dar cine v-a spus, doamna, ca am ceva împotriva fiului dumneavoastra? — Vai, nimeni, însa o mama e înzestrata cu dubla vedere. Am ghicit totul; l-am urmarit asta-seara la opera si, tainuita într-o loja, am vazut totul. — Atunci, daca ati vazut totul, ati vazut ca fiul lui Fernand m-a insultat în mod public, spuse Monte-Cristo cu un calm cumplit. — O, fie-ti mila! — Ati vazut, continua contele, ca mi-ar fi aruncat manusa în fata daca un prieten al meu, domnul Morrel, nu-i oprea bratul. — Asculta-ma. Fiul meu a ghicit de asemeni; îti pune în seama nenorocirile care îl lovesc pe parintele lui. — Confundati, doamna, spuse Monte-Cristo: nu sunt nenorociri, ci este o pedeapsa. Nu eu lovesc pe domnul de Morcerf. Providenta îl pedepseste. — Si de ce te substitui Providentei? exclama Mercédès. De ce îti aduci aminte, când ea uita? Ce-ti pasa dumitale, Edmond, de Ianina si de vizirul ei? Ce rau ti-a facut Fernand Mondego tradându-l pe Ali-Tebelin? — De aceea, doamna, raspunse Monte-Cristo, chestiunea aceasta priveste pe capitanul francez si pe fiica lui Vasiliki. Aveti dreptate, nu-i treaba mea, iar daca am jurat sa ma razbun, nu am jurat sa ma razbun nici pe capitanul francez, nici pe contele de Morcerf, ci pe pescarul Fernand, sotul catalanei Mercédès. — Ce razbunare grozava, domnule, pentru o vina pe care fatalitatea m-a silit s-o savârsesc! exclama contesa. Caci vinovata sunt eu, Edmond, iar daca vrei sa te razbuni pe cineva, razbuna-te pe mine, deoarece mie mi-a lipsit taria în lipsa dumitale si în izolarea mea. — Dar de ce lipseam eu? striga Monte-Cristo. De ce erai dumneata izolata? — Pentru ca te-au arestat. Edmond, pentru ca erai prizonier. — Si de ce eram arestat? de ce eram prizonier? — Nu stiu, spuse Mercédès. — Da, nu stiti, doamna; nadajduiesc cel putin. Ei bine, va voi spune. Eram arestat, eram prizonier pentru ca, sub umbrarul de la Réserve, în chiar ajunul zilei când urma sa ma casatoresc cu dumneata, un om cu numele Danglars a scris scrisoarea aceasta pe care pescarul Fernand s-a însarcinat s-o puna la cutie. Si, ducându-se la un scrin, Monte-Cristo deschise un sertar de unde lua o hârtie care îsi pierduse culoarea initiala si a carei cerneala capatase culoarea ruginei; o puse sub ochii femeii. Era scrisoarea lui Danglars catre procurorul regal pe care, în ziua când i-a platit cei doua sute de mii de franci domnului de Boville, contele de Monte-Cristo, deghizat în mandatar al casei Thomson si French, a sustras- o din dosarul lui Edmond Dantès. Mercédès citi cu spaima urmatoarele rânduri: "Domnul procuror regal este înstiintat de un prieten al tronului si al religiei ca numitul Edmond Dantès, secund pe vasul Faraonul sosit azi-dimineata din Smirna, dupa ce oprise la Neapole si la Porto-Ferrajo, a fost însarcinat de catre Murat cu o scrisoare pentru uzurpator, si de uzurpator cu o scrisoare pentru comitetul bonapartist din Paris. Veti avea dovada crimei arestându-l, caci scrisoarea se va gasi sau asupra lui, sau la parintele sau, sau în cabina sa de la bordul Faraonului" — O, doamne, facu Mercédès trecându-si mâna pe fruntea muiata de sudoare; si scrisoarea aceasta... — Am cumparat-o cu doua sute de mii de franci, doamna, spuse Monte-Cristo; dar înca este ieftina, deoarece îmi permite astazi sa ma disculp în ochii dumneavoastra. — Si rezultatul scrisorii? — Îl stiti, doamna: a fost arestarea mea; dar ceea ce nu stiti, doamna, e cât a durat arestarea. Ceea ce nu stiti e ca am stat paisprezece ani la un sfert de leghe de dumneavoastra, într-o carcera a castelului If. Ceea ce nu stiti e ca, zilnic, în acesti patrusprezece ani, am repetat juramântul de razbunare pe care îl facusem din prima zi, si totusi nu stiam ca v-ati casatorit cu Fernand, denuntatorul meu, si ca tatal meu era mort de foame! — Sfinte Dumnezeule! exclama Mercédès clatinându-se. — Am aflat însa asta iesind din închisoare, dupa patrusprezece ani. Ti pe Mercédcs care traia, si pe parintele meu mort, am jurat ca ma voi razbuna pe Fernand; si... ma razbun. — Si, esti sigur ca nefericitul Fernand a facut asta? — Pe sufletul meu, doamna, asa cum va spun: de altminteri nu e mult mai odios decât alte fapte ale lui: fiind francez prin adoptiune, sa treaca în lagarul englezilor; spaniol prin nastere, sa lupte în contra spaniolilor; platit de Ali, sa-l tradeze si sa-l asasineze pe Ali. Fata de atari fapte ce înseamna scrisoarea pe care ati citit-o? O mistificare galanta, iertata — marturisesc si înteleg — de femeia care l-a luat de sot pe omul acesta, dar pe care n-o iarta iubitul ce urma s-o ia de sotie. Ei bine, francezii nu s-au razbunat pe tradator, spaniolii nu l-au împuscat pe tradator, Ali, culcat în mormânt, l-a lasat nepedepsit pe tradator; eu însa, tradat, asasinat, zvârlit de asemeni într-un mormânt, am iesit din mormânt prin gratia lui Dumnezeu, si îi datorez lui Dumnezeu razbunarea; ma trimite pentru aceasta, si iata-ma. Biata femeie îsi lasa capul în mâini; picioarele se frânsera sub ea si cazu în genunchi. — Iarta, Edmond, spuse ea, iarta pentru mine care te iubesc înca! Demnitatea sotiei opri elanul iubitei si al mamei... Fruntea i se înclina pâna aproape de covor. Contele se repezi la ea si o ridica. Atunci, stând într-un jilt, Mercédès putu sa priveasca printre lacrimi chipul barbatesc al lui Monte-Cristo, pe care durerea si ura întipareau înca un caracter amenintator. — Sa nu strivesc neamul acesta blestemat? murmura el; sa nu dau ascultare lui Dumnezeu care m-a stârnit pentru pedeapsa lui? cu neputinta doamna, cu neputinta! — Edmond, glasui biata mama punând la contributie toate mijloacele; de ce, când eu îti spun Edmond, nu îmi spui Mercédès? — Mercédès? repeta Monte-Cristo: Mercédès? Ei bine, da, ai dreptate, mi-e drag înca sa rostesc acest nume si, pentru prima oara dupa atâta timp, el rasuna limpede iesind de pe buzele mele. O, Mercédès, am rostit numele dumitale cu suspinele melancoliei, cu gemetele durerii, cu horcaitul deznadejii: l-am rostit înghetat de frig, ghemuit pe paiele carcerii mele; l-am rostit devorat de caldura, tavalindu-ma pe lespezile temnitei. Mercédès, trebuie sa ma razbun, caci paisprezece ani am suferit, paisprezece ani am plâns, am blestemat; acum — îti spun, Mercédès — trebuie sa ma razbun. Si, tremurând de teama ca va ceda rugamintilor aceleia pe care o iubise atâta, contele îsi chema amintirile în ajutorul urii. — Razbuna-te, Edmond, striga biata mama, dar razbuna-te asupra vinovatilor; razbuna-te pe el, razbuna-te pe mine, dar nu te razbuna pe fiul meu. — E scris în Cartea Sfânta, raspunse Monte-Cristo, ca "greselile parintilor vor cadea asupra copiilor pâna la a treia si a patra generatie". Deoarece Dumnezeu a dictat cuvintele acestea profetului sau, de ce as fi eu mai bun decât Dumnezeu? — Pentru ca Dumnezeu are timpul si eternitatea, aceste doua lucruri care scapa oamenilor. Monte-Cristo scoase un oftat care semana cu un muget si îsi înfipse mâinile în paru-i frumos. — Edmond, continua Mercédès cu bratele întinse spre conte; Edmond, de când te cunosc, am adorat numele dumitale, ti-am respectat memoria. Edmond, dragul meu, nu ma sili sa întunec imaginea aceasta nobila si pura, rasfrânta neîncetat în oglinda inimii mele. Edmond, daca ai stii toate rugaciunile pe care le-am adresat pentru dumneata lui Dumnezeu, câta vreme am nadajduit ca esti în viata, si apoi dupa ce te-am crezut mort — da, mort! Îmi închipuiam cadavrul dumitale înmormântat în vreun turn mohorât; îmi închipuiam trupul dumitale aruncat în adâncul vreuneia din prapastiile unde temnicerii dau drumul prizonierilor morti, si plângeam. Ce puteam sa fac eu pentru dumneata, Edmond, decât sa ma rog sau sa plâng? Asculta-ma; timp de zece ani am avut în fiecare noapte acelasi vis. S-a spus ca ai vrut sa fugi, ca ai luat locul unui prizonier, ca te-ai furisat în giulgiul unui mort si ca, atunci, cadavrul viu a fost aruncat de la înaltimea castelului If; si ca numai strigatul pe care l-ai scos, zdrobindu-te de stânci, a tradat cioclilor dumitale deveniti calaii dumitale, substituirea. Ei bine, Edmond, timp de zece ani am vazut în fiecare noapte oameni care leganau ceva inform si necunoscut pe înaltimea unei stânci; timp de zece ani, în fiecare noapte, am auzit un strigat grozav care m-a trezit înfiorata si înghetata. Si eu, Edmond, oricât de criminala am fost, da, crede-ma, am suferit si eu mult. — L-ati simtit pe parintele dumneavoastra murind în lipsa dumneavoastra? exclama Monte-Cristo înfundându-si mâinile în par: ati vazut-o pe femeia pe care o iubeati întinzând mâna rivalului dumneavoastra, în timp ce gemeati în fundul prapastiei? — Nu, întrerupse Mercédès; dar l-am vazut pe cel pe care îl iubeam, gata sa devina ucigasul fiului meu! Mercédès rosti cuvintele acestea cu o durere asa de puternica, cu un accent asa de deznadajduit, încât un suspin sfâsie gâtlejul contelui. Leul era îmblânzit; razbunatorul era învins. — Ce ceri dumneata? întreba el; ca fiul dumitale sa traiasca? Ei bine, va trai! Mercédès scoase un strigat care smulse doua lacrimi de sub pleoapele lui Monte-Cristo, dar lacrimile disparura aproape imediat caci, fara îndoiala, Dumnezeu trimisese un înger sa le culeaga, ele fiind mult mai pretioase în ochii Domnului decât cele mai bogate perle. — O, exclama ea apucând mâna contelui si ducând-o la buze; o, îti multumesc, îti multumesc, Edmond! Esti într-adevar asa cum te-am visat, asa cum te-am iubit totdeauna. O, acum pot sa spun! — Cu atât mai mult cu cât bietul Edmond nu va mai avea mult timp sa fie iubit de dumneata, raspunse Monte-Cristo. Moartea va reintra în mormânt, fantoma va reintra în noapte. — Edmond, ce spui? — Spun ca, deoarece dumneata poruncesti, Mercédès, se impune sa mor. — Sa mori? Si cine spune asta? cine vorbeste de moarte? de unde îti vin ideile acestea? — Nu-ti închipui doar ca, ultragiat în mod public în fata unei sali întregi, în prezenta prietenilor dumitale si a acelora ai fiului dumitale, provocat de un copil care se va mândri cu iertarea mea ca de o victorie, nu-ti închipui, spun, ca voi mai avea o clipa dorinta sa traiesc. Ceea ce am iubit mai mult dupa dumneata, Mercédès, am fost eu, adica demnitatea mea, adica forta care ma facea superior altor oameni; forta aceasta era viata mea. O zdrobesti cu un cuvânt. Mor. — Dar duelul nu va avea loc, Edmond, devreme ce ierti. — Va avea loc, doamna, spuse Monte-Cristo solemn: atât numai ca, în locul sângelui fiului dumitale pe care urma sa-l soarba pamântul, va curge al meu. Mercédès scoase un strigat puternic si se repezi spre Monte-Cristo; deodata se opri. — Edmond, glasui ea, exista un Dumnezeu deasupra noastra, deoarece dumneata traiesti, deoarece te-am revazut, si ma încredintez lui din tot sufletul. În asteptarea sprijinului sau, ma încred în cuvântul dumitale. Ai spus ca fiul meu va trai; va trai, nu-i asa? — Da, doamna, va trai, declara Monte-Cristo uimit ca, fara vreo exclamatie, fara vreo mirare, Mercédès acceptase jertfa eroica ce i se oferea. Mercédès întinse contelui mâna. — Edmond, spuse ea în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi privindu- l pe cel caruia îi vorbea; cât de frumos, cât de maret este ceea ce ai facut, cât de sublim e ca ti-a fost mila de o biata femeie care se daruia dumitale, cu toate sansele potrivnice sperantelor ei. Vai, sunt îmbatrânita mai mult de necazuri decât de vârsta, si nu pot sa i-o mai reamintesc dragului meu Edmond, printr-un zâmbet, printr-o privire, pe acea Mercédès pe care altadata el a contemplat-o de atâtea ori. Crede-ma, Edmond, ti-am spus ca am suferit si eu mult; îti repet, e amar sa vezi cum viata trece fara sa-ti amintesti o singura bucurie, fara sa pastrezi o singura speranta; dar asta dovedeste ca nu s-a sfârsit pe pamânt totul. Nu, nu s-a sfârsit totul, simt dupa ce mi-a mai ramas în inima. Îti repet, Edmond, e frumos, e maret, e sublim sa ierti, asa cum ai iertat dumneata! — Asta o spui dumneata. Mercédès; dar ce ai spune daca ai stii întinderea sacrificiului pe care îl fac? Închipuieste-ti ca stapânul suprem, dupa ce a creat lumea, dupa ce a fertilizat haosul, s-ar fi oprit la a treia parte din opera sa, pentru a cruta unui înger lacrimile pe care crimele noastre le-ar fi stârnit cândva în ochii lui nemuritori; închipuieste-ti ca, dupa ce a pregatit totul, dupa ce a plamadit, dupa ce a fecundat totul, în momentul când sa-si admire opera, Dumnezeu ar fi stins soarele si ar fi zvârlit cu piciorul lumea în noaptea vesnica; atunci vei avea o idee sau, mai bine zis, nu, înca nu-ti vei putea face o idee despre ce pierd, pierzându-mi viata în momentul acesta. Mercédès îl privi pe conte cu un aer care zugravea totodata uimirea, admiratia, recunostinta. Monte-Cristo îsi rezema fruntea în mâinile-i arzânde, ca si cum fruntea nu mai putea sa poarte singura povara gândurilor. — Edmond, glasui Mercédès, nu mai am a-ti spune decât un cuvânt. Contele zâmbi cu amaraciune. — Edmond, continua ea, vei vedea ca daca fruntea mea e palida, ca daca ochii mei sunt stinsi, daca frumusetea mea e pierduta, daca, în sfârsit, Mercédès nu mai seamana cu ea însasi în ce priveste trasaturile chipului, vei vedea ca are aceeasi inima... Te-am revazut tot asa de nobil si de mare ca altadata. Adio, Edmond... adio, si îti multumesc! Dar contele nu raspunse. Mercédès deschisese usa cabinetului si disparuse mai înainte ca el sa-si fi revenit din reveria dureroasa, profunda, în care îl cufundase razbunarea pierduta. Suna ora unu la orologiul Domului Invalizilor când trasura care o ducea pe doamna de Morcerf, huruind pe caldarâmul de pe Champs-Elysées, îl sili pe contele de Monte-Cristo sa înalte capul. — Nechibzuit ce am fost, glasui el, ca nu mi-am smuls inima în ziua când hotarâsem sa ma razbun! XVI ÎNTÂLNIREA Dupa plecarea ei, totul intra în umbra; în jurul si înlauntrul lui. Gândirea- i se opri; spiritu-i energic adormi asa cum adoarme corpul dupa o oboseala suprema. "Cum, îsi spunea Monte-Cristo în timp ce lampa si lumânarile se mistuiau cu tristete, iar servitorii asteptau cu nerabdare în anticamera; cum, edificiul asa de încet pregatit, înaltat cu atâta truda si atâtea griji, e naruit deodata cu un singur cuvânt, sub o adiere? Cum, eu care ma credeam ceva, de care eram asa de mândru, care ma vazusem asa de mic în carcerele castelului If, si stiusem sa devin asa de mare, voi fi mâine un pumn de tarâna? Oh, nu regret moartea trupului; nimicirea principiului vital nu e oare odihna spre care totul tinde, spre care orice nefericit nazuieste, calmul materiei dupa care am oftat atât de îndelung, spre care ma îndrumam pe drumul dureros al foamei, când Faria s-a ivit în celula mea? Ce e moartea? O treapta mai mult în calm, si poate doua în liniste. Nu, nu existenta regret, ci naruirea proiectelor mele, asa de încet elaborate, asa de harnic faurite. Providenta, pe care o crezusem de partea lor, era, asadar, potrivnica! Dumnezeu nu vroia ca ele sa se înfaptuiasca. Povara pe care am ridicat-o, apasatoare aproape cât o lume, si pe care îmi închipuisem c-o duc pâna la capat, era conforma cu dorinta, nu si cu forta mea; conforma cu vointa, nu cu puterea mea, astfel ca voi fi silit s-o depun abia la jumatatea drumului. Oh, voi deveni deci fatalist, eu, pe care patrusprezece ani de deznadejde si zece ani de speranta, ma facusera providential? Si toate acestea, Doamne, pentru ca inima mea pe care o credeam moarta nu era decât amortita; pentru ca ea s-a trezit, pentru ca a batut, pentru ca am cedat durerii acestei batai stârnita în adâncul pieptului meu de un glas de femeie." "Si cu toate acestea, continua contele prabusindu-se tot mai mult în perspectiva zilei de mâine, acceptata de Mercédès, cu toate acestea e cu neputinta ca femeia cu o inima asa de nobila sa fi consimtit din egoism sa ma las ucis, eu, plin de forta si de viata! E cu neputinta ca ea sa duca asa de departe iubirea sau, mai bine zis, delirul matern. Sunt virtuti a caror exagerare ar fi o crima. Nu; ea va fi pus la cale o scena patetica, ea va veni sa se arunce între sabii, si spectacolul, sublim aici, va fi ridicol pe teren". Îmbujorarea orgoliului colora obrajii contelui. "Ridicol, repeta el, si ridicolul se va revarsa asupra mea... Eu, ridicol? A, nu, prefer sa mor." Si exagerând dinainte neplacerile zilei de mâine la care se condamnase fagaduind mamei ca-i va lasa fiul în viata, contele se pomeni spunându-si: "Prostie, prostie, prostie! sa fii generos asezându-te ca o tinta inerta în bataia pistolului acestui tânar. Niciodata el nu va crede ca moartea mea este o sinucidere si, cu toate acestea, se impune pentru onoarea memoriei mele... (nu e o vanitate, Doamne, ci o mândrie întemeiata); se impune pentru onoarea memoriei mele ca lumea sa stie ca am consimtit de buna voie, prin vointa liberului meu arbitru, sa opresc bratul ridicat pentru a lovi, si ca eu, cu acest brat înarmat asa de puternic în contra altora, m-am lovit singur: trebuie si o voi face." Lua o pana, scoase o hârtie din sertarul secret al biroului si scrise dedesubtul hârtiei care nu era altceva decât testamentul sau facut în momentul sosirii la Paris, un fel de codicil prin care lasa sa se înteleaga moartea sa oamenilor clarvazatori. "Fac asta, Doamne, spuse el cu ochii înaltati la cer, atât "pentru onoarea Ta, cât si pentru a mea. Doamne, m-am socotit de zece ani de zile trimisul razbunarii tale, si nu trebuie ca alti ticalosi, în afara de acest Morcerf, nu trebuie ca un Danglars, un Villefort, în sfârsit, ca si acest Morcerf sa-si închipuie ca hazardul i-a scapat de dusmanul lor. Sa stie dimpotriva ca Providenta, care decretase pedepsirea lor, a fost corijata prin singura putere a vointei mele; ca pedeapsa, evitata pe lumea aceasta, îi asteapta pe lumea cealalta, si ca n-au schimbat timpul decât cu eternitatea." În timp ce plutea între sumbrele incertitudini — cosmarul omului trezit de durere — ziua înalbi geamurile si lumina sub mâinile lui hârtia palida, azurie, pe care asternuse justificarea suprema a Providentei. Era cinci dimineata. Deodata un zgomot usor îi ajunse la ureche. Lui Monte-Cristo i se paru ca a auzit un suspin înabusit; întoarse capul, privi în juru-i si nu vazu pe nimeni. Dar zgomotul se repeta destul de lamurit pentru ca îndoielii sa-i ia loc certitudinea. Atunci contele se ridica, deschise încetisor usa salonului si, într-un jilt, cu bratele molatece în jos, cu capul frumos, palid, dat pe spate, o vazu pe Haydée care se asezase de-a-curmezisul usii pentru ca el sa nu poata iesi fara s-o vada, dar pe care somnul, asa de puternic în contra tineretii, o prinsese dupa oboseala unei îndelungi vegheri. Zgomotul usii deschise nu putu s-o trezeasca pe Haydée. Monte-Cristo fixa asupra ei o privire plina de blândete si de regret. "Ea si-a amintit ca are un fiu, spuse el, si eu am uitat ca am o fiica." Apoi, clatinând cu tristete din cap: — Biata Haydée! spuse el; a vrut sa ma vada, a vrut sa-mi vorbeasca, s-a temut sau a ghicit ceva... O, nu pot sa plec fara a-i spune adio, nu pot sa mor fara a o încredinta cuiva. Se întoarse încetisor la locul lui si scrise dedesubtul primelor rânduri: "Las lui Maximilien Morrel, capitan de spahii si fiul fostului meu patron Pierre Morrel, armator din Marsilia, suma de douazeci de milioane, din care o parte va fi oferita de el surorii sale Julia si cumnatului sau Emmanuel, daca nu crede totusi ca acest surplus de avere va dauna fericirii lor. Cele douazeci de milioane sunt îngropate în pestera mea de pe Monte- Cristo, al carei secret îl cunoaste Bertuccio. Daca inima lui e libera si vrea sa se însoare cu Haydée, fiica lui Ali- Pasa din Ianina, pe care am crescut-o cu iubirea unui parinte, si care a avut pentru mine dragostea unei fiice, va îndeplini, nu ultima mea vointa, ci ultima-mi dorinta. Prezentul testament a facut-o pe Haydée mostenitoarea restului averii mele, formata din terenuri, din rente asupra Angliei, Austriei si Olandei, din mobilier în diversele mele palate si case, si care, în afara de cele douazeci milioane, precum si diferitele legate facute servitorilor mei, vor putea sa se urce la saizeci de milioane". Scrisese ultimul rând, când un strigat scos dinapoia lui îl facu sa dea drumul condeiului din mâna. — Haydée, glasui el, ai citit? Într-adevar, tânara femeie, trezita de lumina care batuse în pleoapele ei, se sculase si se apropiase de conte fara ca pasii ei usori, înabusiti de covor, sa fi fost auziti. — O, stapâne, glasui ea împreunându-si mâinile, de ce scrii astfel, la o atare ora? De ce-mi lasi toata averea ta, stapâne? Ma parasesti? — Fac o calatorie, înger scump, spuse Monte-Cristo cu o expresie de melancolie si de duiosie infinita, si daca mi s-ar întâmpla o nenorocire... Contele se opri. — Ei bine? întreba fata cu un accent de autoritate, pe care contele nu i-l cunostea, si care îl facu sa tresara. — Ei bine, daca mi se întâmpla o nenorocire, relua Monte-Cristo, vreau ca fiica mea sa fie fericita. Haydée zâmbi cu tristete, clatinând din cap. — Stapâne, te gândesti sa mori? întreba ea. — E un gând mântuitor acesta, copila mea, a spus înteleptul. — Daca mori, glasui ea, lasa-ti averea altora, caci daca mori... n-o sa mai am nevoie de nimic. Si, luând hârtia, o rupse în patru bucati pe care le zvârli în mijlocul salonului. Apoi, pentru ca energia aceasta, asa de putin obisnuita la o sclava, îi istovise fortele, cazu de data aceasta, nu adormita, ci lesinata pe parchet. Monte-Cristo se pleca spre ca, o ridica în brate; si vazându-i chipul palid, frumos, ochii frumosi închisi, corpul frumos neînsufletit, parca abandonat, se gândi pentru întâia oara ca ea îl iubea poate altfel decât asa cum o fiica îsi iubeste parintele. "O, murmura el cu profunda descurajare, as fi putut asadar sa mai fiu fericit!" O duse apoi pe Haydée pâna la apartamentul ei, o încredinta lesinata în mâinile femeilor; si întorcându-se în cabinetul sau pe care îl zavorî de data aceasta, retranscrise testamentul distrus. În momentul când termina, se auzi huruitul unei cabriolete intrând în curte. Monte-Cristo se apropie de fereastra si îi vazu pe Maximilien si pe Emmanuel coborând. — Bun, spuse el, era timpul! Si aplica pe testament trei peceti. În clipa urmatoare auzi un zgomot de pasi în salon. Se duse sa deschida singur. Morrel aparu în prag. Venise mai devreme cu aproape douazeci de minute. — Vin prea devreme poate, domnule conte, glasui el; va marturisesc însa sincer ca n-am putut sa dorm un minut si ca tot asa n-a dormit toata casa. Aveam nevoie sa va vad pentru ca, în fata sigurantei dumneavoastra curajoase, sa redevin stapân pe mine. Monte-Cristo nu putu sa reziste acestei dovezi de afectiune, astfel ca nu întinse spre tânar mâna, ci îsi deschise ambele brate. — Morrel, îi spuse el cu glas miscat, e o zi frumoasa pentru mine, aceasta când ma simt iubit de un om ca dumneata. Buna dimineata, domnule Emmanuel. Maximilien, vii cu mine? — V-ati îndoit cumva? întreba tânarul capitan. — Daca totusi m-as fi îndoit... — Ascultati; v-am privit ieri în tot timpul scenei aceleia de provocare, m-am gândit la siguranta dumneavoastra toata noaptea si mi-am spus ca dreptatea era, desigur, de partea dumneavoastra, daca nu cumva chipul oamenilor nu mai prezinta nici un temei. — Morrel, cu toate acestea, Albert e prietenul dumitale. — O simpla cunostinta, conte. — L-ai vazut pentru întâia oara în ziua când m-ai vazut si pe mine. — Da, e adevarat; dar ce vreti? trebuia sa-mi amintiti dumneavoastra ca sa-mi reamintesc si eu. — Îti multumesc, Morrel. Apoi, batând o data în placa de metal: — Asculta, îi spuse el lui Ali, care se arata numaidecât, du asta la notarul meu. Morrel, e testamentul meu. Daca mor, te vei duce sa iei cunostinta de continutul lui. — Cum sa muriti dumneavoastra? exclama Morrel. — Eh, nu trebuie prevazut totul, draga prietene? Dar ce ai facut aseara, dupa ce te-ai despartit de mine? — Am fost la Tortoni unde, precum ma asteptam, am gasit pe Beauchamp si pe Château-Renaud. Va marturisesc ca îi cautam. — De ce, daca totul era stabilit? — Conte, afacerea e grava, inevitabila. — Te îndoiai? — Nu. Ofensa a fost publica si toata lumea vorbea de ea. — Ei, si? — Nadajduiam sa schimb armele, sa înlocuiesc pistolul cu spada. Pistolul este orb. — Ai izbutit? întreba repede Monte-Cristo cu o licarire imperceptibila de speranta. — Nu, caci se cunoaste maiestria dumneavoastra în spada. — Eh, cine m-a tradat? — Maestrii de arme pe care i-ati batut. — Si ai esuat? — Au refuzat categoric. — Morrel, întreba contele, m-ai vazut vreodata tragând cu pistolul? — Niciodata. — Ei bine, avem timp; priveste. Monte-Cristo lua pistoalele pe care le tinea când Mercédès intrase si, lipind un as de trefla pe placa smulse rând pe rând, din patru lovituri, cele patru ramuri ale treflei. La fiecare lovitura, Morrel se îngalbenea. Examina gloantele cu care Monte-Cristo executa turul de forta si vazu ca nu erau mai mari decât niste alice. — E groaznic, spuse el; ia te uita, Emmanuel! Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo: — Conte, pentru numele Cerului nu-l ucideti pe Albert! Nefericitul are o mama! — Într-adevar, glasui Monte-Cristo; iar eu nu am. Cuvintele fura rostite cu o intonatie care îl înfiora pe Morrel. — Dumneavoastra sunteti cel ofensat, conte. — Fara îndoiala: si ce înseamna asta? — Ca trageti cel dintâi. — Eu trag întâiul? — Am obtinut sau, mai bine zis, am pretins asta; le faceam destule concesii pentru ca si ei sa ne faca una. — Si de la câti pasi? — De la douazeci. Un zâmbet înfricosator trecu peste buzele contelui. — Morrel, glasui el, nu uita ce-ai vazut. — De aceea, spuse tânarul, nu ma gândesc decât la emotia dumneavoastra pentru ca Albert sa fie salvat. — Eu, emotionat? întreba Monte-Cristo. — Sau pe generozitatea dumneavoastra, prietene; sigur de lovitura cum sunteti, pot sa va spun un lucru care ar fi ridicol daca l-as spune altuia. — Anume? — Frângeti-i un brat, raniti-l, dar nu-l ucideti. — Morrel, asculta ce-ti mai spun, glasui contele; n-am nevoie sa fiu îndemnat pentru a-l menaja pe domul de Morcerf; te anunt ca domnul de Morcerf va fi asa de bine menajat încât se va înapoia linistit cu ambele mâini, în timp ce eu... — Da, dumneavoastra... — Cu mine e altceva: eu voi fi transportat. — Haida-de! exclama Maximilien scos din fire. — Asa cum te anunt, dragul mei Morrel; domnul de Morcerf ma va ucide. Morrel se uita la conte, buimacit. — Conte, ce vi s-a întâmplat între timp? — Ce i s-a întâmplat lui Brutus în ajunul bataliei: am vazut o fantoma. — Si fantoma? — Morrel, fantoma mi-a spus ca am trait destul. Maximilien si Emmanuel se privira; Monte-Cristo îsi scoase ceasul. — Sa plecam, spuse el; e sapte si cinci, iar întâlnirea e fixata pentru orele opt fix. O trasura astepta înhamata; Monte-Cristo se urca împreuna cu martorii. Strabatând coridorul, Monte-Cristo se oprise sa asculte în fata unei usi, iar Maximilien si Emmanuel care, din discretie, facusera câtiva pasi mai departe, avura impresia ca-l aud raspunzând unui hohot de plâns printr-un suspin. La opt fix erau la întâlnire. — Iata-ne sositi, glasui Morrel scotând capul prin usa, si suntem cei dintâi. — Domnul ma va scuza, spuse Baptistin care îsi urmase stapânul cu o spaima de negrait, dar vad parca sub arbori o trasura. Monte-Cristo sari sprinten din caleasca si dadu mâna lui Emmanuel si lui Maximilien, ajutându-i sa coboare. Maximilien retinu mâna contelui într-ale sale. — Bravo, spuse el, iata o mâna asa cum îmi place s-o vad la un barbat a carui viata sta în bunatatea cauzei sale! — Într-adevar, zaresc doi tineri care se plimba în asteptare parca, spuse Emmanuel. Monte-Cristo îl trase pe Morrel, nu la o parte, ci un pas sau doi în urma cumnatului sau. — Maximilien, îl întreba el, inima dumitale e libera? Morrel îl privi pe Monte-Cristo cu uimire. — Nu-ti cer o confidenta, dragul meu, îti adresez o simpla întrebare. Raspunde-mi da sau nu. Atâta tot. — Conte, iubesc o fata. — O iubesti mult? — Mai mult decât viata mea. — Înca o speranta care se spulbera! murmura Monte-Cristo. Apoi, cu un oftat: — Biata Haydée! — Conte, daca v-as cunoaste mai putin, v-as crede mai putin curajos decât sunteti, exclama Morrel. — Oftez pentru ca ma gândesc la o fiinta pe care o las. Haida-de, Morrel, asa de putin se pricepe un soldat în materie de curaj? Crezi ca eu regret viata? Ce înseamna pentru mine, care am trait douazeci de ani între viata si moarte, viata sau moartea? De altminteri, fii pe pace, Morrel, slabiciunea aceasta, daca e slabiciune, este numai fata de dumneata. Stiu ca lumea e un salon din care trebuie sa iesi politicos si cinstit, adica salutând si platindu-ti datoriile de joc. — Bravo, spuse Morrel, îmi place! Ati adus armele? — Eu? de ce? nadajduiesc ca domnii le au pe ale lor. — Ma duc sa ma informez, spuse Morrel. — Da, dar fara tratative, ma întelegi? — O, fiti pe pace! Morrel înainta spre Beauchamp si Château-Renaud. Acestia, vazând miscarea lui Maximilien, facura câtiva pasi în întâmpinarea lui. Cei trei salutara, daca nu cu afabilitate, cel putin cu curtoazie. — Iertati-ma, domnilor, spuse Morrel, însa nu-l zaresc pe domnul de Morcerf. — Ne-a înstiintat azi-dimineata, raspunse Château-Renaud, ca va veni singur pe teren. — Aha! facu Morrel. Beauchamp îsi scoase ceasul. — Opt fara cinci; nu e târziu, domnule Morrel, spuse el. — O, nu cu gândul acesta întrebam! raspunse Maximilien. — De altminteri, întrerupse Château-Renaud, uite o trasura. Într-adevar, o trasura înainta în trap mare, pe una din aleile ce duceau la raspântia unde se aflau ei. — Domnilor, desigur ca sunteti prevazuti cu pistoale, glasui Morrel. Domnul de Monte-Cristo declara ca renunta la dreptul de a se servi de ale sale. — Noi am prevazut delicatetea aceasta din partea contelui, domnule Morrel, raspunse Beauchamp, si am adus arme pe care eu le cumparasem acum opt sau zece zile crezând ca o sa am nevoie pentru o afacere asemanatoare. Sunt perfect noi, si înca n-au servit nimanui. Vreti sa le vedeti? — O, domnule Beauchamp, spuse Morrel înclinându-se; atunci când ma asigurati ca domnul de Morcerf nu cunoaste armele acestea, va închipuiti, nu-i asa, ca îmi este de ajuns cuvântul dumneavoastra. — Domnilor, spuse Château-Renaud, nu Morcerf a sosit cu trasura, ci Franz si Debray. Într-adevar, cei doi înaintara. — Dumneavoastra aci, domnilor? spuse Château-Renaud schimbând cu fiecare o strângere de mâna; prin ce întâmplare? — Pentru ca, spuse Debray, Albert ne-a rugat în dimineata asta sa fim pe teren. Beauchamp si Château-Renaud se privira uimiti. — Îmi pare ca înteleg, domnilor, glasui Morrel. — Sa auzim. — Ieri dupa-amiaza am primit o scrisoare din partea domnului de Morcerf, care ma ruga sa fiu la opera. — Si eu, spuse Debray. — Si eu, spuse Franz. — Si noi, declarara Château-Renaud si Beauchamp. — Vroia sa fiti prezenti la provocare, spuse Morrel, vrea sa fiti prezenti si la lupta. — Da, glasuira tinerii, asta este, domnule Maximilien; dupa toate probabilitatile, ati ghicit. — Cu toate acestea, murmura Château-Renaud, Albert nu vine; e în întârziere cu zece minute. — Iata-l, spuse Beauchamp; e calare; priviti, vine în goana urmat de servitorul sau. — Ce imprudenta, spuse Château-Renaud, sa vina calare pentru a se bate cu pistolul. Si eu care îi predasem asa de bine lectia! — Si apoi, uite-l, spuse Beauchamp, cu guler la cravata, cu haina deschisa, cu vesta alba; de ce nu si-a desenat si un punct pe stomac? Ar fi fost mai simplu si s-ar fi sfârsit mai repede. Albert ajunse în vremea asta la zece pasi de grupul celor cinci tineri; îsi opri calul, sari jos si zvârli hatul în mâna servitorului. Se apropie. Era palid, avea ochii rosii si umflati. Se vedea ca nu dormise o clipa toata noaptea. Pe întreaga lui figura era o nuanta de gravitate trista, neobisnuita. — Va multumesc, domnilor, spuse el, ca ati binevoit sa raspundeti invitatiei mele; va rog sa credeti ca sunt nespus de recunoscator pentru dovada aceasta de prietenie. La apropierea lui Morcerf, Morrel se daduse cu vreo zece pasi înapoi si statea deoparte. — Si dumitale, domnule Morrel, glasui Albert, se adreseaza multumirile mele. Apropie-te, nu esti de prisos. — Domnule, glasui Maximilien, uiti ca eu sunt martorul domnului de Monte-Cristo? — Nu eram sigur, dar banuiam. Foarte bine; cu cât vor fi mai multi oameni de onoare aci, cu atât voi fi mai multumit. — Domnule Morrel, spuse Château-Renaud, poti sa-l anunti pe domnul conte de Monte-Cristo ca domnul de Morcerf a sosit si ca stam la dispozitia domniei sale. Morrel facu o miscare pentru a se achita de misiunea sa. În vremea asta Beauchamp scotea cutia cu pistoale din trasura. — Asteptati, domnilor, spuse Albert, am doua cuvinte de spus domnului conte de Monte-Cristo. — În particular? întreba Morrel. — Nu, domnule, fata de toata lumea. Martorii lui Albert se privira nespus de uimiti; Franz si Debray schimbara câteva cuvinte în soapta, iar Morrel, bucuros de incidentul neasteptat, se duse la conte care se plimba pe o alta alee cu Emmanuel. — Ce doreste? întreba Monte-Cristo. — Nu stiu, dar vrea sa va vorbeasca. — O, sa nu încerce cumva un nou ultragiu! exclama Monte-Cristo. — Nu cred ca asta îi e intentia, spuse Morrel. Contele înainta, însotit de Maximilien si de Emmanuel; chipu-i calm si senin contrasta foarte mult cu chipul turburat al lui Albert care se apropia la rându-i, urmat de cei patru tineri. Când ajunsera la trei pasi unul de altul, Albert si contele se oprira. — Domnilor, spuse Albert, apropiati-va; doresc ca nici un cuvânt din cele ce voi avea onoarea sa spun domnului conte de Monte-Cristo sa nu se piarda; caci ce voi avea onoarea sa-i spun trebuie repetat de dumneavoastra oricui va vrea sa auda, oricât de ciudate vi se vor parea cuvintele mele. — Astept, domnule, spuse contele. — Domnule, spuse Albert cu o voce tremurând la început, dar care deveni din ce în ce mai sigura; domnule, va reprosam ca ati divulgat purtarea domnului de Morcerf în Epir; caci, oricât de vinovat ar fi fost domnul conte de Morcerf, nu credeam ca dumneavoastra aveati dreptul sa-l pedepsiti. Astazi însa, domnule, stiu ca aveati dreptul. Nu tradarea lui Fernand Mondego fata de Ali-Pasa ma îndeamna cu atâta graba sa va scuz, ci tradarea pescarului Fernand fata de dumneavoastra si nenorocirile groaznice care au fost urmarea acestei tradari. De aceea spun, de aceea proclam cu glas tare: da, domnule ati avut dreptate ca v-ati razbunat pe parintele meu si eu, fiul lui, va multumesc. Daca trasnetul ar fi cazut în mijlocul spectatorilor neasteptatei scene, nu i-ar fi uimit mai mult decât declaratia lui Albert. Ochii lui Monte-Cristo se înaltasera încet spre cer, cu o expresie de recunostinta infinita, si nu putea sa admire îndestul cum firea furtunoasa a lui Albert, al carui curaj îl cunoscuse în mijlocul banditilor romani, se încovoiase deodata pentru atâta umilire. De aceea recunoscu influenta mamei lui si întelese ca inima lui nobila nu se împotrivise jertfei pe care ea o banuia, desigur, inutila. — Acum, domnule, spuse Albert, daca socotiti ca scuzele pe care vi le-am cerut sunt îndestulatoare, dati-mi mâna va rog. Dupa meritul asa de rar al certitudinii, care pare sa fie cel dintâi dintre toate meritele dumneavoastra, urmatorul e de a sti sa-si marturiseasca cineva greseala. Marturia aceasta ma priveste, însa, numai pe mine. Procedam în conformitate cu oamenii, dar dumneavoastra ati procedat în conformitate cu Dumnezeu. Numai un înger putea sa salveze pe unul dintre noi de la moarte, si îngerul a coborât din cer, daca nu pentru a face din noi doi prieteni, — oh, fatalitatea interzice lucrul acesta! — cel putin pentru a face doi oameni care se stimeaza. Cu ochii umezi, cu pieptul palpitând, emotionat, Monte-Cristo întinse lui Albert o mâna pe care acesta o apuca si o strânse cu un simtamânt ce semana unei respectuoase înfricosari. — Domnilor, spuse el, domnul de Monte-Cristo binevoieste sa primeasca scuzele mele. Ma purtasem necugetat cu domnia sa. Graba este un sfetnic rau: am procedat gresit. Vina mea este reparata acum. Nadajduiesc ca lumea nu ma va socoti un las fiindca am facut ceea ce mi-a poruncit constiinta. În orice caz însa, daca cineva s-ar însela asupra mea, adauga tânarul înaltând capul cu mândrie ca si cum ar fi adresat o sfidare si prietenilor si dusmanilor, voi cauta sa modific parerile. — Dar ce s-a petrecut azi-noapte? întreba Beauchamp pe Château- Renaud; am impresia ca jucam un rol trist. — Într-adevar, fapta lui Albert este foarte josnica sau foarte frumoasa, raspunse baronul. — Ce înseamna asta? întreaba Debray pe Franz. Cum? contele de Monte-Cristo îl dezonoreaza pe domnul de Morcerf, si în ochii fiului acestuia el a avut dreptate? Eu puteam sa am zece Ianine în familia mea, si nu m-as fi crezut obligat decât la un lucru: sa ma bat de zece ori. Cu fruntea plecata, cu bratele tepene, strivit sub povara a douazeci si patru de ani de amintiri, Monte-Cristo nu se gândea nici la Albert, nici la Beauchamp, nici la Château-Renaud, nici la altcineva de acolo: se gândea la curajoasa femeie care venise sa-i ceara viata fiului ei, careia el i-o oferise pe-a sa, si care îl salvase prin destainuirea cumplita a unui secret de familie în stare sa ucida pentru de-a pururi, la tânar, sentimentul pietatii filiale. — Tot Providenta! murmura el; o, abia de astazi am siguranta ca sunt trimisul Domnului! XVII MAMA SI FIUL Contele de Monte-Cristo îi saluta pe cei cinci tineri cu un zâmbet plin de melancolie si demnitate, si se urca din nou în trasura sa, împreuna cu Maximilien si cu Emmanuel. Albert, Beauchamp si Château-Renaud ramasera singuri pe câmpul de bataie. Tânarul atinti asupra martorilor o privire care, fara a fi timida, le cerea parca parerea asupra scenei de adineauri. — Scumpe prieten — glasui Beauchamp cel dintâi, fie ca era mai sensibil, fie ca era mai spontan — da-mi voie sa te felicit: iata un deznodamânt neasteptat la o afacere destul de neplacuta. Albert ramase mut si concentrat în reveria sa. Château-Renaud se multumi sa-si bata cizma cu cravasa. — Nu plecam? întreba el dupa tacerea aceasta stânjenitoare. — Când vreti, raspunse Beauchamp; lasati-mi numai ragazul de a aduce laude domnului de Morcerf; a facut azi dovada unei generozitati asa de cavaleresti... de rare! — O, da! spuse Château-Renaud. — E minunat lucru, continua Beauchamp, sa poti pastra asupra ta o stapânire asa de mare! — De buna seama: în ceea ce ma priveste, eu n-as fi fost în stare, declara Château-Renaud cu o raceala cât se poate de semnificativa. — Domnilor, întrerupse. Albert, cred ca n-ati înteles ca între domnul de Monte-Cristo si mine s-a petrecut ceva foarte grav... — B da, ba da, spuse imediat Beauchamp, dar nu toate hahalerele noastre vor fi capabile sa înteleaga eroismul dumitale si, mai curând sau mai târziu, vei fi nevoit sa le explici într-un mod mai energic decât îi convine sanatatii trupului dumitale si duratei vietii dumitale. Vrei sa-ti dau un sfat prietenesc? Pleaca la Neapole, la Haga sau la Saint-Petersburg, unde oamenii sunt mai inteligenti în ce priveste onoarea decât parizienii nostri smintiti si revino apoi în Franta, peste câtiva ani, sau destul de uitat, sau destul de respectabil pentru a-ti recapata linistea. Nu-i asa, domnule de Château-Renaud ca am dreptate? — Aceasta e si parerea mea, spuse nobilul. Nimic nu atrage mai mult duelurile serioase decât un duel fara rezultat. — Va multumesc, domnilor, raspunse Albert cu un zâmbet rece; voi urma sfatul dumneavoastra, nu pentru ca mi-l dati, dar pentru ca aveam de gând sa parasesc Franta. Va multumesc de asemeni pentru serviciul ce mi-ati facut, slujindu-mi de martori. El e sapat adânc în inima mea de vreme ce, dupa cuvintele pe care le-am auzit, nu-mi mai aduc aminte decât de el. Château-Renaud si Beauchamp se privira. Impresia produsa asupra amândurora era aceeasi, iar accentul cu care Morcerf multumise trada o atare hotarâre încât situatia ar fi devenit delicata pentru toti în cazul când conversatia continua. — Cu bine, Albert, glasui deodata Beauchamp întinzând cu neglijenta mâna tânarului fara ca acesta sa para iesit din letargie. Într-adevar, nu raspunse nimic mâinii întinse. — Cu bine, spuse la rându-i Château-Renaud, tinând în mâna stânga cravasa si salutând cu dreapta. Buzele lui Albert murmurara slab: Cu bine! Privirea lui era mai explicita: ea închidea un poem de mânii retinute, de dispreturi trufase, de indignare generoasa. Dupa ce martorii sai se urcara în trasura, mai statu câtva timp în atitudinea- i neclintita si melancolica: apoi, deodata, dezlegându-si calul de arbustul în jurul caruia servitorul înfasurase capastrul, sari sprinten în sa si porni în galop spre Paris. Peste un sfert de ora intra în palatul din strada Helder. Când coborî de pe cal i se paru ca zareste în spatele perdelei de la camera de culcare a contelui chipul palid al parintelui sau. Albert întoarse capul cu un suspin si intra în micul sau pavilion. Zvârli aci o ultima privire asupra tuturor bogatiilor care îi facusera viata asa de placuta si de fericita pâna atunci; privi înca o data tablourile ale caror figuri pareau ca îi zâmbesc si ale caror peisaje se însufletira parca. Scoase apoi, din rama de stejar, portretul mamei sale pe care îl înfasura, lasând goala si neagra rama aurita. Îsi puse dupa aceea în ordine armele-i frumoase turcesti, pustile englezesti, portelanurile japoneze, cupele, bronzurile artistice semnate de Feauchères sau Barye; inspecta dulapurile si puse chei la fiecare; zvârli într-un sertar al biroului sau, pe care îl lasa deschis, toti banii din buzunar si adauga bijuteriile fanteziste, nenumarate, care-i populau cupele, casetele, etajerele; facu un inventar exact si precis si puse inventarul în locul cel mai la vedere al unei mese, dupa ce curata masa de cartile si de hârtiile care o încarcau. La începutul operatiei, în ciuda ordinului pe care Albert i l-a dat sa-l lase singur, servitorul intrase în camera. — Ce vrei? îl întreba Morcerf cu un accent mai mult trist decât mâniat. — Iertati-ma, domnule, spuse valetul; e adevarat ca domnul mi-a interzis sa-l deranjez, dar m-a chemat domnul conte de Morcerf. — Ei si? întreba Albert. — N-am vrut sa ma duc la domnul conte fara sa primesc ordinele domnului. — De ce? — Pentru ca domnul conte stie, desigur, ca l-am însotit pe domnul pe teren. — Probabil, spuse Albert. — Si ma cheama, fara îndoiala, ca sa ma întrebe ce-a fost acolo. Ce sa-i raspund? — Adevarul. — Îi voi spune atunci ca întâlnirea n-a avut loc? — Îi vei spune ca am cerut scuze domnului conte de Monte-Cristo; du-te. Valetul se înclina si iesi. Albert se apuca din nou de inventar. În momentul când termina lucrul, îi atrase atentia tropotul unor cai în curte si rotile unei trasuri care zguduiau geamurile; se apropie de fereastra si-l vazu pe parintele sau urcându-se în caleasca si plecând. De îndata ce poarta palatului se închise în urma contelui, Albert porni spre apartamentul mamei sale si, deoarece n-avea cine sa-l anunte, patrunse pâna în dormitorul ei; se opri în prag, cu inima zvâcnindu-i de cele ce vedea si ghicea. Ca si cum acelasi suflet ar fi pus în miscare ambele trupuri, Mercédès facea la ea ce facuse Albert la el. Totul era pus în ordine: dantelele, podoabele, bijuteriile, rufaria, banii se orânduiau pe fundul sertarelor ale caror chei contesa le aduna cu grija. Albert vazu preparativele, întelese tâlcul lor si strigând: "Mama", îsi înfasura bratele pe dupa gâtul ei. Pictorul care ar fi putut sa redea expresia ambelor figuri, ar fi realizat desigur un tablou frumos. — Ce faci? o întreba el. — Tu ce faceai? raspunse ea. — O, mama! exclama Albert neputând sa vorbeasca de emotie, cu dumneata nu e acelasi lucru! Nu, nu poti sa iei hotarârea pe care am luat- o eu, deoarece eu vin sa te anunt ca spun ramas-bun casei dumitale si... dumitale. — Si eu, Albert, raspunse Mercédès, plec si eu. Nadajduisem, marturisesc, ca fiul meu ma va însoti; m-am înselat? — Mama, spuse Albert cu tarie, nu te pot face sa împartasesti soarta pe care mi-o harazesc: de acum încolo trebuie sa traiesc fara nume si fara avere; pentru a începe ucenicia acestei existente aspre, trebuie sa împrumut de la un prieten pâinea pe care voi mânca-o pâna în momentul când am sa câstig alta. Asadar, buna mama, eu ma duc la Franz sa-l rog sa-mi împrumute mica suma pe care am socotit-o necesara. — Tu, bietul meu copil, sa suferi mizeria, foamea? exclama Mercédès. O, nu spune asta, mi-ai zdrobi toate hotarârile! — Nu însa pe-ale mele, mama, raspunse Albert. Sunt tânar, sunt puternic, cred ca sunt curajos; si am învatat de ieri de ce-i în stare vointa. O, mama, sunt oameni care au suferit atâta si care nu numai ca n-au murit, dar au ridicat o noua avere pe ruina tuturor fagaduielilor de fericire pe care li le facuse cerul, pe ramasitele tuturor sperantelor care li le daduse Dumnezeu. Am aflat asta, mama, si am vazut pe oameni; stiu ca, din adâncul prapastiei, unde-i cufundase dusmanul, s-au ridicat cu atâta vigoare si atâta glorie încât l-au dominat pe învingatorul de ieri si l-au zvârlit la rându-le în abis. Nu, mama, nu; începând de astazi am rupt cu trecutul si nu mai accept nimic, nici macar numele meu, deoarece, — întelegi, mama, nu e asa? — fiul dumitale nu poate sa poarte numele unui om care e obligat sa roseasca în fata altui om. — Albert, copilul meu, spuse Mercédès, acesta e sfatul pe care ti l-as fi dat daca aveam o inima mai tare; constiinta ta a vorbit când glasul meu stins tacea; asculta-ti constiinta, fiul meu. Albert, aveai prieteni; rupe cu ei, pentru moment, dar nu deznadajdui. Viata e înca frumoasa la vârsta ta, dragul meu Albert, caci abia ai douazeci si doi de ani; si, deoarece unei inimi curate ca a ta îi trebuie un nume fara pata, ia-l pe al parintelui meu: îl chema Herrera. Te cunosc, Albert; orice cariera vei urma, ai sa faci curând numele acesta ilustru. Atunci, dragul meu, revino în lume si vei straluci si mai mult prin nenorocirile tale de altadata; iar daca, în ciuda tuturor prevederilor mele, nu va fi asa, lasa-mi cel putin speranta mie, care nu voi mai avea decât acest gând, mie, care nu mai am viitor si pentru care mormântul începe în pragul acestei case. — Îti voi face pe plac, mama, glasui tânarul; da, împartasesc speranta dumitale: mânia cerului nu ne va urmari, pe dumneata asa de pura, pe mine asa de inocent. Dar, deoarece suntem hotarâti — sa procedam cu graba! Domnul de Morcerf a plecat acum o jumatate de ceas; prilejul, precum vezi, este favorabil pentru a evita zgomotul si explicatia. — Te astept, fiul meu, spuse Mercédès. Albert alerga îndata pâna în bulevard, de unde aduse o trasura care avea sa-i scoata din palat; îsi amintea de o casuta mobilata în strada Saint -Pères unde mama lui va gasi adapost modest, dar decent; reveni deci la contesa. În momentul când trasura se opri în dreptul usii, si Albert cobora, un om se apropie de el înmânându-i o scrisoare. Albert îl recunoscu pe administrator. — Din partea contelui, spuse Bertuccio. Albert lua scrisoarea, o deschise, o citi. Dupa ce o citi, îl cauta din ochi pe Bertuccio, dar, în timp ce tânarul citea, Bertuccio disparuse. Atunci, cu lacrimile în ochi, cu pieptul zvâcnind de emotie, Albert intra la Mercédès si, fara sa rosteasca un cuvânt, îi prezenta scrisoarea. Mercédès citi: "Albert, Aratându-ti ca am ghicit proiectul în voia caruia esti pe punctul de a te lasa, cred ca îti arat ca îti înteleg delicatetea. Esti liber, parasesti palatul contelui si te retragi cu mama dumitale, libera ca si dumneata; gândeste-te însa, Albert, ca-i datorezi mai mult decât îi poti plati — biata inima nobila ce esti. Pastreaza pentru dumneata lupta, reclama pentru dumneata suferinta, dar cruta-i prima mizerie care va însoti inevitabil cele dintâi sfortari ale dumitale; caci ea nu merita nici macar rasfrângerea nenorocirii care o izbeste astazi, si Providenta nu vrea ca nevinovatul sa plateasca pentru vinovat. Stiu ca veti parasi amândoi casa din strada Helder fara sa luati ceva. Nu cauta sa descoperi cum am aflat. Stiu; atâta tot. Asculta, Albert. Acum douazeci si patru de ani ma înapoiam voios si mândru în patria mea. Aveam o logodnica, Albert, o fata sfânta pe care o adoram, si aduceam logodnicei mele o suta cincizeci de ludovici agonisiti cu greu printr-o munca fara preget. Banii erau pentru ea, îi harazeam ei si, stiind cât de perfida e marea, îngropasem comoara noastra în gradinita casei parintelui meu, la Marsilia, pe Allée de Meilhan. Albert, mama dumitale cunoaste bine casuta draga si saraca. De curând, venind la Paris, am trecut prin Marsilia, m-am dus sa vad casa cu amintiri dureroase; iar seara, cu un hârlet în mâna, am cercetat ungherul unde îngropasem comoara. Caseta de fier era înca acolo, nu se atinsese nimeni de ea; se gaseste în unghiul pe care un smochin frumos, plantat de parintele meu în ziua când m-am nascut, îl acopera cu umbra lui. Albert, banii acestia care altadata aveau sa ajute la viata si la linistea femeii pe care o adoram — astazi, printr-o întâmplare ciudata si dureroasa, si-au regasit aceeasi întrebuintare. Întelege-mi bine gândul; eu, care as putea sa ofer milioane bietei femei, îi dau numai bucata de pâine neagra uitata sub bietul meu acoperis din ziua când am fost despartit de aceea pe care o iubeam. Esti un om generos, Albert, dar poate esti orbit de mândrie sau de resentiment; daca ma refuzi, daca ceri altuia ceea ce am dreptul sa-ti ofer, voi spune ca e foarte putin generos din partea dumitale sa refuzi mamei viata oferita de un om pe al carui parinte, parintele dumitale, l-a lasat sa moara în grozaviile foamei si deznadejdii". Dupa sfârsitul lecturii, Albert ramase palid si nemiscat, asteptând hotarârea mamei. Mercédès înalta spre cer o privire în care era o expresie cu neputinta de redat. — Accept, spuse ea; are dreptul sa plateasca zestrea pe care o voi duce într-o manastire. Si, punând scrisoarea pe inima, lua bratul fiului sau si, cu pasi mai siguri decât se astepta, poate, porni pe scara. XVIII SINUCIDEREA Între timp Monte-Cristo se înapoiase si el în oras, cu Emmanuel si cu Maximilien. Întoarcerea fu vesela. Emmanuel nu-si ascundea bucuria de a fi vazut pacea urmând razboiului, si-si destainuia cu glas tare înclinarile filantropice. Într-un colt al trasurii, Morrel lasa ca voiosia cumnatului sau sa se evapore în cuvinte, pastrând pentru sine o bucurie tot asa de sincera, dar care stralucea numai în priviri. Îl întâlnira la bariera Trône pe Bertuccio: el astepta acolo, neclintit ca o santinela la post. Monte-Cristo îsi scoase capul prin usa, schimba cu el câteva cuvinte în soapta, si administratorul disparu. — Domnule conte, spuse Emmanuel ajungând în dreptul pietei Royale, lasati-ma, va rog, la poarta mea pentru ca sotia mea sa nu aiba un singur moment de neliniste, nici pentru dumneavoastra, nici pentru mine. — Daca n-ar fi ridicol sa facem parada de triumf, spuse Morrel, l-as invita pe domnul conte la noi; dar si domnul conte are, desigur, câteva inimi tremurânde care trebuie linistite. Emmanuel, am ajuns; sa-l salutam pe prietenul nostru si sa-l lasam sa-si continue drumul. — Un moment, spuse Monte-Cristo, nu ma lipsiti dintr-o data de doi tovarasi; dumneata du-te la încântatoarea dumitale sotie, careia te rog sa-i prezinti complimentele mele, iar dumneata, Morrel, însoteste-ma pâna la Champs-Elysées. — Admirabil! spuse Maximilien; cu atât mai mult cu cât am treaba în cartierul dumneavoastra, conte. — Sa te asteptam la masa? întreba Emmanuel. — Nu, spuse tânarul. Usa se închise, trasura îsi continua drumul. — Vedeti ca eu v-am adus noroc, glasui Morrel când fu singur cu contele. Nu v-ati gândit niciodata la asta? — Ba da, spuse Monte-Cristo, si de aceea as vrea sa te am totdeauna lânga mine. — Miraculos lucru! continua Morrel raspunzând propriilor sale gânduri. — Ce? întreba Monte-Cristo. — Ce s-a întâmplat. — Da, raspunse contele cu un zâmbet; ai spus bine, Morrel: miraculos. — Caci, în sfârsit, relua Morrel, Albert e curajos. — Foarte curajos, spuse Monte-Cristo; l-am vazut dormind cu pumnalul suspendat deasupra capului. — Si eu stiu ca s-a batut de doua ori, si ca s-a batut foarte bine, spuse Morrel. Cum se împaca asta cu purtarea de azi-dimineata? — Tot influenta dumitale, spuse Monte-Cristo zâmbind. — E o fericire pentru Albert ca nu-i deloc soldat, glasui Morrel. — De ce? — Cine a mai pomenit scuze pe teren? facu tânarul capitan clatinând din cap. — Haida-de! spuse contele cu blândete; nu cumva o sa cazi si dumneata în prejudecatile oamenilor de rând, Morrel? Nu recunosti ca, întrucât Albert e curajos, el nu poate fi las? Ca, de buna seama, a avut vreun motiv sa procedeze asa cum a procedat azi-dimineata si ca, prin urmare, conduita lui este mai degraba eroica decât altfel? — Fara îndoiala, fara îndoiala, raspunse Morrel; dar voi spune ca spaniolul: a fost mai putin viteaz astazi decât ieri. — Iei masa cu mine, nu e asa, Morrel? întreba contele pentru a curma conversatia. — Nu; la zece va parasesc. — Asadar, întâlnirea dumitale era pentru dejun? Morrel zâmbi si clatina din cap. — În sfârsit, undeva trebuie sa iei masa... — Cu toate acestea, daca nu mi-e foame? glasui tânarul. — O, eu nu cunosc decât doua sentimente care taie astfel pofta, spuse contele: durerea (si cum din fericire te vad foarte vesel, nu e asta) si dragostea. Iar dupa cele ce mi-ai spus în legatura cu inima dumitale, mi-este permis sa cred... — Conte, replica Morrel cu voiosie, nu zic ba. — Si nu-mi povestesti mie, Maximilien? întreba contele cu ton asa de viu încât se vedea cât de curios e sa cunoasca secretul. — V-am aratat azi-dimineata ca am o inima, nu e asa, conte? În locul oricarui alt raspuns Monte-Cristo întinse tânarului mâna. — Ei bine, continua Morrel, din momentul când inima aceasta nu mai e cu dumneavoastra în padurea Vincennes, este în alta parte, si ma duc dupa ea. — Du-te, spuse contele cu glas taraganat, du-te dragul meu prieten; dar daca întâmpini vreun obstacol, aminteste-ti ca eu am o oarecare putere pe lumea asta, ca sunt fericit s-o pun în serviciul oamenilor pe care îi iubesc, si ca pe dumneata eu te iubesc, Morrel. — Bine, spuse tânarul, îmi voi aminti, asa cum copiii egoisti îsi aduc aminte de parintii lor când au nevoie de ei. Când voi avea nevoie de dumneavoastra, — si poate ca momentul acela va veni — am sa ma adresez dumneavoastra, conte. — Bine, retin cuvântul dumitale. La revedere. — La revedere. Ajunsera la poarta casei din Champs-Elysées. Monte-Cristo deschise usa, Morrel sari. Bertuccio astepta pe peron. Morrel disparu pe avenue de Marigny, iar Monte-Cristo porni repede în întâmpinarea lui Bertuccio. — Ei, ce e? întreba ci. — Ce sa fie? raspunse administratorul; paraseste casa. — Si fiul ei? — Florentin, valetul lui, gândeste ca si el va face la fel. — Vino încoace. Monte-Cristo îl lua pe Bertuccio în cabinet, scrise scrisoarea pe care am vazut-o si o dadu administratorului. — Du-te degraba, îi spuse el; asculta, înstiinteaz-o pe Haydée ca am venit. — Iata-ma, spuse fata care, auzind zgomotul trasurii, coborâse, si a carei figura stralucea de bucurie revazându-l pe conte teafar. Bertuccio iesi. Haydée încerca toate elanurile unei fiice care îsi revede parintele drag, toate delirurile unei amante care îsi revede amantul, în primele clipe ale reîntoarcerii asteptata de ea cu atâta nerabdare. Desigur ca, desi mai putin expansiva, bucuria lui Monte-Cristo nu era mai putin mare; bucuria pentru inimile care au suferit îndelung se aseamana cu roua pentru pamânturile uscate de soare: inima si pamântul absorb ploaia binefacatoare ce cade peste ele, si nimic nu se vede pe dinafara. Monte-Cristo întelegea în ultimele zile un lucru: un lucru pe care, de multa vreme, nu mai îndraznea sa-l creada: ca exista doua Mercédès pe lume, ca el mai putea sa fie fericit. Ochii aprinsi de fericire se scufundau cu nesat în privirile umede ale Haydéei, când usa se deschise deodata. Contele încrunta sprâncenele. — Domnul de Morcerf! spuse Baptistin ca si cum cuvântul acesta cuprindea o scuza. Într-adevar, chipul contelui se lumina. — Care? întreba el; vicontele sau contele? — Contele. — O, nu s-a ispravit înca? exclama Haydée. — Nu stiu daca s-a ispravit, copila adorata, spuse Monte-Cristo luând mâinile fetei, dar ceea ce stiu e ca tu n-ai nici un motiv de teama. — Cu toate acestea, mizerabilul... — Omul acesta nu îmi poate face nimic, Haydée, spuse Monte-Cristo; trebuia sa ma tem numai când aveam de-a face cu fiul lui. — De aceea n-o sa-ti închipui niciodata, stapâne, cât am suferit, spuse fata. Monte-Cristo zâmbi. — Îti jur pe mormântul parintelui meu, glasui Monte-Cristo întinzând mâna pe capul fetei, ca, daca se întâmpla o nenorocire, nu eu am sa fiu victima. — Te cred, stapâne, ca si cum Dumnezeu mi-ar vorbi, spuse fata întinzându- si fruntea spre conte. Monte-Cristo depuse, pe fruntea asa de candida si de frumoasa, o sarutare care facu doua inimi sa bata în acelasi timp: una cu violenta, alta înabusit. — O, Doamne, murmura contele, îmi îngadui tu sa mai pot iubi? Pofteste- l în salon pe domnul conte de Morcerf! îi spuse el lui Baptistin în timp ce o conducea pe frumoasa grecoaica spre o scara secreta. Un cuvânt de explicatie cu privire la vizita aceasta asteptata poate de Monte-Cristo, dar fara îndoiala, neasteptata pentru cititorii nostri. În timp ce, precum am aratat, Mercédès facea în apartamentul ei inventarul pe care Albert îl facuse la el, în timp ce ea îsi punea în ordine bijuteriile, îsi închidea sertarele, aduna cheile pentru a lasa totul în perfecta ordine, Mercédès nu bagase de seama ca un cap palid si sinistru se aratase în geamul unei usi prin care lumina patrundea în coridor; de aci nu numai ca se putea vedea, dar se si putea auzi. Cel care privea astfel, dupa toate probabilitatile, vazu deci si auzi, fara ca el sa fie vazut sau auzit, tot ce se petrecea la doamna de Morcerf. De la usa de sticla omul cu chipul palid se transporta în camera de culcare a contelui de Morcerf si ajungând aci, ridica cu o mâna contractata perdeaua unei ferestre care dadea spre curte. Ramase acolo zece minute, nemiscat, mut, ascultându-si bataile inimii. Pentru el zece minute însemnau mult. Atunci, înapoindu-se de la întâlnire, Albert l-a zarit pe parintele sau care îi pândea întoarcerea de dupa o perdea, si a întors capul. Ochii contelui se dilatara: stia ca insulta adresata de Albert lui Monte- Cristo fusese grozava, ca în toate tarile lumii o astfel de insulta aducea dupa sine un duel pe moarte. Dar Albert se înapoiase teafar; prin urmare, contele era razbunat. Un fulger de negraita bucurie lumina chipul lugubru, asemeni unei ultime raze de soare, înainte de a se pierde în norii care nu par atât culcusul, cât mormântul lui. Dar, am spus, el astepta zadarnic ca tânarul sa vina în apartamentul lui si sa-i povesteasca triumful. Ca, înainte de a se bate, tânarul n-a vroit sa-l vada pe parintele a carui onoare pleca sa o razbune, se întelege; dar dupa ce razbunase onoarea parintelui, de ce nu venea fiul sa se arunce în bratele sale? Atunci, neputând sa-l vada pe Albert, contele trimise dupa servitorul acestuia. Se stie ca Albert l-a autorizat pe servitor sa nu ascunda contelui nimic. Peste zece minute generalul de Morcerf aparu pe peron, îmbracat cu o redingota neagra, cu guler militar, cu pantaloni negri, cu manusi negre. Daduse, dupa câte se pare, ordine anterioare; caci abia ajunse pe ultima treapta a peronului, si trasura sa, înhamata gata, iesi din sopron, oprindu- se în fata lui. Valetul arunca în trasura o manta cu gluga în care erau înfasurate doua sabii; apoi, se aseza lânga vizitiu. Vizitiul se pleca dinaintea calestii pentru a astepta ordinul. — În Champs-Elysées, spuse generalul, la contele de Monte-Cristo. Repede! Caii se napustira sub lovitura de bici care îi învalui; peste cinci minute se oprira în fata casei contelui. Domnul de Morcerf deschise singur usa si sari din mers, ca un tânar, suna si disparu prin poarta cascata, împreuna cu servitorul sau. În clipa urmatoare Baptistin anunta domnului de Monte-Cristo pe contele de Morcerf, iar Monte-Cristo, dupa ce o conduse pe Haydée, porunci sa fie introdus contele de Morcerf în salon. Generalul masura pentru a treia oara salonul în toata lungimea lui, când, întorcându-se, îl zari pe Monte-Cristo în prag. — A, domnul de Morcerf! spuse linistit Monte-Cristo; mi se paruse ca nu am auzit bine. — Da, eu, glasui contele cu o înfricosatoare contractie a buzelor, care îl împiedica sa articuleze precis. — Nu-mi mai ramâne decât sa aflu acum motivul care-mi ofera placerea de a vedea, la o ora asa de matinala, pe domnul conte de Morcerf, spuse Monte-Cristo. — Domnule, ati avut azi-dimineata o întâlnire cu fiul meu, spuse generalul. — Stiti asta, raspunse contele. — Si mai stiu ca fiul meu avea motive temeinice sa se bata cu dumneavoastra si sa-si dea toate silintele pentru a va ucide. — Într-adevar, avea motive foarte temeinice. Vedeti însa ca, în ciuda acestor motive, nu m-a ucis si nici macar nu s-a batut. — Si cu toate acestea va socotea drept cauza dezonorarii parintelui sau, drept cauza napraznicei ruini care, în momentul de fata, îmi copleseste casa. — Într-adevar, domnule, spuse Monte-Cristo cu linistea-i cumplita; dar cauza secundara, nu principala. — Fara îndoiala, i-ati cerut scuze sau i-ati dat o explicatie. — Nu i-am dat nici o explicatie si, dimpotriva, scuze mi-a cerut el. — Dar carui motiv atribuiti aceasta? — Probabil convingerii ca, în întâmplarea prezenta, exista un om mai vinovat decât mine. — Si cine era omul acesta? — Parintele lui. — Fie! spuse contele îngalbenindu-se; stiti însa ca vinovatului nu-i place sa-si recunoasca vinovatia. — Stiu... De aceea ma asteptam la scena de acum. — Va asteptati ca fiul meu sa fie un las? exclama contele. — Domnul Albert de Morcerf nu e un las, spuse Monte-Cristo. — Un om care tine o spada în mâna, un om care are în fata acestei spade un dusman de moarte — daca nu se bate, omul acesta este un las! Pacat ca nu e aci sa-i spun! — Domnule, raspunse Monte-Cristo cu raceala, nu-mi închipui ca ati venit la mine sa-mi povestiti micile dumneavoastra chestii de familie. Spuneti- i acestea domnului Albert; el va sti poate ce sa va raspunda. — O, nu, nu! glasui generalul cu un zâmbet care aparu si disparu îndata; nu, aveti dreptate, n-am venit pentru asta! Am venit sa va spun ca si eu va privesc ca pe dusmanul meu. Am venit sa va spun ca va urasc din instinct, ca am impresia ca v-am cunoscut totdeauna si v-am urât totdeauna. Si ca, în sfârsit, din moment ce tinerii veacului nostru nu se mai bat, e de datoria noastra sa ne batem... Sunteti de aceeasi parere, domnule! — Absolut! De aceea, când v-am spus ca am prevazut scena de acum, ma refeream la onoarea vizitei dumneavoastra. — Foarte bine... V-ati facut toate preparativele? — Ele sunt totdeauna puse la punct. — Stiti ca ne vom bate pâna când unul dintre noi va muri? întreba generalul cu dintii înclestati de furie. — Pâna când unul dintre noi va muri, repeta contele de Monte-Cristo cu o usoara înclinare din cap. — Atunci sa plecam, nu avem nevoie de martori. — Într-adevar, spuse Monte-Cristo, e de prisos: ne cunoastem asa de bine. — Dimpotriva, spuse contele, nu ne cunoastem. — Hm, ia sa vedem! glasui Monte-Cristo cu acelasi calm nimicitor. Nu sunteti dumneavoastra soldatul Fernand care a dezertat în ajunul bataliei de la Waterloo? Nu sunteti dumneavoastra locotenentul Fernand care a servit de calauza si de spion armatei franceze în Spania? Nu sunteti dumneavoastra colonelul Fernand care a tradat, a vândut, a asasinat pe binefacatorul sau, Ali? Si toti acesti Fernanzi la un loc n-au dat pe locotenentul- general, conte de Morcerf, pair de Franta? — O, exclama generalul, izbit de cuvintele acestea ca de un fier rosu; o, mizerabile care îmi reprosezi rusinea în momentul poate când ma vei ucide, nu, n-am spus ca-ti sunt necunoscut; stiu bine, demonule, ca ai patruns în noaptea trecutului si ai citit în ea, la lumina nu stiu carei faclii; fiecare pagina a vietii mele. Dar poate ca e mai multa onoare în mine, în oprobiul meu, decât în tine, sub aparentele tale pompoase. Nu, nu, stiu ca îti sunt cunoscut, însa nu te cunosc eu pe tine, aventurierule, doldora de aur si nestemate. Ti-ai spus, la Paris, Contele de Monte-Cristo; în Italia, Simbad marinarul; la Malta, nu mai stiu, am uitat. Dar te întreb de numele tau real, vreau sa stiu adevaratul tau nume dintre cele o suta, ca sa-l pot rosti pe terenul luptei, în momentul când îti voi înfunda spada în inima. Contele de Monte-Cristo pali într-un mod groaznic; ochii lui fura aprinsi de un foc mistuitor; facu un salt spre cabinetul de alaturi si, în mai putin de-o secunda, smulgându-si cravata, redingota si vesta, îmbraca o mica haina de marinar si îsi puse pe cap o palarie de matelot sub care se desfacu paru-i negru si lung. Reveni astfel, înfricosator, implacabil, cu bratele încrucisate, în fata generalului care nu întelesese motivul disparitiei, care îl astepta si care, simtind ca dintii îi clantanesc si ca picioarele i se taie, se trase înapoi si nu se opri decât când gasi o masa ca punct de sprijin pentru mâna crispata. — Fernand! îi striga el; din cele o suta de nume ale mele n-as avea nevoie sa-ti spun decât unul singur pentru a te trasni; dar tu ghicesti numele acesta, nu e asa? Sau, mai bine zis, îti amintesti de el? Caci, în ciuda tuturor necazurilor mele, a tuturor chinurilor mele, îti arat astazi o figura pe care bucuria razbunarii o întinereste, o figura pe care, desigur, ai vazut-o de multe ori în visele tale, dupa casatoria... cu Mercédès, logodnica mea. Cu capul pe spate, cu mâinile întinse, cu privirea fixa, generalul mistui în tacere groaznicul spectacol; apoi, îndreptându-se spre perete pentru a cauta un reazim, se strecura încetisor pâna la usa prin care iesi de-a-ndaratelea, lasând sa-i scape un singur strigat lugubru, jalnic, sfâsietor: — Edmond Dantès. Apoi, cu hohotiri care n-aveau nimic omenesc, se târî pâna în peristilul casei, strabatu curtea ca un om beat, si cazu în bratele valetului sau, murmurând cu glas împleticit doar atât: — La palat! la palat! Pe drum, aerul proaspat si rusinea pe care i-o stârnea atentia oamenilor sai îl repusera în starea de a-si aduna ideile; dar cursa fu scurta si, pe masura ce se apropia de casa, contele simtea ca durerile pun din nou stapânire pe el. La câtiva pasi de casa contele dadu ordin sa opreasca si coborî. Poarta palatului era data în laturi; o trasura de piata, care pentru prima oara se afla chemata la o asemenea splendida locuinta, statea în mijlocul curtii; contele se uita la trasura cu spaima, dar fara sa îndrazneasca sa întrebe pe cineva, si se napusti în apartamentul sau. Doua persoane coborau scara; abia a avut timp sa se refugieze într- un cabinet pentru a le evita. Era Mercédès, rezemata de bratul fiului ei, si amândoi paraseau palatul. Trecura la doi pasi de nenorocitul care, ascuns dupa perdeaua de damasc, fu atins parca de rochia de matase a femeii, si care simti rasuflarea calda a cuvintelor rostite de fiul sau: — Curaj, mama! Vino, vino, aici nu mai suntem la noi. Cuvintele se stinsera, pasii se departara. Generalul tresari, suspendat cu mâinile crispate de perdea; îsi stapânea cel mai napraznic hohot de plâns care a iesit vreodata din pieptul unui parinte parasit în acelasi timp de sotie si de fiu. Auzi curând pocnetul usii de fier a trasurii, apoi glasul birjarului, apoi huruitura birjei greoaie zgudui geamurile; se napusti atunci în dormitorul sau ca sa vada înca o data tot ce iubise pe lume; dar trasura pleca fara ca Mercédès sau Albert sa întoarca capul spre casa pustiita pentru a-i darui ei, pentru a-i darui parintelui si sotului parasit, ultima privire, ramasulbun si regretul, adica iertarea. De aceea, în momentul când rotile trasurii zguduiau caldarâmul, o detunatura rasuna si o dâra de fum cenusiu iesi printr-unul din geamurile ferestrei dormitorului, sparta de puterea detunaturii. XIX VALENTINE Ati ghicit unde avea treaba Morrel si la cine se ducea. De aceea, despartindu-se de Monte-Cristo, Morrel porni agale spre casa Villefort. Spunem agale pentru ca Morrel avea mai mult de o jumatate de ora în fata sa pentru a strabate cinci sute de pasi; dar, cu toate ca timpul îi era mai mult decât îndestulator, se grabise sa se desparta de Monte-Cristo, tinând mult sa ramâna singur cu gândurile sale. Îsi cunostea ora, ora la care Valentine, asistând la dejunul lui Noirtier, era sigura ca nu va fi tulburata. Noirtier si Valentine îi daruisera doua vizite pe saptamâna, si el venea sa profite de dreptul acordat. Sosi. Valentine îl astepta. Nelinistita, aproape buimacita, ea îi lua mâna si îl duse în fata bunicului. Nelinistea, împinsa precum spuneam aproape pâna la buimacire, se explica prin vâlva pe care cazul Morcerf o stârnise în societate; se stia (lumea stie întotdeauna) întâmplarea de la opera. În casa Villefort nu se îndoia nimeni ca un duel va fi consecinta fatala a întâmplarii; Valentine ghicise, cu instinctul ei de femeie, ca Morrel va fi martorul lui Monte-Cristo, si se temea, tinând seama de curajul bine cunoscut al tânarului, de prietenia profunda a acestuia pentru conte, ca el n-o sa aiba puterea de a se margini la rolul pasiv ce-i era rezervat. E explicabil deci cu câta lacomie amanuntele fura cerute, date si primite, iar Morrel putu sa citeasca o bucurie de negrait în ochii iubitei sale când ea afla ca grozava afacere avusese un deznodamânt deopotriva de fericit si neasteptat. — Acum, spuse Valentine facând semn lui Morrel sa ia loc alaturi de batrân si asezându-se la rându-i pe taburetul pe care se odihneau picioarele lui, acum, ca sa vorbim putin despre ale noastre. Maximilien, stii ca bunicul avusese un moment ideea de a pleca din casa si de a lua un apartament în afara de palatul domnului de Villefort? — Da, desigur, spuse Maximilien, mi-aduc aminte de proiectul acesta, ba chiar îl aplaudasem din suflet. — Ei bine, glasui Valentine, aplauda-l înca o data, Maximilien, caci bunicul revine la el. — Bravo! spuse Maximilien. — Si stii ce motiv invoca bunicul pentru a parasi casa? întreaba Valentine. Noirtier îsi privea nepoata pentru a-i impune tacere din ochi; Valentine nu se uita însa la Noirtier; ochii, privirea, zâmbetul ei, totul era pentru Morrel. — Oricare ar fi motivul domnului Noirtier, striga Morrel, declar ca este bun. — Admirabil! spuse Valentine; sustine ca aerul din foburgul Saint-Honoré nu-mi face bine. — Într-adevar, glasui Morrel; asculta, Valentine, domnul Noirtier ar putea sa aiba dreptate: constat ca în ultimile cincisprezece zile sanatatea dumitale e zdruncinata. — Da, întrucâtva este drept, raspunse Valentine; de aceea bunicul si-a luat rolul de medic si, deoarece bunicul stie totul, am cea mai mare încredere în el. — Dar e adevarat ca suferi, Valentine? întreba Morrel repede. — O, Doamne, asta nu se cheama suferinta: simt o indispozitie generala, atâta tot; am pierdut pofta de mâncare si am impresia ca stomacul meu da o lupta pentru a se obisnui cu ceva. Noirtier nu pierdea un cuvânt din spusele Valentinei. — Si ce tratamente urmezi pentru boala asta necunoscuta? — O, foarte simplu! glasui Valentine; iau în fiecare dimineata o lingurita din medicamentul care se aduce pentru bunicul; când spun o lingura, înseamna ca am început cu una si ca acum sunt la patru. Bunicul pretinde ca e o doctorie cu efecte universale. Valentine zâmbea, dar în zâmbetul ei era ceva trist si suferind. Ametit de iubire, Maximilien o privea în tacere; ea era tare frumoasa, dar paloarea ei capatase un ton mat, ochii scânteiau mai aprinsi decât de obicei, iar mâinile-i, care altadata erau de un alb de sidef, pareau mâini de ceara pe care o nuanta galbuie le napadeste cu timpul. De la Valentine tânarul îsi îndrepta ochii spre Noirtier; acesta o examina, cu inteligenta-i bizara si profunda, pe fata absorbita în dragostea ei; dar si el, ca si Morrel, urmarea semnele unei suferinte înabusite, asa de putin vizibila, de altminteri, încât scapase privirii tuturora afara de a parintelui si a iubitului. — Dar eu credeam ca doctoria din care ai ajuns sa iei patru linguri e preparata pentru domnul Noirtier. — Stiu ca e foarte amara, glasui Valentine, asa de amara încât tot ce beau pe urma îmi pare a avea acelasi gust. Noirtier îsi privi nepoata cu ton cercetator. — Da, bunicule, asa e, glasui Valentine. Adineauri, înainte de a coborî la dumneata, am baut un pahar cu apa îndulcita; ei bine, am lasat jumatate din ea, într-atât mi s-a parut de amara. Noirtier se îngalbeni si facu semn ca vrea sa vorbeasca. Valentine se ridica sa ia dictionarul. Noirtier o urmarea din ochi cu o vadita neliniste. Într-adevar, sângele urca în capul fetei, obrajii ei se colorara. — Ia uite ce curios este: am ameteala! exclama fara sa piarda nimic din voiosia sa. Nu cumva soarele m-a lovit în ochi? Si se rezema de fereastra. — Nu e soare, spuse Morrel nelinistit mai mult de expresia figurii lui Noirtier decât de indispozitia Valentinei. Si alerga la Valentine. Fata zâmbi. — Linisteste-te, bunicule, îi spuse ea lui Noirtier; linisteste-te, Maximilien, nu e nimic, mi-a trecut; dar ascultati; nu se aude în curte huruitul unei trasuri? Deschise usa lui Noirtier, alerga la o fereastra din coridor si se întoarse repede. — Da, spuse ea, e doamna Danglars si fiica ei care vin în vizita. La revedere, fug caci au sa vina sa ma caute; domnule Maximilien, dumneata ramâi lânga bunicul meu; îti fagaduiesc ca n-am sa le retin. Morrel o urmari din ochi, o vazu închizând usa si o auzi urcând pe scara mica ce ducea în acelasi timp la doamna de Villefort si la ea. De îndata ce Valentine disparu, Noirtier facu semn lui Morrel sa ia dictionarul. Morrel se supuse; îndrumat de Valentine, se deprinsese repede sa-l înteleaga pe batrân. Cu toate acestea, oricât de obisnuit era, deoarece trebuia sa treaca în revista o parte din cele douazeci si patru de litere ale alfabetului si sa gaseasca fiecare cuvânt în dictionar, abia dupa zece minute izbuti sa talmaceasca gândirea batrânului prin aceste cuvinte: "Cauta paharul de apa si carafa din camera Valentinei". Morrel suna îndata pe servitorul care luase locul lui Barrois si îi dadu ordin în numele lui Noirtier. Servitorul reveni în clipa urmatoare. Carafa si paharul erau absolut goale. Noirtier facu semn ca vrea sa vorbeasca. — De ce sunt goale paharul si carafa? întreba el. Valentine spusese ca n-a baut decât jumatate de pahar. Talmacirea noii întrebari lua înca cinci minute. — Nu stiu, spuse servitorul; dar camerista e în apartamentul domnisoarei Valentine; poate l-a golit ea. — Întreab-o, spuse Morrel traducând de data aceasta gândirea lui Noirtier din privire. Servitorul iesi si reveni aproape imediat. — Domnisoara Valentine a trecut prin camera sa pentru a se duce în camera doamnei de Villefort; si în treacat, deoarece îi era sete, a baut restul paharului; cât priveste carafa, a golit-o domnul Edouard ca sa faca un helesteu pentru ratele sale. Noirtier înalta ochii la cer ca un jucator care pune pe o lovitura tot ce poseda. Din momentul acela ochii batrânului se fixara asupra usii si nu mai parasira directia. Valentine vazuse, într-adevar, pe doamna Danglars si pe fiica acesteia: le condusese în camera doamnei de Villefort care spusese ca le va primi la ea, camera sa nefiind despartita de a mamei sale vitrege decât prin aceea a lui Edouard. Cele doua femei intrara în salon cu rigiditatea oficiala care da de gândit ca este vorba de o comunicare. Între oamenii din aceeasi lume o nuanta este îndata prinsa. Doamna de Villefort raspunse solemnitatii prin solemnitate. În momentul acela intra Valentine si reverentele reîncepura. — Scumpa prietena, glasui baroana în timp ce fetele îsi luau mâinile, veneam cu Eugénie sa-ti anuntam, înaintea tuturora, foarte apropiata casatorie a fiicei mele cu printul Cavalcanti. Danglars mentinuse titlul de print. Bancherul popular gasise ca titlul acesta face o mai buna impresie decât cel de conte. — În cazul acesta, dati-mi voie sa va adresez complimentele mele sincere, raspunse doamna de Villefort. Printul Cavalcanti pare un tânar înzestrat cu rare calitati. — Asculta, glasui baroana zâmbind; daca vorbim ca doua prietene, sunt datoare sa-ti spun ca printul nu ni se pare înca sa fie ce va fi. Are în el ceva din ciudatenia aceea care ne da putinta noua, francezilor, sa recunoastem de la prima vedere un nobil italian sau german. Cu toate acestea anunta o inima foarte buna, multa finete de spirit, iar în ce priveste convenientele, domnul Danglars sustine ca averea e maiestuoasa; acesta e cuvântul lui. — Si apoi, spuse Eugénie frunzarind albumul doamnei de Villefort, adaugati, doamna, ca aveti o înclinare speciala pentru tânarul acesta. — N-am nevoie sa te întreb daca împartasesti aceasta înclinare, spuse doamna de Villefort. — Eu? raspunse Eugénie cu dârzenia ei obisnuita; o, câtusi de putin, doamna; vocatia mea nu era sa intru în jugul unui menaj sau în al capriciilor unui barbat, oricare ar fi fost acesta. Vocatia mea era sa fiu artista si, în consecinta, libera pe inima, pe persoana si pe gândirea mea. Eugénie rosti cuvintele acestea cu un accent asa de vibrant si de categoric încât figura Valentinei se împurpura. Sfioasa fata nu putea întelege firea viguroasa a Eugéniei, care nu parea sa aiba nici una din timiditatile femeii. — De altminteri, continua ea, deoarece sunt sortita sa ma marit de voie sau nevoie, trebuie sa multumesc Providentei care mi-a daruit cel putin dispretul domnului Albert de Morcerf; de nu era Providenta, as fi fost astazi sotia unui om dezonorat. — Cu toate acestea, asa e, spuse baroana cu acea naivitate ciudata pe care o gasim uneori la doamnele din lumea înalta; cu toate acestea, este adevarat; daca Morcerfii nu ezitau, fiica mea se marita cu domnul Albert; generalul tinea mult, ba chiar venise sa forteze mâna domnului Danglars; am scapat ieftin. — Dar rusinea parintelui se revarsa asupra fiului? întreba Valentine cu timiditate. Cred ca domnul Albert nu e câtusi de putin vinovat de tradarile generalului. — Pardon, scumpa prietena, spuse neînduplecata fata; domnul Albert îsi reclama si îsi merita partea: se pare ca dupa ce l-a provocat ieri pe domnul de Monte-Cristo la opera, i-a cerut astazi scuze pe teren. — Cu neputinta, spuse doamna de Villefort. — O, scumpa prietena, lucrul e sigur, glasui doamna Danglars cu naivitatea pe care am mai semnalat-o; stiu de la domnul Debray care era de fata în momentul explicatiei. Stia si Valentine adevarul, însa nu raspundea. Cu gândul, ea se regasea în camera lui Noirtier, unde o astepta Morrel. Cufundata în contemplarea launtrica, Valentine nu mai lua parte la conversatie; i-ar fi fost cu neputinta sa repete ce se spusese în ultimele minute când, deodata, mâna doamnei Danglars, rezemându-se de bratul ei, o scoase din reverie. — Ce e, doamna? întreba Valentine tresarind la atingerea degetelor doamnei Danglars ca la o atingere electrica. — Draga mea Valentine, desigur, nu ti-e bine, zise baroana. — Mie? întreba fata trecându-si mâna peste fruntea care îi ardea. — Da, uita-te în oglinda; te-ai îmbujorat si te-ai îngalbenit de trei patru ori într-un minut. — Într-adevar, exclama Eugénie, esti foarte palida! — O, nu te nelinisti, Eugénie; sunt asa de câteva zile. Si, oricât de putin sireata ar fi fost, fata întelese ca avea ocazia sa iasa. De altminteri doamna de Villefort îi veni în ajutor: — Retrage-te, Valentine, îi spuse ea: într-adevar, nu te simti bine si doamnele vor binevoi sa te ierte; bea un pahar cu apa curata si îti vei reveni. Valentine o îmbratisa pe Eugénie, o saluta pe doamna Danglars care se sculase sa plece, si iesi. — Biata copila, spuse doamna de Villefort dupa ce Valentine disparu, ma îngrijorez în chip serios si nu m-as mira sa i se întâmple vreun accident grav. În vremea asta, stapânita de o exaltare de care nu-si dadea seama, Valentine strabatuse camera lui Edouard, fara a raspunde unei rautati a copilului si, din camera ei, ajunse la o scara mica. Coborâse toate treptele, afara de ultimele trei; auzea glasul lui Morrel când, deodata, un nor trecu pe dinaintea ochilor ei, picioru-i teapan pierdu treapta, mâinile-i nu mai avura puterea sa se tina de rampa si, atingând peretele, mai mult se rostogoli de pe ultimele trei trepte decât le coborî. Morrel nu facu decât un salt: deschise usa si o gasi pe Valentine lungita pe palier. Repede ca fulgerul o lua în brate si o aseza într-un jilt. Valentine redeschise ochii. — O, ce neîndemânateca sunt! spuse ea cu volubilitate înfrigurata; nu mai stiu sa merg, uit ca pâna la palier sunt trei trepte. — Poate te-ai ranit, Valentine? exclama Morrel. O Doamne, Doamne! Valentine privi în jurul ei: vazu spaima cea mai profunda zugravita în ochii lui Noirtier. — Linisteste-te, bunicule, spuse ea încercând sa zâmbeasca; nu e nimic, nu e nimic... am avut numai o ameteala. — Iarasi ameteala! spuse Morrel împreunându-si mâinile. O, Valentine, te implor, ia seama! — Ba nu, spuse Valentine, îti spun ca a trecut si ca nu mai e nimic. Lasa-ma acum sa-ti comunic o veste. Eugénie se marita peste opt zile, iar peste trei zile e un fel de petrecere, un ospat de logodna. Suntem invitati cu totii, tata, doamna de Villefort si eu... din câte am înteles cel putin. — Când o sa vina si rândul nostru sa ne ocupam de amanuntele acestea? O, Valentine, dumneata care ai atâta influenta asupra bunicului nostru, convinge-l sa-ti raspunda curând. — Contezi asadar pe mine pentru a stimula încetineala si a trezi memoria bunicului? întreba Valentine. — Da, exclama Morrel. O, repede, te rog! Câta vreme nu vei fi a mea, Valentine, ma voi teme totdeauna ca-mi scapi. — Nu, zau, Maximilien, raspunse Valentine cu o miscare convulsiva, esti prea fricos pentru un ofiter, pentru un soldat despre care se zice ca nu a cunoscut niciodata teama. Ha ha ha! Si izbucni într-un râs strident si dureros; bratele îi întepenira si se chircira, capul i se rasturna peste jilt si ramase nemiscata. Strigatul de groaza pe care Dumnezeu îl înlantuia pe buzele lui Noirtier tâsni din privirea lui. Morrel întelese; trebuia sa cheme în ajutor. Tânarul se napusti la sonerie; camerista, care se afla în apartamentul Valentinei, si servitorul care înlocuise pe Barrais, alergara în acelasi timp. Valentine era asa de palida, de rece, de neînsufletita încât fara sa asculte ce li se spunea, îi cuprinse spaima care domnea mereu în casa aceasta blestemata, si dadura buzna pe coridoare strigând dupa ajutor. Doamna Danglars si Eugénie ieseau în momentul acela; mai putura sa afle cauza panicii. — Va spuneam eu! exclama doamna de Villefort; biata copila! XX MARTURISIREA În momentul acela se auzi glasul domnului de Villefort, care striga din cabinetul sau: — Ce este? Morrel îl consulta cu privirea pe Noirtier care îsi recapatase tot sângele rece si care, cu un semn din ochi îi arata cabinetul unde se mai refugiase o data, într-o împrejurare aproape la fel. Abia a avut timp sa-si ia palaria si sa se napusteasca acolo, gâfâind. Pasii procurorului regal se auzeau pe coridor. Villefort dadu buzna în camera, alerga la Valentine si o lua în brate. — Un medic! un medic! Domnul d'Avrigny! striga Villefort. Sau nu — ma duc eu. Si iesi în goana din apartament. Pe usa cealalta dadea buzna Morrel. Fusese izbit în inima de o amintire napraznica: discutia dintre Villefort si doctor, pe care o auzise în noaptea când doamna de Saint-Méran a murit, îi revenea în memorie; simptomele de acum, ajunse la un grad mai putin înfricosator, erau aceleasi care precedasera moartea lui Barrois. În acelasi timp i se paruse ca aude la ureche glasul lui Monte-Cristo care i-a spus abia acum doua ceasuri: — Daca ai nevoie de ceva, Morrel, vino la mine; eu pot multe. Mai repede decât gândul, el se napusti deci, din foburgul Saint-Honoré în strada Matignon, si din strada Matignon în avenue des Champs-Elysées. În vremea asta domnul de Villefort sosea, într-o trasura de piata la poarta domnului d'Avrigny; suna cu atâta violenta, încât portarul veni înfricosat sa deschida. Villefort se repezi pe scara, fara sa aiba puterea de a spune ceva. Portarul îl cunostea, astfel ca îl lasa sa treaca, strigând numai: — În cabinet, domnule procuror regal, în cabinet! Villefort împingea usa sau, mai bine zis, se napustea în ea. — A, dumneata esti? glasui doctorul. — Da, spuse Villefort închizând usa în urma lui; da, doctore, eu sunt, si te întreb la rândul meu daca ne aflam singuri. Doctore, casa mea e o casa blestemata! — Ce, mai ai pe cineva bolnav? întreba acesta, rece în aparenta, dar cu profunda emotie launtrica. — Da, doctore, striga Villefort apucându-si cu o mâna convulsiva câteva suvite de par; da! Privirea lui d'Avrigny arata: — Ti-am prezis eu! Apoi buzele lui accentuara, pe îndelete, cuvintele acestea: — Dar cine moare la dumneata si care noua victima ne va acuza de slabiciune în fata Domnului? Un hohot dureros tâsni din inima lui Villefort; se apropie de medic si apucându-i bratul: — Valentine! spuse el; e rândul Valentinei! — Fiica dumitale? striga d'Avrigny cuprins de durere si uimire. — Precum vezi, te înselai, murmura magistratul; vino s-o vezi, si cere- i iertare, pe patul ei de durere, ca ai banuit-o. — Ori de câte ori mi-ai dat de veste, spuse domnul d'Avrigny, era prea târziu: n-are a face, merg; dar sa ne grabim, domnule; cu dusmanii care bat la usa dumitale nu e timp de pierdut. — O, de data asta, doctore, nu-mi vei mai lua în nume de rau slabiciunea. De data asta îl voi cunoaste pe asasin si îl voi lovi! — Înainte de a ne gândi la razbunare, sa încercam sa salvam victima, spuse d'Avrigny. Haidem. Si cabrioleta cu care Villefort venise îl readuse în goana, însotit de d'Avrigny, chiar în momentul când, la rându-i, Morrel batea la usa lui Monte-Cristo. Contele se afla în cabinetul sau si citea foarte îngrijorat un bilet pe care Bertuccio i-l trimisese în graba. Auzind ca e anuntat Morrel, care se despartise de el abia acum doua ceasuri, contele înalta capul. Pentru Morrel ca si pentru conte se petrecusera în aceste doua ceasuri multe lucruri, caci tânarul care îl parasise cu zâmbetul pe buze revenea cu chipul descompus. Se ridica si veni repede în întâmpinarea lui Morrel. — Ce e, Maximilien? îl întreba; esti palid si fruntea îti este lac de sudoare. Morrel mai mult cazu într-un jilt decât se aseza. — Da, spuse el, am venit repede, aveam nevoie sa va vorbesc — Toti ai dumitale sunt bine? întreba contele cu un ton de bunavointa afectuoasa de a carei sinceritate nu s-ar fi îndoit nimeni. — Va multumesc, conte, va multumesc, spuse tânarul vadit încurcat; da, toti ai mei se simt bine. — Ma bucur; cu toate acestea ai a-mi spune ceva, relua contele tot mai îngrijorat. — Da, spuse Morrel asa e, am iesit dintr-o casa unde intrase moartea ca sa alerg la dumneavoastra. — Vii, vasazica, de la domnul de Morcerf? întreba Monte-Cristo. — Nu, spuse Morrel; a murit cineva la domnul de Morcerf? — Generalul si-a zburat creierii, raspunse Monte-Cristo. — Ce nenorocire groaznica! exclama Maximilien. — Nu pentru contesa si nici pentru Albert, spuse Monte-Cristo; e preferabil un parinte si un sot mort, unui parinte si unui sot dezonorat; sângele va spala rusinea. — Biata contesa! spuse Maximilien; pe ea, o femeie asa de nobila, o plâng îndeosebi. — Plânge-l si pe Albert, Maximilien; caci, crede-ma, el e vrednicul fiu al contesei. Dar sa revenim la dumneata: mi-ai spus ca ai alergat la mine; am cumva norocul sa-ti fiu de folos? — Da, am nevoie de dumneavoastra, adica mi-am închipuit ca un smintit ca ati putea sa-mi veniti în ajutor, într-o împrejurare unde numai Dumnezeu ma poate ajuta. — Ia spune-mi! raspunse Monte-Cristo. — Nu stiu daca mi-e îngaduit sa destainuiesc un astfel de secret, dar fatalitatea ma împinge, necesitatea ma constrânge, conte, glasui Morrel. Se opri ezitând. — Crezi ca te iubesc? întreba Monte-Cristo luând cu dragoste mâna tânarului într-ale sale. — O, ma încurajati, si apoi ceva îmi spune (Morrel duse mâna la inima) ca nu trebuie sa am secrete fata de dumneavoastra. — Ai dreptate, Morrel; Dumnezeu vorbeste inimii dumitale, si inima dumitale îti vorbeste. Repeta-mi ce-ti spune inima. — Conte, îmi permiteti sa trimit pe Baptistin ca sa ceara din partea dumneavoastra vesti de la o persoana pe care o cunoasteti? — Sunt la dispozitia dumitale si cu atât mai mult îi pun pe servitorii mei. — O, nu pot trai câta vreme n-o sa am certitudinea ca ea se simte mai bine! — Vrei sa-l sun pe Baptistin? — Nu, ma duc sa-i vorbesc eu. Morrel iesi, chema pe Baptistin si îi spuse ceva în soapta. Valetul pleca în goana. — Ei, s-a facut? întreba Monte-Cristo vazându-l pe Morrel reaparând. — Da, si voi fi ceva mai linistit. — Stii ca astept, spuse Monte-Cristo zâmbind. — Da, si eu vorbesc. Ascultati; într-o seara ma gaseam într-o gradina; stateam ascuns în spatele unui pâlc de arbori, si nimeni nu putea banui ca sunt acolo. Doua persoane au trecut pe lânga mine; dati-mi voie sa nu spun deocamdata numele lor; vorbeau în soapta si, cu toate acestea, ma interesa asa de mult sa aud ce vorbesc, încât nu pierdeam un cuvânt din spusele lor. — Povestea se anunta lugubra, daca e sa tin seama de paloarea si de înfiorarea dumitale, Morrel. — O, da, foarte lugubra, prietene! Murise cineva la stapânul gradinii unde ma gaseam; una dintre persoanele a caror conversatie o ascultam era stapânul gradinii, cealalta era medicul. Cel dintâi destainuia celui de al doilea temerile si durerile sale; caci pentru a doua oara, într-o luna de zile, moartea se abatea fulgeratoare si neprevazuta asupra casei sale, care parea aratata de catre un înger distrugator mâniei Domnului. — Aha! spuse Monte-Cristo privindu-l fix pe tânar si întorcându-si jiltul printr-o miscare imperceptibila, astfel ca sa stea în umbra, în timp ce lumina cadea peste chipul lui Maximilien. — Da, continua acesta, într-o luna de zile moartea intrase de doua ori în casa aceea. — Si ce raspundea doctorul? întreba Monte-Cristo. — Raspundea... raspundea ca moartea nu era naturala si ca trebuia pusa... — Pusa? — În seama otravii. — Serios? întreba Monte-Cristo cu tusea aceea usoara care, în momentele de suprema emotie, îi servea sa-si deghizeze fie roseala, fie paloarea, fie atentia cu care asculta; serios, Maximilien, ai auzit lucrurile acestea? — Da, draga conte, le-am auzit, si doctorul a adaugat ca, daca întâmplarea se repeta, va fi nevoit sa anunte justitia. Monte-Cristo asculta sau parea ca asculta cu cel mai mare calm. — Ei bine, spuse Maximilien, moartea a lovit pentru a treia oara, si nici stapânul casei, nici doctorul n-au spus nimic: poate ca moartea va lovi pentru a patra oara. Conte, în ce fel credeti ca ma angajeaza cunoasterea acestui secret? — Scumpe prieten, glasui Monte-Cristo, am impresia ca povestesti o întâmplare pe care cu totii o cunoastem pe dinafara. Stiu casa unde ai auzit- o sau, cel putin, cunosc una la fel; o casa unde au fost trei decese ciudate si neasteptate. Uita-te la mine, eu care nu am interceptat nici o confidenta si care cunosc totusi întâmplarea tot asa de bine ca dumneata, — îti închipui ca am scrupule de constiinta? Nu, lucrul nu ma priveste. Spui ca un înger nimicitor pare sa arate casa aceasta mâniei Domnului; cine îti spune ca supozitia dumitale nu-i o realitate? Nu te uita la lucrurile pe care nu vor sa le vada cei ce au interes s-o faca. Maximilien, daca justitia, si nu mânia lui Dumnezeu se plimba prin casa aceasta, întoarce capul si lasa sa treaca justitia Domnului. Morrel se înfiora. În accentul contelui era ceva totodata lugubru, solemn si grozav. — De altminteri, continua el cu o schimbare în glas asa de pronuntata încât ai fi spus ca ultimele cuvinte nu ieseau din gura aceluiasi om, de altminteri, cine îti spune ca lucrul se va repeta? — Se repeta, conte, exclama Morrel, si de aceea alerg la dumneavoastra. — Ce vrei se fac eu, Morrel? Nu cumva sa dau de veste domnului procuror regal? Monte-Cristo articula ultimele cuvinte asa de raspicat si cu un accent asa de vibrant, încât Morrel striga ridicându-se deodata: — Conte, conte, stiti despre cine vreau sa vorbesc, nu e asa? — O, da, bunul meu prieten, si îti voi dovedi punând accentul pe i sau, mai bine zis, pe numele oamenilor. Te-ai plimbat într-o seara prin gradina domnului de Villefort; dupa cele ce mi-ai spus, îmi închipui ca a fost în seara mortii doamnei de Saint-Méran. L-ai auzit pe domnul de Villefort vorbind cu domnul d'Avrigny despre moartea domnului de Saint-Méran si despre aceea nu mai putin uimitoare a marchizei. Domnul d'Avrigny spunea ca crede într-o otravire si chiar în doua; si dumneata, om cumsecade prin excelenta, te preocupi din momentul acela sa-ti pipai inima, sa-ti întrebi constiinta pentru a sti daca e bine sa destainuiesti secretul, sau nu. Scumpe prieten, nu mai suntem în evul mediu; ce naiba vrei sa ceri acestor oameni? Constiinta? cum spune Sterne. Dragul meu, lasa-i sa doarma daca dorm, lasa-i sa plateasca în insomniile lor daca au insomnii, si pentru numele lui Dumnezeu, dormi — dumneata care nu ai remuscari care sa-ti împiedice somnul. O durere naprasnica se întipari în trasaturile lui Morrel; apuca mâna lui Monte-Cristo. — Dar lucrul se repeta, va spun. — Bine, lasa-l, sa se repete, glasui contele uimit de insistenta pe care nu o întelegea. Si, privindu-l pe Maximilien cu atentie, zise: Familia asta e o familie de Atrizi; Dumnezeu i-a condamnat, si vor suferi sentinta; au sa dispara toti, asemenea figurilor acelea pe care copiii le întocmesc din carti de joc si care cad, unele dupa altele, la suflarea creatorului lor, chiar de ar fi doua sute la numar. Acum trei luni era rândul domnului de Saint-Méran; acum doua luni rândul doamnei de Saint-Méran; deunazi Barrois; astazi batrânul Noirtier sau tânara Valentine. — Stiti? striga Morrel într-un atare paroxism de groaza încât Monte- Cristo, pe care si prabusirea cerului l-ar fi lasat netulburat, tresari; stiati si nu spuneati nimic? — Dar ce-mi pasa mie? glasui Monte-Cristo înaltând din umeri; ce, eu îi cunosc pe oamenii aceia si sunt obligat sa arunc pierzaniei pe unul si sa salvez pe altul? O, nu, caci între vinovat si victima nu prefer pe nici unul. — Dar eu eu iubesc pe cineva! striga Morrel urlând de durere. — Pe cine iubesti? exclama Monte-Cristo napustindu-se în picioare si apucând mâinile pe care Morrel le înalta înclestate spre cer. — Iubesc nebuneste, iubesc ca un smintit, ca unul ce si-ar da tot sângele ca sa-i crute o lacrima; o iubesc pe Valentine de Villefort care-i asasinata în momentul acesta, auziti? O iubesc si întreb pe Dumnezeu si pe dumneavoastra cum pot sa o salvez! Monte-Cristo scoase un strigat salbatic despre care îsi pot face o idee numai cei care au auzit mugetul leului ranit. — Nenorocitule! striga el frângându-si mâinile la rândul sau; nenorocitule, o iubesti pe Valentine? pe fata unui neam blestemat? Niciodata Morrel nu vazuse o expresie la fel; niciodata ochi mai grozavi nu pâlpâisera în fata sa, niciodata geniul groazei pe care îl vazuse de atâtea ori, fie pe câmpurile de bataie, fie în noptile ucigatoare din Algeria, nu stârnise în juru-i lumini mai sinistre. Se trase înapoi înspaimântat. Dupa izbucnirea aceea Monte-Cristo închise un moment ochii, orbit parca de fulgerari launtrice: se reculese cu atâta putere încât vedeai cum se domoleste, putin câte putin, miscarea unduioasa a pieptului umflat de furtuni, asa cum vezi topindu-se sub soare valurile turbulente si spumegânde. Linistea, reculegerea, lupta, durara cam douazeci de secunde. Contele îsi înalta apoi fruntea palida. — Vezi, spuse el cu glasul usor tulburat, vezi, scumpe prieten, cum stie Dumnezeu sa pedepseasca pentru indiferenta lor pe oamenii cei mai fanfaroni si pe cei mai reci în fata spectacolelor cumplite date de el? Eu, care priveam, impasibil si curios, desfasurarea lugubrei tragedii; eu care, asemeni îngerului rau, râdeam de raul pe care îl fac oamenii, adapostit dinapoia secretului (iar bogatii si puternicii pot pastra cu usurinta secretul), iata ca la rândul meu ma simt muscat de sarpele al carui mers întortocheat îl priveam — muscat de inima. Morrel scoase un geamat surd. — Haide, haide, continua contele, destul cu tânguirile; fii barbat, fii tare, fii plin de speranta, caci eu sunt aci si veghez asupra dumitale. Morrel clatina cu tristete din cap. — Îti spun sa nadajduiesti, ma întelegi? exclama Monte-Cristo. Afla ca eu niciodata nu mint, ca niciodata nu ma însel. E la amiaza, Maximilien; multumeste cerului ca ai venit la amiaza în loc sa vii deseara, în loc sa vii mâine de dimineata. Asculta deci ce-ti spun, Morrel; e la amiaza; daca Valentine nu a murit în ceasul acesta, nu va muri. — Doamne! Doamne! exclama Morrel; eu, care am lasat-o muribunda... Monte-Cristo îsi duse o mâna la frunte. Ce s-a petrecut în capul asa de plin de groaznice secrete? Ce a spus mintii lui, neînduplecata si în acelasi timp omeneasca, îngerul luminos sau îngerul tenebrelor? Numai Dumnezeu stie. Monte-Cristo înalta din nou fruntea si, de data aceasta, era calm ca un copil care se trezeste din somn. — Maximilien, glasui el, întoarce-te linistit la dumneata; îti ordon sa nu faci un pas, sa nu încerci o interventie, sa nu lasi sa fluture pe chipul dumitale umbra vreunei preocupari; îti voi comunica vesti; du-te. — Doamne! Doamne! ma înspaimântati, conte, cu sângele dumneavoastra rece, spuse Morrel. Puteti face ceva în contra mortii? Sunteti mai mult decât un om? Sunteti un înger? Sunteti un Dumnezeu? Si tânarul, care nu daduse înapoi din fata nici unui pericol, dadea înapoi, cuprins de o groaza de negrait, în fata lui Monte-Cristo. Dar Monte-Cristo îl privi cu un zâmbet totodata asa de melancolic si de blând, încât Maximilien simti ca îl podidesc lacrimile. — Pot mult, dragul meu, raspunse contele. Du-te, am nevoie sa fiu singur. Subjugat de autoritatea prodigioasa pe care Monte-Cristo o exercita asupra tuturora, Morrel nu încerca sa i se sustraga. Strânse mâna contelui si iesi. Dar, la poarta, el se opri sa-l astepte pe Baptistin care aparuse la coltul strazii Matignon si care venea în goana. Între timp Villefort si d'Avrigny sosisera. La venirea lor, Valentine era înca lesinata, iar medicul o examinase pe bolnava cu atentia pe care o cereau împrejurarile si cu o profunzime dublata de cunoasterea secretului. Suspendat de privirea si de buzele lui, Villefort astepta rezultatul examenului. Mai palid decât fata, mai nerabdator decât Villefort, Noirtier astepta de asemeni, si totul într-însul devenea inteligenta si sensibilitate. În sfârsit, d'Avrigny murmura agale: — Traieste înca. — Înca? exclama Villefort; o, doctore, ce cuvânt cumplit ai pronuntat? — Da, spuse medicul, repet fraza: traieste înca, si ma mir foarte mult. — Dar e salvata? întreba tatal. — Da, din moment ce traieste. În clipa aceea privirea lui d'Avrigny întâlni ochii lui Noirtier: ei scânteiau de o bucurie asa de extraordinara, de un gând într-atâta de bogat si fecund, încât medicul fu izbit. O lasa în jilt pe fata ale carei buze abia se desenau, într-atât de palide si de albe erau, deopotriva de altminteri cu figura, si ramase nemiscat, privindu- l pe Noirtier pentru care orice miscare a doctorului era asteptata si comentata. — Domnule, îi spuse atunci d'Avrigny lui Villefort, cheam-o, te rog, pe camerista domnisoarei Valentine. Villefort lasa jos capul fetei si alerga s-o cheme pe camerista. De îndata ce Villefort închise usa, d'Avrigny se apropie de Noirtier. — Aveti ceva sa-mi spuneti? întreba el. Batrânul clipi expresiv din ochi; era, va amintiti, singurul semn afirmativ pe care îl putea face. — Numai mie? — Da, facu Noirtier. — Bine, voi ramâne cu dumneavoastra. În momentul acela Villefort reintra, urmat de camerista; în urma cameristei venea doamna de Villefort. — Dar ce e cu scumpa mea copila? exclama ea. A iesit de la mine si s-a plâns într-adevar ca este indispusa, dar nu-mi închipuiam ca e ceva serios. Si tânara femeie se apropie cu lacrimile în ochi, cu toate dovezile de afectiune ale unei mame adevarate, de Valentine, luându-i mâna. D'Avrigny continua sa-l priveasca pe Noirtier; vazu ca ochii batrânului se dilata si se rotunjesc, ca obrajii lui se învinetesc si tremura; sudoarea îi îmbrobona fruntea. — Aha! facu el fara de voie, urmarind directia privirii lui Noirtier, adica atintindu-si ochii asupra doamnei de Villefort care repeta: — Biata copila se va simti mai bine în pat. Vino, Fanny, s-o culcam. Domnul d'Avrigny, care vedea în propunerea aceasta mijlocul de a ramâne singur cu Noirtier, aproba din cap, dar interzise categoric sa se dea bolnavei altceva decât va porunci el. O luara pe Valentine care îsi venise în fire, dar care era incapabila sa faca ceva si aproape sa vorbeasca, într-atât de zdrobita era din cauza zguduiturii prin care trecuse. Avu totusi puterea sa-l salute cu o privire pe bunicul ei al carui suflet parea ca se smulge din piept în clipa când o luau. D'Avrigny o urma pe bolnava, termina prescriptiile, porunci lui Villefort sa ia o cabrioleta, sa se duca în persoana la farmacist pentru a-i cere sa prepare în fata lui doctoriile din reteta, sa le aduca singur si sa-l astepte în camera fiicei sale. Apoi, dupa ce repeta recomandatia de a nu i se da nimic Valentinei, coborî la Noirtier, încuie usile si, dupa ce se încredinta ca nu asculta nimeni: — Haide, glasui el, stiti ceva cu privire la boala nepoatei dumneavoastra? — Da, facu batrânul. — Ascultati, n-avem timp de pierdut; eu voi întreba si dumneavoastra îmi veti raspunde. Noirtier facu semn ca-i gata sa raspunda. — Ati prevazut accidentul care s-a întâmplat astazi Valentinei? — Da. D'Avrigny medita o clipa; apoi, apropiindu-se de Noirtier: — Iertati-ma pentru cele ce va voi spune, adauga el, dar în situatia cumplita în care ne gasim nu trebuie neglijat nici un indiciu. L-ati vazut pe bietul Barrois murind? Noirtier înalta ochii la cer. — Stiti din ce cauza a murit? întreba d'Avrigny punând mâna pe umarul lui Noirtier. — Da, raspunse batrânul. — Credeti ca moartea lui a fost naturala? Umbra unui zâmbet se schita pe buzele tepene ale lui Noirtier. — V-ati gândit atunci ca Barrois a fost otravit? — Da. — Credeti ca otrava îi era destinata lui? — Nu. — Va închipuiti acum ca mâna care l-a lovit pe Barrois, vrând sa loveasca pe altcineva, loveste astazi pe Valentine? — Da. — Va sucomba si ea? întreba d'Avrigny fixându-si privirea profunda asupra lui Noirtier. Si astepta efectul frazei. — Nu, raspunse batrânul cu un aer de triumf care ar fi putut sa deruteze deductiile celui mai iscusit vraci. — În cazul acesta nadajduiti? întreba d'Avrigny cu mirare. — Da. — Ce nadajduiti? Batrânul arata din ochi ca nu putea raspunde. — A, da, asa e! murmura d'Avrigny. Apoi revenind la Noirtier: — Nadajduiti, spuse el, ca asasinul va renunta? — Nu. — Atunci nadajduiti ca otrava nu va avea efect asupra Valentinei? — Da. — Caci eu nu va comunic nici o noutate — nu-i asa — spunându-va ca s-a încercat otravirea ei? adauga d'Avrigny. Batrânul facu semn din ochi ca nu avea nici o îndoiala în aceasta privinta. — În cazul acesta cum nadajduiti ca Valentine va scapa? Noirtier ramase cu privirea fixata într-o directie; d'Avrigny urmari directia cu ochii, si vazu ca privirea batrânului era fixata asupra unei sticle în care se afla doctoria ce i se aducea în toate diminetile. — Aha! exclama d'Avrigny izbit de o idee subita; v-ati gândit cumva... Noirtier nu-l lasa sa termine. — Da, facu el. — S-o imunizati împotriva otravii... — Da. — Deprinzând-o putin câte putin. — Da, da, da, facu Noirtier ca este înteles. — M-ati auzit spunând ca în doctoriile pe care vi le dau se gaseste brucina? — Da. — Si, obisnuind-o cu otrava aceasta, ati vrut sa neutralizati efectele unei otravi? Aceeasi bucurie triumfa pe chipul lui Noirtier. — Si într-adevar ati izbutit! exclama d'Avrigny. Daca n-ati fi luat masura aceasta de precautiune, Valentine era ucisa astazi, ucisa fara sa i se mai poata da vreun ajutor, ucisa fara mila: zguduitura a fost asa de violenta însa ea a fost doar zdruncinata, astfel ca cel putin de data aceasta Valentine nu va muri. O bucurie supraomeneasca lumina ochii batrânului, înaltati la cer cu o expresie de infinita recunostinta. Villefort reintra in momentul acela. — Poftim, doctore, ce ai cerut, spuse el. — Doctoria a fost preparata în fata dumitale? — Da, raspunse procurorul regal. — Nu i-ai dat drumul din mâna? — Nu. D'Avrigny lua sticla, turna câteva picaturi în podul palmei si le înghiti. — Bine, spuse el, sa urcam la Valentine; voi da instructiuni tuturor, iar dumneata, domnule de Villefort, vei veghea ca nimeni sa nu se abata de la ele. În momentul când d'Avrigny intra, însotit de Villefort, în camera Valentinei, un preot italian, cu tinuta severa, cu vorbe calme si hotarâte, închiria casa învecinata cu palatul domnului de Villefort. Nu s-a putut afla pe temeiul carei tranzactii cei trei locatari ai casei se mutara dupa doua ore; se zvoni însa în cartier ca imobilul nu era cladit solid pe temelii si ca ameninta cu ruina, ceea ce nu îl împiedica pe noul locatar sa se mute acolo cu modestul lui mobilier, în chiar ziua aceea, pe la cinci. Contractul fu facut pe trei, pe sase sau pe noua ani, de noul locatar care, în conformitate cu cererea proprietarilor, plati înainte pe sase luni; noul locatar care, precum am spus, era italian, se numea il signor Giacomo Busoni. Fura chemati îndata niste lucratori si, în chiar noaptea aceea, rarii drumeti întârziati prin foburg vedeau cu mirare cum dulgherii si zidarii consolideaza casa. XXI TATAL SI FIICA Am vazut în capitolul precedent ca doamna Danglars venise sa anunte oficial doamnei de Villefort casatoria apropiata a domnisoarei Eugénie Danglars cu domnul Andrea Cavalcanti. Anuntarea oficiala, care indica sau parea sa indice o hotarâre luata de toate persoanele interesate, fusese totusi precedata de o scena pe care o vom relata cititorilor nostri. Îi rugam deci sa faca un pas înapoi si sa se transporte, în dimineata zilei aceleia cu mari catastrofe, în frumosul salon aurit despre care le-am vorbit si care constituia orgoliul proprietarului sau, domnul baron Danglars. În salonul acesta, pe la zece dimineata, se plimba de câteva minute, îngândurat si vizibil îngrijorat, privind la fiecare usa si oprindu-se la fiecare zgomot, însusi baronul. Dupa ce capacitatea sa de rabdare s-a consumat, îl chema pe valet. — Etienne, îi spuse el, ia vezi pentru ce m-a rugat domnisoara Eugénie s-o astept în salon, si intereseaza-te de ce ma face sa astept atâta. Dupa rabufnirea de ciuda, baronul deveni mai calm. Într-adevar, dupa ce se trezise, domnisoara Danglars a cerut o audienta parintelui ei si a fixat salonul ca loc de întâlnire. Ciudatenia interventiei, cu deosebire caracterul ei oficial, îl uimise pe bancher, care satisfacuse imediat dorinta fiicei sale venind cel dintâi în salon. Etienne se înapoie curând. — Camerista domnisoarei m-a anuntat ca domnisoara termina toaleta si ca vine fara întârziere, glasui el. Danglars facu un semn din cap aratând ca este multumit. Fata de lume si chiar fata de oamenii sai, Danglars tinea sa se arate ca un om binevoitor si ca un parinte slab; era o fateta a rolului pe care si-l impusese în comedia populara ce juca. O fizionomie pe care o adoptase si care i se parea potrivita, asa cum profilurilor din dreapta ale mastilor strabunilor teatrului antic le statea bine sa aiba buza sumeasa si zâmbitoare, în timp ce partea stânga avea buza lasata si plângareata. Ne grabim sa spunem ca, în intimitate, buza sumeasa si zâmbitoare cobora la nivelul buzei lasate si plângarete; astfel ca, de cele mai multe ori, omul binevoitor disparea facând loc sotului brutal si parintelui neînduplecat. — De ce dracu nebuna asta, care vrea sa-mi vorbeasca, dupa cum pretinde, murmura Danglars, nu vine pur si simplu în cabinetul meu? Si despre ce o fi vrând sa-mi vorbeasca? Framânta pentru a douazecea oara gândul acesta, îngrijorator, în minte, când usa se deschise si Eugenie aparu, îmbracata într-o rochie neagra de satin si flori mate, de aceeasi culoare, si înmanusata ca si cum s-ar fi pregatit sa ia loc în fotoliul ei de la Teatrul Italian. — Ei, ce este, Eugénie? exclama parintele; si de ce salonul solemn, când e asa de bine în cabinetul meu particular? — Aveti perfecta dreptate, domnule, raspunse Eugénie facând semn tatalui ei ca poate sa se aseze, ati pus doua întrebari ce rezuma dinainte întreaga conversatie pe care o vom avea. Am sa raspund deci amândurora; si, împotriva legilor obisnuite, mai întâi celei de a doua, deoarece e mai putin complexa. Am ales salonul, domnule, ca loc de întâlnire pentru a evita impresiile dezagreabile si influentele cabinetului unui bancher. Registrele de casa, oricât de poleite ar fi, sertarele închise ca niste porti de fortarete, teancurile de bancnote care vin nu se stie de unde, si scrisorile care vin din Anglia, din Olanda, din Spania, din Indii, din China si din Peru influenteaza de obicei ciudat asupra spiritului unui parinte si-l fac sa uite ca exista pe lume un interes mai mare si mai sacru decât acela al pozitiei sociale si al opiniei clientilor sai. Am ales deci salonul acesta unde vezi, zâmbitoare si fericite, în ramele lor splendide, portretele dumitale, al meu, al mamei si tot felul de peisaje pastorale, înduiosatoare. Ma încred mult în puterea impresiilor exterioare. Poate ca, în special fata de dumneata, este o greseala: Dar ce vrei? n-as fi artista daca nu mi-ar ramâne câteva iluzii. — Foarte bine, raspunse domnul Danglars, care ascultase tirada cu netulburat sânge rece, dar fara sa înteleaga o iota, cufundat cum era, ca orice om plin de gânduri ascunse, sa caute firul propriei sale idei în ideile interlocutorului. — Iata deci al doilea punct lamurit, sau aproape! glasui Eugénie fara cea mai mica tulburare, cu acel curaj barbatesc care-i caracteriza gestul si cuvântul; am impresia ca sunteti multumit de explicatie. Sa revenim acum la primul. M-ati întrebat de ce am solicitat audienta; domnule, va voi spune în doua cuvinte: nu vreau sa ma marit cu domnul conte Andrea Cavalcanti. Danglars facu un salt din fotoliu, ridicând în acelasi timp ochii si bratele la cer. — O, da, domnule, continua Eugénie la fel de calma. Sunteti uimit, vad bine, caci de când mica afacere e pusa pe tapet eu nu am manifestat nici o împotrivire, fiind sigura, asa cum sunt întotdeauna ca, atunci când va veni momentul, ma voi împotrivi categoric oamenilor care nu m-au consultat si lucrurilor care displac unor vointe fatise si absolute. Totusi, de data aceasta, linistea, pasivitatea mea, cum spun filozofii, aveau alt tâlc; ca fiica supusa si devotata... (un zâmbet usor se schita pe buzele împurpurate ale fetei) încercam sa ma deprind cu supunerea. — Ei si? întreba Danglars. — Domnule, relua Eugénie, am încercat pâna la capatul fortelor mele, iar acum, când a sosit momentul, în ciuda sfortarilor pe care le-am facut, ma simt incapabila de supunere. — Dar, în sfârsit, motivul refuzului acesta, Eugénie, motivul? întreba Danglars care, spirit inferior, parea de la început naucit sub povara logicii nemiloase. — Motivul? raspunse fata. O, Doamne, nu e acela ca barbatul ar fi mai urât, mai prost sau mai antipatic decât altul; nu, domnul Andrea Cavalcanti poate sa treaca drept un model destul de frumos în ochii celor care privesc oamenii dupa figura si dupa statura; nici pentru ca inima mea e mai putin atinsa de acesta decât de altul; nu iubesc absolut pe nimeni, domnule, stiti bine, nu-i asa? Nu vad deci pentru ce, fara o necesitate absoluta, mi-as încurca viata cu un tovaras vesnic. Nu a glasuit undeva înteleptul: "Nimic de prisos"; iar în alta parte: "Poarta totul cu tine"? Am învatat aceste doua aforisme si în latina si în greaca: unul e, mi se pare, de Phedru si altul de Bias. Ei bine, draga tata, în naufragiul vietii, caci viata e un naufragiu vesnic al sperantelor noastre, arunc în mare bagajul inutil, si ramân cu vointa mea, hotarâta sa traiesc absolut singura, si, în consecinta, absolut libera. — Nefericito! nefericito! murmura Danglars îngalbenindu-se, caci el cunostea printr-o lunga experienta taria obstacolului pe care îl întâlnea asa de brusc. — Nefericita? nefericita, ai spus, domnule? glasui Eugénie. O, nu, si exclamatia mi se pare teatrala si afectata. Din contra, fericita, caci te întreb: ce-mi lipseste? Lumea ma gaseste frumoasa; e ceva pentru a fi primita în chip favorabil. Îmi plac primirile bune: ele înfrumuseteaza chipurile, iar persoanele din jurul meu îmi par mai putin urâte. Sunt înzestrata cu oarecare spirit si cu o anume sensibilitate care îmi permite sa iau din existenta generala si sa introduc într-a mea ceea ce gaseste bun, asa cum face maimuta când sparge nuca verde pentru a-i scoate miezul. Sunt bogata, caci ai una dintre cele mai frumoase averi din Franta, caci sunt unica dumitale fiica si nu esti încapatânat asa cum sunt parintii din Porte-Saint- Martin si Gaîté care îsi dezmostenesc fiicele pentru ca ele nu vor sa le daruiasca nepoti. De altminteri legea prevazatoare ti-a rapit dreptul de a ma dezmosteni, cel putin pe de-a-ntregul, asa cum ti-a rapit puterea de a ma constrânge sa ma casatoresc cu domnul cutare sau cutare. Asadar, frumoasa, spirituala, împodobita cu oarecare talent, cum se zice în operele comice, si bogata — asta e fericirea, domnule! De ce îmi spui nefericita? Vazându-si fiica zâmbitoare si trufasa pâna la obraznicie, Danglars nu-si putea stapâni o miscare de brutalitate care se trada printr-o explozie a glasului, însa numai atât. Sub privirea scrutatoare a fiicei, în fata sprâncenelor negre, frumoase, încruntate întrebator, el se întoarse cu prudenta si se potoli îndata, îmblânzit de mâna de fier a prevederii. — Într-adevar, copila mea, raspunse el cu un zâmbet, esti tot ce te lauzi ca esti, afara de un singur lucru, copila mea; nu vreau sa-ti spun cu prea multa brutalitate care. Prefer sa te las sa ghicesti. Eugénie îl privi pe Danglars, nespus de uimita ca i se contesta una din florile cununei de orgoliu pe care si-o pusese asa de superb pe cap. — Copila mea, continua bancherul, mi-ai explicat perfect care sentimente prezideaza hotarârile unei fete ca tine când ea a decis sa nu se marite. E rândul meu sa-ti spun acum care sunt motivele unui parinte ca mine când el a decis ca fiica lui sa se marite. Eugénie se înclina, dar nu ca o fiica supusa care asculta, ci ca un adversar gata sa discute, care asteapta. — Copila mea, continua Danglars, când un parinte cere fiicei sale sa ia un sot, el are totdeauna un motiv pentru a dori casatoria ei. Unii sunt atinsi de mania pe care o admiteai adineauri: adica de a se vedea retraind în nepotii lor. Îti spun de la început: cu nu am aceasta slabiciune, bucuriile de familie îmi sunt aproape indiferente. Pot marturisi lucrul acesta unei fiice pe care o stiu de ajuns de filozoafa ca sa înteleaga indiferenta si sa nu-mi faca din ea o crima. — Minunat! glasui Eugénie; sa vorbim deschis, domnule; prefer. — Vezi deci, spuse Danglars, ca, fara a împartasi ca teza generala simpatia ta pentru sinceritate, ma conformez ei atunci când cred ca împrejurarea îmi da ghes. Voi continua. Ti-am propus un sot, nu pentru tine caci, la drept vorbind, nu ma gândeam câtusi de putin la tine în momentul acela — preferi sinceritatea, poftim sinceritate! — ci pentru ca aveam nevoie ca tu sa-l iei pe sotul acesta cât mai curând posibil, în interesul anumitor combinatii comerciale pe care le pun la cale în momentul de fata. Eugénie facu o miscare. — E asa cum am onoarea sa-ti spun, copila mea, si nu trebuie sa-mi iei în nume de rau, caci ma silesti; fara sa vreau, întelegi, intru în aceste explicatii aritmetice cu o artista ca tine, care se teme sa intre în cabinetul unui bancher pentru a primi impresii sau senzatii neplacute si antipatice. Dar în cabinetul de bancher, în care totusi, scumpa domnisoara, ai binevoit sa intri alaltaieri pentru a-mi cere cei o mie de franci pe care ti-i acord în fiecare luna pentru fanteziile dumitale, se învata foarte multe lucruri pentru uzul tinerelor persoane care nu vor sa se marite. Se afla, de exemplu — si, din menajament pentru susceptibilitatea dumitale nervoasa, îti voi comunica lucrul acesta aci în salon, — se afla ca creditul unui bancher este viata lui fizica si morala, ca creditul îl sustine pe om asa cum respiratia însufleteste corpul, iar domnul de Monte-Cristo mi-a tinut într-o zi, în privinta aceasta, un discurs pe care nu l-am uitat. Se afla ca pe masura ce creditul e retras, corpul devine cadavru si ca aceasta se va întâmpla în foarte scurta vreme bancherului care se onoreaza a fi parintele unei fete care e o asa de buna logiciana. Dar, în loc sa se încovoaie, Eugénie zvâcni sub lovitura. — Ruinat? exclama ea. — Ai gasit expresia justa, copila mea, expresia cea buna, spuse Danglars scormonindu-si pieptul cu unghiile si pastrând pe figura-i aspra zâmbetul omului fara inima, însa nu fara spirit. Ruinat, acesta e cuvântul! — A! facu Eugénie. — Da, ruinat! Iata deci ca secretul acesta, plin de grozavie, cum spune poetul tragic, e cunoscut. Acum, copila mea, afla de la mine cum prin tine poate sa devina mai mica nenorocirea asta, nu voi spune pentru mine, ci pentru tine. — O, esti slab analist, domnule, daca îti închipui ca eu deplâng pentru mine catastrofa pe care mi-o înfatisezi! exclama Eugénie. Eu ruinata? Ei si? Nu-mi ramâne talentul? Nu pot ca la Pasta, ca Malibran, ca Grisi, sa-mi creez ceea ce dumneata nu mi-ai fi dat niciodata, indiferent de averea pe care ai fi avut-o, adica un venit de o suta, de o suta cincizeci de mii de livre si care, în loc sa-mi vina, cum îmi veneau cele douasprezece mii de franci amarâti pe care mi-i dadeai cu priviri îmbufnate si cu mustrari ca sunt risipitoare, îmi vor veni însotit de aclamatii si de flori? Iar când nu va avea talentul acesta de care, prin zâmbetul dumitale vad ca te îndoiesti, nu-mi va ramâne furioasa dragoste de independenta care îmi va tine întotdeauna loc de comori si care domina în mine pâna si instinctul conservarii? Nu, nu pentru mine ma întristez; eu voi sti totdeauna sa ies din încurcatura; cartile, creioanele, pianul, lucruri care nu costa scump si pe care voi putea oricând sa mi le procur, îmi vor ramâne. Îti închipui poate ca ma întristez pentru doamna Danglars; te înseli înca o data: ori eu ma însel grosolan, ori mama si-a luat toate precautiunile împotriva catastrofei care te ameninta si care n-o va atinge. S-a pus la adapost nadajduiesc, si nu veghind asupra mea a putut sa se distraga de la preocuparile ei banesti; caci, slava Domnului, mi-a lasat toata independenta sub pretextul ca-mi place libertatea. O, nu, domnule, am vazut de când eram copila petrecându-se prea multe lucruri în jurul meu; le-am înteles pe toate prea bine pentru ca nenorocirea sa ma impresioneze mai mult decât trebuie; de când ma cunosc nu am fost iubita de nimeni. Atâta paguba! Asta m-a îndemnat în mod firesc sa nu iubesc pe nimeni. Cu atât mai bine! cunosti acum profesia mea de credinta. — Asadar, domnisoara, staruiesti în a vrea sa-mi desavârsesti ruina? întreba Danglars plin de o mânie care nu-si gasea izvorul în iubirea paterna ofensata. — Ruina dumitale? Eu sa-ti desavârsesc ruina? întreba Eugénie. Ce vrei sa spui? Nu pricep. — Cu atât mai bine, îmi ramâne o raza de speranta; asculta. — Ascult, glasui Eugénie privindu-l pe parintele ei asa de fix încât fu nevoit sa faca o sfortare pentru a nu-si pleca ochii sub privirea puternica a fetei. — Domnul Cavalcanti, continua Danglars, te ia de sotie si casatorindu- se cu tine îti aduce o zestre de trei milioane pe care o plaseaza la mine. — A, foarte bine! facu Eugénie cu dispret suveran, netezindu-si manusile una de alta. — Îti închipui ca te voi pagubi cu aceste trei milioane? întreba Danglars; câtusi de putin; cele trei milioane au sa produca cel putin zece. Am obtinut împreuna cu un confrate al meu, bancher, concesiunea unui drum de fier, singura industrie care, în zilele noastre, prezinta sanse fabuloase de succes imediat. Pâna în opt zile sunt dator sa depun, pe numele meu, patru milioane. Aceste patru milioane, îti spun, vor produce zece sau douasprezece. — Dar cu prilejul vizitei pe care ti-am facut-o alaltaieri, domnule, si de care binevoiesti sa-ti aduci aminte, relua Eugénie, te-am vazut încasând — aceasta e termenul, nu e asa? — cinci milioane si jumatate; mi-ai aratat chiar suma în doua bonuri asupra Tezaurului si te mirai ca o hârtie de o asa de mare valoare nu-mi ia ochii ca un fulger. — Da, dar cele cinci milioane si jumatate nu sunt ale mele, ci constituie numai o dovada a încrederii de care ma bucur; titlul meu de bancher popular mi-a atras încrederea spitalelor, si cele cinci milioane si jumatate sunt ale spitalelor. În orice alta împrejurare n-as ezita sa ma servesc de ele, dar astazi se cunosc pierderile mari pe care le-am suferit si, precum ti-am spus, creditul începe sa ma lase. Dintr-un moment într-altul administratia poate reclama depozitul, iar daca i-am dat alta întrebuintare sunt nevoit sa fac o bancruta rusinoasa. Nu dispretuiesc bancrutele, te asigur, însa acele care îmbogatesc, nu care ruineaza. Daca te mariti cu domnul Cavalcanti, daca încasez zestrea de trei milioane sau macar se crede ca o încasez, creditul meu se reîntareste, iar averea mea care, de o luna sau doua, s-a prabusit în prapastii sapate sub pasii mei de o fatalitate neînchipuita, se restabileste. Ma întelegi? — Perfect; ma pui în gaj pentru trei milioane, nu-i asa? — Cu cât suma este mai mare, cu atât e mai magulitoare. Îti da o idee despre valoarea ta. — Multumesc. Un ultim cuvânt, domnule; îmi fagaduiesti ca te vei servi cât vei vrea de cifra zestrei domnului Cavalcanti, dar ca nu te vei atinge de suma? Nu e o chestiune de egoism, ci de delicateta. Primesc sa ajut la refacerea averii dumitale, dar nu vreau sa fiu complicea dumitale în ruinarea altora. — Dar daca îti spun, exclama Danglars, ca cu aceste trei milioane... — Crezi ca vei iesi din încurcatura, domnule, fara sa ai nevoie sa te atingi de aceste trei milioane? — Nadajduiesc, însa cu conditia ca, facându-se casatoria, sa-mi consolideze creditul. — Vei putea sa platesti domnului Cavalcanti cele cinci sute de mii de franci pe care mi le dai la casatorie? — Le va încasa când va veni de la primarie. — Bine! — Cum bine? ce vrei sa spui? — Vreau sa spun ca, cerând semnatura mea, îmi permiteti sa ramân libera pe mine, nu e asa? — Absolut. — Atunci, bine; precum îti spuneam, domnule, sunt gata sa ma marit cu domnul Cavalcanti. — Dar ce proiecte ai? — A, acesta este secretul meu. Unde ar fi superioritatea mea daca, având secretul dumitale, ti l-as preda pe-al meu? Danglars îsi musca buzele. — Asadar, spuse el, esti gata sa faci cele câteva vizite oficiale care sunt absolut indispensabile? — Da, raspunse Eugénie. — Si sa semnezi contractul peste trei zile? — Da. — În cazul acesta e rândul meu sa-ti spun: bine! Si Danglars lua mâna fiicei sale, strângând-o. Dar, lucru extraordinar, strângându-i mâna, parintele nu îndrazni sa spuna: "Îti multumesc, copila mea"; fata nu avu un zâmbet pentru parintele ei. — S-a sfârsit conferinta? întreba Eugénie ridicându-se. Danglars facu un semn din cap ca nu mai are nimic de spus. Peste cinci minute pianul rasuna sub degetele domnisoarei d'Armilly, iar domnisoara Danglars cânta blestemul lui Brabantio adresat Desdemonei. La sfârsitul bucatii Etienne intra si o anunta pe Eugénie ca trasura e pregatita si ca baroana o asteapta pentru a pleca în vizita. Le-am vazut pe cele doua femei ducându-se la Villefort de unde au iesit pentru a-si continua cursele. XXII CONTRACTUL La trei zile dupa scena pe care am povestit-o, adica pe la orele cinci, în dupa-amiaza zilei fixata pentru semnarea contractului dintre domnisoara Eugénie Danglars si Andrea Cavalcanti pe care bancherul se încapatânase sa-l mentina print, când o adiere racoroasa înfiora frunzele gradinitei din fata casei contelui de Monte-Cristo, pe când acesta se pregatea sa iasa, iar caii îl asteptau nechezând, tinuti în frâu de mâna vizitiului urcat de un sfert de ceas pe capra, elegantul faeton cu care am mai facut în câteva rânduri cunostinta, si, mai cu seama, în seara de la Auteuil, coti repede unghiul portii si mai mult îl zvârli decât îl depuse, pe treptele peronului, pe domnul Andrea Cavalcanti care era tot asa de aurit, de stralucitor, de parca s-ar fi însurat cu o printesa. Se interesa de sanatatea contelui cu familiaritatea care îi era obisnuita si, urcând sprinten la primul etaj, îl întâlni chiar pe acesta în capul scarii. Când îl vazu pe tânar, contele de opri. Andrea Cavalcanti îsi luase însa vânt, iar când îsi lua vânt nu-l mai oprea nimic. — Hei, buna ziua, scumpe domnule de Monte-Cristo! îi spuse el contelui. — A, domnul Andrea! glasui acesta cu glasu-i semibatjocoritor; cum te simti? — De minune, precum vedeti. Vin sa vorbesc cu dumneavoastra despre o multime de lucruri; dar, în primul rând, ieseati sau soseati? — Ieseam, domnule. — În cazul acesta, ca sa nu va retin, voi urca daca binevoiti, în caleasca dumneavoastra, iar Tom ne va urma, conducând faetonul meu în urma. — Nu, spuse cu un imperceptibil zâmbet de dispret contele, care nu tinea câtusi de putin sa fie în tovarasia tânarului; nu, prefer sa-ti acord audienta aci, scumpe domnule Andrea. Se vorbeste mai bine într-o camera, iar vizitiul nu poate sa prinda cuvintele din zbor. Contele reintra deci într-un salonas de la primul etaj, se aseza si, încrucisându- si picioarele, facu semn tânarului sa ia loc. Andrea adopta aerul cel mai zâmbitor. — Stiti, scumpe conte, glasui el, ca ceremonia are loc asta-seara; la orele noua se semneaza contractul la socrul meu. — Serios? întreba Monte-Cristo. — Cum, va comunic o noutate? Domnul Danglars nu va înstiintase în privinta solemnitatii? — Ba da, glasui contele, am primit o scrisoare din partea lui, ieri; îmi pare însa ca ora nu era indicata. — Se poate; socrul meu s-o fi bizuit pe notorietatea publica. — Domnule Cavalcanti, iata-te fericit, exclama Monte-Cristo: contractezi o casatorie cât se poate de convenabila; si apoi domnisoara Danglars e draguta. — O, da! raspunse Cavalcanti cu un accent plin de modestie. — În special este foarte bogata, dupa câte cred cel putin, spuse Monte- Cristo. — Foarte bogata? credeti? repeta tânarul. — Fara îndoiala; se zice ca domnul Danglars ascunde cel putin jumatate din averea sa. — Si el marturiseste cincisprezece sau douazeci de milioane, spuse Andrea cu o privire scânteietoare de bucurie. — Unde mai pui, adauga Monte-Cristo, ca este gata sa intre într-un gen de speculatie întrucâtva uzitat în Statele Unite si Anglia, dar cu totul nou în Franta. — Da, da, stiu despre ce vreti sa vorbiti: drumul de fier a carui adjudecare a obtinut-o, nu e asa? — Exact; va câstiga — cel putin aceasta e parerea generala — zece milioane. — Zece milioane? credeti? E minunat! exclama Cavalcanti care ametea la sunetul metalic al cuvintelor aurite. — Fara a pune la socoteala, relua Monte-Cristo, ca toata averea aceasta îti va reveni, si ca este drept sa-ti revina deoarece Eugénie e unica lui fiica. De altminteri averea dumitale — cel putin asa mi-a spus parintele dumitale — e aproape egala cu a logodnicei. Dar sa lasam un moment chestiunile banesti. Domnule Andrea, stii ca ai pus pe roate chestia aceasta destul de sprinten si de istet? — Da, nu prea rau, glasui tânarul; nu ma nascusem ca sa fiu diplomat. — Ei bine, ai sa intri în diplomatie; diplomatia nu se învata; e ceva instinctiv... Inima e, asadar, cucerita? — La drept vorbind mi-e frica, raspunse Andrea cu tonul cu care îi auzise la Teatrul francez pe Dorante sau Valère raspunzând Alcestei. — Te iubeste întrucâtva? — Trebuie sa ma iubeasca, devreme ce ma ia de sot, spuse Andrea cu un zâmbet biruitor. Sa nu uitam totusi un lucru important. — Care? — Ca am fost foarte mult ajutat în toate acestea. — Eh! — Desigur. — De împrejurari? — Nu, de dumneavoastra. — De mine? Ia taci din gura, principe! spuse Monte-Cristo apasând cu afectare asupra titlului. Ce am putut sa fac eu pentru dumneata? Numele, pozitia sociala si meritul dumitale n-ajungeau oare? — Nu, spuse Andrea, nu; si orice ati spune, domnule conte, eu sustin ca situatia unui om ca dumneavoastra a facut mai mult decât numele, pozitia mea sociala si meritul meu. — Abuzezi complet, domnule, spuse Monte-Cristo care simti iscusinta perfida a tânarului si întelese tâlcul vorbelor lui; protectia mea nu ti-a fost acordata decât dupa ce m-am informat asupra influentei si averii parintelui dumitale; caci, în definitiv, cine mi-a procurat mie, care nu te vazusem niciodata, nici pe dumneata, nici pe ilustrul autor al zilelor dumitale, fericirea de a va cunoaste? Doi buni prieteni ai mei, lordul Wilmore si abatele Busoni. Cine m-a încurajat, nu sa-ti servesc de garantie, dar sa te patronez? Numele parintelui dumitale, asa de cunoscut si de onorat în Italia; personal nu te cunosc. Calmul, naturaletea desavârsita a contelui îi aratara lui Andrea ca deocamdata era strâns de o mâna mai tare decât a sa, si ca strângerea nu putea sa fie cu usurinta frânta. — Asadar, parintele meu are cu adevarat o avere mare, domnule conte? — Pare-se ca da, domnule, raspunse Monte-Cristo. — Nu stiti, cumva, daca zestrea pe care mi-a fagaduit-o a sosit? — Am primit scrisoarea de aviz. — Dar cele trei milioane? — Cele trei milioane sunt pe drum, dupa toate probabilitatile. — Le voi încasa într-adevar? — O, dar cred ca nici pâna acum, domnule, n-ai dus lipsa de bani, glasui contele. Andrea fu asa de uimit încât nu se putu împiedica de-a visa un moment. — În cazul acesta, spuse el smulgându-se din reverie, îmi ramâne, domnule, sa va adresez o întrebare chiar daca ea v-ar fi dezagreabila. — Vorbeste, spuse Monte-Cristo. — Am intrat în legatura, gratie averii mele, cu multi oameni distinsi si am, cel putin deocamdata, o sumedenie de prieteni, Dar, casatorindu-ma asa cum ma casatoresc eu, în prezenta întregii societati pariziene, trebuie sa fiu sustinut de un nume ilustru si, în lipsa mâinii paterne, e nevoie sa ma însoteasca la altar o mâna puternica; iar tatal meu nu vine la Paris, nu-i asa? — E batrân, acoperit de rani si sufera de moarte ori de câte ori calatoreste. — Înteleg. Ei bine, vin sa va fac o cerere. — Mie? — Da, dumneavoastra. — Vai, si anume? — Uite, sa-l înlocuiti. — O, scumpe domn, dupa numeroasele relatii pe care am avut fericirea sa le am cu dumneata, cum ma cunosti asa de putin încât sa îmi faci o astfel de cerere? Cere-mi sa-ti împrumut o jumatate de milion si, pe onoarea mea, cu toate ca un astfel de împrumut e rar, ma vei vedea mai putin stânjenit. Afla deci, îmi închipuiam ca ti-am mai spus, ca în participarea morala, mai cu seama la chestiunile lumesti, contele de Monte-Cristo n-a încetat niciodata sa aduca scrupule, ba chiar superstitiile unui oriental. Eu, care am un serai la Cairo, unul la Smirna si unul la Constantinopol — sa prezidez o casatorie? Niciodata! — Asadar, ma refuzati? — Categoric: si te-as refuza chiar de-ai fi fiul sau fratele meu. — O, dar cum sa fac atunci? exclama dezamagit Andrea. — Spuneai singur ca ai o suta de prieteni. — De acord, dar dumneavoastra m-ati prezentat domnului Danglars. — Câtusi de putin! Sa restabilim faptele în adevarul lor: eu ti-am dat prilejul sa cinezi cu el la Auteuil, si te-ai prezentat singur; drace, asta e cu totul altceva. — Da, dar ati ajutat la casatoria mea... — Eu? Câtusi de putin, te rog sa ma crezi; aminteste-ti ce ti-am raspuns când ai venit sa ma rogi sa fac cererea: "Draga principe, eu nu fac niciodata casatorii, este un principiu al meu." Andrea îsi musca buzele. — Dar, în sfârsit, glasui el, veti lua parte macar? — Va lua parte întreaga societate? — O, desigur! — Ei bine, am sa particip si eu ca întreaga societate, spuse contele. — Veti semna în contract? — Nu vad nici un inconvenient în asta, iar scrupulele mele nu merg asa departe. — În sfârsit, de vreme ce nu vreti sa-mi acordati mai mult, sunt nevoit sa ma multumesc cu ce-mi dati. Dar, un ultim cuvânt, conte. — Cum ai spus? — Un sfat. — Ia seama; un sfat e mai mult decât un serviciu. — O, pe acesta puteti sa mi-l dati fara a va compromite. — Spune. — Zestrea sotiei mele e de cinci sute de mii de livre. — Mi-a anuntat si mie domnul Danglars suma aceasta. — Trebuie s-o primesc, sau s-o las în mâinile notarului? — Iata cum se petrec în genere lucrurile, când vrei ca ele sa se petreaca în chip galant: cei doi notari ai dumitale îsi dau întâlnire la contract, pentru a doua sau a treia zi; a doua sau a treia zi ei schimba ambele dote pentru care dau reciproc chitanta; apoi, dupa celebrarea cununiei, pun milioanele la dispozitia dumitale ca sef al caminului. — Mie mi s-a parut ca îl aud pe socrul meu spunând, glasui Andrea cu o neliniste rau ascunsa, ca are de gând sa plaseze bunurile noastre în faimoasa afacere de drum de fier despre care mi-ati vorbit adineauri. — O, dar acesta este, dupa câte asigura toata lumea — spuse Monte- Cristo — un mijloc ca bunurile dumitale sa fie triplate într-un an. Domnul baron Danglars e bun parinte si se pricepe la socoteli. — În cazul acesta, spuse Andrea, totul e în regula, afara de refuzul dumneavoastra care îmi strapunge inima. — Nu îl pune decât în seama unor scrupule foarte firesti într-o împrejurare ca aceasta. — Faca-se precum vreti, glasui Andrea; deseara la noua. — Deseara. Si, în ciuda unei usoare rezistente a lui Monte-Cristo, ale carui buze palira, dar care îsi pastra zâmbetul de ceremonie, Andrea apuca mâna contelui, o strânse, sari în faeton si disparu. Andrea întrebuinta cele patru sau cinci ore, care îi ramâneau pâna la noua, în curse, în vizite destinate sa convinga pe prietenii despre care pomenise sa vina la bancher cu tot luxul echipajelor lor. Într-adevar, la opt si jumatate seara, salonul principal a lui Danglars, galeria legata de salon si celelalte trei saloane ale etajului erau pline de o multime parfumata, pe care o atragea prea putin simpatia, dar foarte mult nevoia irezistibila de a fi acolo unde se stie ca este ceva nou. Un academician ar spune ca seratele elitei sunt colectii de flori care atrag fluturi nestatornici, albine înfometate si bondari bâzâitori. Se întelege, saloanele scânteiau de lumânari, lumina rostogolea valuri aurii pe tapetele de matase — si tot prostul gust al mobilierului, care nu avea decât meritul bogatiei, stralucea. Domnisoara Eugénie era îmbracata cu cea mai eleganta simplitate: o rochie alba de matase, cu flori albe, un trandafir alb pierdut pe jumatate în parul negru alcatuiau întreaga ei gateala pe care n-o îmbogatea nici cea mai mica bijuterie. Se putea însa citi, în ochii ei, siguranta aceea desavârsita, destinata sa desminta ceea ce toaleta candida avea, o nota vulgar de feciorelnica în chiar ochii ei. La treizeci de pasi de ea doamna Danglars vorbea cu Debray, cu Beauchamp si cu Château-Renaud. Debray îsi facuse reintrarea în casa cu prilejul acestei mari solemnitati, însa ca toata lumea si fara nici un privilegiu particular. Înconjurat de deputati, de oameni de finante, domnul Danglars explica o teorie de contributii noi pe care se gândea s-o puna în exercitiu atunci când împrejurarile vor constrânge guvernul sa-l cheme la minister. La brat cu unul dintre cei mai nabadaiosi dandy ai Operei, Andrea îi explica în termeni destul de impertinenti, deoarece avea nevoie sa fie îndraznet pentru a parea la largul sau, proiectele de viitor si progresele de lux pe care planuia sa le impuna elegantei pariziene cu venitul sau de o suta saptezeci si cinci de mii de lire. Multimea se rostogolea prin saloane ca un flux si reflux de turcoaze, de rubine, de smaralde, de opaluri si de diamante. Ca pretutindeni, se observa ca femeile cele mai batrâne erau cele mai gatite, iar cele mai urâte se aratau cu mai multa îndaratnicie. Daca exista vreun crin alb, vreo roza suava si parfumata, trebuia s-o cauti, si s-o descoperi, tainuita în vreun ungher de o mama cu turban sau de o matusa cu "pasarea paradisului". În fiecare clipa, în mijlocul gloatei, al zumzetului, al râsetelor, glasul usierilor lansa un nume cunoscut în finante, respectat în armata, sau ilustru în literatura. Atunci o slaba miscare printre grupuri întâmpina numele. Dar, pentru unul care avea privilegiul de a înfiora oceanul de valuri omenesti, nenumarati treceau, primiti cu indiferenta sau cu rânjetul dispretului. În momentul când acul pendulei masive — pendula reprezentându-l pe Endymion — arata orele noua pe un cadran de aur, si când sunetul, reproducator fidel al gândirii masinii, rasuna de noua ori — numele contelui de Monte-Cristo rasuna la rându-i si, ca împinsa de flacara electrica, întreaga adunare se întoarse spre usa. Contele era îmbracat în negru, cu simplitatea lui obisnuita; haina-i alba desena pieptul lat si frumos; gulerul negru parea de o fragezime ciudata, scos în evidenta de paloarea masculina a tenului; în locul oricarei alte bijuterii purta un lant asa de fin, încât firul subtire de aur abia se vedea pe pieptul alb. Se facu îndata un cerc în jurul usii. Dintr-o singura ochire contele zari pe doamna Danglars la un capat al salonului, pe domnul Danglars la altul si pe domnisoara Eugénie în fata lui. Se apropie mai întâi de baroana care vorbea cu doamna de Villefort ce venise singura — Valentine fiind înca suferinda; si fara sa se abata, deoarece drumul se deschidea singur în fata lui, trecu de la baroana la Eugénie, complimentând-o în termeni asa de repezi si rezervati încât mândra artista fu izbita. Lânga ea se afla domnisoara Louise d'Armilly care multumi contelui pentru scrisorile de recomandare date cu atâta gratie pentru Italia si de care nadajduia sa se foloseasca în curând. Despartindu-se de ele se întoarse si se pomeni lânga Danglars, care se apropiase sa-i dea mâna. Dupa îndeplinirea acestor trei datorii sociale, Monte-Cristo se opri plimbând în juru-i o privire sigura, patrunsa de acea expresie caracteristica oamenilor dintr-o anumita lume, privire care parea a spune: "Am facut ce eram dator; acum sa faca si altii ce-mi datoreaza". Andrea, care se afla într-un salon de alaturi, simti înfiorarea pe care Monte-Cristo o imprimase multimii, si alerga sa-l salute pe conte. Îl gasi înconjurat complet; cuvintele lui erau discutate, asa cum se întâmpla totdeauna cu oamenii care vorbesc putin si nu spun niciodata un cuvânt fara valoare. Notarii intrara în momentul acela si îsi asezara pancartele mâzgalite pe catifeaua brodata cu aur care acoperea masa preparata pentru semnatura — o masa de lemn poleit. Unul dintre notari se aseza, celalalt ramase în picioare. Urma sa se procedeze la citirea contractului pe care jumatate din societatea pariziana la solemnitate avea sa-l iscaleasca. Luara loc cu totii sau, mai bine zis, femeile facura un cerc, în vreme ce barbatii, mai indiferenti fata de stilul energic, cum spune Boileau, comentara agitatia febrila a lui Andrea, atentia domnului Danglars, impasibilitatea Eugéniei si sprinteneala cu care baroana trata importanta afacere. Contractul fu citit în mijlocul unei taceri profunde. Dar, de îndata ce lectura fu încheiata, zvonul reîncepu în saloane înca o data pe atât mai mare decât înainte: sumele stralucitoare, milioanele care se rostogoleau în viitorul ambilor tineri si care completau expozitia ce fusese facuta într-o camera consacrata exclusiv trusoului miresei si diamantelor tinerei femei, rasunasera cu tot prestigiul lor în auzul adunarii invidioase. Farmecele domnisoarei Danglars se dublau în ochii tinerilor si deocamdata ele stergeau stralucirea soarelui. Se întelege ca, desi pizmuind milioanele, femeile nu credeau ca, întrucât le priveste, au nevoie de ele pentru a fi frumoase. Îmbratisat de prieteni, complimentat, magulit, începând sa creada în realitatea visului, Andrea era pe punctul de a-si pierde capul. Notarul lua cu solemnitate pana, o ridica deasupra capului si spuse: — Domnilor, sa iscalim contractul. Baronul urma sa semneze cel dintâi, apoi împuternicitul domnului Cavalcanti-tatal, apoi baroana, apoi viitorii soti cum se spune în acel groaznic stil care îsi are locul pe hârtia timbrata. Baronul lua pana si semna, apoi semna si împuternicitul. Baroana se apropie de bratul doamnei de Villefort. — Dragul meu, spuse ea lui Danglars, luând pana, nu-i asa ca e un lucru sfâsietor acesta? Un incident neasteptat, întâmplat în chestiunea de asasinat si de furt a carei victima era sa cada domnul conte de Monte-Cristo, ne lipseste de placerea de a-l vedea pe domnul de Villefort. — O, da! facu Danglars cu tonul cu care ar fi spus: lucrul îmi este indiferent! — Mi-e teama, spuse Monte-Cristo apropiindu-se, ca eu sunt cauza involuntara a acestei absente. — Cum, dumneavoastra conte? întreba doamna Danglars semnând. Daca este asa, luati seama, nu va voi ierta niciodata. Andrea ciuli urechile. — Nu e totusi vina mea, glasui contele; tin sa constat. Lumea îl asculta cu aviditate; Monte-Cristo, care îsi desclesta asa de rar buzele, începea sa vorbeasca. — Va amintiti, spuse contele în mijlocul celei mai profunde taceri, ca la mine a murit nenorocitul care venise sa ma fure si care, iesind din casa mea, a fost ucis, pare-se, de complicele sau? — Da, spuse Danglars. — Ei bine, ca sa i se dea ajutor a fost dezbracat, iar hainele lui fusesera zvârlite într-un ungher de unde justitia le-a ridicat; dar, luând haina si pantalonii ca sa le depuna la grefa, justitia uitase vesta. Andrea se îngalbeni în chip vadit si se trase usurel spre usa; vedea aparând un nor la orizont si avea impresia ca norul închide în el furtuna. — Ei bine, vesta aceea nenorocita a fost gasita astazi, plina de sânge si gaurita în dreptul inimii. Femeile scoasera un strigat, iar doua sau trei se pregatira sa lesine. — Mi-a a fost adusa. Nu putea sa banuiasca nimeni de unde venea zdreanta; numai eu m-am gândit ca, probabil, era vesta victimei. Deodata, scotocind cu dezgust si prudenta relicva funebra, valetul meu a simtit o hârtie în buzunar si a scos-o: era o scrisoare adresata, — cui? dumitale, baroane. — Mie? exclama Danglars. — O, da, dumitale, am izbutit sa-ti citesc numele sub sângele care murdarise hârtia, raspunse Monte-Cristo în exclamatiile de surpriza generala. — Dar care-i explicatia ca lucrurile astea îl împiedica pe domnul de Villefort? întreba doamna Danglars privindu-si barbatul cu neliniste. — E foarte simpla, doamna, raspunse Monte-Cristo; vesta si scrisoarea erau ceea ce se cheama piese de vinovatie; am trimis domnului procuror regal scrisoarea si vesta. Draga baroane, întelegi, în cazuri de actiuni criminale, calea legala e cea mai sigura: poate ca era vreo uneltire în contra dumitale. Andrea îl privi tinta pe Monte-Cristo si disparu în salonul al doilea. — Se poate, spuse Danglars; nu cumva omul asasinat era un fost ocnas? — Da, raspunse contele, un fost ocnas cu numele Caderousse. Danglars pali usor. Andrea parasi al doilea salon si ajunse în anticamera. — Dar semnati, va rog, semnati, glasui Monte-Cristo; observ ca povestirea mea a emotionat toata lumea si va cer cu smerenie iertare, dumneavoastra, doamna baroana si domnisoara Danglars. Baroana care semnase dadu notarului pana. — Domnul print Cavalcanti, spuse notarul; domnule print Cavalcanti, unde sunteti? — Andréa! Andrea! repetara mai multe voci de tineri care ajunsera cu nobilul italian la gradul de intimitate al chemarii pe numele de botez. — Dar chemati-l pe print, înstiintati-l ca trebuie sa semneze! striga Danglars unui usier. Însa în aceeasi clipa multimea se dadu înapoi, înmarmurita, în salonul principal, ca si cum în apartament intrase un monstru înfricosator, quaerens, quem devoret15. Într-adevar, lumea avea motive sa se traga înapoi, sa se înfricoseze, sa strige. Un ofiter de jandarmerie punea câte doi jandarmi la usa fiecarui salon si înainta spre Danglars, precedat de un comisar de politie încins cu esarfa. 15 Cautând pe cine sa-l manânce - lat.). Doamna Danglars scoase un strigat si lesina. Danglars, care se credea amenintat (unele constiinte nu sunt niciodata calme), înfatisa ochilor musafirilor sai un chip descompus de groaza. — Dar ce este, domnilor? întreba Monte-Cristo venind în întâmpinarea comisarului. — Care dintre dumneavoastra, domnilor, întreba magistratul fara sa raspunda contelui, se numeste Andrea Cavalcanti? Un strigat de buimacire porni din toate colturile salonului. Cautara, întrebara. — Dar cine-i acest Andrea Cavalcanti? întreba Danglars aproape ratacit. — Un fost ocnas evadat din ocna de la Toulon. — Si ce crima a comis? — E învinuit, spuse comisarul cu voce impasibila, ca a asasinat pe individul Caderousse, fostul lui tovaras de lant, în momentul când iesea de la contele de Monte-Cristo. Monte-Cristo azvârli o privire fulgeratoare în juru-i. Andrea disparuse.
Advertisement
548
pages
Contele de Monte-Cristo/Partea V
Advertisement