FANDOM


Volumul 2

I - ÎNTÂLNIREA Edit

A doua zi, la desteptare, primul cuvânt a lui Albert a fost propunerea de a merge sa faca o vizita contelui. Îi mai multumise în ajun, dar întelegea ca un serviciu ca acela pe care i-l facuse merita doua multumiri. Franz, pe care o atractie îmbinata cu spaima îl atragea spre contele de Monte-Cristo, nu vru sa-l lase singur si-l însoti. Fura introdusi amândoi în salon. Peste cinci minute aparu contele. — Domnule conte, îi spuse Albert, înaintând spre el, îngaduiti-mi sa va repet în dimineata asta ceea ce noaptea trecuta am spus nedeslusit: ca nu voi uita niciodata în ce împrejurare mi-ati venit în ajutor si ca-mi voi aminti totdeauna ca va datorez viata sau aproape viata. — Dragul meu vecin, raspunse contele râzând, exagerati obligatiile fata de mine. Îmi datorati o mica economie de douazeci de mii franci din bugetul dumneavoastra de voiaj, atâta tot. Vedeti bine ca lucrul nu merita sa vorbim despre el. La rândul dumneavoastra, adauga el, primiti toate complimentele mele, caci ati fost adorabil în ce priveste linistea si curajul. — Ce vreti, conte? spuse Albert. Mi-am închipuit ca m-am luat la sfada cu cineva, ca a urmat un duel si am vrut sa-i fac pe banditi sa înteleaga un lucru: ca oamenii se bat pretutindeni, dar ca numai francezii se bat râzând. Cu toate acestea, întrucât obligatia mea fata de dumneavoastra nu e mai putin mare, vin sa va întreb daca, prin mine, prin prietenii si prin cunostintele mele, nu v-as putea folosi la ceva. Parintele meu, contele de Morcerf, care e de origine spaniola, are o pozitie înalta în Franta si în Spania. Eu si toti oamenii care ma iubesc stam la dispozitia dumneavoastra. — Va marturisesc, domnule de Morcerf, spuse contele, ca asteptam oferta dumneavoastra si ca o primesc cu draga inima. Îmi si aruncasem plasa pentru a va cere un mare serviciu. — Care? — Nu am fost niciodata la Paris, deci nu cunosc Parisul... — Serios? exclama Albert. Ati putut sa traiti pâna astazi fara a vedea Parisul? De necrezut. — Cu toate acestea este asa. Simt însa ca si dumneavoastra ca o necunoastere mai îndelungata a capitalei lumii inteligente este cu neputinta. Mai mult decât atât: as fi facut poate de multa vreme calatoria aceasta atât de necesara, daca cunosteam pe cineva care sa ma poata introduce în lumea în care nu aveam nici o legatura. — O, un om ca dumneavoastra? exclama Albert. — Sunteti foarte bun, dar deoarece nu îmi recunosc alt merit decât acela de a putea face concurenta, ca milionar, domnului Aguado sau domnului Rotschild, si pentru ca nu merg la Paris ca sa joc la bursa, aceasta mica împrejurare m-a retinut. Acum, oferta dumneavoastra ma hotaraste. Haide, va angajati, scumpe domnule de Morcerf (contele însoti cuvintele acestea cu un zâmbet ciudat), va angajati, când voi veni în Franta, sa-mi deschideti usile acestei lumi unde voi fi tot asa de strain ca un chinez? — O, de minune si cu draga inima, domnule conte! raspunse Albert, cu atât mai multa placere (draga Franz, nu-ti bate prea tare joc de mine) cu cât sunt rechemat la Paris printr-o scrisoare pe care am primit-o în dimineata aceasta si unde e vorba, în ce ma priveste, de o alianta cu o casa foarte placuta, care are cele mai bune relatii în lumea pariziana. — Alianta prin casatorie? întreba Franz râzând. — O, da! Asadar, când vei reveni la Paris, ma vei gasi om asezat si poate parinte de familie. Îi va sta bine gravitatii mele naturale, nu-i asa? În orice caz, conte, va repet, eu si ai mei suntem ai dumneavoastra cu trup si suflet. — Accept, spuse contele, caci va jur ca nu-mi lipsea decât ocazia aceasta pentru a realiza proiecte pe care le rumeg de multa vreme. Franz nu se îndoi o clipa ca proiectele acestea erau dintre cele în privinta carora contele scapase un cuvânt în pestera din Monte-Cristo, si-l privi pe conte în timp ce vorbea, încercând sa prinda pe fizionomia lui o destainuire a proiectelor care îl îndrumau la Paris. Era însa greu sa patrunzi în sufletul acestui om, mai cu seama când el îl învaluia cu un zâmbet. — Dar, conte, relua Albert, încântat la gândul ca va avea sa prezinte un om ca Monte-Cristo, nu cumva acesta e unul din acele proiecte în vânt, asa cum se fac în calatorie, si care, cladite pe nisip, sunt duse de cea dintâi suflare a vântului? — Nu, pe onoarea mea, spuse contele. Vreau sa merg la Paris, trebuie. — Si când? — Dar dumneavoastra când veti fi acolo? — Eu? glasui Albert, peste cincisprezece zile sau, cel mai târziu, peste trei saptamâni. — Ei bine, spuse contele, eu va acord trei luni. Vedeti ca va acord un termen larg. — Si peste trei luni, exclama Albert cu bucurie, veniti sa bateti la usa mea? — Vreti o întâlnire la zi, la ceas? întreba contele. Va înstiintez ca sunt de o exactitate exasperanta. — La zi, la ceas, îmi convine de minune, spuse Albert. — Ei bine, fie. (Întinse mâna spre un calendar atârnat lânga oglinda.) Suntem astazi, spuse el, în 21 februarie (scoase ceasul): e zece jumatate dimineata. Vreti sa ma asteptati la 21 mai, orele zece si jumatate dimineata? — De minune, spuse Albert, dejunul va fi gata. — Unde locuiti? — În strada Helder numarul 27. — Stati singur? Nu va stingheresc? — Locuiesc în palatul parintelui meu, dar într-un pavilion din fundul curtii, absolut separat. — Bine. Contele îsi lua carnetul si scrise: „Strada Helder numarul 27, 21 mai, orele zece si jumatate dimineata". — Si acum, spuse contele bagând carnetul în buzunar, fiti pe pace. Acul pendulului dumneavoastra nu va fi mai exact decât mine. — Va voi revedea înainte de plecare? întreba Albert. — Depinde când plecati. — Plec mâine, la cinci dupa-amiaza. — În cazul acesta va spun la revedere. Am treaba la Neapole si nu ma pot înapoia aici decât sâmbata seara sau duminica dimineata. Plecati si dumneavoastra, domnule baron? îl întreba contele pe Franz. — Da. — În Franta? — Nu, la Venetia. Eu mai ramân înca un an sau doi în Italia. — Asadar nu ne vom vedea la Paris? — Ma tem ca n-o sa am onoarea aceasta. — Atunci, domnilor, calatorie buna, spuse contele celor doi prieteni, întinzând fiecaruia câte o mâna. Franz atingea pentru prima oara mâna acestui om. Tresari, caci ea era înghetata ca o mâna de mort. — Înca o data, spuse Albert. E stabilit, nu-i asa? Strada Helder numarul 27, la 21 mai, orele zece si jumatate dimineata. — La 21 mai, orele zece si jumatate dimineata, strada Helder numarul 27, repeta contele. Tinerii îl salutara pe conte si iesira. — Dar ce ai? îl întreba Albert pe Franz când intrara la ei. Pari îngrijorat. — Da, spuse Franz, îti marturisesc. Contele e un om ciudat si vad cu neliniste întâlnirea pe care ti-a dat-o la Paris. — Întâlnirea... cu neliniste? Ei, dar esti nebun, draga Franz! exclama Albert. — Ce vrei? spuse Franz. Nebun sau nu, asta e. — Asculta, relua Albert, ma bucur ca am prilejul sa-ti spun aceasta. Mi-ai facut întruna impresia ca te-ai purtat rece cu contele pe care l-am gasit totdeauna desavârsit cu noi. Ai ceva împotriva lui? — Poate. — L-ai mai vazut undeva înainte de a-l întâlni aici? — Exact. — Unde? — Îmi fagaduiesti ca n-o sa spui un cuvânt despre cele ce-ti voi povesti? — Îti fagaduiesc. — Pe cuvânt de onoare? — Pe cuvânt de onoare. — Bine... Asculta. Si Franz îi istorisi lui Albert excursia pe insula Monte-Cristo, cum a gasit acolo un echipaj de contrabandisti si, în mijlocul echipajului, doi banditi corsicani. Zabovi asupra tuturor împrejurarilor ospitalitatii feerice pe care contele i-o daruise în pestera din O mie si una de nopti. Îi povesti cina, hasisul, statuile, realitatea si visul si cum, la trezire, nu mai ramânea ca dovada si ca amintire a tuturor acestor întâmplari decât micul iaht, plutind la orizont, spre Porto-Vecchio. Trecu apoi la Roma, la noaptea din Coliseu, la conversatia pe care o auzise între el si Vampa cu privire la Peppino si în cursul careia contele fagaduise ca va obtine gratierea banditului, fagaduiala pe care o respectase dupa cum cititorii nostri si-au putut da seama. Ajunse, în sfârsit, la întâmplarea din noaptea precedenta, la încurcatura în care se gasise vazând ca îi lipseau pentru completarea sumei sase sau sapte sute de piastri. În sfârsit, la ideea de a se adresa contelui, idee care avusese un rezultat, în acelasi timp pitoresc si multumitor. Albert îl asculta pe Franz cu încordare. — Ei, îi spuse el dupa ce Franz sfârsi, unde vezi ceva suspect în toate astea? Contele e calator, contele are un vas al sau pentru ca e bogat. Du-te la Portsmouth sau la Southampton, vei vedea porturile tixite de iahturi care apartin unor englezi bogati, înzestrati cu aceeasi fantezie. Pentru a sti unde sa se opreasca în excursii, pentru a nu se ospata cu bucataria aceasta oribila care ne otraveste, pe mine de patru luni, pe tine de patru ani, pentru a nu se culca în paturile groaznice unde nu poti dormi, el îsi mobileaza un adapost la Monte-Cristo; dupa ce adapostul e mobilat, se teme ca stapânirea toscana sa nu-l trimita la plimbare si sa nu fie pierdute cheltuielile sale; atunci cumpara insula si împrumuta numele ei. Dragul meu, scotoceste în memoria ta si spune-mi câti oameni pe care îi cunosti adopta numele unor proprietati pe care nu le-au avut niciodata. — Dar, spuse Franz, banditii corsicani din echipajul sau? — Ei, ce e de mirare? Stii mai bine decât oricine ca banditii corsicani nu sunt hoti, ci pur si simplu fugari pe care o vendeta i-a exilat din orasul sau din satul lor. Poti deci sa-i vezi fara sa te compromiti. Întrucât ma priveste, declar ca daca ma duc vreodata în Corsica, înainte de a ma prezenta guvernatorului si prefectului, ma voi prezenta banditilor. Îi gasesc încântatori. — Dar Vampa si banda lui? urma Franz. Acestia sunt banditi care ataca pentru a fura. Nu tagaduiesti, sper. Ce spui despre influenta contelui asupra acestor oameni? — Voi spune, dragul meu, ca, deoarece dupa toate probabilitatile datorez viata mea acestei influente nu am dreptul s-o critic prea tare. Asadar, în loc de a face ca tine o crima capitala din ea, voi gasi ca e natural s-o scuz, daca nu pentru ca mi-a salvat viata, ceea ce poate e cam exagerat, cel putin pentru ca mi-a crutat patru mii de piastri care fac, în suma rotunda, 24 mii de livre în moneda noastra. Ceea ce dovedeste, adauga Albert, râzând, ca nimeni nu e profet în tara lui. — Tocmai asta voiam sa spun. Din aceasta tara e contele? Ce limba vorbeste el? Care sunt mijloacele lui de existenta? De unde îi vine imensa avere? Care a fost prima parte a vietii sale misterioase si necunoscute, ce a aruncat peste a doua parte culoarea sumbra si mizantropica? Iata, în locul tau, ce as vrea sa stiu. — Draga Franz, relua Albert, când, la primirea scrisorii mele, ai vazut ca avem nevoie de influenta contelui, te-ai dus la el spunându-i: Albert de Morcerf, prietenul meu, trece printr-un pericol. Ajutati-ma sa-l scap din pericol. Nu e asa? — Da. — Te-a întrebat el atunci: cine e domnul Albert de Morcerf? De unde îi vine numele? De unde averea? Care e tara sa? Unde s-a nascut? Spune- mi, te-a întrebat el toate acestea? — Nu, marturisesc. — A venit, atâta tot. M-a scos din mâinile domnului Vampa, unde, în ciuda aparentelor mele pline de dezinvoltura, precum spui, faceam o foarte proasta figura, marturisesc. Ei, bine, dragul meu, când în schimbul unui asemenea serviciu el îmi cere sa fac ceea ce se face în fiecare zi pentru cel dintâi print rus sau italian care trece prin Paris, adica sa-l prezint în lume — vrei sa-l refuz? Haida-de, esti nebun? Trebuie sa spunem ca, împotriva obiceiului, de data aceasta dreptatea era de partea lui Albert. — În sfârsit, relua Franz, oftând, fa cum vei vrea, draga viconte, caci tot ce îmi spui tu este foarte întemeiat, recunosc. Nu e însa mai putin adevarat ca domnul de Monte-Cristo e un filantrop. Nu ti-a spus cu ce scop vine la Paris. Ei, bine, vine sa concureze la premiile Montyon, iar daca nu-i trebuie decât votul meu ca sa le obtina si influenta domnului acela asa de urât prin care se obtin, ei, bine i-l voi da pe al meu si i-l voi garanta pe celalalt. Cu aceste zise, draga Franz, sa nu mai vorbim si sa ne asezam la masa, dupa care sa facem o ultima vizita la Sfântul Petru. Facura întocmai, iar a doua zi, la cinci dupa-amiaza, se desparteau: Albert de Morcerf pentru a se înapoia la Paris, Franz d'Épinay pentru a petrece doua saptamâni la Venetia. Dar, înainte de a se urca în trasura, Albert înmâna servitorului de la hotel — caci se temea ca nu cumva musafirul sa lipseasca la întâlnire — o carte de vizita pentru contele de Monte-Cristo pe care, dedesubtul cuvintelor „Vicontele Albert de Morcerf", scrise cu creionul: 21 mai, orele zece si jumatate dimineata, strada Helder numarul 27.

II - COMESENII Edit

În casa din strada Helder, unde Albert de Morcerf îi daduse, la Roma, întâlnire contelui de Monte-Cristo, se faceau mari pregatiri în dimineata zilei de 21 mai, pentru ca invitatia tânarului sa produca buna impresie. Albert de Morcerf ocupa un pavilion situat în unghiul unei curti mari, fata în fata cu o alta cladire, destinata personalului de serviciu. Numai doua ferestre ale pavilionului raspundeau spre strada, celelalte dând trei spre curte si alte doua spre gradina. Între curte si gradina se înalta, construita dupa prostul-gust al arhitecturii imperiale, locuinta somptuoasa si vasta a contelui si contesei de Morcerf. Pe toata latimea proprietatii, domina, dând spre strada, un zid care avea, din loc în loc, vase cu flori si care era taiat la mijloc de o poarta înalta, cu suliti poleite. Poarta servea pentru intrarile ceremonioase. O portita, lipita aproape de cabina portarului, lasa loc de trecere oamenilor de serviciu sau stapânilor, când acestia intrau sau ieseau pe jos. Ghiceai în alegerea pavilionului, destinat ca locuinta pentru Albert, prevederea delicata a unei mame care, nevoind sa se desparta de fiul ei, întelesese totusi ca un tânar de vârsta vicontelui avea nevoie de toata libertatea. Recunosteai, de asemenea, pe de alta parte — se cuvine sa spunem —, egoismul inteligent al tânarului îndragostit de viata libera si trândava a feciorilor de bani gata, caruia i se poleia, ca si pasarilor, colivia. Prin ferestrele de la strada, Albert de Morcerf putea sa exploreze exteriorul. Privelistea strazii este asa de necesara tinerilor care vor totdeauna sa vada lumea strabatându-le orizontul, chiar daca acest orizont nu e decât al strazii! Apoi, dupa ce facea explorarea, si daca aceasta parea ca merita un examen mai aprofundat, Albert de Morcerf putea, în interesul cercetarilor sale, sa iasa printr-o portita aflata vizavi de aceea pe care am aratat- o, lânga cabina portarului, si care merita o mentiune speciala. Era o portita uitata parca de toata lumea chiar din ziua în care fusese construita casa si pe care o credeai condamnata de-a pururi, într-atât de discreta si de prafuita parea. Dar broasca si tâtânile ei, unse cu grija, tradau o practica misterioasa si asidua. Portita tainica facea concurenta celorlalte doua, batându-si joc de portar, scapând de sub vigilenta si jurisdictia acestuia, deschizându-se ca faimoasa poarta a pesterii din O mie si una de nopti, ca Sesam-ul vrajit al lui Ali-Baba, cu ajutorul câtorva cuvinte cabalistice sau al câtorva zgârieturi convenite, rostite de cele mai potolite glasuri sau operate de cele mai subtiri degete. La capatul unui coridor vast si linistit cu care comunica portita si care forma o anticamera, se înfatisa, pe dreapta, sala de mâncare a lui Albert, dând spre curte, si, pe stânga, salonul sau, dând spre gradina. Plante agatatoare, desfacându-se în evantai în fata ferestrelor, ascundeau curtii si gradinii interiorul ambelor încaperi, singurele în care, asezate la parter, puteau sa patrunda privirile indiscrete. La primul etaj, cele doua încaperi se repetau, îmbogatite cu înca una aflata în locul anticamerei. Cele trei încaperi erau un salon, o camera de culcare si un buduar. Salonul de mai jos nu era decât un fel de divan algerian, destinat fumatorilor. Buduarul de la primul etaj dadea în dormitor si comunica, printr-o usa invizibila, cu scara. Precum vedeti, erau luate toate masurile de precautie. Deasupra primului etaj se întindea un vast atelier, care fusese marit prin darâmarea peretilor — pandemoniul disputat de artist dandy-ului. Aci se refugiau si se îngramadeau toate capriciile succesive ale lui Albert, cornurile de vânatoare, basurile, flautele, o orchestra completa, caci Albert avusese, o clipa, nu gustul, ci fantezia muzicii. Sevaletele, paletele, pastelurile, caci fanteziei muzicii îi urmase îngâmfarea picturii. În sfârsit, floretele, mânusile de box, sabiile late si bastoanele de tot felul, caci, conformându- se tineretului monden din epoca la care am ajuns, Albert de Morcerf cultiva cu infinit mai multa perseverenta, decât muzica si pictura, aceste trei arte care completeaza educatia leonina, adica scrima, boxul si bastonul, si primea, rând pe rând, în încaperea destinata tuturor exercitiilor corpului, pe Grisier, Cooks si Charles Leboucher. Celelalte mobile ale încaperii privigeliate erau sipete vechi, de pe timpul lui François I, pline cu portelanuri chinezesti, cu vase japoneze, cu faiante de Luca della Robbia si tacâmuri de Bernard de Palissy. Jilturi stravechi, în care se asezasera, poate, Henry IV sau Sully, Ludovic XIII sau Richelieu, caci doua din acestea, împodobite cu o pajura sculptata unde straluceau, pe fond azuriu, cele trei flori de crin ale Frantei, cu o coroana regala deasupra, ieseau în mod vadit din magaziile Luvrului sau cel putin din ale vreunui castel regal. Pe jilturile acestea cu funduri sumbre si severe, erau zvârlite, claie peste gramada, stofe bogate, în culori vii, colorate în soarele Persiei sau înflorite sub degetele femeilor din Calcutta si din Chandernagor. Nu s-ar fi putut spune care era rostul stofelor. Ele asteptau, desfatând ochii, o destinatie necunoscuta de chiar proprietarul lor si, pâna una alta, iluminau apartamentul cu rasfrângeri catifelate si aurii. În locul cel mai în evidenta se afla un pian construit de Roller si de Blanchet din lemn de trandafir, pian pe masura saloanelor noastre de liliputani, închizând totusi o orchestra în cavitatea lui sonora si îngusta si gemând sub povara capodoperelor lui Beethoven, Weber, Mozart, Heydn, Gretry si Porpora. Apoi, pretutindeni de-a lungul peretilor, deasupra usilor, în plafon, sabii, pumnale, buzdugane, securi, armuri complete, aurite, cu împletituri de aur si argint, blocuri de minerale, pasari împaiate desfacându-si, pentru un zbor imobil, aripile de culoarea focului si ciocul pe care nu-l închid niciodata. Se întelege ca încaperea aceasta era preferata de Albert. Totusi, în ziua întâlnirii, tânarul, îmbracat usor, îsi stabilise cartierul general în salonasul de la parter. Acolo, pe o masa înconjurata la distanta de un divan larg si moale, toate tutunurile cunoscute, de la tutunul galben de Petersburg pâna la tutunul negru al Sinaiului, trecând prin Maryland, Porto-Rico si Lataquieí, straluceau în borcanele de faianta plesnita pe care le adora olandezii. Alaturi de ele, în cutii de lemn înmiresmat, erau însirate, în ordinea marimii si a calitatii, purasurile, regaliile, havanele si manilele. În sfârsit, într-un dulap deschis larg, o colectie de pipe nemtesti, de ciubuce cu capete de chihlimbar, împodobit cu margean, si narghilele încrustate cu aur, cu tevi lungi, de marochin, rasucite ca niste serpi, asteptau capriciul sau simpatia fumatorilor. Albert prezidase în persoana la aranjamentul sau, mai binezis, la dezordinea simetrica pe care, dupa cafea, comesenilor unui dejun modern le place s-o contemple prin fumul ce scapa din gura lor si care se înalta în tavan, în spirale capricioase, lungi. La orele zece fara un sfert, un valet intra. Era un mic groom de cinciprezece ani, care nu vorbea decât englezeste si care raspundea la numele de John, singurul servitor al lui Morcerf. Bineînteles ca, în zilele obisnuite, bucatarul palatului era la dispozitia sa si ca, la ocaziile mari, avea si valetul contelui. Valetul acesta, care se numea Germain si se bucura de încrederea întreaga a tânarului stapân, adusese un teanc de jurnale, pe care le depuse pe o masa, si un pachet de scrisori, pe care le dadu lui Albert. Albert arunca o privire distrata asupra diverselor plicuri, alese doua cu scrisul fin si parfumate, le dezlipi si le citi cu oarecare interes. — Cum au venit scrisorile acestea? întreba el. — Una a venit cu posta, cealalta a fost adusa de valetul doamnei Danglars. — Comunica-i doamnei Danglars ca accept locul pe care mi-l ofera în loja... Ia stai... vei trece în timpul zilei pe la Rosa. Îi vei spune ca voi cina cu ea, dupa cum ma invita, iesind de la Opera, si îi vei duce sase sticle cu vinuri asortate, Cipru, Xeres, Malaga, si un butoias cu stridii de Ostanda. Ia stridiile de la Borel si nu uita sa-i spui ca sunt pentru mine. — La ce ora vrea domnul sa fie servit? — Cât e ceasul acum? — Zece fara un sfert. — Ei bine, ai sa servesti la zece si jumatate fix. Poate ca Debray va fi silit sa se duca la minister... Si de altminteri (Albert îsi consulta carnetul) este chiar ora pe care am indicat-o contelui, 21 mai, zece si jumatate dimineata. Cu toate ca nu pun mare temei pe fagaduiala sa, vreau sa fiu exact. Asculta, nu stii daca doamna contesa s-a sculat? — Daca domnul viconte doreste, ma voi interesa. — Da... Îi vei cere unul din serviciile de lichioruri al meu e incomplet si îi vei spune ca voi avea onoarea sa trec pe la dânsa pe la orele trei, cerându- i permisiunea de a-i prezenta pe cineva. Valetul iesi, Albert se trânti pe divan, rupse banderola câtorva gazete, privi spectacolele, se strâmba constatând ca se reprezinta o opera, si nu un balet, cauta zadarnic la anunturile de parfumerie un preparat pentru dinti despre care i se vorbise si arunca unul dupa altul trei ziare, cele mai raspândite din Paris, murmurând cu un cascat prelung: — Nu zau, gazetele astea devin din zi în zi mai plicticoase. În acel moment, o trasurica opri în fata portii si, în clipa urmatoare, valetul reintra anuntându-l pe domnul Lucien Debray. Un tânar înalt, blond, palid, cu ochii cenusii si siguri, cu buze subtiri, reci, cu haina albastra încheiata cu nasturi de aur, cizelati, cu cravata alba, cu lornion de baga atârnat de un fir de matase si pe care, printr-un efort al nervului sprâncenei si al nervului zigomatic, izbutea sa-l fixeze din când în când în cavitatea ochiului drept, intra fara sa zâmbeasca, fara sa vorbeasca si cu un aer semioficial. — Buna ziua, Lucien... Buna ziua! spuse Albert. A, ma îngrozesti, dragul meu, cu exactitatea ta. Ce zic exactitate? Tu, pe care nu te asteptam decât ultimul, sosesti la zece fara cinci, când întâlnirea definitiva nu e decât la zece si jumatate. Miraculos! Nu cumva guvernul a fost trântit? — Nu, prea scumpule, zise tânarul, fixându-se în jilt. Linisteste-te, ne clatinam mereu, însa nu cadem niciodata si încep a crede ca devenim de-a-binelea inamovibili, fara sa mai pun la socoteala ca treburile Peninsulei ne vor consolida în chip absolut. — A, da, adevarat! Îl alungati pe don Carlos din Spania. — Nu, prea scumpule, sa nu confundam. Îl readucem de ceastalalta parte a frontierei Frantei si îi oferim o ospitalitate regala la Bourges. — La Bourges. — Da, la naiba, n-are de ce se plânge! Bourges e capitala regelui Charles al VII-lea. Cum, nu stiai asta? Lucru e cunoscut de ieri de întregul Paris, iar alaltaieri transpirase la bursa, caci domnul Danglars — nu stiu prin ce mijloc omul asta afla noutatile o data cu noi — a jucat à la hausse si a câstigat un milion. — Iar cu o panglica noua, dupa câte se pare, caci vad o suvita albastra adaugata celorlalte. — Eh, mi-au trimis decoratia Charles al III-lea, raspunse Debray, cu neglijenta. — Haide, nu mai face pe indiferentul si marturiseste ca lucrul te-a bucurat. — A, da. Ca adaus la toaleta, o decoratie sta bine pe o haina neagra, încheiata. E elegant. — Si, spuse Morcerf zâmbind, îti da aerul printului de Galles sau al ducelui de Reichstadt. — Iata de ce ma vezi asa de dimineata, prea scumpule. — Pentru ca ai decoratia lui Charles al III-lea si pentru ca vroiai sa-mi anunti vestea aceasta buna? — Nu. Pentru ca am petrecut noaptea expediind scrisori: douazeci si cinci de depese diplomatice. Când am venit acasa, azi-dimineata, am vrut sa dorm, dar m-a apucat durerea de cap, asa ca m-am sculat ca sa petrec un ceas calarind. La Boulogne m-au prins plictiseala si foamea, doi dusmani care merg rareori împreuna si care, totusi, s-au asociat în contra mea. Un fel de alianta carlo-republicana. Mi-am amintit atunci ca e ospat la tine în dimineata asta si iata-ma. Mi-e foame, hraneste-ma. Sunt plictisit, distreaza-ma. — Aceasta e datoria mea de amfitrion, draga prietene, spuse Albert, sunând valetul, în timp ce Lucien zvârlea cu vârful vargutei sale cu maciulie de aur, încrustat cu turcoaze, gazetele desfacute, Germain, un pahar cu Xeres si un piscot. Pâna atunci, draga Lucien, uite tigari, bineînteles, de contrabanda. Te poftesc sa le gusti si sa-l inviti pe ministrul tau sa ne vânda tigari la fel în locul foilor de nuc pe care bietii cetateni sunt osânditi sa le fumeze. — Nici nu-mi trece prin minte! Din momentul în care le-ai avea date de guvern, nu le-ai mai vrea si ti s-ar parea execrabile. De altminteri, asta nu priveste Internele, ci Finantele, adreseaza-te domnului Humann, sectia contributiilor indirecte, coridorul A, numarul 26. — Serios, spuse Albert, ma uimesti cu întinderea cunostintelor tale. Dar ia o tigara. — A, draga viconte, glasui Lucien, aprinzând o manila de la o lumânare roz ce ardea într-un sfesnic de argint si rasturnându-se pe divan. Draga viconte, cât esti de fericit ca nu trebuie sa faci ceva! Nu-ti dai seama de norocul tau. — Si ce ai face tu, scumpul meu pacificator de regate, întreba Morcerf cu usoara ironie, daca nu ai face nimic? Cum? Secretarul particular al unui ministru lansat în marea cabala europeana si în micile intrigi ale Parisului, având regi si mai mult decât regi, regine de protejat, partide de reunit, alegeri de dirijat, facând din cabinetul tau mai mult cu pana si cu telegraful decât facea Napoleon pe câmpurile de bataie cu spada si victoriile sale, posedând o renta de douazeci si cinci de mii de livre, în afara de postul pe care îl ai, un cal pentru care Château-Renaud ti-a oferit patru sute de ludovici si pe care n-ai vrut sa-l dai, un croitor care nu-ti greseste niciodata un pantalon, având Opera, Jockey-Clubul si teatrul Variétés — cum nu gasesti în toate acestea prilejuri de distractie? Ei, bine, fie, am sa te distrez eu. — Cum adica? — Dându-ti posibilitatea sa faci o cunostinta noua. — Barbat sau femeie? — Barbat. — O, cunosc prea multi! — Dar nu ca acela despre care îti vorbesc. — Si de unde vine el? De la capatul lumii? — Poate de mai departe. — Drace, nadajduiesc ca nu el aduce dejunul nostru. — Nu, fii pe pace, dejunul nostru se prepara în bucatariile materne. Dar îti este foame? — Da, marturisesc, oricât de umilitoare ar fi declaratia asta. Dar am cinat ieri la domnul de Villefort si — ai remarcat, draga prietene? — se cineaza foarte prost la oamenii parchetului. S-ar zice ca totdeauna au remuscari. — Subestimezi mesele altora, macar ca nu se cineaza bine nici la ministrii tai. — Da, si cel putin nu invitam nici oameni cumsecade: iar daca nu am fi obligati sa facem onorurile mesei pentru câtiva mocofani care gândesc, si mai cu scama care voteaza bine, ne-am feri ca de ciuma sa cinam la noi. Te rog sa crezi. — În cazul acesta, dragul meu, mai ia un pahar cu Xeres si înca un piscot. — Cu placere, vinul tau spaniolesc este excelent. Vezi bine ca am avut dreptate sa pacificam tara asta. — Da, dar don Carlos? — Ei, don Carlos o sa bea vin de Bordeaux, iar peste zece ani îi vom casatori fiul cu mica regina. — Ceea ce îti va aduce Lâna de aur daca te mei afli la minister. — Albert, am impresia ca în dimineata asta ai adoptat ca sistem sa ma hranesti cu fum. — Recunosc ca fumul amuza stomacul mai mult decât orice, dar uite ca tocmai aud glasul lui Beauchamp în anticamera. Va veti ciondani amândoi, asa ca o sa va treaca timpul mai usor. — În legatura eu ce? — Cu ziarele. — O, draga prietene, spuse Lucien cu dispret suveran, crezi ca citesc ziarele? — Un motiv în plus ca sa va certati si mai mult. — Domnul Beauchamp! anunta valetul. — Intra, intra, pana teribila! spuse Albert, sculându-se si venind în întâmpinarea tânarului. Uite-l si pe Debray, care te detesta fara sa te citeasca. Cel putin asa spune. — Are dreptate, glasui Beauchamp. Face ca mine: îl critic fara sa stiu ce face. Buna ziua, comandorule! — A, ai si aflat? raspunse secretarul particular, schimbând cu ziaristul o strângere de mâna si un zâmbet. — La naiba! exclama Beauchamp. — Si ce se zice în lume? — În care lume? Avem multe lumi în anul de gratie 1838. — Eh, în lumea critico-politica al carei leu esti. — Se spune ca este foarte just si ca semeni destul rosu ca sa creasca putin albastru. — Nu e rau zis, glasui Lucien. Draga Beauchamp, de ce nu esti tu de-ai nostri? Cu inteligenta ta ai face în trei sau patru ani situatie. — De aceea nu astept decât un lucru ca sa-ti urmez sfatul: un minister care sa fie asigurat pentru sase luni. Acum, un singur cuvânt draga Albert, caci se impune sa-l las pe bietul Lucien sa respire. Dejunam sau cinam? Eu am Camera. Precum vezi, meseria noastra nu e trandafirie. — Se va dejuna doar. Nu mai asteptam decât doua persoane si ne vom aseza la masa de îndata ce vor sosi. — Si ce fel de persoane asteptati la dejun? întreba Beauchamp. — Un nobil si un diplomat, zise Albert. — În cazul acesta, nobilul merita doua ore si diplomatul doua. Voi reveni la desert. Pastreaza-mi fragi, cafea si tigari. Am sa manânc o costita la Camera. — Sa nu faci asta Beauchamp, caci chiar daca nobilul ar fi un Montmorency si diplomatul un Metternich, vom dejuna la ceasurile zece si jumatate fix. Pâna atunci, fa ca Debray: gusta Xeresul meu si piscoturile. — Bine, fie, ramân. Trebuie cu orice pret sa ma distrez în dimineata asta. — Bravo, esti în situatia lui Debray! Mi se pare totusi ca, atunci când guvernul e trist, se cuvine ca opozitia sa fie vesela. — Draga prietene, tu nu sti ce ma ameninta. Am sa aud în dimineata asta un discurs al domnului Danglars la Camera deputatilor, iar diseara, la nevasta-sa, tragedia unui pair de Franta. Sa-l ia dracu de guvern constitutional! Iar pentru ca aveam putinta de alegere, dupa câte se spune, cum de l-am preferat pe acesta? — Înteleg. Ai nevoie sa faci provizie de ilaritate. — Nu vorbiti rau despre discursurile domnului Danglars, spuse Debray. El voteaza pentru voi, face opozitie. — Tocmai asta e nenorocirea! De aceea astept sa-l trimiteti sa palavrageasca la Luxemburg ca sa râd cu toata pofta. — Dragul meu, îi spuse Albert lui Beauchamp, se vede ca treburile Spaniei sunt aranjate, caci în dimineata asta esti de o acrime revoltatoare. Nu uita ca la cronica pariziana se vorbeste despre o casatorie între mine si domnisoara Eugénie Danglars. Nu pot, deci, cu constiinta senina, sa le las sa vorbesti rau despre elocventa unui om care îmi va spune într-o zi: „Domnule viconte, stii ca dau fiicei mele doua milioane?" — Haida-de, exclama Beauchamp, casatoria asta nu se va face niciodata. Regele a putut sa-l faca baron, va putea sa-l faca pair, dar nu-l va face nobil, iar contele de Morcerf e o spada prea aristocratica pentru a consimti, în schimbul a doua milioane amarâte, la o mezalianta. Vicontele de Morcerf nu trebuie sa se însoare decât cu o marchiza. — Doua milioane! Cu toate acestea e o suma frumusica! relua Morcerf. — E capitalul social al unui teatru de bulevard sau al unui drum de fier de la Gradina plantelor la Rapée. — Morcerf, lasa-l sa spuna ce o vrea, replica Debray cu moliciune, si însoara-te. Te însori cu eticheta unei pungi, nu-i asa? Ei bine, ce-ti pasa? E preferabil ca pe eticheta aceasta sa fie un blazon în minus si un zero în plus. Ai sapte blazoane pe armurile tale, vei da trei nevestei tale si tot îti mai ramân patru. Adica unul mai mult decât domnului de Guise, care era cât pe-aci sa fie regele Frantei si al carui var primar era împaratul Germaniei. — Cred ca ai dreptate, Lucien, îi raspunde Albert distrat. — Cu siguranta. De altminteri, orice milionar e nobil, adica poate sa fie. — Sst! nu spune asta, Debray, zise Beauchamp râzând, caci, ca sa te vindece de mania ta de a face paradoxuri, Château-Renaud te va strapunge cu spada lui Renaud de Montauban, stramosul sau. — Domnul de Château-Renaud! Domnul Maximilien Morrel! anunta valetul alti doi musafiri. — În cazul acesta, suntem toti, asa ca vom începe sa dejunam, se bucura Beauchamp. Caci, daca nu ma însel, nu mai asteptai decât doua persoane, Albert. — Morrel? murmura Albert surprins, Morrel? Ce înseamna asta? — Dar, pâna sa termine, domnul de Château-Renaud, un tânar frumos de treizeci de ani, nobil din crestet pâna în talpi, adica având figura unui de Guiche si spiritul unui Mortemart, îl apucase pe Albert de mâna. — Permite-mi, dragul meu, îi spuse el, sa-ti prezint pe domnul capitan de spahii Maximilien Morrel, prietenul meu si, mai mult decât atât, salvatorul meu. De altminteri, omul se prezinta destul de bine el însusi. Viconte, saluta-l pe eroul meu! Si se dadu la o parte ca sa faca loc unui tânar nobil înalt, cu fruntea lata, cu ochi strapungatori, cu mustati negre, pe care cititorii îsi amintesc a-l fi vazut la Marsilia, într-o împrejurare îndeajuns de dramatica, poate, ca sa nu-l fi uitat. O uniforma bogata, semifrantuzeasca, semiorientala, purtata admirabil, scotea în relief pieptul lat, decorat cu crucea Legiunii de Onoare, si zveltetea cutezatoare a taliei. Tânarul ofiter se înclina cu o politete eleganta. Morrel era gratios în fiecare miscare a sa, deoarece era puternic. — Domnule, spuse Albert cu afectuoasa curtuazie, domnul baron de Château-Renaud stia câta placere îmi va face prilejuindu-mi cunostinta dumneavoastra. Sunteti prietenul sau, domnule, fiti si al nostru. — Foarte bine, interveni Château-Renaud, si doreste-ti draga viconte ca, atunci când se va ivi ocazia, sa faca pentru tine ce-a facut pentru mine. — Dar ce a facut? întreba Albert. — O, zise Morrel, nu merita osteneala de a mai vorbi despre aceasta, iar domnul exagereaza. — Cum, nu merita osteneala de a mai vorbi? exclama Château-Renaud. Nu merita viata osteneala de a vorbi despre ea?... Nu, zau, cele ce spui sunt prea filosofice, scumpe domnule Morrel... Sunt bune pentru dumneata, care îti expui viata în fiecare zi, dar pentru mine, care mi-o expun întâmplator, o data... — Ceea ce vad mai limpede în toate acestea, baroane, e ca domnul capitan Morrel ti-a salvat viata. — O, de buna seama ca da! spuse Château-Renaud. — Si cu ce ocazie? întreba Beauchamp. — Beauchamp, prietene, afla ca eu mor de foame, spuse Debray. Nu te avânta deci în povesti. — Bine, dar eu nu împiedic pe nimeni sa se aseze la masa, spuse Beauchamp... Château-Renaud ne va istorisi întâmplarea în timpul dejunului. — Domnilor, declara Morcerf, nu e decât zece si un sfert, tineti seama ca mai asteptam un musafir. — A, într-adevar, un diplomat, spuse Debray. — Un diplomat sau altceva, habar nu am. Ceea ce stiu este ca, întrucât ma priveste, l-am însarcinat cu o misiune de care s-a achitat asa de bine, spre multumirea mea, încât, daca eram rege, l-as fi facut în chiar clipa aceea cavaler al tuturor ordinelor mele, presupunând ca aveam în acelasi timp la dispozitie Lâna de aur si Jartiera. — În cazul acesta, deoarece nu ne asezam înca la masa, spuse Debray, baroane, toarna-ti un pahar cu Xeres, cum am facut noi, si istoriseste- ne întâmplarea. — Stiti cu totii ca îmi venise ideea sa merg în Africa. — Un drum pe care l-au trasat stramosii tai, draga Château-Renaud, raspunse Morcerf cu galanterie. — Dar ma îndoiesc ca el s-a dus, asa cum s-au dus ei, pentru a elibera mormântul lui Iisus. — Ai dreptate, Beauchamp, spuse tânarul aristocrat. Plecasem pur si simplu ca sa fac exercitii de pistol, ca amator. Duelul îmi repugna, precum stiti, de când doi martori pe care îi alesesem ca sa rezolve o afacere m-au silit sa zdrobesc bratul unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, bietul Franz d'Épinay, pe care îl cunoasteti cu totii. — A, da, adevarat, v-ati batut pe vremuri, spuse Debray. Cu ce ocazie? — Sa ma ia dracu daca îmi amintesc, glasui Château-Renaud. Ceea ce îmi aduc însa perfect aminte e ca, fiindu-mi rusine sa las un talent ca al meu sa doarma, am vrut sa încerc asupra arabilor niste pistoale noi care îmi fusesera facute cadou. În consecinta, m-am îmbarcat pentru Oran. De la Oran am ajuns la Constantine, exact în momentul în care ne luam talpasita. M-am retras împreuna cu ceilalti. Patruzeci si opt de ore am suportat destul de bine ploaia, în timpul zilei, si zapada, în timpul noptii. În sfârsit, în a treia dimineata, calul meu muri de frig. Bietul animal! Deprins cu paturile si cu soba din grajd... Un cal arab care s-a simtit cam dezradacinat, întâlnind zece grade de frig în Arabia. — De aceea vrei sa cumperi calul meu englezesc, spuse Debray. Îti închipui ca el va suporta frigul mai bine decât arabul tau. — Te înseli, caci am jurat sa nu ma mai întorc în Africa. — Ai tras, va sa zica, o frica strasnica? întreba Beauchamp. — Pe cuvântul meu, da, marturisesc, raspunse Château-Renaud; si aveam motive. Calul meu era mort; ma retrageam pe jos; sase arabi venira în galop sa-mi taie capul; doborâi doi cu doua focuri de pusca, doi cu doua focuri de pistol; dar mai ramâneau doi, iar eu eram dezarmat. Unul ma apuca de par — de aceea îl port scurt acum, nu se stie ce se poate întâmpla —, altul îmi taie gâtul cu iataganul, si simteam frigul de gheata al fierului, când domnul pe care îl vedeti se napusti asupra lor, îl ucise pe cel care ma tinea de par cu un foc de pistol si crapa capul cu o lovitura de sabie celui care se pregatea sa-mi taie gâtul. Domnul îsi propusese sa salveze un om în ziua aceea, iar hazardul a vrut ca eu sa fiu acela; când am sa fiu bogat, voi pune pe Klagmann sau pe Marochetti sa ridice o statuie Hazardului. — Da, spuse Morrel zâmbind. Era la 5 septembrie, adica aniversarea unei zile când parintele meu a fost salvat în chip miraculos. De aceea, pe cât sta în puterea mea, celebrez în fiecare an ziua asta prin vreo fapta... — Eroica, nu-i asa? întrerupse Château-Renaud. Pe scurt, alesul am fost eu, dar asta nu e totul. Dupa ce m-a salvat de fier, m-a salvat de frig, dându-mi, nu jumatate din mantaua sa, cum facea Sfântul Martin, ci dându- mi-o întreaga. Apoi de foame, împartind cu mine — ghiciti ce? — Un pateu de la Felix? întreba Beauchamp. — Nu. Calul sau din care mâncaram fiecare câte o bucata, cu multa pofta: era greu. — Calul? întreba Morcerf râzând. — Nu, sacrificiul, raspunse Château-Renaud. Întrebati-l pe Debray daca l-ar sacrifica pe englezul sau pentru un strain? — Pentru un strain, nu, spuse Debray, dar pentru un prieten, poate. — Eu am ghicit ca veti deveni prietenul meu, domnule baron, glumi Morrel. De altminteri, am mai avut onoarea sa va spun, eroism sau nu, sacrificiu sau nu, în ziua aceea datoram o ofranda nenorocului ca rasplata pentru favoarea pe care norocul ne-a facut-o cândva. — Întâmplarea la care domnul Morrel face aluzie, continua Château- Renaud, este o istorie admirabila, pe care va va povesti-o într-o zi, dupa ce veti face cunostinta mai apropiata cu el. Pentru astazi, sa ne garnisim stomacul, nu memoria. La ce ora dejunezi, Albert? — La zece si jumatate. — Exact? întreba Debray, scotându-si ceasul. — O, îmi veti acorda cele cinci minute de gratie, spuse Morcerf, caci si eu astept un salvator. — Al cui? — Al meu, raspunse Morcerf. Credeti ca nu pot sa fiu si eu salvat si ca numai arabii reteaza capul? Dejunul nostru este un dejun filantropic si vom avea la masa — cel putin nadajduiesc — doi binefacatori ai omenirii. — Cum o sa procedam, caci n-avem decât un premiu Montyon? întreba Debray. — Ei, bine, îl vom da cuiva care n-a facut nimic ca sa-l aiba, spuse Beauchamp. De obicei, în felul asta, scapa din încurcatura si Academia. — Si de unde vine el? întreba Debray. Scuza-mi staruinta, stiu ca ai raspuns întrebarii, dar destul de vag ca sa-mi permit a o pune din nou. — La drept vorbind, spuse Albert, nu stiu. Când l-am invitat acum trei luni, se afla la Roma. Dar cine ar putea sa spuna unde a mai fost de atunci? — Si îl crezi capabil sa fie exact? întreba Debray. — Îl cred capabil de orice, raspunse Morcerf. — Ia seama ca, împreuna cu cele cinci minute de gratie, în total mai avem zece minute. — Voi profita de ele ca sa va spun un cuvânt despre invitatul meu. — Pardon, întreba Beauchamp, e materie pentru un foileton în cele ce ne vei povesti? — Da, desigur, spuse Morcerf, ba chiar cât se poate de interesanta. — Spune atunci, caci vad bine ca am sa lipsesc de la Camera. Trebuie sa ma despagubesc. — Ma gaseam la Roma în timpul ultimului carnaval. — Stim asta, spuse Beauchamp. — Da, dar ceea ce nu stiti e ca am fost rapit de tâlhari. — Nu exista tâlhari, declara Debray. — Ba da, chiar foarte hidosi, adica admirabili, caci aceia întâlniti de mine înspaimântau prin frumusetea lor. — Draga Albert, spuse Debray, recunoaste ca bucatarul tau e în întârziere, ca stridiile n-au sosit de la Marennes sau de la Ostanda si ca, dupa exemplul doamnei de Maintenon, vrei sa înlocuiesti prânzul printr-o poveste. Spune-o, dragul meu, suntem îndeajuns de binevoitori ca sa te iertam si sa-ti ascultam povestea, oricât de extraordinara fagaduieste sa fie. — Iar eu va spun ca, oricât de extraordinara este, e adevarata de la un capat la altul. Tâlharii ma rapisera, deci, si ma dusesera într-un loc foarte trist, care se numeste catacombele de la San-Sebastian. — Cunosc locul, spuse Château-Renaud. Era cât pe-aci sa fac friguri acolo. — Mie mi s-a întâmplat mai mult decât atât, zise Morcerf, le-am avut cu adevarat. Mi se comunicase ca sunt prizonier daca nu achit pretul de rascumparare, patru mii de taleri romani. Din nefericire, nu mai aveam decât o mie cinci sute. Eram la capatul calatoriei si creditul meu era epuizat. Îi scrisei lui Franz. Uite, Franz era martor si puteti sa-l întrebati daca mint cu o virgula. Îi scrisei lui Franz ca, daca nu vine la sase dimineata cu cei patru mii de taleri, la sase si zece minute voi întâlni sfintii prea fericiti si pe gloriosii martiri în tovarasia carora aveam onoarea sa ma gasesc. Iar domnul Luigi Vampa — acesta e numele capeteniei de tâlhari —, va rog sa credeti, s-ar fi tinut scrupulos de cuvânt. — Dar Franz a sosit cu cei patru mii de taleri? întreba Château-Renaud. Ce dracu, patru mii de taleri nu sunt o problema când te numesti Franz d'Épinay sau Albert de Morcerf! — Nu, a sosit pur si simplu cu musafirul pe care vi-l anunt si pe care nadajduiesc sa vi-l prezint. — Domnul acesta e, asadar, un Hercule ce ucide pe Cacus, un Perseu care o mântuieste pe Andromeda? — Nu, e un barbat cam de statura mea. — Înarmai pâna în dinti? — N-avea nici macar o undrea. — A tratat rascumpararea ta? — A soptit doua cuvinte la urechea capitanului si am fost liber. — Te pomenesti ca i s-au cerut chiar scuze pentru faptul ca le-au arestat! ricana Beauchamp. — Exact, spuse Morcerf. — A, va sa zica omul acesta era Ariosto. — Nu, era pur si simplu contele de Monte-Cristo. — Nu exista nici un coate de Monte-Cristo, spuse Debray. — Nici eu nu cred, adauga Château-Renaud, cu calmul celui care cunoaste pe degete nobilimea europeana. Cine a auzit de existenta vreunui conte de Monte-Cristo? — Poate ca vine din Tara Sfânta, spuse Beauchamp. Vreunul din strabunii sai va fi posedat Calvarul, asa cum Mortemarii au posedat Marea Moarta. — Pardon, spuse Maximilien, mi se pare ca va voi scoate eu din încurcatura, domnilor. Monte-Cristo e o insula mica despre care i-am auzit deseori vorbind pe marinarii din serviciul parintelui meu. Un graunte de nisip în mijlocul Mediteranei, un atom în infinit. — Exact asa e, domnule, spuse Albert; ei, bine, peste acest graunte de nisip, peste acest atom, e senior si rege cel despre care va vorbesc. Desigur ca îsi va fi cumparat brevetul de conte, undeva, prin Toscana. — Va sa zica, e bogat contele tau? — Îmi închipui ca da. — Dar asa ceva cred ca se vede! — Te înseli, Debray. — Nu te mai înteleg. — Ai citit O mie si una de nopti? — Ce întrebare! — Stii oare daca oamenii de acolo sunt bogati sau saraci? Daca boabele lor de grâu nu sunt rubine sau diamante? Au aerul unor pescari amarâti, nu-i asa? Îi tratezi ca atare si, deodata, ei îti deschid o pestera misterioasa unde gasesti o comoara cu care poti cumpara India. — Ei, si? — Contele meu de Monte-Cristo e unul dintre pescarii acestia. Are chiar un nume scos din poveste, se numeste Simbad marinarul si poseda o pestera plina cu aur. — Morcerf, ai vazut pestera? întreba Beauchamp. — Eu nu, ci Franz. Dar, sst! — nu trebuie spus un cuvânt despre asta în fata lui. Franz a coborât acolo cu ochii legasi si a fost servit de muti si de femei pe lânga care, pare-se, Cleopatra nu e decât o zdreanta. În privinta femeilor, nu este tocmai sigur, deoarece ele au intrat decât dupa ce consumase hasis. Asa ca s-ar putea prea bine ca asa-zisele femei sa fi fost pur si simplu un cadril de statui. Tinerii îl privira pe Morcerf cu ochi care voiau sa spuna: — Dragul meu, bati câmpii sau îti râzi de noi? — Într-adevar, spuse Morrel pe gânduri, am auzit si eu un marinar batrân, cu numele de Penelon, povestind ceva asemanator celor spuse de domnul de Morcerf. — E o fericire ca domnul Morrel îmi vine în ajutor, exclama Albert. Va indispune, nu-i asa, ca el arunca o raza de lumina în labirintul meu? — Pardon, draga prietene, spuse Debray, ne povestesti lucruri neverosimile... — Asta pentru ca ambasadorii si consulii vostri nu va pomenesc nimic despre ele. N-au timp, ei tin sa-si molesteze compatriotii care calatoresc. — Uite ca te superi si ca te napustesti asupra bietilor nostri agenti. Ei, Doamne, cu ce vrei sa te protejeze? Camera le reteaza în fiecare zi apuntamentele, de aceea nu mai gasesti nici unul dispus sa reprezinte tara. Vrei sa fii ambasador, Albert? Intervin eu sa te numeasca la Constantinopole. — Nu vreau, pentru ca nu cumva, la prima demonstratie pe care o voi face în favoarea lui Mehmed-Ali, sultanul sa-mi trimita snurul, iar secretarii sa ma stranguleze. — Ai dreptate, spuse Debray. — Da, dar toate astea nu-l împiedica pe contele meu de Monte-Cristo sa existe. — La naiba, toata lumea exista! — Nici vorba, toata lumea exista, dar nu în astfel de conditii. Nu toata lumea arc sclavi negri, galerii princiare, cai de sase mii de franci bucata, metrese grecoaice. — Ai vazut-o pe grecoaica? — Da, am vazut-o si am auzit-o, am vazut-o la teatrul Valle si am auzit- o într-o zi când am dejunat la conte. — Prin urmare, omul tau extraordinar manânca? — Da, dar manânca asa de putin încât nici nu merita sa vorbim despre asta. — Veti vedea ca este un vampir. — Râzi daca vrei. La fel spunea si contesa G. care, precum stiti, l-a cunoscut pe lordul Ruthwen. — Strasnic! spuse Beauchamp. Iata, pentru un om care nu este ziarist, pandantul faimosului sarpe de mare din Constitutionalul. Un vampir, admirabil subiect! — Ochiul salbatic, a carui lumina se micsoreaza si se mareste dupa vointa, perora Debray. Unghiul facial dezvoltat, fruntea magnifica, tenul livid, barba neagra, dintii albi si ascutiti, politetea la fel. — Exact asa, Lucien, spuse Morcerf. Semnalmentele sunt schitate întocmai. Da, politete ascutita si incisiva. Omul acesta mi-a dat de multe ori fiori. Într-o zi, de exemplu, când priveam împreuna o executie, am avut senzatia ca ma simt rau, mai mult pentru ca îl vedeam si-l auzeam vorbind cu raceala despre toate supliciile pamântului, decât pentru ca îl vedeam pe calau facându-si datoria si auzeam strigatele osânditului. — Nu te-a dus cumva în ruinele Coliseului ca sa-ti suga sângele, Morcerf? întreba Beauchamp. — Sau, dupa ce te-a scapat, nu te-a pus sa iscalesti vreun pergament rosu, prin care îi cedai sufletul, ca Esau, dreptul primului nascut pentru un blid de linte? — Râdeti! Râdeti cât vreti, domnilor! spuse Morcerf cam jignit. Când va privesc pe voi, frumosii parizieni, deprinsi cu bulevardul Gand, plimbareti prin Bois de Boulogne, si-mi amintesc de omul acesta, ei bine, am impresia ca nu facem parte din aceeasi specie. — Sunt mândru de asta! spuse Beauchamp. — Fapt este ca, interveni Château-Renaud, contele tau de Monte- Cristo e un barbat galant în momentele lui libere, exceptând totusi micile sale aranjamente cu banditii italieni. — Eh, nu exista banditi italieni! spuse Debray. — Nici vampiri! adauga Beauchamp. — Si nici vreun conte de Monte-Cristo, adauga Debray. Draga Albert, uite ca suna zece si jumatate. — Marturiseste ca ai avut un cosmar si sa trecem la masa, spuse Beauchamp. Dar vibratia pendulului înca nu se stinsese, când usa se deschise si Germain anunta: — Excelenta sa, contele de Monte-Cristo! Auditorii tresarira fara sa vrea, ceea ce arata preocuparea strecurata de povestirea lui Morcerf în sufletul lor. Nici Albert nu-si putu înfrâna o emotie subita. Nu se auzise nici o trasura în strada, nici pasi în anticamera. Chiar usa se deschisese fara zgomot. Contele aparu în prag, îmbracat cu cea mai mare simplitate, dar nici cel mai pretentios leu n-ar fi putut gasi un cusur acestei toalete. Totul era de un gust rafinat, totul iesea din mâinile celor mai eleganti furnizori: haine, palarie, rufarie. Parea în vârsta de abia treizeci si cinci de ani, iar ceea ce îi izbi pe toti fu extrema lui asemanare cu portretul pe care îl schitase Debray. Contele înainta zâmbind în mijlocul salonului si veni drept spre Albert, care, venind în întâmpinarea lui, îi întinse mâna grabit. — Exactitatea, spuse contele de Monte-Cristo, e politetea regilor, dupa câte a sustinut, cred, un suveran al nostru. Dar, cu toata bunavointa, ea nu e totdeauna si-a calatorilor. Cu toate acestea, nadajduiesc, draga viconte, ca vei scuza cele doua, trei secunde de întârziere a mea. Cinci sute de leghe nu se fac fara anumite dificultati, mai cu seama în Franta, unde este, pare-se, interzisa îmboldirea surugiilor. — Domnule conte, raspunse Albert, tocmai anuntam vizita dumneavoastra câtorva prieteni invitati de mine cu prilejul fagaduielii ce ati binevoit sa-mi faceti si pe care am onoarea sa vi-i prezint. Ei sunt domnul conte de Château-Renaud, a carui noblete numara doisprezece pairi si ai carui stramosi au avut locul lor la Masa Rotunda; domnul Lucien Debray, secretar particular al ministrului de interne; domnul Beauchamp, ziarist teribil, spaima guvernului francez, dar de care, cu toata faima sa nationala, n-ati auzit, poate, vorbindu-se în Italia, dat fiind ca ziarul sau nu patrunde acolo; în sfârsit, domnul Maximilien Morrel, capitan de spahii. La auzul acestui nume, contele care, pâna atunci, salutase curtenitor, dar cu o raceala si o impasibilitate specific englezesti, facu fara sa vrea un pas înainte si o îmbujorare usoara trecu fulgerator pe obrajii sai palizi. — Domnul poarta uniforma noilor biruitori francezi, spuse el. Frumoasa uniforma. Nu s-ar fi putut exprima sentimentul care dadea glasului contelui o vibratie atât de profunda si care facea sa-i straluceasca, parca fara de voie, ochii atât de frumosi, de calmi si de limpezi când nu avea vreun motiv sa-i voaleze. — Nu-i vazuserati niciodata pe africanii nostri, întreba Albert. — Niciodata, raspunse contele, recapatându-si complet stapânirea de sine. — Domnule, sub uniforma aceasta bate una din inimile cele mai brave si mai nobile ale armatei. — O, domnule conte! întrerupse Morrel. — Dati-mi voie, capitane... Si noi am aflat, continua Albert, în legatura cu domnul, o fapta atât de eroica încât, desi l-am vazut astazi pentru prima oara, îi cer favoarea de a vi-l prezenta ca pe prietenul meu. Si se puteau remarca înca o data la contele de Monte-Cristo, auzind aceste cuvinte, privirea ciudata de fixitate, roseata fugara si usoara tremurare a pleoapelor, care îi tradau de obicei emotia. — A, domnul e o inima nobila? Cu atât mai bine! remarca contele. Exclamatia aceasta, care raspundea mai degraba propriei gândiri, decât cuvintelor lui Albert, îi surprinse pe toti si în special pe Morrel. Acesta îl privi mirat pe contele de Monte-Cristo. Dar în acelasi timp intonatia era asa de blânda si de suava ca, oricât de ciudata fu exclamatia, nu puteai sa te superi. — De ce s-ar îndoi oare? întreba Beauchamp pe Château-Renaud. — Într-adevar, raspunse acesta, care, cu deprinderea lumii si cu precizia ochiului sau aristocratic, patrunsese din Monte-Cristo tot ce se putea patrunde, într-adevar, Albert nu ne-a amagit. Contele e un personaj ciudat. Ce spui, Morrel? — Pe cuvântul meu, spuse acesta, are ochi sinceri si glas simpatic. Îmi place, cu toate ca a facut o reflexie bizara pe seama mea. — Domnilor, li se adresa Albert, Germain ma anunta ca sunteti serviti. Scumpe conte, permiteti-mi sa va arat drumul. Trecura tacuti în sala de mâncare. Îsi ocupa fiecare locul. — Domnilor, spuse contele, asezându-se, permiteti-mi o marturisire care va fi scuza mea pentru toate abaterile pe care poate le voi face: eu sunt strain, dar în asa masura strain, încât ma aflu pentru întâia oara la Paris. Viata franceza mi-e deci pe de-a-ntregul necunoscuta si n-am trait pâna în prezent decât viata orientala, cea mai antipatica bunelor traditii pariziene. Va rog, deci, sa ma scuzati daca veti gasi la mine deprinderi prea turcesti, prea napolitane sau prea arabe. Cu aceste zise, domnilor, sa mâncam. — Cum rosteste toate acestea! murmura Beauchamp. Hotarât lucru, e un mare senior. — Un mare senior! repeta Debray. — Un mare senior al lumii, domnule Debray, spuse Château-Renaud.

III - DEJUNUL Edit

Contele era, va amintiti, un comesean sobru. Albert facu remarca aceasta, marturisind temerea ca, de la început, viata pariziana va displacea calatorului prin latura ei cea mai materiala, dar totodata si cea mai necesara. — Draga conte, spuse el, ma vedeti cuprins de-o temere: ca bucataria din strada Herdel nu va va fi pe plac, la fel ca cea din piata Spaniei. Ar fi trebuit sa va întreb ce doriti si sa prepar câteva bucate pe gustul dumneavoastra. — Daca m-ati cunoaste mai bine, domnule, raspunse contele zâmbind, nu v-ar preocupa o grija aproape umilitoare pentru un calator ca mine care a trait, rând pe rând, cu macaroane la Neapole, cu polenta la Milano, cu ghiveci la Valencia, cu pilaf la Constantinopol, cu orez în India si cu cuiburi de rândunele în China. Bucataria, nu exista pentru un cosmopolit ca mine. Manânc de toate si pretutindeni, însa manânc putin. Iar astazi, când îmi reprosati sobrietatea, ma gasesc într-un moment cu pofta de mâncare, caci de ieri-dimineata nu am gustat nimic. — Cum, de ieri-dimineata? exclamara tovarasii de masa. N-ati mâncat nimic de douazeci si patru de ore? — Nu, raspunse contele de Monte-Cristo. Fusesem obligat sa ma abat din drum si sa iau informatii în împrejurimile localitatii Nîmes, astfel ca eram oarecum în întârziere si n-am vrut sa ma opresc. — Si ati mâncat în trasura dumneavoastra? întreba Morcerf. — Nu, am dormit, asa cum mi se întâmpla când ma plictisesc, fara sa am curajul a ma distra, sau când mi-e foame, fara sa am pofta de mâncare. — Dar dumneavoastra comandati somnului, domnule? întreba Morrel. — Aproape. — Aveti o reteta pentru aceasta? — Infailibila. — Ea ar fi excelenta pentru noi, africanii, care nu avem totdeauna ce sa mâncam si care avem rareori ce sa bem, spuse Morrel. — Da, îl aproba Monte-Cristo. Din pacate, reteta mea, excelenta pentru un om ca mine, care duce o viata cu totul exceptionala, ar fi foarte primejdioasa aplicata unei armate care nu s-ar mai trezi când ai avea nevoie de ea. — Si se poate sti reteta aceasta? întreaba Debray. — O, Doamne, da, spuse Monte-Cristo. Nu fac dintr-însa nici un secret. E un amestec de opiu excelent, pe care m-am dus eu însumi sa-l caut la Canton, pentru a fi sigur ca-l am pur, si din cel mai bun hasis care se recolteaza în Orient, adica între Tigru si Eufrat. Se amesteca în parti egale si se fac niste pilule pe care le înghiti când ai nevoie. Efectul se arata dupa zece minute. Întrebati-l pe domnul baron Franz d'Épinay. Mi se pare ca el a gustat într-o zi. — Da, raspunse Morcerf, mi-a spus câte ceva în privinta aceasta, ba chiar a pastrat o foarte placuta amintire. — Dar, întreba Beauchamp, care, ca ziarist, era foarte incredul, purtati totdeauna drogul acesta la dumneavoastra? — Totdeauna, raspunse Monte-Cristo. — Ar fi o indiscretie daca v-as cere sa-mi aratati pretioasele pilule? continua Beauchamp, nadajduind ca-l va înfunda pe strain. — Nu, domnule, raspunse contele. Si scoase din buzunar o admirabila bomboniera scobita într-un singur smarald si închisa printr-un zavor de aur care, desfacându-se, arata o ghiulea mica, de culoare verzuie si de marimea unui bob de mazare. Bobul avea un miros acru, patrunzator. Se aflau patru sau cinci la fel în smaraldul care putea sa cuprinda o duzina. Bomboniera facu ocolul mesei, dar mai mult pentru a fi examinat minunatul smarald decât pentru a vedea sau mirosi pilulele. — Desfatarea aceasta v-o prepara bucatarul dumneavoastra? întreba Beauchamp. — Nu, domnule, raspunse Monte-Cristo, nu las desfatarile mele reale la cheremul mâinilor nevrednice. Sunt un chimist îndeajuns de bun, astfel ca îmi prepar singur pilulele. — Smaraldul este admirabil si este cel mai mare pe care l-am vazut vreodata, cu toate ca mama are câtcva bijuterii de familie remarcabile, spuse Château-Renaud. — Aveam trei la fel, declara Monte-Cristo: am dat unul Marelui Senior, care si l-a montat pe sabie; altul, Sfântului Parinte, care si l-a încrustat pe mitra în fata altui smarald, aproape asemanator, dar mai putin frumos, care fusese dat predecesorului, Pius al VII-lea, de catre împaratul Napoleon; l-am pastrat pe al treilea pentru mine si l-am scobit, ceea ce i-a luat jumatate din valoare însa l-a facut mai util pentru întrebuintarea pe care voiam sa i-o dau. Toti îl priveau pe Monte-Cristo cu uimire. Vorbea cu atâta simplitate încât era vadit ca spunea adevarul sau ca era nebun. Cu toate acestea, smaraldul din mâna sa te facea sa înclini spre prima ipoteza. — Si ce v-au dat cei doi suverani în schimbul magnificului cadou? întreba Debray. — Marele Senior, libertatea unei femei, raspunse contele, Sfântul Parinte, viata unui barbat. Astfel ca, o data în existenta mea, am fost atât de puternic ca si când Dumnezeu mi-ar fi dat sa ma nasc pe treptele unui tron. — Omul pe care l-ati eliberat e Peppino, nu-i asa? exclama Morcerf. Pentru el ati folosit dreptul dumneavoastra de gratie? — Poate, rosti Monte-Cristo, zâmbind. — Domnule conte, nu va închipuiti placerea pe care o simt când va aud vorbind astfel, spuse Morcerf. Va anuntasem mai înainte prietenilor mei ca pe un om legendar, ca pe un vrajitor din O mie si una de nopti, ca pe un vrajitor din evul mediu; dar parizienii sunt asa de subtili în paradoxuri, încât considera drept capricii ale imaginatiei adevarurile cele mai incontestabile, când aceste adevaruri nu intra în toate conditiile existentei lor cotidiene. Iata-i, de exemplu, pe Debray, care citeste, si pe Beauchamp, care tipareste în fiecare zi ca a fost arestat si jefuit pe bulevard un membru întârziat al Jockey-Clubului; ca au fost asasinate patru persoane în strada Saint-Denis sau în foburgul Saint-Germain; ca au fost arestati zece-cincisprezece- douazeci de hoti, fie într-o cafenea de pe bulevardul Temple, fie în Termele lui Julien si care tagaduiesc existenta banditilor din balti, din câmpia Romei sau din mlastinile Pontinus. Spuneti-le dumneavoastra, va rog, domnule conte, ca am fost prins de banditii acestia si ca, fara generoasa dumneavoastra interventie, as astepta, dupa toate probabilitatile, astazi, reînvierea vesnica în catacombele San-Sebastian, în loc sa le ofer un prânz în nevrednica mea casuta din strada Helder. — Eh, mi-ati fagaduit ca nu-mi veti mai vorbi niciodata despre mizeria aceea, spuse Monte-Cristo. — Eu, nu, domnule conte! exclama Morcerf. Altcineva, poate, caruia îi veti fi facut acelasi serviciu si pe care îl confundati cu mine. Din contra, sa vorbim, va rog. Caci daca va hotarâti sa vorbiti despre împrejurarea aceea, poate îmi veti repeta nu numai ceva din ce stiu, dar si multe din ce nu stiu. — Mi se pare, zise contele zâmbind, ca în afacerea aceea ati jucat un rol destul de important, ca sa stiti tot asa de bine ce s-a întâmplat. — Îmi fagaduiti, daca spun tot ce stiu, spuse Morcerf, ca veti spune si dumneavoastra tot ce nu stiu? — Nici vorba, raspunse Monte-Cristo. — Ei, bine, relua Morcerf, chiar daca amorul meu propriu ar avea de suferit, voi marturisi ca m-am crezut timp de trei zile obiectul tachineriilor unei masti pe care o socoteam urmasa Tulliei sau a Popeei, în timp ce eram pur si simplu obiectul tachineriilor unei taranci. Ceea ce stiu e ca am confundat-o, ca un narod, mai narod chiar decât cel despre care pomeneam adineauri, pe taranca aceasta cu un tânar bandit de 15, 16 ani, cu barba nerasarita înca, cu talia fina care, în momentul când voiam sa ma emancipez pâna la a depune un sarut pe umaru-i cast, mi-a pus pistolul în piept si, cu ajutorul a sapte sau opt tovarasi ai sai, m-a dus sau, mai bine-zis, m-a târât în fundul catacombelor San-Sebastian, unde am gasit un capitan de banditi foarte instruit, care citea Comentariile lui Cezar, si care a catadicsit sa-si întrerupa lectura pentru a-mi spune ca, daca a doua zi, la sase dimineata, nu vars patru mii de taleri în casa sa, la sase si un sfert voi înceta sa exist. Scrisoarea exista, se gaseste în mâna lui Franz, semnata de mine, cu un post-scriptum al maestrului Luigi Vampa. Daca va îndoiti, îi scriu lui Franz care va interveni pentru legalizarea iscaliturilor. Iata ce stiu. Acum, ceea ce nu stiu, este cum ati izbutit dumneavoastra, domnule conte, sa insuflati un respect atât de mare banditilor Romei, care sunt prea putin respectuosi. Va marturisesc ca Franz si eu am fost cuprinsi de o admiratie negraita. — Nimic mai simplu, domnule, raspunse contele. Îl cunosteam pe faimosul Vampa de mai bine de zece ani. Pe când era înca foarte tânar si se ocupa cu pastoritul, i-am dat într-o zi nu mai stiu ce moneda de aur, deoarece îmi aratase drumul. El mi-a daruit, ca sa nu aiba nici o obligatie, un pumnal sculptat de el însusi si pe care l-ati vazut, desigur, în colectia mea de arme. Mai târziu, fie ca uitase schimbul de mici cadouri care ar fi trebuit sa întretina prietenia noastra, fie ca nu ma recunoscuse, a încercat sa ma aresteze; dar, dimpotriva, l-am prins cu pe el si pe doisprezece oameni ai sai. Puteam sa-l predau justitiei romane care este expeditiva si care, de hatârul lui, s-ar fi grabit si mai mult, dar nu facui nimic. Le dadui drumul lui si alor sai. — Cu conditia sa nu mai pacatuiasca, spuse ziaristul râzând. Vad cu placere ca si-au respectat cu sfintenie cuvântul. — Nu, domnule, raspunse Monte-Cristo, cu simpla conditie sa ma respecte întotdeauna pe mine si pe ai mei. Poate ca ce va spun vi se va parea ciudat dumneavoastra, domnilor socialisti, progresisti, umanitaristi, dar eu nu ma ocup niciodata de semenul meu, nu încerc niciodata sa ocrotesc societatea care nu ma ocroteste ea pe mine si — voi spune chiar — care, în genere, nu se ocupa de mine decât pentru a-mi face rau. Suprimându- i din stima mea si pastrând neutralitatea fata de ei, societatea si semenul meu îmf sunt înca datori. — Bravo! exclama Château-Renaud. Iata primul om curajos pe care îl aud predicând cu loialitate si cu brutalitate egoismul. Bravo, domnule conte, este foarte frumos ce spuneti. — În orice caz, e sincer, spuse Morrel. Sunt însa sigur ca domnului conte nu i-a parut rau ca s-a abatut o data de la principiile pe care ni le-a expus, totusi, în mod asa de absolut. — Cum, m-am abatut de la aceste principii, domnule? întreba Monte- Cristo, care, din când în când, nu se putea împiedica de a-l privi pe Maximilien cu atâta luare-aminte încât, în doua sau trei rânduri, cutezatorul tânar îsi coborâse ochii din fata privirii clare si limpezi a contelui. — Cred, relua Morrel, ca, eliberându-l pe domnul de Morcerf pe care nu îl cunosteati, ati servit semenul dumneavoastra si societatea. — Al carei frumos ornament este el, spuse Beauchamp cu gravitate, golind dintr-o singura înghititura un pahar de sampanie. — Domnule conte, exclama Morcerf, sunteti prins în plasa rationamentului — dumneavoastra, unul dintre cei mai severi logicieni pe care îi cunosc; si veti vedea ca vi se va demonstra limpede, în curând, ca, departe de a fi un egoist, sunteti, dimpotriva, un filantrop. O, domnule conte, dumneavoastra va declarati oriental, levantin, malaiez, indian, chinez, salbatic. Va numiti Monte-Cristo dupa numele de familie, Simbad marinarul dupa numele de botez, si iata ca, din ziua când puneti piciorul în Paris, posedati instinctiv cel mai mare merit sau cel mai mare defect al parizienilor nostri excentrici, adica uzurpati vicii pe care nu le aveti si tainuiti virtuti pe care le aveti. — Draga viconte, spuse Monte-Cristo, nu vad în tot ce am declarat sau am facut un singur cuvânt pentru care sa merit din partea dumneavoastra si din partea acestor domni asa-zisul elogiu pe care l-am primit. Dumneavoastra nu erati un strain pentru mine, deoarece va cunosteam, deoarece va cedasem doua camere, deoarece va invitasem la dejun, deoarece am privit împreuna mastile pe Corso si deoarece am contemplat de la o fereastra a pietei del Popolo executia aceea care v-a impresionat asa de puternic încât v-ati simtit rau. De aceea, îi întreb pe toti domnii de aici daca puteam sa-l las pe oaspetele meu în mâinile acelor groaznici banditi, cum îi denumiti dumneavoastra? Stiti de altminteri ca, salvându-va, nutream un gând ascuns; acela de a ma servi de dumneavoastra pentru a ma introduce în saloanele din Paris când voi veni sa vizitez Franta. O vreme ati putut sa considerati hotarârea aceea ca pe un proiect vag si fugitiv; dar astazi, vedeti, el e o buna si frumoasa realitate, careia trebuie sa va supuneti daca nu vreti sa va calcati cuvântul. — Si mi-l voi respecta, spuse Morcerf. Ma tem, totusi, sa nu fiti foarte dezamagit, scumpe conte, dumneavoastra, deprins cu pozitiile accidentate, cu evenimentele pitoresti, cu orizonturile fantastice. La noi nu se gaseste cel mai marunt episod în genul acelora cu care viata aventuroasa pe care ati dus-o v-a obisnuit. Chimborazzo al nostru e Montmartre; Himalaia noastra e colina Valerien; Marele Pustiu e câmpia Grenelle, cu toate ca o strapunge un put artezian pentru caravanele care au nevoie de apa. Avem hoti, foarte multi chiar, cu toate ca nu atâtia pe cât se spune, dar hotii acestia se tem, infinit mai mult decât cel mai mare senior, de ultimul copoi. În sfârsit, Franta e o tara asa de prozaica si Parisul un oras asa de civilizat încât nu veti gasi cautând în cele 85 de departamente ale noastre, spun 85 de departamente caci, bineînteles, fac abstractie de Corsica Frantei — cel mai însemnat munte pe care sa nu fie un telefon si cea mai neînsemnata pestera în care un comisar de politie sa nu fi pus un bec de gaz. Un singur serviciu va pot face, scumpe conte, si pentru aceasta ma pun la dispozitia dumneavoastra, sa va prezint pretutindeni sau, se întelege, sa-i însarcinez pe prietenii mei sa va prezinte. De altminteri, pentru aceasta nu ati avea nevoie de nimeni. Cu numele, cu averea si cu spiritul dumneavoastra (Monte-Cristo se înclina cu un zâmbet usor ironic), cineva se prezinta, oriunde, singur si e bine primit. Nu pot, prin urmare, sa va fiu bun decât pentru un lucru: daca o oarecare obisnuinta a vietii pariziene, oarecare experienta a confortabilului, oarecare cunoastere a bazarelor noastre pot sa ma recomande dumneavoastra, va stau la dispozitie pentru a va gasi o casa convenabila. Nu îndraznesc sa va propun sa împartiti locuinta mea cu mine, asa cum am împartit-o pe a dumneavoastra la Roma, eu care nu profesez egoismul, dar care sunt egoist prin excelenta. Caci, la mine, afara de mine, n-ar putea sa stea o umbra, afara doar de cazul în care umbra ar fi a unei femei. — Rezerva aceasta, spuse contele, este de natura strict conjugala. Într- adevar, mi-ati spus, domnule, câteva cuvinte la Roma despre o casatorie în perspectiva. Pot sa va felicit pentru viitoarea dumneavoastra fericire? — Lucrul e tot în stare de proiect, domnule conte. — Iar cine spune proiect, interveni Debray, vrea sa spuna eventualitate. — Nu, glasui Morcerf. Tatal meu tine la aceasta casatorie si nadajduiesc sa va pot prezenta în curând, daca nu pe sotia mea, cel putin pe viitoarea mea sotie: domnisoara Eugénie Danglars. — Eugénie Danglars? întreba Monte-Cristo. Ia stati, parintele ei nu e domnul baron Danglars? — Ba da, raspunse Morcerf, dar baron de creatie noua. — O, ce-are a face? spuse Monte-Cristo. Daca a facut statului servicii pentru care sa i se cuvina distinctia... — Enorme, declara Beauchamp. Desi liberal cu sufletul, el a completat, în 1829, un împrumut de sase milioane pentru regele Charles X, care l-a facut baron si cavaler al Legiunii de Onoare, astfel ca poarta panglica nu la buzunarul vestei, cum s-ar putea crede, ci la butoniera fracului. — Beauchamp, Beauchamp, spuse Morcerf râzând, pastreaza astea pentru Corsarul si pentru Charivari. În fata mea, însa, cruta-l pe viitorul socru. Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo: — Dar dumneavoastra ati pronuntat adineauri numele lui, ca si cum l-ati cunoaste pe baron! glasui el. — Nu-l cunosc, spuse Monte-Cristo, cu neglijenta. Probabil însa ca nu voi întârzia sa-i fac cunostinta, dat fiind ca am un credit deschis asupra lui de catre casele Richard si Blount din Londra, Arstein si Eskeles din Viena si Thomson si French din Roma. Rostind ultimele doua nume, Monte- Cristo privi cu coada ochiului pe Maximilien Morrel. Daca strainul s-a asteptat sa produca o impresie asupra lui Maximilien Morrel, el nu s-a înselat. Maximilien tresari, ca si cum ar fi primit un soc electric. — Thomson si French? întreba el. Cunoasteti casa aceasta? — Sunt bancherii mei în capitala lumii crestine, raspunse contele cu liniste. Pot sa va fiu de folos cu ceva pe lânga ei? — O, domnule conte, ati putea sa ne ajutati în cercetari ramase pâna în prezent infructuoase. Casa aceasta a facut altadata un serviciu casei noastre si, nu stiu pentru ce, a tagaduit întotdeauna aceasta. — La ordinele dumneavoastra, domnule, raspunse Monte-Cristo, înclinându- se. — Dar, exclama Morcerf, în legatura cu domnul Danglars ne-am departat foarte mult de subiectul conversatiei noastre. Era vorba sa gasim o locuinta convenabila contelui de Monte-Cristo; domnilor, sa ne coalizam pentru a gasi o idee. Unde îl vom gazdui pe acest nou oaspe al marelui Paris? — În foburgul Saint-Germain, spuse Château-Renaud. Domnul va gasi acolo un imobil fermecator, situat între o curte si o gradina. — Eh, Château-Renaud, spuse Debray, tu nu cunosti decât tristul si posacul tau foburg Saint-Germain. Nu-l ascultati domnule conte, mutativa pe Chaussée-d'Antin: e adevaratul centru al Parisului. — Pe bulevardul Operei, interveni Beauchamp, la primul etaj, o casa cu balcon. Domnul conte îsi va aduce acolo perne împletite în argint si va vedea, fumându-si ciubucul sau înghitindu-si pilulele, cum toata capitala îi defileaza pe sub ochi. — Morrel, dumneata n-ai nici o idee? întreaba Château-Renaud. Nu propui nimic? — Ba da, spuse tânarul, zâmbind. Dimpotriva, am una, dar asteptam ca domnul sa se lase ispitit de vreuna din ofertele sclipitoare ce i s-au facut. Acum, pentru ca n-a raspuns, cred ca pot sa-i ofer un apartament într- un mic palat fermecator, stil Pompadour, pe care sora mea l-a închiriat de un an în rue Meslay. — Aveti o sora? întreba Monte-Cristo. — Da, domnule, o sora admirabila. — Casatorita? — De aproape noua ani. — Fericita? întreba din nou contele. — Atât cât îi e îngaduit unei fapturi omenesti sa fie, raspunse Maximilien. S-a maritat cu un barbat pe care îl iubea, cel care ne-a ramas devotat în nenorocire: Emmanuel Herbaut. Monte-Cristo zâmbi imperceptibil. — Eu locuiesc acolo pe timpul concediului meu, continua Maximilien si, împreuna cu cumnatul meu, Emmanuel, voi sta la dispozitia domnului conte pentru toate lamuririle de care va avea nevoie. — Un moment, exclama Albert, mai înainte ca Monte-Cristo sa fi putut raspunde. Ia seama la ce faci, domnule Morrel, veti claustra un calator, pe Simbad marinarul, în viata de familie. Dintr-un om care a venit sa vada Parisul veti face un patriarh. — A, nu! raspunse Morrel zâmbind. Sora mea are 25 de ani, cumnatul meu 30. Sunt tineri, veseli si fericiti. De altminteri, domnul conte va fi la domnia-sa acasa si nu-si va întâlni gazdele atâta timp cât nu va voi sa coboare la ele. — Multumesc, domnule, multumesc, spuse Monte-Cristo. Ma voi margini sa fiu prezentat sorei si cumnatului dumneavoastra daca binevoiti sa-mi faceti aceasta onoare. Dar nu am acceptat oferta nici unuia dintre domnii de fata, deoarece am locuinta pregatita. — Cum? exclama Morcerf, trageti la hotel? Va fi foarte plictisitor pentru dumneavoastra. — Stateam asa de rau la Roma? întreba Monte-Cristo. — O, la Roma ati cheltuit cincizeci de mii de piastri ca sa vi se mobileze un apartament; presupun însa ca nu sunteti dispus sa repetati în fiecare zi o atare cheltuiala. — Nu asta m-a oprit, raspunse Monte-Cristo. Eram însa hotarât sa am o casa la Paris, o casa a mea, vreau sa spun. Mi-am trimis înainte valetul si el mi-a cumparat, desigur, casa si o mobileaza. — Prin urmare, aveti un valet care cunoaste Parisul? exclama Beauchamp. — El vine, ca si mine, pentru prima oara în Franta. E negru si nu vorbeste, spuse Monte-Cristo. — Nu cumva e Ali? întreba Albert în mijlocul surprizei generale. — Da, domnule, Ali, nubianul, mutul, pe care daca nu ma însel, l-ati vazut la Roma. — Da, desigur, raspunse Morcerf, mi-l amintesc de minune. Dar cum de ati însarcinat pe un nubian sa va cumpere o casa la Paris si pe un mut sa v-o mobileze? — Desigur ca nenorocitul a facut totul pe dos. — Va înselati, domnule. Dimpotriva, sunt sigur ca a ales toate lucrurile pe gustul meu, caci, stiti, gustul meu nu se aseamana cu al altora. A venit acum opt zile si va fi alergat prin tot orasul cu instinctul pe care ar putea sa-l aiba un câine ce vâneaza singur. Îmi cunoaste capriciile, fanteziile, nevoile. Cred ca a organizat totul pe placul meu. Stia ca voi sosi astazi la zece; ma astepta de la orele noua la bariera Fontainebleau, mi-a înmânat hârtia aceasta; e noua mea adresa. Poftim, cititi-o: si Monte-Cristo întinse lui Albert o hârtie. — Champs-Elysées, 30, citi Morcerf. — Ceva cu adevarat original! nu se putu împiedica Beauchamp sa spuna. — Si foarte princiar, adauga Château-Renaud. — Cum, nu va cunoasteti casa? întreba Debray. — Nu, zise Monte-Cristo. V-am spus ca nu voiam sa depasesc ora. Mi-am facut toaleta în trasura si am coborât la poarta vicontelui. Tinerii se privira. Nu stiau daca Monte-Cristo joaca o comedie; dar tot ce iesea din gura omului acestuia avea, în ciuda caracterului sau original, un caracter de o simplitate atât de mare încât nu se putea presupune ca minte. De altminteri, de ce ar fi mintit? — Prin urmare, va trebui sa ne multumim a face domnului conte toate micile servicii care vor sta în puterea noastra, spuse Beauchamp. Eu, ca ziarist, îi deschid toate teatrele Parisului. — Va multumesc, domnule, declara Monte-Cristo, zâmbind. Administratorul meu a si primit ordinul sa-mi închirieze o loja la fiecare dintre ele. — Administratorul dumneavoastra este si el un nubian, un mut? întreba Debray. — Nu, domnule, e pur si simplu un compatriot al dumneavoastra, daca într-adevar un corsican e compatriotul cuiva. Domnule de Morcerf, îl cunoasteti. — Nu cumva o fi bravul signor Bertuccio care se pricepe asa de bine la închiriatul ferestrelor? — Exact, si l-ati vazut la mine în ziua când am avut onoarea sa va primesc la dejun. E un om foarte de isprava, care a fost întrucâtva soldat, întrucâtva contrabandist, câte putin din toate. N-as jura ca n-a avut niscai încurcaturi si cu politia pentru vreun fleac, vreo lovitura de cutit. — Si l-ati ales pe acest cinstit cetatean al lumii ca administrator al dumneavoastra, domnule conte? întreba Debray. Cu cât va fura pe an? — Pe cuvântul meu de onoare, spuse contele, nu mai mult decât altul, sunt sigur. Ma serveste însa, nu cunoaste obstacole si îl pastrez. — În cazul acesta sunteti cu casa aranjata, spuse Château-Renaud. Aveti un palat pe Champs-Elysées, servitori, administrator. Nu va mai lipseste decât o metresa. Albert zâmbi. Se gândi la frumoasa grecoaica pe care o vazuse în loja contelui, la teatrul Valle si la teatrul Argentina. — Am mai mult decât atât, spuse Monte-Cristo: am o sclava. Dumneavoastra va închiriati metresele de la teatrul Operei, de la Vaudeville, de la Variétés: eu mi-am cumparat-o pe a mea de la Constantinopol. M-a costat mai scump, însa nu mai duc nici o grija. — Dar uitati, glasui Debray râzând, ca noi suntem asa cum a spus regele Charles, franci cu numele, franci prin natura, ca, punând piciorul pe pamântul Frantei, sclava dumneavoastra a devenit libera? — Cine îi va spune aceasta? întreba Monte-Cristo. — Eh, primul-venit! — Ea nu vorbeste decât greceste. — Atunci e altceva. — Vom putea sa o vedem? întreba Beauchamp. Sau, pentru ca aveti un mut, aveti si eunuci? — A, nu, declara Monte-Cristo, nu împing orientalismul pâna acolo. Toti cei care ma înconjura sunt liberi sa ma paraseasca si, parasindu-ma, nu vor mai avea nevoie nici de mine, nici de nimeni. Iata, poate, de ce nu ma parasesc. Trecusera de multa vreme la desert si la tigari. — Dragul meu, spuse Debray sculându-se, ceasul e doua si jumatate, musafirul tau este fermecator, dar sunt nevoit sa ma înapoiez la minister. Îi voi vorbi ministrului despre conte si vom afla cine e el. — Ia seama, îl sfatui Morcerf, au renuntat la asta altii mult mai sireti. — Eh, avem trei milioane pentru politie. E drept ca ele sunt cheltuite aproape totdeauna de mai înainte, dar n-are a face. Se vor gasi oricând cincizeci de mii de franci pentru scopul acesta. — Iar când veti afla cine este, îmi veti spune si mie? — Îti fagaduiesc. La revedere, Albert. Domnilor, prea umilul dumneavoastra... Si, iesind, Debray striga tare din anticamera: — Trage la poarta! — Eu nu ma duc la Camera, îi spuse Beauchamp lui Albert, dar voi avea de oferit cititorilor mei mai mult decât un discurs al domnului Danglars. — Beauchamp, te implor, nici un cuvânt, i se adresa Morcerf, nu-mi rapi meritul de a-l prezenta si a-l comenta. Nu-i asa ca e curios? — Mai mult decât atât, raspunse Château-Renaud. E unul dintre cei mai extraordinari oameni pe care i-am vazut în viata mea. Vii, Morrel? — Sa dau numai cartea mea de vizita domnului conte, care binevoieste sa-mi promita ca ne va face o mica vizita în strada Meslay numarul 14. — Fiti sigur ca nu voi lipsi, domnule, îl asigura contele, înclinându-se. Si Maximilien Morrel iesi cu baronul de Château-Renaud, lasându-l pe Monte-Cristo singur cu Morcerf.

IV - PREZENTAREA Edit

Când ramase între patru ochi cu Monte-Cristo, Albert îi spuse: — Domnule conte, permiteti-mi sa încep cu meseria mea de cicerone, aratându-va mostra unui apartament de celibatar. Obisnuit cu palatele din Italia, veti avea un studiu de facut, calculând pe câte picioare patrate poate sa traiasca unul dintre tinerii Parisului, care nu e socotit totusi ca sta prea rau. Pe masura ce vom trece dintr-o camera într-alta, vom deschide ferestrele sa respirati. Monte-Cristo cunostea sala de mâncare si salonul de la parter. Albert îl conduse mai întâi în atelier; acesta era, va amintiti, încaperea sa preferata. Monte-Cristo era un vrednic pretuitor al tuturor lucrurilor gramadite de Albert în încaperea aceasta: sipeturi vechi, portelanuri japoneze, stofe din Orient, margelarii venetiene, arme din toate tarile lumii, totul îi era familiar si recunostea de la prima ochire secolul, tara si obârsia. Morcerf crezuse ca îi va da explicatii si, dimpotriva, el facea, sub directia contelui, un curs de arheologie, de mineralogie si de istorie naturala. Coborâra la primul etaj. Albert îsi introduse musafirul în salon. Salonul era tapetat cu opere de pictori moderni; vedeai, acolo peisaje de Dupré, cu trestii lungi, cu arbori zvelti, cu vaci care mugeau si cu ceruri minunate; vedeau calareti arabi de Delacroix cu burnusuri lungi, albe, cu centuri sclipitoare, cu arme împletite în argint, cu cai care se muscau înversunati, în timp ce oamenii se sfâsiau cu buzdugane de fier; acuarele de Boulanger reprezentând Notre Dame de Paris, cu acea vigoare care face din pictor emulul poetului; vedeai pânze de Diaz, care fac florile mai frumoase decât în realitate si soarele mai stralucitor decât e; desene de Decamps, la fel de colorate ca si acelea ale lui Salvator Rosa, dar mai poetice; pasteluri de Giraud si Müler înfatisând copii cu capete de îngeri, femei cu trasaturi de fecioara; crochiuri desprinse din albumul de calatorie în Orient al lui Dauzats, care fusesera creionate, în câteva secunde, pe saua unei camile sau sub domul unei moschei; în sfârsit, tot ce arta moderna poate sa dea în schimb si ca despagubire pentru arta pierduta si risipita o data cu scurgerea veacurilor. Albert se astepta sa arate, macar de data aceasta, ceva nou ciudatului calator; dar, spre marea sa uimire, acesta, fara a avea nevoie sa caute semnaturile dintre care, de altminteri, câteva nu figurau decât cu initiale, aplica îndata numele fiecarui autor pe opera sa, încât se vedea lesne ca nu numai fiecare nume îi era cunoscut, dar si ca fiecare talent fusese apreciat si studiat de el. Trecura din salon în dormitor. Acesta era totodata un model de eleganta si de gust sever: un singur portret, dar semnat Leopold Robert, stralucea în rama sa de aur mat. Portretul atrase de la început privirile contelui de Monte-Cristo, caci el facu trei pasi repezi în camera si se opri deodata în fata lui. Reprezenta o tânara femeie de 25, 26 de ani, cu tenul brun, cu privirea de foc voalata sub o pleoapa nostalgica. Purta costumul pitoresc al pescaritelor catalane, cu corset rosu si negru si cu agrafe de aur înfipte în par. Privea marea, iar silueta ei eleganta se desprindea pe îndoitul azur al valurilor si cerului. În camera era penumbra, altminteri Albert ar fi putut sa vada paloarea care se asternu pe obrajii contelui si sa surprinda fiorul nervos care îi misca umerii si pieptul. Se facu o clipa de tacere, în rastimpul careia Monte-Cristo ramase cu ochii atintiti asupra picturii. — Viconte, aveti o frumoasa metresa, observa Monte-Cristo cu vocea perfect calma; iar costumul acesta, costum de bal fara îndoiala, îi vine admirabil. — O, domnule, spuse Albert, nu v-as ierta eroarea pe care o faceti daca, alaturi de portretul acesta, ati mai fi vazut altul. N-o cunoasteti pe mama, domnule. Pe ea o vedeti în rama aceasta. Ea a pozat astfel acum vreo sase sau opt ani. Costumul este un costum fantezist, pare-se, iar asemanarea este asa de mare încât parca o vad pe mama mea asa cum era ea la 1830. Contesa a pus sa i se faca portretul în timpul unei absente a contelui. Îsi închipuia, fara îndoiala, ca-i pregateste, la înapoiere, o surpriza placuta. Dar, lucru ciudat, portretul a displacut parintelui meu, iar valoarea picturii, care este, precum vedeti, una din pânzele frumoase ale lui Leopold Robert, nu-i putu frâna antipatia. Între noi fie zis, scumpe conte, domnul de Morcerf este unul dintre pairii cei mai asidui la Luxemburg, un general renumit ca teoretician, dar un amator de arta cât se poate de mediocru. Nu acelasi lucru se poate spune despre mama mea care picteaza într-un mod remarcabil si care, pretuind prea mult o atare opera, pentru a se desparti cu totul de ea, mi-a dat-o mie, astfel ca la mine ea sa fie mai putin expusa antipatiei domnului de Morcerf, al carui portret pictat de Gros vi-l voi arata numaidecât. Iertati-ma daca va vorbesc astfel despre lucruri de menaj si familie, dar, deoarece voi avea onoarea sa va conduc la conte, va spun acestea pentru ca nu cumva sa laudati portretul în fata lui. Portretul exercita, de altminteri, o influenta funesta, caci foarte rar se întâmpla ca mama sa vina la mine fara a-l privi si mai rar se întâmpla ca ea sa-l priveasca fara a plânge. Norul adus de aparitia acestei picturi în palat este de altfel singurul ridicat între conte si contesa, care, desi casatoriti de mai bine de 20 de ani, sunt înca strâns uniti ca în prima zi. Monte-Cristo arunca o privire fulgeratoare asupra lui Albert, cautând parca o intentie ascunsa în cuvintele lui. Se vedea însa ca tânarul le rostise cu toata sinceritatea. — Acum, spuse Albert, ati vazut toate bogatiile mele, domnule conte. Îngaduiti-mi sa vi le ofer, oricât de neînsemnate ar fi. Socotiti-va aici ca la dumneavoastra, iar pentru a va simti si mai bine, va rog sa ma întovarasiti pâna la domnul Morcerf caruia i-am scris de la Roma, comunicându-i binele ce mi-ati facut si anuntându-i vizita pe care mi-ati fagaduit-o. Pot spune ca, atât contele, cât si contesa, asteptau cu nerabdare sa va poata multumi. Stiu, domnule conte, ca sunteti cam blazat în privinta aceasta si ca scenele de familie n-au asupra lui Simbad marinarul prea multa trecere: ati vazut atâtea alte scene! Cu toate acestea, acceptati ceea ce va propun, ca o initiere în viata pariziana, viata de politete, de vizite si de prezentari. Monte-Cristo se înclina fara sa raspunda. Accepta propunerea, fara entuziasm si fara regrete, ca pe una din convenientele de societate fata de care orice om distins e dator sa se supuna. Albert chema valetul si îi porunci sa îi înstiinteze pe domnul si doamna de Morcerf de apropiata sosire a contelui de Monte-Cristo. Albert îl urma împreuna cu contele. În anticamera contelui se vedea, deasupra usii ce dadea în salon, o pajura care arata importanta acordata de proprietarul palatului acestui blazon. Monte-Cristo se opri în fata blazonului, examinându-l cu luare-aminte. — Azur cu sapte mierle de aur asezate în sir. Fara îndoiala, acesta e blazonul familiei dumneavoastra, domnule, observa el. Exceptând cunoasterea pieselor blazonului, care îmi permite sa-l descifrez, sunt ignorant în materie heraldica, eu, conte întâmplator, fabricat de Toscana cu ajutorul unui decret. E necesar sa ai ceva pe panourile trasurii, fie si numai pentru ca vamesii sa nu te cerceteze. Scuzati-ma, deci, daca va pun aceasta întrebare. — Ea nu e câtusi de putin indiscreta, domnule, spuse Morcerf cu modestie si ati ghicit: sunt armele noastre, adica acelea ale strabunului parintelui meu; dar ele sunt, precum vedeti, atasate de o pajura care apartine strabunului mamei mele. Prin femei eu sunt spaniol, dar casa de Morcerf e franceza si, dupa câte am auzit, una dintre cele mai vechi din sudul Frantei. — Da, zise Monte-Cristo, asa arata si blazoanele. Aproape toti pelerinii înarmati care au încercat sau care au izbutit sa cucereasca Tara Sfânta au luat ca blazoane cruci, semnul misiunii careia se consacrasera, sau pasari calatoare, simbolul calatoriei lungi ce o întreprindeau si pe care nadajduiau s-o duca la capat pe aripile credintei. Desigur ca unul dintre strabunii dumneavoastra paterni a facut parte din cruciade si, presupunând ca n-a fost cruciada Sfântului Ludovic, ajungem totusi în secolul al XIII-lea, ceea ce e înca destul. — Se poate, spuse Morcerf. Se gaseste undeva, în cabinetul parintelui meu, un arbore genealogic care ne va lamuri, si asupra caruia aveam altadata comentarii care ar fî edificat pe Hozier si Jaucourt. În prezent lucrul nu ma mai preocupa. Cu toate acestea va voi spune, domnule conte, iar lucrul intra în atributiile mele de cicerone, ca actualmente, sub guvernul popular, lumea începe sa se intereseze mult de chestiile astea. — Guvernul dumneavoastra ar fi trebuit sa gaseasca în trecut ceva mai bun decât cele doua pancarte pe care le-am remarcat pe monumente, si care n-au nici un sens heraldic. Întrucât va priveste, viconte, relua Monte- Cristo revenind la Morcerf, dumneavoastra sunteti mai fericit decât guvernul, caci armele dumneavoastra sunt cu adevarat frumoase si vorbesc imaginatiei. Da, într-adevar, sunteti din Proventa si Spania totodata, ceea ce explica, daca portretul ce mi l-ati aratat e exact, culoarea frumoasa, creola, pe care o admiram asa de mult pe chipul nobilei catalane. Ar fi trebuit sa fii Oedip sau Sfinxul pentru a ghici ironia pusa de conte în cuvintele-i strabatute aparent de cea mai mare politete. De aceea, Morcerf îi multumi cu un zâmbet si, pornind înainte ca sa-i arate drumul, împinse usa ce se deschidea sub blazoane si care, cum am spus, dadea în salon. În locul cel mai luminos al salonului se afla de asemenea un portret; era al unui barbat între 35 si 38 de ani, îmbracat cu o uniforma de ofiter general, purtând epoletul dublu al gradelor superioare, panglica Legiunii de Onoare la gât, ceea ce arata ca era comandor, iar pe piept, în dreapta, decoratia de mare ofiter al Ordinului Mântuitorului si în stânga Marea Cruce a lui Charles III, ceea ce arata ca persoana înfatisata de portret facuse razboaiele din Grecia si Spania sau — ceea ce este acelasi lucru în materie de cordoane — îndeplinise o misiune diplomatica în ambele tari. Monte-Cristo examina portretul cu nu mai putina atentie decât facuse în fata celuilalt, când o usa laterala se deschise si se pomeni fata în fata cu contele de Morcerf. Era un barbat între 40 si 45 de ani, dar care parea de cel putin 50, a carui mustata si ale carui sprâncene negre contrastau ciudat cu parul aproape alb, tuns scurt, militareste. Era îmbracat ca un burghez si purta la butoniera o panglica ale carei diverse culori aminteau ordinele cu care era decorat. Barbatul intra cu pasi destul de eleganti si cu un fel de graba. Monte-Cristo îl privi fara sa se clinteasca; picioarele sale pareau pironite în parchet, iar ochii, pironiti asupra figurii contelui de Morcerf. — Tata, spuse tânarul, am onoarea sa-ti prezint pe domnul conte de Monte-Cristo, generosul prieten pe care am avut norocul sa-l întâlnesc în împrejurarile grele ce-ti sunt cunoscute. — Domnul este binevenit printre noi, spuse contele de Morcerf, salutându- l pe Monte-Cristo cu un zâmbet. A facut casei noastre, pastrându-i unicul mostenitor, un serviciu care va solicita recunostinta noastra vesnica. Si, spunând cuvintele acestea, contele de Morcerf indica lui Monte- Cristo un jilt, în timp ce el se aseza în dreptul ferestrei. Ocupând jiltul aratat de contele de Morcerf, Monte-Cristo se aseza în asa fel încât sa ramâna ascuns în umbra perdelelor mari de plus si sa citeasca de acolo, pe trasaturile obosite, trudite, ale contelui o întreaga poveste de dureri tainice scrise în fiecare zbârcitura venita o data cu timpul. — Doamna contesa, continua Morcerf, era ocupata cu toaleta când vicontele a înstiintat-o de vizita pe care va avea onoarea s-o primeasca. Va coborî si, peste zece minute, va fi în salon. — Este o onoare prea mare pentru mine, spuse Monte-Cristo, sa ma gasesc astfel, din ziua sosirii mele la Paris, pus în legatura cu un barbat ale carui merite îi egaleaza reputatia si cu care norocul nu a gresit. Dar nu s-a gasit pâna acum, pe sesurile Mitidjei sau în muntii Atlasului, un baston de maresal care sa va fie oferit? — O, domnule, am parasit serviciul! replica Morcerf, rosind putin. Numit pair sub Restauratie, luam parte la prima campanie si serveam sub ordinele maresalului de Bourmont. Puteam deci sa aspir la un comandament superior si cine stie ce s-ar fi întâmplat daca ramura principala ramânea pe tron! Dar revolutia din iulie era, pare-se, destul de glorioasa pentru a-si permite sa fie ingrata. A fost, fata de orice serviciu care nu data din perioada imperiala. Îmi dadui deci demisia caci, când ti-ai câstigat epoletii pe câmpul de bataie, nu te pricepi sa manevrezi pe terenul lunecos al saloanelor. Am lepadat spada, m-am aruncat în politica, ma consacru industriei, studiez artele utile. Avusesem dorinta aceasta în cei douazeci de ani de serviciu, dar îmi lipsise timpul. — Astfel de idei întretin superioritatea natiunii dumneavoastra asupra celorlalte tari, domnule, raspunse Monte-Cristo. Nobil de casa mare, posedând o frumoasa avere, dumneavoastra ati consimtit mai întâi sa câstigati primele grade ca soldat obscur. E un lucru foarte rar. Apoi, deveniti general, pair de Franta, comandor al Legiunii de Onoare, consimtiti sa reîncepeti o a doua ucenicie, fara alta nadejde, fara alta rasplata decât aceea de a fi într-o zi folositor semenilor dumneavoastra... O, domnule, fapta aceasta e cu adevarat frumoasa. Mai mult decât atât: e sublima. Albert privea si asculta pe Monte-Cristo cu uimire, nu era deprins sa-l vada exprimând asemenea idei entuziaste. — Din pacate, continua strainul (desigur, pentru a alunga norul imperceptibil pe care cuvintele sale îl adusesera pe fruntea lui Morcerf), noi nu facem la fel în Italia, crestem dupa rasa si specia noastra si pastram, sub acelasi frunzis, aceeasi talie si aceeasi zadarnicie întreaga viata. — Dar, domnule, raspunse contele de Morcerf, pentru un om cu meritele dumneavoastra, Italia nu, e o patrie. Franta va întinde bratele, raspundeti chemarii sale. Poate ca Franta nu va fi ingrata ca toata lumea. Ea îsi trateaza rau copiii dar de obicei primeste cu dragoste pe straini. — Tata, se vede ca nu-l cunosti pe domnul conte de Monte-Cristo, spuse Albert cu un zâmbet. Satisfactiile sale trec dincolo de sfera acestei lumi. Nu aspira câtusi de putin la onoruri si, din ele, retine doar pe acelea care pot sa figureze într-un pasaport. — Cuvintele dumneavoastra sunt cea mai justa caracterizare a mea, raspunse strainul. — Domnul a fost liber pe viitorul dumisale, observa contele de Morcerf, cu un oftat, si a ales drumul înflorit. — Întocmai, domnule, replica Monte-Cristo, cu unul din acele zâmbete pe care un pictor nu le va zugravi niciodata si pe care un fizionomist nu le poate analiza niciodata. — Daca nu mi-ar fi teama ca-l obosesc pe domnul conte, spuse generalul, vadit încântat de manierele lui Monte-Cristo, l-as duce la Camera; e astazi o sedinta curioasa pentru cine nu-i cunoaste pe senatorii nostrii moderni. — Va voi fi foarte recunoscator, domnule, daca binevoiti sa-mi faceti propunerea aceasta alta data; dar astazi mi s-a facut onoarea promisiunii ca voi fi prezentat doamnei contese, asa ca voi astepta. — A, iat-o pe mama! exclama vicontele. Întorcându-se repede, Monte-Cristo o vazu pe doamna de Morcerf în pragul usii din fata aceleia pe unde intrase sotul ei: dreapta si palida, bratul sprijinit, nu se stie de ce, de tocul aurit, îi cazu în momentul în care Monte-Cristo se întoarse spre ea. Statea acolo de câteva clipe si auzise ultimele cuvinte ale musafirului. Acesta se ridica si o saluta cu un gest adânc pe contesa care se înclina, la rându-i, tacuta, ceremonioasa. — O, ce aveti, doamna? întreba contele. Nu cumva caldura salonului va face rau? — Esti suferinda mama? striga vicontele, repezindu-se spre Mercédès. Ea le multumi amândurora cu un zâmbet. — Nu, spuse, dar am simtit o oarecare emotie vazându-l pentru prima oara pe cel fara de a carui interventie am fi astazi înlacrimati si îndoliati. Domnule, continua contesa, înaintând cu maretia unei regine, va datorez viata fiului meu si va binecuvântez pentru aceasta binefacere. Acum va sunt recunoscatoare pentru placerea ce-mi faceti, dându-mi prilejul sa va multumesc tot asa cum v-am binecuvântat, adica din adâncul inimii. Contele se înclina din nou, dar mai profund decât întâia oara. Era si mai palid decât Mercédès. — Doamna, spuse el, domnul conte si dumneavoastra ma rasplatiti cu prea multa generozitate pentru o fapta foarte simpla. Sa salvezi un om, sa cruti zbuciumul unui parinte, sa menajezi sensibilitatea unei femei nu înseamna a face o fapta buna, ci un act de umanitate. Doamna de Morcerf raspunse cu un suspin profund cuvintelor acestea rostite cu o blândete si o politete aleasa: — E o mare fericire pentru fiul meu, domnule, ca va are prieten si îi multumesc lui Dumnezeu ca a orânduit lucrurile astfel. Si Mercédès îsi înalta ochii frumosi spre cer cu o recunostinta infinita, încât contelui i se paru ca vede tremurând doua lacrimi. Domnul de Morcerf se apropie de ea. — Doamna, spuse el, i-am cerut scuze domnului conte ca sunt obligat sa-l parasesc si va rog pe dumneavoastra sa le repetati. Sedinta se deschide la orele doua. E trei si trebuie sa vorbesc. — Du-te, domnule, voi cauta sa-l fac pe oaspetele nostru sa uite absenta dumitale, zise contesa cu acelasi accent de sensibilitate. Domnul conte ne va face onoarea sa petreaca restul zilei cu noi? continua ea, întorcându- se spre Monte-Cristo. — Va multumesc, doamna, si va rog sa credeti ca sunt cum nu se poate mai recunoscator pentru invitatia ce-mi faceti, dar am coborât azidimineata, la poarta dumneavoastra, din trasura mea de voiaj. Nu stiu deocamdata cum sunt instalat la Paris. Abia stiu unde stau. Nelinistea nu e grava, îmi dau seama, dar e apreciabila. — Vom avea cel putin altadata placerea aceasta? Ne îngaduiti? întreba contesa. Monte-Cristo se înclina fara sa raspunda, însa gestul putea sa para o consimtire. — În cazul acesta, nu va retin, domnule, spuse contesa, caci nu vreau ca recunostinta mea sa devina indiscreta sau inoportuna. — Scumpe conte, interveni Albert, daca îmi dati voie, voi încerca sa va înapoiez la Paris politetea gratioasa de la Roma si sa va pun cupeul meu la dispozitie pâna când va veti aranja echipajele. — Va multumesc de o mie de ori pentru amabilitate, viconte, spuse Monte-Cristo, dar îmi închipui ca domnul Bertuccio a întrebuintat cu folos cele patru ceasuri si jumatate pe care i le-am lasat si ca voi gasi la poarta o trasura înhamata gata. Albert se obisnuise cu felul de a fi al contelui. Stia ca acesta era, ca si Nero, în cautarea imposibilului si nu se mai mira de nimic. Vru numai sa se convinga singur în ce mod ordinele lui au fost executate. Îl însoti deci pâna la usa palatului. Monte-Cristo nu se înselase. De îndata ce aparu în anticamera contelui de Morcerf, un valet, acelasi care la Roma adusese cartea de vizita a contelui celor doi tineri si le anuntase vizita lui, dadu buzna din peristil, astfel ca, ajungând pe peron, ilustrul calator gasi într-adevar trasura care îl astepta. Era un cupeu scos din atelierele lei Keller, cu o pereche de cai pentru care Drake refuzase abia în ajun 18 000 de franci. — Domnule, îi spuse, contele lui Albert, nu va propun sa ma însotiti pâna la mine, caci n-as putea sa va arat decât o casa improvizata, si stiti ca sub raportul improvizatiilor am de aparat o reputatie. Acordati-mi o zi si permiteti-mi sa va poftesc atunci. Voi fi mai sigur ca nu ma abat de la legile ospitalitatii. — Daca îmi cereti o zi, domnule conte, sunt linistit: nu-mi veti mai arata o casa, ci un palat. Hotarât, aveti un anume geniu la dispozitie. „Lasa-l sa creada, gândi Monte-Cristo, punând piciorul pe treptele garnisite cu plus ale splendidului sau echipaj. Ma va pune într-o situatie frumoasa pe lânga doamne". Sari în trasura a carei usa se închise în urma lui si porni în galop, dar nu asa de repede încât sa nu zareasca miscarea imperceptibila care clatina perdeaua salonului unde o lasase pe doamna de Morcerf. Când Albert reveni la mama sa, o gasi pe contesa în buduar, cufundata într-un jilt mare de catifea; camera întunecata nu lasa sa se zareasca decât paieta sclipitoare atasata ici-colo de unghiul vreunei rame de aur. Albert nu putu sa vada chipul contesei, pierdut într-un nor de voal pe care ea îl rasucise în jurul parului, ca pe o aureola. I se paru însa ca avea glasul alterat; distinse, de asemenea, printre miresmele trandafirilor si heliotropilor din jardiniera, mirosul aspru, întepator al sarurilor. Pe una din cupele cizelate ale caminului, flaconul contesei, scos din teaca de piele, atrase atentia nelinistita a tânarului. — Nu te simti bine, mama? exclama el intrând. Nu cumva ti-a fost rau în lipsa mea? — Eu? Nu, Albert. Dar, întelegi, trandafirii, tuberozele si florile de portocal raspândesc în zilele acestea caldurpase, cu care nu suntem înca obisnuiti, parfumuri atât de violente... — În cazul acesta, sa le duca în anticamera, spuse Morcerf, întinzând mâna spre sonerie. Esti într-adevar indispusa. Înca de adineauri, când ai intrat, erai foarte palida. — Eram palida, Albert? — O paloare care îti sade de minune, mama, dar care nu ne-a speriat mai putin pe tata si pe mine. — Ti-a pomenit ceva tatal tau? întreba repede Mercédès. — Nu, doamna, dar aminteste-ti ca fata de dumneata însati a facut aceasta observatie. — Nu-mi amintesc, spuse contesa. Intra un valet; auzise soneria trasa de Albert. — Du florile în anticamera sau în cabinetul de toaleta, spuse vicontele. Îi fac rau doamnei contese. Valetul executa porunca. Cât dura mutatul, se instala tacerea. — Ce nume e acesta, Monte-Cristo? întreba contesa, dupa ce servitorul iesi cu ultima vaza de flori. E un nume de familie, un nume de tinut, un simplu titlu? — Cred ca e un titlu, mama, atâta tot. Contele a cumparat o insula în arhipelagul toscan si a întemeiat, dupa cum spunea singur azi-dimineata, un ordin. Stii ca asa se face cu Sfântul Stefan din Florenta, cu Sfântul George Constantinianul din Parma si chiar cu Ordinul de Malta. De altminteri, el n-are nici-o pretentie de noblete si se numeste conte întâmplator, cu toate ca opinia generala din Roma îl considera un foarte mare nobil. — Manierele lui sunt excelente, spuse contesa, cel putin dupa câte am putut sa judec în cele câteva clipe cât a stat aici. — O, desavârsite, mama, asa de desavârsite încât întrec cu mult tot ce am cunoscut mai aristocratic în cele mai mândre nobilimi ale Europei, adica nobilimea engleza, nobilimea spaniola si nobilimea germana. Contesa medita o clipa, apoi relua dupa o scurta ezitare: — Albert, îti pun o întrebare de mama: l-ai vazut pe domnul conte de Monte-Cristo în interiorul sau; tu esti înzestrat cu perspicacitate, ai deprinderea lumii, ai mai mult tact decât altii la vârsta la; crezi ca este, într- adevar, ceea ce arata a fi? — Si ce arata? — Ai spus singur adineauri: un mare nobil. — Ti-am spus mama ca asa era considerat. — Dar tu ce gândesti, Albert? — Îti voi marturisi ca nu am o parere bine fixata asupra lui. Îl cred maltez. — Nu te întreb asupra originii, te întreb asupra persoanei sale. — A, asupra persoanei sale? Se schimba lucrurile si am vazut atâtea ciudatenii la el, încât, daca vrei sa-ti spun ce gândesc, îti voi raspunde ca-l consider ca pe unul din eroii lui Byron, însemnati de nenorocire cu o pecete fatala. Un Manfred, un Lara, un Werner. În sfârsit, ca pe una din acele ramasite ale unei familii vechi care, dezmostenita de averea paterna, a gasit alta prin forta geniului sau aventuros ce a asezat-o deasupra legilor societatii. — Spui, adica... — Spun ca Monte-Cristo e o insula în mijlocul Mediteranei, fara locuitori, fara garnizoana, cuib de contrabandisti ai tuturor natiunilor, de pirati ai tuturor tarilor. Cine stie daca vrednicii industriasi nu platesc seniorului lor drept de azil? — Se poate, spuse contesa îngândurata. — Dar nu are a face, continua tânarul. Contrabandist sau nu, vei recunoaste, mama — deoarece l-ai vazut —, ca domnul conte de Monte-Cristo e un om remarcabil, care va culege cele mai mari succese în saloanele din Paris. Si, uite, chiar dimineata, la mine, si-a facut intrarea în lume uimindu- l chiar pe Château-Renaud. — Si ce vârsta poate sa aiba contele? întreba Mercédès acordând în chip vadit o mare importanta acestei întrebari. — Trezeci si cinci, treizeci si sase de ani, mama. — Asa de tânar? Cu neputinta, se îndoi Mercédès, raspunzând în acelasi timp spuselor lui Albert si propriilor gânduri. — Cu toate acestea este adevarat. Mi-a declarat în trei sau patru rânduri — si, desigur, fara premeditare — ca în cutare epoca aveam cinci ani, în cutare alta aveam zece ani, doisprezece ani; si, atent la aceste amanunte, apropiam datele si nu l-am prins niciodata cu un neadevar. Vârsta acestui om ciudat, fara vârsta, e deci, sunt sigur, treizeci si cinci de ani. În plus, aminteste-ti mama, cât de vii îi sunt ochii, cât de negru îi este parul si cât de neteda, macar ca palida, îi e fruntea. O fiinta nu numai viguroasa, dar înca tânara. Contesa coborî capul ca sub un val prea greu de gânduri amare. — Si omul acesta ti-a aratat prietenie, Albert? întreba ea cu o înfiorare nervoasa. — Asa cred, mama. — Si... îl iubesti si tu? — Îmi place, mama, orice ar spune Franz d'Épinay care voia sa mi-l înfatiseze ca pe un om întors din alta lume. Contesa facu o miscare de groaza. — Albert, relua ea cu voce tulburata, te-am pus întotdeauna în garda împotriva cunostintelor noi. Acum esti barbat si ai putea sa ma sfatuiesti tu. Cu toate acestea, îti repet: fii prudent, Albert. — Draga mama, pentru ca sfatul tau sa-mi foloseasca, ar trebui sa stiu dinainte de ce sa ma pazesc. Contele nu joaca niciodata; nu bea decât apa aurita cu un strop de vin spaniolesc; contele s-a prezentat asa de bogat încât n-ar putea, fara sa i se râda în nas, sa-mi ceara bani cu împrumut. Prin urmare, cum sa ma tem de conte? — Ai dreptate, spuse contesa, iar spaimele mele sunt necugetate, mai cu seama ca e vorba de un om care ti-a salvat viata. Dar asculta, Albert, tatal tau l-a primit bine? Se impune sa fim mai mult decât conventionali cu contele. Domnul de Morcerf este uneori ocupat, afacerile îi dau nelinisti si s-ar putea ca fara sa vrea... — Tata a fost desavârsit, doamna, o întrerupse Albert. Mai mult decât atât: a parut nespus de magulit pentru doua sau trei complimente îndemânatice, strecurate de conte, ca si cum contele l-ar fi cunoscut de treizeci de ani.Desigur ca fiecare din aceste mici sageti elogioase l-a gâdilat pe tata, adauga râzând, caci s-au despartit ca prietenii cei mai buni, iar domnul de Morcerf voia sa-l ia la Camera sa-i asculte discursul. Contesa nu raspunse. Era cufundata într-o reverie asa de profunda încât ochii ei se închideau putin câte putin. În picioare, în fata ei, tânarul, o privea cu iubirea aceea filiala care e mai duioasa si mai afectuoasa la copiii ale caror mame sunt înca tinere si frumoase. Apoi, dupa ce vazu ca ochii ei s-au închis, îi asculta o clipa respiratia si, crezând-o atipita, se departa în vârful picioarelor si trase încetisor usa. — Îndracit om, murmura el, clatinând din cap. I-am prezis ca va stârni senzatie în lume. Îmi dau seama de efect dupa un termometru ce nu da gres. Mama l-a remarcat. Cu siguranta e remarcabil. Si coborî la grajd, nu fara o ciuda ascunsa ca, fara sa fi gândit macar, contele de Monte-Cristo pusese mâna pe o pereche de cai care îi lasau pe ai sai mai prejos în ochii cunoscatorilor. Hotarât lucru, îsi spuse, oamenii nu sunt egali. Îl voi ruga pe tata sa dezvolte teoria aceasta la Camera.

V - BERTUCCIO Edit

Contele sosise între timp la el acasa; facuse drumul în sase minute. Cele sase minute i-au fost de-ajuns ca sa fie vazut de douazeci de tineri care, cunoscând pretul cailor ce nu putusera fi cumparati de ei, dadusera galop cailor lor pentru a-l întrezari pe splendidul senior ce-si permitea sa aiba cai de zece mii de franci unul. Casa gasita de Ali, si care urma sa-i serveasca drept resedinta în oras lui Monte-Cristo, era situata pe dreapta când urci spre Champs-Elysées, având o curte si o gradina; o colina foarte stufoasa, în mijlocul curtii, masca o parte din fatada; în jurul colinei înaintau, ca doua brate, doua alei, care, întinzându-se la dreapta si la stânga, duceau trasurile la un dublu peron, pe a carui fiecare treapta se gasea câte un vas de portelan cu flori. Izolata în mijlocul unui spatiu larg, casa avea, în afara de intrarea principala, înca una ce raspundea în strada Ponthieu. Mai înainte ca vizitiul sa-l strige pe portar, poarta masiva se rasuci în tâtâni. Contele fusese vazut venind si, la Paris ca si la Roma, ca pretutindeni, era servit cu iuteala fulgerului. Vizitiul intra, deschise semicercul fara sa-si încetineasca mersul si poarta era închisa când rotile scârtâiau înca pe nisipul aleii. Trasura se opri în partea stânga a peronului; doi oameni aparura la portiera: unul era Ali, care îi zâmbi stapânului sau cu o izbucnire de bucurie, care fu rasplatita de Monte-Cristo cu o simpla privire. Celalalt saluta smerit si-i oferi contelui bratul pentru a-l ajuta sa coboare din trasura. — Îti multumesc, domnule Bertuccio, spuse contele sarind cu sprinteneala cele trei trepte ale scarii cupeului. Unde-i notarul? — În salon, Excelenta, raspunse Bertuccio. — Dar cartile de vizita pe care ti-am spus sa le comanzi de îndata ce vei avea numarul casei? — Domnule conte, s-a facut. Am fost la cel mai bun gravor de la Palais- Royal, care a executat plansa în fata mea. Prima carte trasa a fost dusa îndata, precum a-ti poruncit, domnului baron Danglars, deputat, Chaussée-d'Antin numarul 7; celelalte se gasesc pe caminul din dormitorul Excelentei voastre. — Bine, cât e ceasul? — Patru. Monte-Cristo dadu mânusile, palaria si bastonul lacheului francez, care se napustise din anticamera contelui de Morcerf sa cheme trasura, apoi, condus de Bertuccio, care-i arata drumul, trecu în salonas. — Marmurele din anticamera asta sunt saracacioase, observa Monte- Cristo. Nadajduiesc ca au sa fie ridicate. Bertuccio se înclina. Asa cum spusese administratorul, notarul astepta în salonas. O figura onesta, crescuta în demnitatea rigida a notarului de la periferie. — Domnul este notarul însarcinat sa vânda casa de tara pe care vreau s-o cumpar? întreba Monte-Cristo. — Da, domnule conte, raspunse notarul. — Actul de vânzare e gata? — Da, domnule conte. — L-ai adus? — Poftim. — Perfect. Si unde e casa pe care o cumpar? întreba Monte-Cristo cu neglijenta, adresându-se pe jumatate lui Bertuccio si jumatate notarului. Administratorul facu un gest care însemna: nu stiu. Notarul îl privi pe Monte-Cristo cu uimire. — Cum, întreba el, domnul conte nu stie unde se afla casa pe care o cumpara? — Pe onoarea mea, nu, spuse contele. — Domnul conte nu o cunoaste? — Cum naiba s-o cunosc? Am sosit din Cadix azi-dimineata, nu am fost niciodata la Paris, ba pun piciorul pentru prima oara în Franta. — Atunci e altceva, raspunse notarul. Casa pe care domnul conte o cumpara se gaseste în Auteuil. La auzul cuvintelor acestora Bertuccio pali. — Si unde a Auteuil? întreba Monte-Cristo. — La doi pasi de aici, domnule conte, spuse notarul. Îndata dupa Passy, într-o pozitie încântatoare, în Bois de Boulogne. — Asa de aproape? întreba Monte-Cristo. Dar acolo nu e la tara. Cum dracu de mi-ai ales o casa la poarta Parisului, domnule Bertuccio? — Eu? exclama administratorul, cu o graba ciudata. Nu pe mine m-a însarcinat domnul conte cu alegerea casei. Rog pe domnul conte sa-si aduca aminte, sa-si scormoneasca memoria. — A, da, zise Monte-Cristo. Îmi amintesc acum. Am citit anuntul întrun ziar si m-am lasat sedus de titlul mincinos: Casa de tara. — E înca timp, spuse Bertuccio, iar daca Excelenta voastra ma însarcineaza sa caut. În alta parte îi voi gasi tot ce va fi mai bun, fie la Enghien, fie la Fontenay-aux-Rosse, fie la Bellevue. — Ba nu, spuse Monte-Cristo cu nepasare. Din moment ce-o am pe aceasta, o pastrez. — Si domnul are dreptate, spuse repede notarul care se temea ca va pierde onorariul, e o proprietate îneântatoare. Apa curgatoare, padure stufoasa, locuinta confortabila, desi parasita de multa vreme. Nu mai pun la socoteala mobilierul care, desi vechi, are mare valoare, în special astazi când sunt cautate antichitatile. Ma iertati, mi se pare ca domnul conte prefera moda epocii. — Spune, continua Monte-Cristo, e convenabila? — O, domnule, mai mult decât atât. E magnifica. — Drace, sa nu pierdem o atare ocazie, declara Monte-Cristo. Ai contractul, domnule notar? Si semna repede, dupa ce arunca o privire în punctul unde erau consemnate situatia casei si numele proprietarilor. — Bertuccio, spuse el, da domnului 55.000 de franci. Administratorul iesi cu pasi sovaitori si reveni cu un teanc de bancnote pe care notarul le numara cu deprinderea omului care nu-si primeste dreptul decât dupa o cercetare atenta. — Sunt îndeplinite toate formalitatile? întreba contele. — Toate, domnule conte. — Ai cheile? — Sunt în mâinile portarului care pazeste casa. Poftim însa ordinul ce i-am dat, sa-l instaleze pe domnul în proprietatea sa. — Prea bine, Si Monte-Cristo facu notarului un semn din cap care voia sa spuna: „Nu mai am nevoie de dumneata, si pleaca". — Mi se pare însa ca domnul s-a înselat, se încumeta cinstitul notar. Suma datorata e numai 50.000 de franci, iar în ea intra totul. — Si onorariul dumitale? — Se gaseste în suma aceasta, domnule conte. — Dar ai venit din Auteuil aici? — Da, fara îndoiala. — Ei bine, trebuie, sa fii platit pentru deranj, spuse contele. Si îl concedie cu un gest. Notarul iesi de-a-ndaratelea, salutând pâna la pamânt. Pentru prima oara în cariera sa întâlnea un asemenea client. — Condu-l pe domnul, îi spuse contele lui Bertuccio. Si administratorul iesi dupa notar. De îndata ce ramase singur, contele scoase din buzunar un portofel cu încuietoare, pe care o deschise cu o cheita legata la gât si de care nu se despartea niciodata. Dupa ce cauta o clipa, se opri la o fila pe care se aflau câteva însemnari, le confrunta cu actul de vânzare, si, adunându-si amintirile, murmura: Auteuil, rue de la Fontaine numarul 28. Chiar asta e. Sa ma încred oare într-o marturie smulsa prin teroare religioasa sau prin teroare fizica? De altminteri, într-un ceas voi sti totul. — Bertuccio, striga izbind cu un ciocanas într-o placa, ce scoase un sunet ascutit si prelung, ca acela al unui tam-tam. Bertuccio! Administratorul se arata în prag. — Domnule Bertuccio, îl întreba contele, parca mi-ai spus cândva ca ai calatorit în Franta? — Da, în anumite parti ale Frantei. — Cunosti împrejurimile Parisului, nu-i asa? — Nu, Excelenta, nu, raspunse administratorul cu un tremur nervos, pe care Monte-Cristo, cunoscator în materie de emotii, îl puse cu drept cuvânt în seama unei nelinisti vii. — Pacat, spuse el, ca n-ai vizitat niciodata împrejurimile Parisului, caci seara asta vreau sa îmi vad noua proprietate si, venind cu mine, mi-ai fi dat, fara îndoiala, informatii utile. — La Auteuil? exclama Bertuccio a carui culoare aramie deveni aproape livida. Eu sa merg la Auteuil? — Ei, dar ce este de mirare daca ai veni la Auteuil? Când voi locui acolo, va trebui sa vii, deoarece apartii casei mele. Bertuccio coborî capul sub privirea aspra a stapânului si ramase neclintit, fara sa raspunda. — Dar ce-i cu dumneata? Ma faci sa sun a doua oara pentru trasura? se mira Monte-Cristo, cu tonul pe care Ludovic al XIV-lea l-a întrebuintat rostind faimosul: „Era cât pe-aci sa astept". Bertuccio facu un singur salt din salonas în anticamera si striga cu voce ragusita: — Caii Excelentei sale! Monte-Cristo scrise doua sau trei scrisori. Când pecetluia ultima scrisoare, administratorul reaparu. — Trasura Excelentei sale e la poarta. — Bine, ia-ti mânusile si palaria, spuse Monte-Cristo. — Trebuie sa merg cu domnul conte? exclama Bertuccio. — Fara îndoiala, e nevoie sa dai ordine acolo, caci cred ca am sa locuiesc în casa aceea. Nu se mai pomenise ca cineva sa aiba replica la o porunca a contelui; de aceea, fara sa schiteze vreo obiectie, administratorul îsi asculta stapânul, care se urca în trasura si îi lacu semn sa-l urmeze. Administratorul se aseza respectuos pe bancheta din fata.

VI - CASA DIN AUTEUIL Edit

Monte-Cristo remarcase ca, atunci când a coborât de pe peron, Bertuccio se închinase asa cum se închina corsicanii, adica taind aerul în forma de cruce cu degetul si ca, suindu-se în trasura, mormaise în soapta o rugaciune scurta. Oricine altul s-ar fi înduiosat de temerea ciudata pe care vrednicul administrator o manifestase pentru promenada planuita de conte extra muros. Dar, dupa cât se parc, acesta era prea curios pentru a-l scuti pe Bertuccio de micul voiaj. În douazeci de minute ajunsera la Autcuil. Emotia administratorului sporise. Intrând în sat, Bertuccio, care se ghemuise în coltul trasurii, începu sa examineze cu emotie înfrigurata casele pe dinaintea carora treceau. — Sa spui sa opreasca pe rue de la Fontaine numarul 28, îi spuse contele, fixându-si privirea fara mila asupra celui caruia îi dadea acest ordin. Sudoarea se ivi pe chipul lui Bertuccio. Totusi el se supuse si, aplecându- se afara din trasura, striga vizitiului: — Rue de la Fontaine, numarul 28! Numarul 28 se gasea în capatul satului. Între timp, noaptea venise sau, mai bine-zis, un nor negru, încarcat de electricitate, dadea întunericului prematur aparenta si solemnitatea unui episod dramatic. Trasura se opri si valetul se repezi sa deschida usa. — Domnule Bertuccio, dumneata nu cobori? Ramâi în trasura? Dar la ce naiba te gândesti asta-seara? Bertuccio se napusti afara si îsi întinse umarul contelui care, de data aceasta, se spijini de el coborând una câte una cele trei trepte ale scarii cupeului. — Bate, spuse contele, si anunta-ma. Bertuccio batu, poarta se deschise si portarul se arata. — Ce e? întreba el. — Noul dumitale stapân, spuse valetul si întinse portarului hârtia data de notar. — Cum, casa e vânduta? întreba portarul. Domnul vine sa locuiasca aici? — Da, prietene, spuse contele, si voi cauta sa nu ai motive sa-l regreti pe fostul dumitale stapân. — O, domnule, spuse portarul, nu voi avea motive sa-l regret prea mult, caci îl vedeam foarte rar. De mai bine de cinci ani n-a venit si a facut bine vânzând o casa care nu-i producea nimic. — Dar cum se numeste fostul dumitale stapân? întreba Monte-Cristo, — Domnul marchiz de Saint-Méran. Sunt sigur ca nu a vândut casa cu cât l-a costat. — Marchizul de Saint-Méran? întreba Monte-Cristo. Mi se pare ca acest nume nu mi-e necunoscut, spuse contele. Marchizul de Saint- Méran... Si paru ca se straduieste sa-si aduca aminte. — Un nobil batrân, continua portarul, un slujitor credincios al Bourbonilor. Avea o singura fiica, pe care o maritase cu domnul de Villefort, fost procuror regal la Nîmes si apoi la Versailles. Monte-Cristo îi arunca o privire lui Bertuccio, care era mai livid decât zidul de care se rezema sa nu cada. — Si fiica aceasta nu a murit? întreba Monte-Cristo. Mi se pare ca am auzit vorbindu-se. — Da, domnule, acum 21 de ani, iar de atunci noi nu l-am mai vazut nici de trei ori pe sarmanul marchiz. — Multumesc, multumesc, spuse Monte-Cristo, judecând dupa înmarmurirea administratorului ca nu putea sa întinda coarda mai mult fara riscul de a se rupe. Multumesc. Fa lumina! — Sa-l însotesc pe domnul? — Nu e nevoie. Domnul Bertuccio îmi va lumina. Si Monte-Cristo îsi însoti cuvintele cu doua piese de aur care stârnira o explozie de binecuvântari si suspine. — Ma iertati, domnule, n-am lumânari aici, spuse portarul, dupa ce cauta zadarnic pe marginea caminului si pe lavitele înconjuratoare. — Bertuccio, ia una din lanternele trasurii si arata-mi apartamentele, spuse contele. Administratorul se supuse fara cârtire, dar se vedea lesne, dupa tremurul mânii care tinea lanterna, cât de greu îi era sa îndeplineasca ordinul. Strabatura un parter vast. Apoi primul etaj, compus dintr-un salon, o sala de baie si doua camere de culcare. Printr-unul din dormitoare, ajungeai la o scara rasucita, al carei capat dadea în gradina. — O scara de iesire, spuse contele, destul de comoda. Lumineaza-mi, domnule Bertuccio. Ia-o înainte si sa mergem acolo unde ne va duce scara aceasta. — Duce în gradina, domnule, suspina Bertuccio. — Dar de unde stii dumneata, rogu-te? — Vreau sa spun ca e firesc sa duca. Bertuccio scoase un oftat si merse înainte. Scara ducea în adevar, în gradina. La usa de afara, administratorul se opri. — Haide, domnule Bertuccio, spuse contele. Dar acesta era naucit, prostit, zdrobit. Ochii lui rataciti cautau în juru- i urmele unui trecut grozav, iar cu mâinile crispate încerca parca sa alunge amintiri înfricosatoare. — Ei? starui contele. — Nu, nu, striga Bertuccio, punând mâna pe coltul peretelui interior. Nu, domnule, mai departe nu merg, este cu neputinta. — Ce înseamna asta? se auzi vocea poruncitoare a lui Monte-Cristo. — Domnule, vedeti bine ca ceea ce se întâmpla nu este natural, exclama administratorul. Ca, având de cumparat o casa la Paris, o cumparati exact la Auteuil, si cumparând-o la Auteuil, casa se gaseste în rue de la Fontaine numarul 28. O, de ce nu v-am spus totul acolo, Monseniore! Nu mi-ati fi pretins, desigur, sa vin. Nadajduiam ca locuinta va fi alta. Parca n-ar mai exista la Auteuil alta casa decât aceea a crimei. — Oho, exclama Monte-Cristo oprindu-se brusc. Ce cuvânt greu ai rostit! Om afurisit! Corsican încapatânat, umbli tot cu mistere si superstitii? Haide, ia lanterna si sa vizitam gradina. Nadajduiesc ca, fiind cu mine, n-o sa-ti fie frica. Bertuccio ridica lanterna si se supuse. Deschizând usa, zarira un cer alburiu pe care luna se straduia zadarnic sa lupte împotriva norilor ce o acopereau cu valurile lor sumbre. Ea le lumina o clipa, iar ele se pierdeau apoi si mai posomorâte în adâncurile infinitului. Administratorul vru sa apuce la stânga. — Nu, domnule, îi spuse Monte-Cristo. De ce sa mergem de-a-lungul aleilor? Uite o peluza frumoasa, s-o luam înainte. Bertuccio îsi sterse sudoarea care curgea pe fruntea sa, dar nu se supuse; continua s-o ia spre stânga. Monte-Cristo se abatea, dimpotriva, la dreapta. Când ajunse lânga un pâlc de arbori, se opri. Administratorul nu putu sa se stapâneasca. — Departati-va, domnule! striga el. Va implor, departati-va! Stati exact în locul acela. — În ce loc? — În locul în care el a cazut... — Draga domnule Bertuccio, râse Monte-Cristo. Vino-ti în fire, te rog. Nu ne gasim aci la Sartena sau la Corte. Aici nu sunt maracinisurile Corsicii, ci e o gradina englezeasca, rau întretinuta, recunosc, dar care nu trebuie calomniata pentru asta. — Domnule, nu ramâneti acolo, nu ramâneti acolo, va implor! — Mi se pare ca îti pierzi mintea, Bertuccio, zise contele cu raceala. Daca este asa, înstiinteaza-ma, caci te voi interna într-o casa de sanatate mai înainte de a se întâmpla o nenorocire. — Oh, Excelenta, nenorocirea s-a întâmplat, gemu Bertuccio, clatinând din cap si împreunându-si mâinile într-o atitudine care l-ar fi facut pe conte sa râda, daca gândul unui interes superior nu-l subjuga în momentul acela si nu-l facea foarte atent la cele mai neînsemnate izbucniri ale unei constiinte înfricosate. — Domnule Bcrtuccio, spuse contele, mi-e foarte usor sa-ti spun ca, tot gesticulând, îti sucesti bratele si ca rostogolesti niste ochi ca un posedat din al carui trup diavolul nu vrea sa iasa; dar mai totdeauna am bagat de seama ca diavolul cel mai îndaratnic în a ramâne la postul sau e un secret. Te stiam cor-sican, te stiam sumbru si rumegând totdeauna o poveste veche privitoare la o vendeta, si-ti treceam cu vederea acestea în Italia, deoarece în Italia lucrurile acestea sunt obisnuite, dar în Franta asasinatul e considerat în genere ca un lucru de foarte prost-gust. De el se ocupa jandarmii, judecatorii îl condamna, iar esafoadele îl razbuna. Bertuccio îsi împreuna mâinile si, deoarece în timp ce facea diferite gesturi, nu se despartea de lanterna, lumina îi lumina chipul tulburat. Monte-Cristo îl observa asa cum la Roma observase supliciul lui Andrea; apoi, cu un ton care strecura un fior nou în corpul bietului administrator, continua: — Asadar, abatele Busoni m-a mintit, când, dupa calatoria sa în Franta, în 1829, te-a trimis la mine cu o scrisoare de recomandare în care îmi lauda pretioasele dumitale calitati. Uite, îi voi scrie abatelui. Am sa-l trag la raspundere pentru protejatul sau si am sa aflu, fara îndoiala, ce e cu afacerea asta a asasinatului. Te previn însa, domnule Bertuccio, ca, atunci când traiesc într-o tara, sunt obisnuit sa ma conformez legilor ei si ca nu am pofta sa ma cert pentru dumneata cu justitia Frantei. — O, sa nu faceti asta, Excelenta. V-am servit cu credinta, nu e asa? exclama Bertuccio deznadajuit, am fost totdeauna un om cinstit si am facut fapte bune mai mult decât mi-a stat în putinta. — Nu tagaduiesc, consimti contele, dar de ce dracu te agiti asa? E semn rau. O constiinta curata nu pune atâta paloare pe obraji, atâta febra în mâinile unui om... — Dar, domnule conte, relua Bertuccio sovaielnic, nu mi-ati spus chiar dumneavoastra ca domnul abate Busoni, care a auzit spovedania mea în închisoarea din Nîmes, v-a avertizat, trimitându-ma la dumneavoastra, ca am un pacat greu pe suflet? — Da, dar deoarece el mi te trimitea spunându-mi ca vei fi un administrator excelent, am crezut ca ai furat. Atâta tot. — O, domnule conte! glasui Bertuccio cu resemnare. — Sau ca, întrucât erai corsican, n-ai putut sa rezisti dorintei de a gauri o piele, asa cum se spune în tara voastra. — Ei, da, Monseniore, da, bunul meu nobil, acesta-i adevarul! striga Bertuccio, aruncându-se la picioarele contelui. Da, o razbunare, o simpla razbunare, jur. — Înteleg, dar ceea ce nu înteleg e ca tocmai casa aceasta te-a tulburat asa de mult. — Dar nu e oare firesc, Monseniore, daca razbunarea a fost savârsita în casa aceasta? întreba Bertuccio. — Cum în casa. mea? — O, Monseniore, ca nu era înca a dumneavoastra, raspunse Bertuccio cu naivitate. — Dar a cui era? A domnului marchiz de Saint-Méran, dupa cum îmi pare ca ne-a spus notarul? Ce naiba ai avut sa te razbuni împotriva marchizului de Saint-Méran? — Nu de el era vorba, Monseniore, ci de altcineva. — Ciudata întâlnire, spuse Monte-Cristo, cedând parca reflexiilor sale, sa te gasesti asa, din întâmplare, fara vreo pregatire, într-o casa unde sa întâmplat o scena ce-ti trezeste remuscari grozave! — Monseniore, se lamenta administratorul, fatalitatea orânduieste toate acestea, sunt sigur. Mai întâi, dumneavoastra cumparati o casa exact la Auteuil, iar casa e aceea unde eu am savârsit un asasinat. Coborâti în gradina exact pe scara pe unde a coborât el, va opriti exact în locul unde el a primit lovitura. La doi pasi, sub platanul acesta, era groapa unde el si-a îngropat copilul. Toate acestea nu sunt întâmplare, nu, caci în acest caz, întâmplarea prea ar semana Providentei. — Ei, bine, domnule corsican, sa presupunem ca este Providenta; cu presupun totdeauna ceea ce altii vor. De altminteri, mintilor bolnave trebuie sa li se faca concesii. Haide, aduna-ti mintile si povesteste-mi. — Nu am povestit întâmplarea decât o data, si atunci am povestit-o abatelui Busoni. Astfel de lucruri, adauga Bertuccio, clatinând din cap, nu se spun decât sub pecetea spovedaniei. — În cazul acesta, draga Bertuccio, spuse contele, te voi trimite înapoi la duhovnicul dumitale sa vorbiti despre tainele voastre. Mie însa mi-e frica de o gazda înspaimântata de astfel de fantome. Nu-mi place ca oamenii mei sa nu aiba curajul de a se plimba seara prin gradina mea. Apoi, marturisesc, nu prea tin la vizita vreunui comisar de politie. Caci afla de la mine, maestre Bertuccio, în Italia justitia nu e platita decât daca tace, dar în Franta, dimpotriva, n-o platesti decât daca vorbeste. La naiba, te credeam întrucâtva corsican, foarte mult contrabandist, un administrator iscusit, dar vad ca mai ai si alte coarde la arcul dumitale. Nu-mi mai apartii, domnule Bertuccio. — O, Monseniore, Monseniore, exclama administratorul înfricosat la auzul amenintarii. Daca e nevoie numai de atât pentru a ramâne în serviciul dumneavoastra, am sa vorbesc, am sa spun totul, iar daca va parasesc, va voi parasi pentru a merge la esafod. — În cazul acesta, se schimba lucrurile, spuse Monte-Cristo. Dar daca vrei sa minti, ia seama: e mai bine sa nu mai vorbesti deloc. — Nu, domnule, va jur pe sufletul meu ca va voi spune totul. Nici chiar abatele Busoni n-a stiut decât o parte din taina mea. Mai întâi însa, va implor, departati-va de platanul acela. Uite, luna înabuse norul si acolo, asezat cum sunteti, înfasurat cu o manta ca aceasta, care ascunde statura dumneavoastra si care seamana cu a domnului de Villefort... — Cum, exclama Monte-Cristo, domnul de Villefort... — Excelenta voastra îl cunoaste? — Fostul procuror regal din Nîmes? — Da. — Care se însurase cu fiica marchizului de Saint-Méran? — Da. — Care avea în barou reputatia celui mai onest, mai sever, mai rigid magistrat? — Ei, bine, domnule, exclama Bertuccio, omul acela cu reputatia fara cusur... Era un infam. — Eh, nu se poate, spuse Monte-Cristo. — E totusi cum va spun. — Adevarat? întreba Monte-Cristo. Si ai dovada? — Cel putin am avut-o. — Si ai pierdut-o, nataraule? — Da, dar cautând bine, poate fi regasita. — Ia, povesteste-mi, domnule Bertuccio, caci lucrul începe sa ma intereseze cu adevarat, spuse contele. Si, fredonând o arie din Lucia, contele se aseza pe banca, în timp ce Bertuccio îl urma, rechemându-si amintirile. Bertuccio ramase în picioare, în fata lui.

VII - VENDETA Edit

— De unde doreste domnul conte sa reiau firul? întreba Bertuccio. — De unde vrei, spuse Monte-Cristo, deoarece nu stiu absolut nimic. — Îmi închipuiam totusi ca domnul abate Busoni i-a spus Excelentei voastre. — Da, câteva amanunte, fara îndoiala, dar de atunci au trecut sapte, opt ani si am uitat totul. — În cazul acesta pot, fara teama ca o voi plictisi pe Excelenta voastra... — Haide, domnule Bertuccio, haide, îmi vei tine loc de gazeta de seara. — Lucrurile dateaza din 1815. — Aha, este cam mult de atunci, remarca Monte-Cristo. — Da, domnule, si cu toate acestea cele mai marunte detalii sunt asa de vii în memoria mea, de parca s-ar fi întâmplat ieri. Aveam un frate, un frate mai mare, care era în serviciul împaratului. Ajunsese locotenent într- un regiment format în întregime din corsicani. Fratele acesta era singurul meu prieten. Ramasesem orfani, eu la 5 ani, el la 18. Ma crescuse ca si cum as fi fost fiul lui. În 1814, sub Bourboni, el se însurase. Împaratul se înapoia din insula Elba, fratele meu reintra îndata în servici si, ranit usor la Waterloo, se retrase împreuna cu armata dincolo de Loira. — Dar dumneata îmi povestesti istoria celor O suta de zile, domnule Bertuccio, si ea e încheiata daca nu ma însel. — Scuzati-ma, Excelenta, însa aceste prime amanunte sunt necesare si mi-ati fagaduit ca veti asculta cu rabdare. — Haide, haide, am spus numai o vorba. — Într-o zi primiram o scrisoare. Trebuie sa va spun ca noi locuiam în catunul Rogliano, la marginea capului Cersica. Scrisoarea venea de la fratele meu, care ne spunea ca armata era concediata si ca se înapoia prin Châteauroux, Clairmont-Ferrand, Le Puy si Nîmes. Ma ruga ca, daca am ceva bani, sa-i trimit la Nîmes unui cunoscut al nostru, hangiu, cu care aveam oarecare legaturi. — De contrabanda. — O, domnule conte, omul trebuie sa traiasca. — Desigur, continua. — Îl iubeam din tot sufletul pe fratele meu, v-am mai spus, Excelenta. De aceea, ma hotarâi nu sa-i trimit banii, ci sa-i duc eu însumi. Aveam o mie de franci. Lasai cinci sute Assuntei, cumnata mea, luai celelalte cinci sute si pornii la drum spre Nîmes. Era lucru usor, aveam barca, o încarcatura de tutun pe mare, totul venea în ajutorul planului meu. Dar, dupa ce facui încarcatura, vântul deveni potrivnic, astfel ca, timp de patru sau cinci zile, n-am putut sa intram în Rhône. În sfârsit, izbutiram. Urcaram pâna la Arles, lasai barca între Bellegarde si Beaucaire si pornii spre Nîmes. — Ajungem, nu-i asa? — Da, domnule. Scuzati-ma, dar precum Excelenta voastra va vedea, nu-i povestesc decât lucrurile absolut necesare. Tocmai atunci aveau loc faimoasele masacre din sud. Doi-trei tâlhari care se numeau Treistaillon, Truphemy si Graffan, ucideau pe strazi pe toti cei banuiti de bonapartism. Domnul conte a auzit, desigur, despre aceste asasinate. — Vag. În epoca aceea ma aflam, foarte departe de Franta. Urmeaza. — Când intrai în Nîmes, caleai pur si simplu în sânge. Întâlneai la fiecare pas cadavre: asasinii, organizati în bande, ucideau, jefuiau si ardeau. La vederea acestui carnagiu, ma trecu un fior, nu pentru mine. Eu, simplu pescar corsican, nu prea aveam motive sa ma tem. Dimpotriva, epoca aceea era favorabila noua, contrabandistilor. Ma temeam însa pentru fratele meu, soldat al Imperiului, revenit din armata Loirei cu uniforma si epoleti. Alergai la hangiul nostru. Presimtirile nu ma înselasera: fratele meu sosise în ajun la Nîmes si, chiar la poarta celui la care venea sa ceara ospitalitate, a fost asasinat. Ma straduii din rasputeri sa-i aflu pe ucigasi, dar nimeni nu îndrazni sa-mi spuna numele lor, într-atât se temea de ei lumea. Ma gândii atunci la justitia franceza despre care mi se vorbise asa de mult, care nu se teme de nimic, si ma înfatisai procurorului regal. — Iar procurorul regal se numea Villefort, nu-i asa? întreba Monte- Cristo cu neglijenta. — Da, Excelenta; venea din Marsilia, unde fusese substituit. Capatase avansarea gratie zelului sau. Se spunea ca era unul dintre cei dintâi care anuntasera guvernului debarcarea din insula Elba. — Prin urmare, te-ai prezentat la el. — Domnule, îi spusei, fratele meu a fost asasinat ieri pe strazile orasului, nu stiu de cine, dar misiunea dumneavoastra e sa aflati. Sunteti aici seful justitiei, si justitiei îi revine datoria de a razbuna pe cei pe care n-a stiut sa-i apere. — Si ce era fratele dumitale? întreba procurorul regal. — Locotenent în batalionul corsican. — Prin urmare, un soldat al uzurpatorului. — Un soldat al armatei franceze. — Ei bine, raspunse el, s-a servit de sabie si a pierit prin sabie. — Va înselati, domnule, a pierit prin pumnal. — Ce vrei sa fac eu? ma întreba magistratul. — Dar v-am spus: vreau sa-l razbunati. — Împotriva cui? — A asasinilor sai. — Dar ce, eu îi cunosc? — Cautati-i. — Pentru ce? Fratele dumitale s-o fi certat cu cineva si s-o fi batut în duel. Toti fostii ostasi se dedau la excese care le izbuteau sub Imperiu, dar cu care li se înfunda acum. Oamenilor nostri din sud nu le plac nici soldatii, nici excesele. — Domnule, reluai eu, nu va rog pentru mine, cu voi plânge si ma voi razbuna; dar bietul meu frate avea o sotie. Daca mi s-ar întâmpla o nenorocire si mie, biata fiinta va muri de foame, caci ea traia numai prin munca fratelui meu. Cereti pentru ca o mica pensie de la guvern. — Fiecare revolutie are catastrofele ei, raspunse domnul de Villefort. Fratele dumitale a fost victima acesteia. E o nenorocire, dar guvernul nu datoreaza pentru asta nimic familiei dumitale. Daca ar trebui sa judecam toate razbunarile pe care partizanii uzurpatorului le-au savârsit împotriva partizanilor regelui când, la rândul lor, dispuneau de putere, poate ca astazi fratele dumitale ar fi condamnat la moarte. Ceea ce se întâmpla e foarte natural, caci e legea represaliilor. — Cum, domnule, strigai eu, e cu putinta sa-mi vorbiti asa, dumneavoastra, un magistrat? — Toti corsicanii sunt nebuni, pe onoarea mea! raspunse domnul Villefort. Ei cred ca si acum compatriotul lor e împarat. Esti în întârziere, draga. Trebuia sa vii sa-mi spui asta acum doua luni. Astazi e prea târziu. Pleaca, iar daca nu pleci, dau ordin sa fii alungat. Îl privii o clipa sa vad daca mai puteam nadajdui ceva de la o noua rugaminte. Omul era de piatra. M-apropiai de el: — Ei bine, îi spusei în soapta, deoarece îi cunoasteti pe corsicani, stiti desigur cum îsi tin ei cuvântul. Socotiti ca s-a facut bine cu rapunerea fratelui meu care era bonapartist, deoarece dumneavoastra sunteti regalist. Uite, eu, care de asemeni sunt bonapartist, va declar un lucru: ca va voi ucide. Va declar din momentul acesta vendeta. Asadar, tineti seama si paziti-va. Caci, la prima ocazie când ne vom gasi fata în fata, ultimul dumneavoastra ceas va fi sunat. Si, mai înainte ca el sa se trezeasca din uimire, deschisei usa si fugii. — Hm, cu figura dumitale cinstita faci lucrurile astea, domnule Bertuccio? Ba înca unui procuror regal? se mira Monte-Cristo. Ma rog, stia el macar ce înseamna cuvântul vendeta? — Stia asa de bine, ca, din clipa aceea, nu mai iesi singur. Se zavorî în casa si ma puse în urmarire. Din fericire, stateam asa de bine ascuns încât nu putu sa ma gaseasca. Îl cuprinse frica. Tremura la gândul de a mai întârzia în Nîmes. Solicita mutarea si, deoarece era într-adevar un om influent, fu numit la Versailles. Dumneavoastra stiti însa ca distanta nu exista pentru un corsican care a jurat sa se razbune pe dusmanul sau, iar trasura sa, oricât de Bine condusa, n-a fost niciodata cu mai mult de jumatate de zi înaintea mea care, totusi, o urmaream pe jos. ...Important nu era sa-l ucid. Gasisem prilejul de o suta de ori; trebuia sa-l ucid fara ca sa fiu descoperit si, mai cu seama, fara sa fiu arestat. De acum încolo nu-mi mai apartineam: trebuia sa o ocrotesc si s-o hranesc pe cumnata mea. Îl pândii pe domnul de Villefort timp de trei luni. Timp de trei luni el nu facu un pas, o plimbare, fara ca privirea mea sa nul însoteasca în tot locul. Aflai în cele din urma ca venea în taina la Auteuil. Îl însotii si aici si-l vazui intrând în casa unde ne aflam acum. Atât numai ca, în loc sa intre ca toata lumea prin poarta cea mare de la strada, venea, fie calare, fie cu trasura, lasa trasura sau calul la han si intra prin portita pe care o vedeti colo. Monte-Cristo facu din cap un semn care dovedea ca distinge, într-adevar, în întuneric intrarea indicata de Bertuccio. — Nu mai aveam treaba la Versailles, asa ca ma stabilii la Auteuil si ma informai. Daca voiam sa-l prind, de buna-seama ca aici trebuia sa întind cursa. Casa apartinea, dupa cum portarul i-a spus Excelentei voastre, domnului de Saint-Méran, socrul lui Villefort. Domnul de Saint-Méran locuia la Marsilia, ca atare locuinta aceasta nu-i folosea. De aceea se spunea ca o închiriase unei tinere vaduve, care nu era cunoscuta decât sub numele de Baroana. Într-adevar, într-o seara, privind pe deasupra zidului, vazui o femeie tânara si frumoasa care se plimba singura prin gradina pe care nici o fereastra straina n-o domina. Privea mereu spre portita si întelesei ca în seara aceea îl astepta pe domnul de Villefort. Când fu îndeajuns de aproape de mine, pentru ca, în ciuda întunericului, sa-i pot distinge trasaturile, vazui o femeie tânara, frumoasa, de 18, 19 ani, înalta si blonda. Deoarece era îmbracata cu un capot simplu si nimic nu-i ascundea talia, observai ca era însarcinata si ca sarcina parea destul de înaintata. Dupa câteva momente se deschise portita. Intra un barbat si tânara femeie alerga cât putu mai repede în întâmpinarea lui. Se îmbratisara, se sarutara cu dragoste si intrara împreuna în casa. Barbatul era domnul de Villefort. Socotii ca la iesire, mai cu scama daca iesea noaptea, avea sa strabata singur gradina în toata lungimea ei. — Ai aflat apoi numele femeii? întreba contele. — Nu, Excelenta, raspunse Bertuccio. Veti vedea ca n-am avut timp sa-l aflu. — Urmeaza. — Poate ca în seara aceea, relua Bertuccio, as fi putut sa-l ucid pe procurorul regal; dar nu cunosteam înca destul de bine gradina în toate amanuntele ei. Ma temui ca n-am sa-l pot ucide fulgerator si ca, daca alerga cineva la strigatele lui, n-am sa pot fugi. Amânai hotarârea pentru întâlnirea viitoare si, pentru ca nimic sa nu-mi scape, închiriai o odaita ce dadea spre strada. Peste trei zile, pe la sapte seara, vazui iesind din casa un servitor calare ce porni pe drumul spre Sèvres. Îmi închipuii ca se ducea la Versailles. Nu ma înselam. Dupa trei ceasuri, omul se înapoia acoperit de praf. Mesajul sau era terminat. Dupa zece minute, un alt barbat, pe jos, înfasurat într-o manta, deschise portita gradinii, portita care fu încuiata în urma lui. Coborâi repede. Macar ca nu vazusem chipul lui Villefort, îl recunoscui dupa bataia inimii mele. Strabatui strada, ajunsei la o piatra pusa în coltul zidului si de pe care privisem în gradina întâia oara. De data aceasta, nu ma multumii sa privesc, scosei cutitul din buzunar, ma încredintai ca vârful era ascutit bine si sarii peste zid. Prima mea grija a fost sa alerg la poarta. El lasase cheia înauntru, împingând numai zavorul. Nimic nu-mi împiedica deci fuga înspre partea aceasta. Ma apucai sa studiez împrejurimile. Gradina forma un dreptunghi, la mijloc se întindea o peluza de iarba fina englezeasca, la colturile peluzei erau pâlcuri de copaci cu frunzisul stufos, toate acestea laolalta cu flori de toamna. Pentru a merge din casa la portita, sau de la portita la casa, fie ca intra, fie ca iesea, domnul Villefort era obligat sa treaca pe lânga unul din aceste pâlcuri. Era sfârsitul lui septembrie. Vântul sufla cu putere, luna palida, acoperita în fiecare clipa de nori grosi ce lunecau repede pe cer, înalbea nisipul aleilor care duceau spre casa, dar nu putea sa strapunga întunericul copacilor stufosi printre care un om putea ramâne ascuns fara teama de a fi zarit. Ma ascunsei lânga copacii cei mai apropiati pe linga care Villefort avea sa treaca. Abia ma furisasem si, printre rabufnirile vântului care încovoia copacii deasupra fruntii mele, mi se paru ca disting niste gemete. Stiti însa sau, mai bine-zis, nu stiti domnule conte, ca celui care asteapta momentul savârsirii unui asasinat i se pare totdeauna ca aude strigate înabusite. Trecura doua ceasuri în rastimpul carora avui în mai multe rânduri impresia ca aud aceleasi gemete. Miezul noptii suna. Pe când ultima bataie vibra înca lugubru si puternic, zarii o licarire luminând ferestrele scarii tainuite pe unde am coborât adineauri si noi. Usa se deschise, omul cu manta reaparu. Momentul grozav sosie; dar ma pregatisem atâta vreme pentru acest moment încât nimic din mine nu sovai. Scosei cutitul, îl desfacui si ma pregatii. Omul cu manta veni drept spre mine, dar, pe masura ce înainta în spatiul descoperit, mi se parea ca în mâna dreapta tinea o arma. Îmi fu frica nu de lupta, ci de un insucces. Când ajunse la câtiva pasi de mine, vazui ca ceea ce socotisem o arma nu era decât o cazma. Nu putusem înca ghici în ce scop tinea o cazma în mâna domnul de Villefort, când se opri la marginea pâlcului de copaci, arunca o privire în juru-i si începu sa sape o groapa. Abia atunci observai ca avea ceva în manta si ca asezase obiectul pe peluza, ca sa fie mai liber în miscari. Marturisesc ca putina curiozitate se strecura în ura mea: vrui sa vad ce face acolo Villefort. Ramasei nemiscat, cu rasuflarea taiata. Asteptai. ...Apoi îmi veni o idee care se confirma, vazându-l pe procurorul regal scotând de sub manta o ladita. Îl lasai sa aseze ladita în groapa si sa traga pamântul peste ea. Dupa aceea, el calca peste pamântul proaspat, pentru a sterge urma operei nocturne. Ma napustii atunci asupra lui si-i împlântai cutitul în piept, spunându- i: — Eu sunt Giovani Bertuccio! Moartea ta pentru fratele meu, comoara ta pentru vaduva lui; precum vezi, razbunarea mea e mai desavârsita decât nadajduiam. Nu stiu daca el mi-a auzit cuvintele. Nu cred, caci a cazut fara sa scoata un strigat. Simtii valurile sângelui sau tâsnind fierbinti pe mâinile si pe chipul meu; dar eram ametit, în delir. Sângele ma racorea în loc sa ma arda. Într-o clipa, dezgropai ladita cu ajutorul cazmalei. Apoi, ca sa nu se vada ca am scos-o, acoperii la rândul meu groapa, aruncai cazmaua peste zid, ma napustii prin poarta pe care o încuiai de doua ori, luând cheia cu mine. — Bravo, spuse Monte-Cristo, a fost, dupa câte vad, un mic asasinat însotit de furt. — Nu, Excelenta, raspunse Bertuccio, o vendeta urmata de despagubire. — Dar suma era cel putin însemnata? — Nu erau bani acolo. — A, da, mi-aduc aminte, zise Monte-Cristo. Mi-ai vorbit îmi pare de un copil. — Întocmai, Excelenta. Alergai la râu, ma asezai pe parapet si, zorit sa aflu continutul laditei, smulsei broasca cu cutitul. Într-un scutec fin era înfasurat un copil nou-nascut; fata lui congestionata, mâinile vinete anuntau ca sucombase, desigur în urma unei asfixii, pricinuite de cordonul ombilical înfasurat de dupa gât; cu toate acestea, pentru ca înca nu era rece, sovaii sa-l arunc în apa care curgea la picioarele mele. Într-adevar, peste o clipa, mi se paru ca simt o bataie usoara în piept. Eliberai gâtul de cordonul care îl înfasura si, deoarece fusesem infirmier la spitalul din Bastia, facui ce ar fi putut sa faca un medic în împrejurarea aceasta, adica îi suflai, plin de curaj, aer în plamâni, astfel ca, dupa un sfert de ora de sfortari extraordinare, îl vazui respirând si auzii un tipat iesind din pieptul lui. Scosei la rândul meu un strigat, dar un strigat de bucurie. Dumnezeu nu ma blesteama deci, îmi spusei, caci îngaduie sa redau viata unei fapturi omenesti în schimbul vietii pe care am rapit-o alteia. — Si ce ai facut cu copilul? întreba Monte-Cristo. Era un bagaj destul de împovarator pentru un om care avea nevoie sa fuga. — De aceea, nu ma gândii nici o clipa macar sa-l pastrez. Stiam însa ca exista la Paris un azil unde aceste biete fiinte sunt primite. Trecând dincolo de bariera, declarai ca am gasit copilul pe drum si ma informai. Ladita era convingatoare. Scutecele fine aratau ca micutul apartinea unor parinti bogati. Sângele cu care eram acoperit putea sa apartina tot asa de bine copilului, ca si altei fapturi. Nu mi se facu nici o obiectie. Mi se indica azilul care se afla la capatul strazii Enfer si, dupa ce avui grija sa tai scutecul în doua, astfel ca una din cele doua litere care îl însemnau sa ramâna la copil, pe când cealalta va fi pastrata de mine, depusei povara în turn, sunai si o rupsei la fuga. Dupa 15 zile ma gaseam la Rogliano si îi spuneam Assuntei: — Consoleaza-te, surioara; Israel e mort, dar l-am razbunat. Ea îmi ceru explicatii si îi povestii totul. — Giovanni, îmi spuse Assunta, ar fi trebuit sa aduci copilul. I-am fi tinut noi loc de parintii pe care i-a pierdut, l-am fi botezat Benedctto si, pentru fapta aceasta buna, Dumnezeu ne-ar fi binecuvântat. Drept orice raspuns, îi dadui jumatate din scutecul pe care îl pastrasem; ca sa poata cere copilul daca vom deveni mai bogati. — Si ce litere se aflau pe scutec? întreba Monte-Cristo. — Un H si un N, având deasupra un sirag de baron. — Daca nu ma însel, vrei sa spui blazon, domnule Bertuccio. Unde naiba ti-ai facut studiile heraldice? — În serviciul dumneavoastra, domnule conte, se învata orice. — Urmeaza, sunt curios sa stiu doua lucruri. — Care, Monseniore? — Ce a devenit baietasul. Nu mi-ai spus ca era un baietas, domnule Bertuccio? — Nu, Excelenta. Nu-mi amintesc sa va fi vorbit despre asta. — A, mi s-a parut. Poate m-am înselat. — Nu, nu v-ati înselat, caci era într-adevar un baietas; dar Excelenta voastra spunea ca doreste sa stie doua lucuri: care este al doilea? — Al doilea era crima de care ai fost acuzat când ai cerut un duhovnic si când abatele Busoni a venit în urma acestei cereri la închisoarea din Nîmes. — Poale ca istoria va fi prea lunga, Excelenta. — Ce-are a face? Ceasul e abia zece. Stii ca eu nu dorm si îmi închipui ca nici dumneata nu prea simti nevoia somnului. Bertuccio se înclina si relua istorisirea. — Pe jumatate ca sa alung amintirile care ma asaltau, pe jumatate ca sa fac fata nevoilor bietei vaduve, ma apucai din nou, cu ardoare, de meseria de contrabandist, devenita mai usoara prin slabirea legilor, slabire ce urmeaza totdeauna revolutiilor. În special coastele sudului erau prost pazite din cauza eternelor razmerite care aveau loc când la Avignon, când la Nîmes, când la Uzès. Ne folosiram de armistitiul acesta acordat de stapânire, ca sa legam relatii cu întregul litoral. De la asasinarea fratelui meu, pe strazile din Nîmes nu mai voisem sa ma înapoiez în orasul acesta. De aceea, hangiul cu care faceam afaceri, vazând ca nu mai voiam sa vin la el, venise el la noi si întemeiase o sucursala a hanului sau pe drumul dintre Bellegarde si Beaucaire, cu firma La Pont du Gard, Aveam astfel, fie în directia Aigues-Mortes, fie la Martigues, fie la Bouc o duzina de antrepozite unde depuneam marfurile si unde, la nevoie, gaseam un refugiu fata de vamesi si jandarmi. O meserie care produce mult mai mult decât aceea de contrabandist când o faci cu oarecare inteligenta si cu oarecare vigoare. În ce ma priveste, traiam în munti, având acum un îndoit motiv sa ma tem de jandarmi si de vamesi, deoarece aducerea în fata judecatorilor putea sa provoace o ancheta, deoarece ancheta este totdeauna o excursie în trecut si deoarece în trecutul meu, acum, se putea gasi ceva mai grav decât niste tigari intrate prin contrabanda sau niscaiva butoaie cu rachiu circulând fara permisiune. De aceea, preferând de o mie de ori moartea unei arestari, savârseam lucruri uimitoare, care în mai multe rânduri îmi dovedira ca grija prea mare pentru corpul nostru e aproape singurul obstacol în calea izbândirii acelor proiecte ce au nevoie de o hotarâre rapida si de o executare viguroasa. Într-adevar, dupa ce ti-ai jertfit viata, nu mai esti egalul altor oameni sau, mai bine-zis, ceilalti oameni nu mai sunt egalii tai, si oricine a luat hotarârea aceasta simte pe data ca fortele i se înzecesc si ca orizontul i se mareste. — Filosofie, domnule Bertuccio, îl întrerupse contele. Dar vad ca ai facut aproape de toate în viata dumitale. — O, iertati-ma, Excelenta! — Nu, nu, filosofia la ceasurile zece si jumatate seara e cam întârziata. Dar eu n-am alta observatie de facut, deoarece o gasesc întemeiata, ceea ce nu se poate spune despre toate filosofiile. — Ispravile mele devenira deci tot mai întinse, tot mai fructuoase. Assunta era gospodina, iar mica noastra avere se rotunjea. Într-o zi, când plecam într-o expeditie, îmi spuse: — Du-te si îti voi pregati la întoarcere o surpriza. O întrebai zadarnic, caci nu vru sa-mi spuna nimic, si plecai. Expeditia dura aproape sase saptamâni. Fusesem la Lacques sa încarcam untdelemn si la Livorno sa luam bumbacuri englezesti. Debarcarea noastra se facu fara neplaceri, câstigasem si ne înapoiam voiosi. Când intrai în casa, primul lucru pe care îl vazui în partea cea mai aratoasa a camerei Assuntei, într-un leagan somptuos în comparatie cu restul mobilei, fu un copil cam de sapte, opt luni. Scosei un strigat de bucurie. Singurele momente de tristete pe care le avusesem dupa asasinarea procurorului regal mi-au fost pricinuite de parasirea copilului. Se întelege ca remuscari pentru asasinat în sine nu am avut. Biata Assunta ghicise totul: profitase de absenta mea si, având jumatatea scutecului împreuna cu însemnarea zilei si orei precise a depunerii copilului la azil, plecase la Paris si-l ceruse. N-a întâmpinat nici o împotrivire, copilul i-a fost dat. O, marturisesc, domnule conte, ca, vazând cum biata faptura dormea în leagan, pieptul mi s-a umflat si lacrimile mi-au napadit ochii! — Assunta, exclamai, esti o femeie vrednica si Providenta te va binecuvânta. — Lucrul acesta, spuse Monte-Cristo, e mai putin adevarat decât filosofia dumitale. E drept, nu e decât credinta. — Excelenta, urma Bertuccio, aveti dreptate, caci Dumnezeu l-a însarcinat chiar pe copilul acesta cu pedepsirea mea. Niciodata o fire mai perversa nu s-a manifestat mai de timpuriu si, cu toate acestea, nu se va putea spune ca a fost prost-crescut, caci cumnata mea îl trata ca pe un fecior de print. Era un baiat cu figura încântatoare, cu ochii senini, albastri, cum sunt tonurile faiantelor chinezesti care se armonizeaza asa de bine cu albul laptos al tonului general. Numai parul de un blond prea aprins dadea chipului sau un caracter ciudat, care sporea vioiciunea privirii si viclenia zâmbetului. Din pacate, un proverb spune ca roscovanul este foarte bun sau foarte rau. E drept, de asemeni, ca blândetea mamei sale i-a încurajat primele înclinari. Copilul, pentru care biata mea cumnata se ducea la târgul din oras, cale de patru sau cinci leghe, sa cumpere primele fructe si dulciurile cele mai fine, prefera portocalelor de Parma si conservelor de Genova castanele furate de la vecin, sarind gardurile, sau merele uscate în podul acestuia, desi avea la dispozitie castanele si merele din livada noastra. Într-o zi — Benedetto putea sa aiba cinci sau sase ani —, vecinul Vasilio, care, potrivit obiceiurilor tarii noastre, nu-si încuia nici punga, nici bijuteriile, caci domnul conte stie foarte bine ca în Corsica nu sunt hoti — vecinul Vasilio ni se plânse ca i-a disparut un ludovic din punga. Crezuram ca el a socotit gresit, dar pretindea ca e sigur de ce spune. În ziua aceea, Benedetto plecase de acasa de dimineata, iar noi eram foarte nelinistiti. Seara se înapoie târând o maimuta pe care, spunea, o gasise legala la tulpina unui copac. De o luna de zile, pasiunea copilului rau, care nu mai stia ce sa nascoceasca, era sa aiba o maimuta. Un barcagiu care trecuse prin Rogliano si care avea mai multe maimute îi inspirase, fara îndoiala, fantezia asta nenorocita. — În padurile noastre, îi spusei eu, nu se gasesc maimute, si înca maimute legate. Marturiseste-mi, deci, cum ti-ai procurat-o pe asta. Benedetto starui în minciuna, însotind-o cu amanunte care faceau cinste mai mult închipuirii sale decât sinceritatii. Ma enervai, el începu sa râda. Îl amenintai, el facu doi pasi înapoi. — Nu poti sa ma bati, spuse el, n-ai dreptul fiindca nu esti parintele meu. N-am aflat niciodata cine îi destainuise secretul fatal pe care noi îl pastrasem cu atâta grija. În orice caz, raspunsul, în care copilul se arata pe deplin asa cum era, ma înfricosa aproape si bratul meu cazu fara sa-l atinga pe vinovat. Copilul triumfa, iar victoria îi dadu o cutezanta asa de mare încât, din momentul acela, toti banii Assuntei, a carei dragoste sporea parca pe masura ce el era mai putin vrednic, fura cheltuiti pe capricii pe care ea nu stia cum sa le astâmpere, pe nebunii pe care nu avea curajul sa le împiedice. Când eu ma gaseam la Rogliano, lucrurile mai mergeau cum mergeau; dar de îndata ce plecam, Benedetto devenea stapânul casei si lucrurile luau o întorsatura rea. La doar 11 ani, avea, ca tovarasi, tineri între 18 si 20 de ani, elementele cele mai rele din Bastia si din Corte, si înca de pe atunci, pentru câteva pozne care meritau o denumire mai serioasa, justitia ne daduse avertismente. Ma înspaimântai. Orice informatie putea sa aiba urmari nefaste. Tocmai atunci eram nevoit sa ma departez de Corsica, în interesul unei expeditii importante. Chibzuii îndelung si, pentru a evita anumite nenorociri pe care le presimteam, ma hotarâi sa-l iau pe Benedetto cu mine. Nadajduiam ca viata activa si grea de contrabandist, disciplina aspra de la bord vor schimba caracterul acesta pe cale de corupere, daca deja nu era prea corupt. Îl luai deci pe Benedetto la o parte si îi propusei sa ma însoteasca, învaluind propunerea în tot felul de fagaduieli care pot sa cucereasca un copil de 12 ani. El ma lasa sa vorbesc, iar dupa ce sfârsii, izbucni în râs: — Esti nebun, unchiule? — asa îmi spunea când era în bune dispozitii. Sa-mi schimb viata pe care o duc cu aceea pe care o duci dumneata, trândavia mea buna si placuta cu munca groaznica a dumitale? Sa îndur noaptea frigul si ziua caldura? Sa ma ascund întruna? Când te arati sa primesti focuri de pusca, si toate astea ca sa câstigi câtiva bani? Bani am câti vreau. Mama Assunta îmi da când îi cer. Vezi bine ca as fi un natarau primind propunerea dumitale. Eram buimacit de cutezanta si de judecata lui. Benedetto pleca sa se joace cu tovarasii sai si-l vazui de departe cum ma arata lor ca pe un idiot. — Încântator copil! murmura Monte-Cristo. — O, daca ar fi fost al meu, raspunse Bertuccio, daca ar fi fost fiul sau cel putin nepotul meu, l-as fi adus pe calea cea buna, caci constiinta da puterea. Dar ideca de a bate un copil pe al carui parinte îl ucisesem facea, orice îndreptare cu neputinta. Dadui poveti bune cumnatei mele, care, în discutiile noastre, lua mereu apararea micului nenorocit, si, deoarece îmi marturisi ca de mai multe ori i-au lipsit sume destul de însemnate, îi aratai un loc unde putea sa ascunda mica noastra comoara. În ce ma privea hotarârea mea era luata. Benedetto stia la perfectie sa citeasca, sa scrie si sa socoteasca, deoarece, când voia sa se apuce de lucru, învata într- o zi ceea ce altii învatau într-o saptamâna. Hotarârea mea, zic, era luata. Trebuia sa-l angajez ca secretar pe vreo nava de cursa lunga si, fara sal înstiintez, sa-l iau într-o zi si sa-l transport pe bord. În chipul acesta si recomandându-l capitanului, viitorul sau depindea doar de el. Dupa ce faurii acest plan, plecai în Franta. Operatiile noastre urmau sa se desfasoare acum în golful Lyonului si ele deveneau tot mai anevoioase, caci ne aflam în 1829. Linistea era perfect restabilita si serviciul de coasta devenise din nou mai regulat si mai sever decât oricând. Supravegherea era sporita momentan si din cauza târgului care se deschisese la Beaucaire. Începuturile expeditei noastre decursera fara piedici. Priponiram barca — ea avea un fund dublu în care ascundeam marfurile de contrabanda — printre alte vapoare care strajuiau tarmurile Rhônului, de la Beaucaire pâna la Arles. Ajunsi aici, începuram sa descarcam pe înnoptate marfurile prohibite si sa le introducem în oras prin mijlocirea oamenilor care erau în legaturi cu noi sau a hangiilor la care faceam depozite. Fie ca izbânda ne facuse imprudenti, fie ca am fost tradati, într-o zi, pe la cinci dupa-amiaza, pe când ne pregateam sa ne asezam la masa, baietasul din serviciul nostru aparu înspaimântat, spunând ca a vazut un grup de vamesi venind spre noi. Propriu-zis, nu grupul ne înfricosa: în fiecare clipa, mai cu seama atunci, companii întregi dadeau târcoale pe malurile Rhônului; dar ne îngrijorau precautiile pe care, dupa spusa copilului, grupul le lua ca sa nu fie vazut. Cât ai clipi, furam în picioare, dar era prea târziu; barca noastra, evident obiectul cercetarilor lor, era înconjurata. Zarii printre vamesi câtiva jandarmi; si pe atât de timid la vederea acestora, pe cât eram de curajos de obicei la vederea altor militari, coborâi în hruba barcii si-mi dadui drumul în fluviu, apoi înotai între doua ape, nerespirând decât la intervale lungi, astfel ca ajunsei fara sa fiu vazui într-un sant ce dadea din Rhône în canalul care ducea de la Beaucaire la Aigues-Mortes. Ajuns aici, eram salvat, caci puteam sa merg de-a-lungul santului fara sa fiu vazut. Intrai deci în canal, fara sa întâmpin vreun obstacol. Nu la voia întâmplarii apucasem pe drumul acesta. Am mai vorbit Excelentei voastre de un hangiu din Nîmes, care deschise un mic han pe soseaua Bellegarde-Beaucaire. — Da, spuse Monte-Cristo, mi-aduc foarte bine aminte. Daca nu ma însel, vrednicul om era chiar tovarasul dumneavoastra. — Da, raspunse Bertuccio, dar de sapte, opt ani el cedase întreprinderea sa unui fost croitor din Marsilia care, dupa ce s-a ruinat cu meseria lui, a încercat sa faca avere cu alta. Se întelege ca micile învoieli pe care le facusem cu primul proprietar au fost mentinute cu al doilea. Prin urmare, omului acestuia ma gândeam sa-i cer adapost. — Si cum se numea omul? întreba contele care parea ca începe sa acorde oarecare interes povestirii lui Bertuccio. — Îl chema Gaspard Caderousse, era însurat cu o femeie din satul Carconta si pe care noi nu o cunosteam decât dupa numele satului ei. O biata femeie bolnava de friguri de balta, care se stingea încet-încet. Barbatul era un vlajgan voinic, între 40 si 45 de ani, care, de mai multe ori, în împrejurari dificile, ne dovedise curajul si prezenta sa de spirit. — Si spui, întreba Monte-Cristo, ca lucrurile acestea se petreceau prin anul... — 1829, domnule conte. — În ce luna? — În luna iunie. — La început sau la sfârsit? — La 3 iunie, seara. — Aha, 3 iunie 1829... Bine, continua. — Ma gândeam, asadar, sa cer adapost lui Caderousse. Dar, cum de obicei, si chiar în împrejurari banale, noi nu intram la el prin usa de la strada, ma hotarâi sa nu ma abat de la regula, sarii peste gardul gradinii, ma furisai târându-ma printre maslinii chirciti si printre smochinii salbatici si intrai, de teama ca nu cumva Caderousse sa aiba vreun calator în han, într-o odaita de sub scara unde, în multe rânduri, petrecusem noaptea la fel de bine ca si în cel mai bun pat. Odaita nu era despartita de sala de la parterul hanului decât printr-un perete de scânduri în care fusesera facute gauri, astfel ca, de acolo, sa putem pândi momentul potrivit pentru a ne semnala prezenta. Ma gândeam, în cazul când Caderousse era singur, sa-l înstiintez ca am sosit, sa termin la el ospatul întrerupt de ivirea vamesilor si sa profit de furtuna care ameninta pentru a ajunge înapoi pe malurile Rhônului si pentru a afla ce au devenit barca si conducatorii ei. Ma furisai deci în odaita si facui bine caci, în momentul acela, Caderousse se înapoia de la drum cu un necunoscut. Statui pitit si asteptai, nu cu scopul de a afla secretele amfitrionului, ci pentru ca nu aveam încotro, de altminteri în mai multe rânduri facusem la fel. Omul care îl însotea pe Caderousse era de buna-seama un strain din sudul Frantei, unul din acei negustori de bâlci care vin sa vânda bijuterii la târgul din Beaucaire si care, în timp de o luna cât tine târgul, unde misuna negustori si cumparatori din toate partile Europei, fac uneori afaceri de o suta, pâna la o suta cinzeci de mii de franci. Caderousse intra repede înaintea strainului. Apoi, vazând sala de jos goala ca de obicei, pazita numai de câinele sau, îsi chema nevasta. — Carconta, spuse el, preotul acela cumsecade nu ne-a înselat, diamantul era bun. Se auzi o exclamatie voioasa si aproape imediat scara trosni sub un pas îngreuiat de slabiciune si de boala. — Ce spui? întreba femeia mai palida decât o moarta. — Spun ca diamantul era bun, ca dumnealui, unul dintre cei mai de seama bijutieri din Paris, e gata sa ne dea pentru el cincizeci de mii de franci. Însa, pentru a fi siguri ca diamantul e într-adevar al nostru, vrea sa-i povestesti, asa cum i-am povestit si eu, prin ce minune a ajuns diamantul în mâinile noastre. Pâna una alta, domnule, luati loc, va rog, si, pentru ca e zaduf, va voi aduce ceva racoritor. Bijutierul examina cu luare-aminte interiorul hanului si saracia vadita a celor care voiau sa-i vânda un diamant ce parea iesit din sipetul unui print. — Povestiti-mi, doamna, sa vad daca istorisirile se potrivesc una cu alta, spuse el vrând, desigur, sa profite de lipsa barbatului pentru ca femeia sa nu fie influentata de vreun semn al acestuia. — O, Doamne, începu guraliva femeie, e vorba de o binefacere cereasca la care nu ne asteptam câtusi de putin. Închipuiti-va, scumpe domn, ca sotul meu a fost prieten prin 1814 sau 1815 cu un marinar, anume Edmond Dantès; bietul baiat, pe care Caderousse îl uitase cu totul, nu l-a uitat si i-a lasat pe patul de moarte diamantul pe care l-ati vazut. — Dar cum de ajunsese el în stapânirea diamantului? întreba bijutierul. Îl avea înainte de a intra în închisoare? — Nu, domnule, raspunse femeia. Se pare însa ca în închisoare a facut cunostinta cu un englez foarte bogat, iar pentru ca tovarasul sau de camera s-a îmbolnavit si pentru ca Dantès l-a îngrijit ca un frate, englezul i-a lasat diamantul acesta, când a scapat de captivitate, bietului Dantès care, mai putin norocos decât el, a murit în temnita. La rândul lui, el ni l-a lasat noua înainte de a muri, prin vrednicul preot care a venit azi-dimineata sa mi-l dea. — Povestirile nu se bat cap în cap, murmura bijutierul; si, la urmaurmei, întâmplarea poate sa fie adevarata, oricât de curioasa pare la prima vedere. Doar asupra pretului nu suntem de acord. — Cum, nu suntem de acord? se mira Caderousse. Credeam ca v-ati învoit la pretul pe care îl cerem. — Eu am oferit patruzeci de mii de franci, spuse bijutierul. — Patruzeci de mii? exclama Carconta. A, nu, cu pretul asta nu-l dam. Preotul ne-a spus ca valoreaza cincizeci de mii de franci fara montura. — Dar cum îl cheama pe preot? întreba neobositul iscoditor. — Abatele Busoni, raspunse femeia. — Va sa zica era strain? — Îmi pare ca era un italian de prin împrejurimile Mantovei. — Arata-mi diamantul sa-l mai vad o data, spuse bijutierul. De multe ori cu pietrele te înseli la prima vedere. Caderousse scoase din buzunar o cutiuta de piele neagra, o deschise si o dadu bijutierului. La vederea diamantului mare cât o nuca — mi-l amintesc de parca l-as vedea si acum —, ochii Carcontei scânteiara de lacomie. — Dar dumneata ce gândeai despre toate acestea, domnule care asculti la usi? întreba Monte-Cristo. Credeai în povestea asta frumoasa? — Da, Excelenta. Eu nu-l priveam pe Caderousse ca pe un om rau si nu-l socoteam în stare de o crima sau de un furt. — Credinta aceasta onoreaza mai mult inima decât experienta dumitale, domnule Bertuccio. Îl cunoscusesi pe acel Edmond Dantès despre care era vorba? — Nu, Excelenta. Nu auzisem niciodata pâna atunci de el si dupa aceea n-am mai auzit decât o singura data, din gura abatelui Busoni, când l-am vazut în închisoarea din Nîmes. — Bine, urmeaza. — Bijutierul a luat inelul din mâna lui Caderousse si a scos din buzunar un cleste mic de otel si doua balante de arama; apoi a îndepartat cârligele de aur care fixau piatra în inel, a scos diamantul din alveola si l-a cântarit cu luare-aminte în balanta. — Merg pâna la patruzeci si cinci de mii de franci, spuse el, dar mai mult nu dau o centima. De altminteri, pentru ca atâta valoreaza diamantul, am luat cu mine exact suma asta. — O, n-are a face, spuse Caderousse, ma înapoiez cu dumneata la Beaucaire pentru restul de cinci mii de franci. — Nu, se împotrivi bijutierul, înapoind inelul si diamantul lui Caderousse. Mai mult nu merita, ba chiar îmi pare rau ca am oferit suma asta, deoarece piatra are un cusur pe care nu-l vazusem la început; n-are a face însa, eu ma tin de cuvânt. Am spus 45.000 de franci si nu-mi iau vorba înapoi. — Puneti cel putin diamantul la loc în inel, spuse Caraconta înacrita. — Adevarat, o aproba bijutierul, si aseza piatra la locul ei. — Bine, bine, spuse Caderousse, bagând cutia în buzunar. Îl vom vinde altuia. — Da, relua bijutierul, dar cu altul n-o sa mearga asa de usor. Altul nu se va multumi cu lamuririle pe care mi le-ati dat. Nu e firesc ca un om cum esti dumneata sa aiba un diamant de 50.000 de franci. El o sa-i înstiinteze pe magistrati, va trebui gasit abatele Busoni, iar preotii care dau diamante de 2.000 de ludovici sunt rari. Justitia va începe prin a te aresta, a te trimite la închisoare, iar daca se ajunge la constatarea ca esti nevinovat, vei fi scos dupa o sedere de trei, patru luni, inelul se va fi ratacit pe la grefa sau ti se va da o piatra falsa care va pretui trei franci, în locul unui diamant în valoare de 55.000, poate, însa a carui cumparare — vei recunoaste si dumneata — e legata de anumite riscuri. Caderousse si nevasta se cercetara din ochi. — Nu, spuse Caderousse, nu suntem îndestul de bogati ca sa pierdem 5.000 de franci. — Cum vrei, scumpe prieten, spuse bijutierul. Adusesem totusi, cum vezi, banetul. Si scoase dintr-un buzunar un pumn de aur, trecându-l pe dinaintea ochilor uluiti ai hangiului, iar dintr-altul, un pachet cu bancnote. O lupta grea se dadea în mintea lui Caderousse: cutiuta de piele pe care o tot întorcea în mâna nu corespundea parca pentru el, ca valoare, sumei enorme ce îi lua ochii. Se întoarse spre nevasta. — Tu ce zici? o întreba în soapta. — Da-l, da-l, spuse ea. Daca se înapoiaza la Beaucaire fara diamant, o sa ne denunte; si cum spune, cine stie daca îl mai gasim vreodata pe abatele Busoni. — Bine, fie accepta Caderousse; poftim, luati diamantul pentru 45.000 de franci; nevasta-mea vrea însa un lant de aur si eu o pereche de cercei. Bijutierul scoase din buzunar o cutie lunga, turtita, care continea mai multe mostre din obiectele cerute. — Poftim, spuse el, eu sunt darnic în afaceri. Alegeti. Femeia alese un lant de aur care putea sa valoreze cinci ludovici, iar sotul o pereche de cercei care puteau sa valoreze 15 franci. — Nadajduiesc ca n-o sa va para rau, spuse bijutierul. — Abatele spusese ca pretuia 50.000 de franci, murmura Caderousse. — Haide-haide, da-mi-l odata. Ce om! spuse bijutierul, smulgându-i diamantul din mâna. Eu îi numar 45.000 de franci, adica o avere pe care as fi multumit s-o am, si el înca nu e multumit. — Dar cei 45.000 de franci unde sunt? întreba Caderousse cu voce ragusita. — Iala-le, spuse bijutierul. Numara pe masa cinsprezece mii de franci în aur si treizeci de mii de franci în bancnote. — Stati sa aprind lampa, spuse Carconta. Nu se mai vede bine si s-ar putea sa ne înselam. Într-adevar noaptea se lasase cât tinuse discutia si, o data cu noaptea, se stârnise furtuna care ameninta de o jumatate de ceas. Tunetul mugea departe, dar nici bijutierul, nici Caderousse, nici Carconta nu pareau ca se sinchisesc de ea, caci erau posedati tustrei de demonul câstigului. Eu însumi simteam o fascinatie ciudata la vederea gramezii de aur si a hârtiilor. Visam parca si, asa cum se întâmpla în vis, ma simteam pironit în loc. Caderousse numara si rasnumara aurul si hârtiile, apoi le dadu nevestii, care la rându-i le numara si le rasnumara si ea. Între timp, bijutierul oglindea diamantul sub razele lampii si diamantul zvârlea fulgere care îl faceau sa le uite pe acelea ce, prevestind furtuna, începeau sa învapaieze ferestrele. — Ei, e buna socoteala? întreba bijutierul. — Da, spuse Caderousse; Carconta, da-mi portofelul si cauta o punga. Carconta se duse la un dulap si se înapoie cu un portofel vechi de piele, din care scoase câteva scrisori unsuroase, punând în locul lor bancnotele. Aduse de asemeni o punga în care se gaseau doi sau trei taleri, probabil, întreaga avere a jalnicului menaj. — Acum, glasui Caderousse, macar ca ne-ati pagubit cu zece mii de franci, poate vreti sa cinati cu noi? Va poftim la masa din toata inima. — Multumesc, spuse bijutierul, de buna-seama ca e târziu si trebuie sa ma întorc la Beaucaire. Nevasta-mea o fi nelinistita (scoase ceasul). Drace, exclama el, aproape noua, asa ca n-o sa ajung la Beaucaire înainte de miezul noptii. Adio, copii. Daca mai vin la voi din întâmplare niscaiva preoti Busoni, gânditi-va la mine. — Peste opt zile n-o sa mai fiti la Beaucaire, spuse Caderousse, caci târgul se încheie saptamâna viitoare. — Nu, dar n-are a face. Scrieti-mi la Paris: domnul Joannès, Palais- Royal, Galeria Pierre numarul 45. Vin special daca lucrul merita osteneala. Rasuna o detunatura de tunet, însotita de un fulger atât de violent încât aproape acoperi lumina lampii. — Oho, exclama Caderousse, vreti sa plecati pe o vreme ca asta? — A, nu mi-e frica de tunet, spuse bijutierul. — Nici de hoti? întreba Carconta. Drumul nu e niciodata sigur cât tine bâlciul. — Cât priveste pe hoti, spuse Joannès, uite ce am pentru ei. Si scoase din buzunar o pereche de pistoale mici, încarcate pâna la gura tevii. — Armele astea sunt câini care latra si totodata musca: le am pentru primii doi indivizi care ar râvni la diamantul dumitale, tata Caderousse. Caderousse si nevasta-sa schimbara o privire posomorâta. Se pare ca un gând cumplit trecuse în acelasi timp prin mintea amândurora. — În cazul asta, calatorie buna, spuse Caderousse. — Multumesc, spuse bijutierul. Îsi lua bastonul pe care îl lasase lânga un dulap vechi si iesi. În momentul în care a deschis usa, razbi înauntru o rabufnire asa de puternica de vânt, încât fu gata sa stinga lampa. — Frumoasa vreme, se necaji el. Si când te gândesti ca am doua leghe de mers... — Ramâneti sa va culcati aici, spuse Caderousse. — Da, ramâneti, spuse Carconta cu voce tremurânda. — Nu, trebuie sa ma culc la Beaucaire. Cu bine. Caderousse merse agale pâna în prag. — Nu se vede nici cerul, nici pamântul, spuse bijutierul, care iesise din casa. S-o iau la dreapta sau la stânga? — La dreapta, spuse Caderousse. Nu va puteti rataci, caci drumul e marginit de copaci pe-o parte si pe alta. — Bine, am înteles, rosti glasul pierdut aproape în departare. — Închide usa, spuse Carconta. Nu-mi place sa fie usile deschise când tuna. — Si nici când sunt bani în casa, nu-i asa? raspunse Caderousse, întorcând de doua ori cheia în broasca. Se duse la dulap, scoase punga si portofelul si se apucara sa numere pentru a treia oara aurul si bancnotele. N-am vazut niciodata o expresie ca aceea a ambelor figuri, a caror lacomie o lumina lampa amarâta. În special femeia era hidoasa. Tremuratura înfrigurata care o zgâltâia de obicei sporise. Din palid, chipul ei devenise livid, ochii adânciti ardeau. — De ce îl invitasesi sa se culce aici? întreba ea cu glas înabusit. — Pai, raspunse Caderousse tresarind, pai... ca sa nu se mai osteneasca pâna la Beaucaire. — Aha, facu femeia cu o expresie ce nu se poate reda. Eu credeam ca pentru altceva. — Femeie, femeie, striga Caderousse, de ce îti vin astfel de gânduri si de ce, daca îti vin, nu le tii pentru tine? — Eh, tu nu esti barbat! spuse Carconta, dupa un moment de tacere. — Cum adica? întreba Caderousse. — Daca erai barbat, n-ar mai fi iesit de aici. — Femeie! — Sau n-ar mai ajunge la Beaucaire. — Femeie! — Drumul face un cot si el e nevoit sa mearga de-a-lungul drumului, în timp ce, de-a-lungul canalului, e un drum care scurteaza distanta. — Femeie, tu îl mâhnesti pe bunul Dumnezeu! Ia stai, asculta... Se auzi, într-adevar, o detunatura naprasnica de tunet, în timp ce un fulger albastrui învapaia întreaga sala, iar tunetul, descrescând încet-încet, paru ca se departeaza cu parere de rau de casa blestemata. — Doamne, lisuse! spuse Carconta, închinându-se. În aceeasi clipa, în mijlocul tacerii înfricosate care urmeaza de obicei detunaturilor de tunet, se auzi o bataie în usa. Caderousse si nevasta-sa tresarira si se privira înspaimântati. — Cine-i acolo? striga Caderousse, ridicându-se si strângând într-o singura gramada aurul si bancnotele împrastiate pe masa si acoperindu-le apoi cu mâinile. — Eu, rosti o voce. — Care eu? — Ei, la naiba! Joannès, bijutierul. — Vezi, ce tot spuneai, declara Carconta, cu un zâmbet fioros, ca îl mâhnesc pe bunul Dumnezeu?... Uite ca bunul Dumnezeu ni-l trimite înapoi. Caderousse recazu palid si agitat pe scaun. Dimpotriva, Carconta se scula si se duse cu pasi hotarâti la usa, deschizând-o. — Intrati, scumpe domnule Joannès, spuse ea. — Pe legea mea, se vaita bijutierul ud leoarca, s-ar parea ca diavolul nu vrea sa ma înapoiez în seara asta la Beaucaire. Nebuniile cele mai scurte sunt si cele mai bune, scumpe domnule Caderousse. Mi-ai oferit gazduire, o primesc si vin si ma culc la dumneata. Caderousse îngaima câteva cuvinte, stergându-si sudoarea de pe frunte. Carconta încuie usa de doua ori în urma bijutierului.

VIII - PLOAIA DE SÂNGE Edit

În momentul în care intra, bijutierul arunca o privire cercetatoare în juru-i. Nimic nu parea însa de natura sa-i trezeasca banuieli, daca nu le avea, si nimic nu parea sa le confirme, în cazul când nu le avea. Caderousse continua sa-si tina mâinile deasupra bancnotelor si a aurului. Carconta zâmbea musafirului cât putea mai placut. — Aha, observa bijutierul, s-ar parea ca v-a fost frica sa nu va înselati la numaratoare si ca ati socotit din nou comoara dupa plecarea mea. — Nu, spuse Caderousse; dar întâmplarea care ne-a îmbogatit e asa de neasteptata încât nu ne vine sa credem si, daca n-am avea dovada sub ochi, ni s-ar parea ca înca visam. Bijutierul zâmbi. — Aveti niscai calatori în han? întreba el. — Nu, raspunse Caderousse, nu dam gazduire pentru noapte. Ne gasim prea aproape de oras, asa ca nu trage nimeni la noi. — În cazul asta nu va stânjenesc prea mult? — Sa ne stingheriti, scumpe domn? facu Carconta cu gratie; câtusi de putin, va jur. — Bine, unde ma culcati? — În odaia de sus. — Dar ea nu e camera dumneavoastra? — O, n-are a face. Mai avem un pat în încaperea de alaturi. Caderousse îsi privi nevasta cu uimire. Bijutierul fredona un cântec, încalzindu-si spinarea la un foc pe care Carconta îl aprinse în camin. Între timp, ea puse pe un colt al mesei, unde întinse un servet, resturile saracacioase ale unei cine careia îi adauga doua sau trei oua proaspete. Caderousse închisese din nou bancnotele în portofel, aurul într-o punga, si le bagase în dulap. Se plimba de colo pâna colo, posomorât si îngândurat, ridicând din când în când capul spre bijutierul care fuma în fata caminului si care pe masura ce se zvânta pe o parte se întorcea pe alta. — Când veti vrea sa cinati, e totul pregatit, spuse Carconta, punând o sticla cu vin pe masa. — Dar dumneavoastra? întreba Joannès. — Eu nu cinez, raspunse Caderousse. — Am mâncat foarte târziu, se grabi Carconta sa adauge. — Adica o sa cinez singur? întreba bijutierul. — Noi va vom servi, raspunse Carconta cu o graba neobisnuita la ea, chiar fata de musterii platnici. Din când în când, Caderousse zvârlea asupra ei o privire zorita ca un fulger. Furtuna bântuia mai departe. — Auziti, auziti? spuse Carconta. Nu zau, ati facut bine ca v-ati înapoiat. — Ceea ce nu ma împiedica, spuse bijutierul, sa pornesc iar la drum daca, în timp ce manânc, uraganul se domoleste. — Acesta e mistralul, spuse Caderousse, clatinând din cap. O sa bata pâna mâine. Si scoase un oftat. — Vai de cei care sunt pe afara, se tângui bijutierul asezându-se la masa. — Da, relua Carconta, au sa petreaca o noapte rea. Bijutierul începu sa manânce si Carconta continua sa aiba pentru el toate micile atentii ale unei gazde amabile. Ea, de obicei, asa de posaca, devenise un model de atentie si de politete. Daca bijutierul ar fi cunoscut-o mai înainte, desigur ca o schimbare asa de mare l-ar fi mirat, trezind într- însul oarecare banuieli. Caderousse nu rostea un cuvânt, ci îsi continua plimbarea parând chiar ca sovaie sa se uite la musafirul sau. Dupa ce ospatul fu încheiat, Caderousse se duse singur la usa si o deschise. — Mi se pare ca furtuna se domoleste, observa el. Dar în momentul acela, ca pentru a-i da o dezmintire, un tunet naprasnie zgudui casa si o rabufnire de vânt, amestecata cu ploaie, intra stingând lampa. Caderousse încuie usa. Nevasta-sa aprinse o lumânare de la jeratecul care agoniza. — De buna-seama ca sunteti ostenit, îi spuse ea bijutierului. Am pus cearceafuri curate pe pat, duceti-va la culcare si somn bun. Joannès mai ramase o clipa ca pentru a se încredinta ca uraganul nu se linisteste, iar dupa ce capata certitudinea ca tunelul si ploaia sporeau, spuse buna seara gazdelor si urca scara. Trecea pe deasupra capului meu, asa ca auzeam cum trosneste fiecare treapta sub picioarele lui. Carconta îl urmari cu ochi lacomi, în timp ce Caderousse întoarse spatele fara sa se uite la el. Toate aceste amanunte care mi-au revenit în minte mai târziu nu ma izbira de loc în momentul în care se petreceau sub ochii mei. La urma-urmei, ceea ce se întâmpla era foarte firesc, exceptând povestea cu diamantul care mi se parea cam ciudata. De aceea, pentru ca eram zdrobit de oboseala si pentru ca voiam sa profit de primul ragaz pe care furtuna îl va da stihiilor, ma hotarâi sa dorm câteva ceasuri si sa plec la miezul noptii. Îl auzeam în încaperea de sus pe bijutier care îsi lua toate masurile ca sa petreaca noaptea cât mai bine. În curând, patul trosni. Se culcase. Simteam ca ochii mi se închid fara voie si, deoarece nu se nascuse nici o banuiala în sufletul meu, nu încercai sa lupt contra somnului. Mai zvârlii o privire în bucatarie. Caderousse statea la o masa lunga, pe una din bancile de lemn care la hanurile de tara înlocuiesc scaunele. Era cu spatele spre mine asa ca nu puteam sa-i vad figura; chiar daca statea în pozitie opusa, mi-ar fi fost cu neputinta sa-l vad, deoarece îsi tinea capul în palma. Carconta îl privi o bucata de vreme, înalta din umeri si se aseza în fata lui. În momentul acela, flacara muribunda ajunse la un ciot de lemn uscat. O licarire mai vie lumina încaperea întunecata. Carconta statea cu ochii fixati asupra sotului ei, iar pentru ca acesta ramânea în aceeasi pozitie, o vazui întinzând spre el mâna ei ciolanoasa si atingându-i fruntea. Caderousse tresari. Mi se paru ca femeia misca buzele, dar fie ca vorbea foarte încet, fie ca simturile mele erau amortite de somn, cuvintele ei nu ajunsera pâna la mine. Nu mai vedeam decât ca printr-o ceata, cu acea îndoiala premergatoare somnului când ai impresia ca începi sa visezi. În sfârsit, ochii mi se închisera si nu mai stiui nimic. Dormeam profund, când ma trezi un foc de pistol, urmat de un racnet grozav. Câtiva pasi sovaielnici rasunara pe podeaua camerei, si un trup teapan se prabusi pe scara, exact deasupra capului meu. Nu-mi venisem înca bine în fire. Auzeam gemete urmate de strigate înabusite, asemanatoare celor ce însotesc o lupta. Înca un strigat, mai prelung decât celelalte si care se transforma în gemete, ma smulse complet din letargie. Ma proptii într-un cot, deschisei ochii care nu vazura nimic în bezna, si dusei mâna la frunte peste care mi se parea ca picura, printre scândurile scarii o ploaie calduta, îmbelsugata. Tacerea cea mai adânca urma galagiei naprasnice. Auzii pasii unui om care calca deasupra capului meu. Scara trosni sub el. Omul coborî în sala de jos, se apropie de camin si aprinse o lumânare. Omul era Caderousse. Avea figura palida si camasa însângerata. Dupa ce aprinse lumânarea, urca repede scara si auzii din nou pasii repezi, nelinistiti. Peste o clipa coborî iarasi. Tinea în mâna cutiuta. Se încredinta ca diamantul e înauntru si cauta o clipa în care buzunar sa-l puna. Apoi, desigur, socotind ca buzunarele nu sunt o ascunzatoare destul de buna, îl înfasura în basmaua rosie pe care o petrecu în jurul gâtului. Alerga pe urma la dulap, scoase bancnotele si aurul, baga hârtiile în buzunarul pantalonului, aurul în buzunarul hainei, lua doua-trei camasi, se napusti spre usa si disparu în bezna. Atunci totul deveni limpede pentru mine. Ma dojenii pentru cele întâmplate, ca si cum adevaratul vinovat as fi fost eu. Mi se paru ca aud gemete. Poate ca nenorocitul bijutier nu era mort, poate ca statea în putinta mea, dându-i ajutor, sa repar o parte din raul, nu pe care îl facusem eu, dar pe care îl lasasem sa fie facut. Ma proptii cu umerii într-una din scândurile prost-încheiate ce desparteau vizuina unde dormisem de sala de jos. Scândurile cedara, asa ca ma pomenii în casa. Luai repede lumânarea si ma repezii pe scara. Un trup o împiedica de-a curmezisul: era cadavrul Carcontei. Focul de pistol pe care îl auzisem fusese tras asupra ei: avea gâtul strapuns dintr-o parte într-alta si, în afara de rana din care curgea în valuri, îi iesea sânge si pe gura. Era moarta. Sarii peste corpul ei si trecui mai departe. Camera înfatisa o dezordine groaznica. Doua sau trei mobile erau rasturnate, cearceafurile de care nefericitul bijutier se agatase, zaceau pe jos, el însusi era lungit pe podea, cu capul rezemat de perete, într-o balta de sânge care îi tâsnea din trei rani mari facute în piept. În a patra rana ramasese un cutit lung de bucatarie din care nu se vedea decât mânerul. Calcai peste al doilea pistol, care nu se descarcase, pulberea fiind, probabil, umezita. Ma apropiai de bijutier. Într-adevar, nu era mort. Auzind zgomotul pe care îl facui, si mai cu seama pârâitul podelei, el deschise niste ochi buimaci, izbuti sa-i atinteasca o clipa asupra mea, misca buzele de parca ar fi vrut sa vorbeasca si îsi dadu sufletul. Naprasnicul spectacol îmi luase aproape mintea. Din moment ce nu mai puteam sa vin în ajutorul nimanui, simteam nevoia sa fug. Ma napustii pe scara cu mâinile în par, scotând un raget de groaza. În sala de jos erau cinci, sase vamesi si doi sau trei jandarmi, toti înarmati. Ma înhatara. Nu încercai deloc sa ma opun, nu mai eram stapân pe simturile mele. Încercai sa vorbesc, scosei câteva strigate nearticulate, si atâta. Vazui ca vamesii si jandarmii ma aratau cu degetul; coborâi ochii asupra mea: eram plin de sânge. Ploaia calduta pe care o simtisem picurând printre scândurile scarii era sângele Carcontei. Aratai cu degetul locul unde statusem ascuns. — Ce vrea sa spuna? întreba un jandarm. Un vames se duse sa vada. — Vrea sa spuna ca a trecut pe acolo, raspunse el. Si arata spartura prin care într-adevar trecusem. Atunci întelesei ca ma luau drept asasinul. Îmi recapatai glasul, puterea. Ma smulsei din mâinile celor doi care ma tineau si strigai: — Nu sunt eu, nu sunt eu! Doi jandarmi îmi pusera carabinele în piept. — Daca faci o miscare, strigara ei, esti mort! — Dar va repet ca nu-s eu! — Ai sa spui povestea asta judecatorilor din Nîmes. Pâna una alta, urmeaza- ne. Iar daca e sa-ti dam un sfat, este sa nu te împotrivesti. Nici nu-mi trecea prin minte. Eram zdrobit de uimire si groaza. Îmi pusera catusele, ma legara de coada unui cal si ma dusera la Nîmes. Fusesem urmarit de un vames. Ma pierduse din vedere în împrejurimile casei si îsi închipuise ca am sa petrec noaptea acolo. Daduse de veste tovarasilor sai si sosisera exact ca sa auda focul de pistol si ca sa ma prinda cu atare dovezi de culpabilitate, încât întelesei pe data greutatea de a-i convinge ca sunt nevinovat. De aceea, nu ma agatai decât de un lucru: prima cerere pe care am facut-o judecatorului de instructie a fost pentru a-l ruga sa caute peste tot pe un oarecare preot Busoni, care se oprise în timpul zilei la hanul Pontdu- Gard. În cazul în care Caderousse nascocise o poveste, în cazul în care abatele nu exista, eram pierdut, afara doar daca va fi prins Caderousse si va marturisi totul. Trecura doua luni, rastimp în care — se cuvine sa spun, spre lauda judecatorului meu — fura întreprinse toate cercetarile pentru gasirea celui cerut de mine. Pierdusem orice speranta. Caderousse nu fusese prins. Urma sa fiu judecat în prima sesiune, când, la 8 septembrie, adica dupa trei luni si cinci zile de la înlâmplare, abatele Busoni, pe care pierdusem speranta sa-l mai vad, se prezenta la temnita, spunând ca a aflat ca un arestat doreste sa-i vorbeasca. Auzise, spunea el, despre lucrul acesta la Marsilia si se grabea sa-mi satisfaca dorinta. Întelegeti cu câta bucurie îl primii. Îi povestii lucrurile al caror martor fusesem, adusei vorba cu neliniste despre diamant. Împotriva asteptarii mele, întâmplarea era adevarata de la început pâna la sfârsit. De asemenea, împotriva asteptarii mele, acorda încredere deplina celor ce-i spusei. Atunci, cucerit de bunatatea lui, recunoscând în el o cunoastere profunda a moravurilor din tara mea, gândind ca de pe buzele lui atât de milostive putea sa coboare iertarea singurei crime ce-o savârsisem, îi istorisii sub pecetea spovedaniei, în toate amanuntele întâmplarea de la Auteuil. Ceea ce facusem fara premeditare obtinu acelasi rezultat ca si cum as fi urmarit un calcul. Marturisirea primului asasinat, pe care nimic nu ma silea sa i-l destainuiesc, îi dovedi ca nu l-am savârsit pe al doilea si ma parasi sfatuindu- ma sa nutresc sperante si fagaduindu-mi ca va face tot ce-i va sta în putinta sa-i convinga pe judecatori de nevinovatia mea. Avusei dovada ca într-adevar s-a ocupat de mine, când vazui ca regimul din închisoare se îmblânzeste treptat, treptat si când aflai ca sunt asteptati, pentru a ma judeca, alti jurati. Între timp, multumita Providentei, Caderousse fu prins în strainatate si adus în Franta. El marturisi totul, aruncând vina premeditarii si mai cu seama a instigarii asupra nevestei sale. Fu condamnat la munca silnica pe viata, iar pe mine ma pusera în libertate. — Si atunci, întreba Monte-Cristo, te-ai prezentat la mine cu scrisoarea din partea abatelui Busoni? — Da, Excelenta, el îmi purta o grija vadita. Meseria de contrabandist, îmi spuse el, te va duce la pieire. Daca iesi de aici, las-o. — Parinte, îl întrebai eu, cum vreti sa traiesc si s-o întretin si pe biata mea cumnata? — Unul dintre credinciosii mei, îmi raspunse el, care îmi poarta o stima deosebita, m-a rugat sa-i caut un om de încredere. Vrei sa fii omul acesta? Te voi recomanda lui. — O, parinte, cât de bun esti! exclamai eu. — Îmi juri însa ca n-o sa-mi dai niciodata motive de regret? Întinsei mâna sa jur. — Nu-i nevoie, îmi spuse el. Îi cunosc pe corsicani si îi iubesc. Uite recomandarea mea. Si scrise cele câteva rânduri pe care vi le-am înmânat si pe baza carora Excelenta voastra a avut bunatatea sa ma angajeze. O întreb acum cu mândrie pe Excelenta voastra daca a avut vreodata motive sa se plânga de mine? — Nu, raspunse contele, si marturisesc cu placere, esti un servitor bun, Bertuccio, cu toate ca nu ai încredere. — Eu, domnule conte? — Da, dumneata. Cum se face ca ai o cumnata si un fiu adoptiv si ca totusi nu mi-ai pomenit niciodata de ei? — Oh, Excelenta, ramâne sa va povestesc acum partea cea mai trista din viata mea! Plecai în Corsica. Ma grabeam, întelegeti, s-o revad si s-o mângâi pe biata mea cumnata. Dar când ajunsei la Rogliano gasii casa în doliu. Se petrecuse acolo o întâmplare groaznica a carei amintire vecinii nu au uitat-o înca. Dupa sfaturile mele, sarmana mea cumnata, se împotrivise pretentiilor lui Benedetto, care mereu voia sa i se dea toti banii din casa. Într-o dimineata, el o ameninta si disparu întreaga zi. Ea plânse, caci scumpa Assunta avea pentru ticalos o inima de mama. Veni seara. Ea îl astepta fara sa se culce. Când, la ceasurile unsprezece, el se înapoie cu doi prieteni, tovarasi ai tuturor nebuniilor lui, ea întinse bratul spre el, acestia o însfacara si unul dintre cei trei — tremur la gândul ca o fi fost copilul infernului —, unul dintre cei trei striga: — Sa ne jucam de-a interogatoriul si va trebui sa marturiseasca unde îsi tine banii. Vecinul Vasilio se gasea tocmai atunci la Bastia. Ramasese acasa numai nevasta-sa. Nimeni afara de ea nu putea sa vada si sa auda cele ce se întâmplau la cumnata-mea. Doi o tinura pe biata Assunta, care, neputând crede într-o atare crima, le zâmbea celor ce aveau sa devina calaii ei. Al treilea baricada usile si ferestrele, apoi reveni, si tustrei, laolalta, înabusind strigatele pe care groaza i le smulgea în fata pregatirilor acestea, apropiara picioarele Assuntei de jaratic, nadajduind ca astfel o vor sili sa marturiseasca locul unde era ascunsa mica noastra comoara; dar, în timpul luptei, focul îi aprinse îmbracamintea; ei abandonara victima, ca sa nu arda si ei. Cuprinsa de flacari, ea alerga la usa, dar usa era încuiata. Se napusti spre fereastra. Fereastra era însa baricadata. Vecina auzi atunci strigate înfricosatoare: Assunta chema ajutor. Curând, glasul ei fu înabusit, strigatele devenira gemete, iar a doua zi, dupa o noapte de groaza si de zbucium, când nevasta lui Vasilio se încumeta sa iasa si chema judecatorul, care deschise usa, o gasira pe Assunta arsa pe jumatate, dar înca respirând. Gasira sertarele fortate si banii disparuti. Benedetto plecase din Rogliano pentru totdeauna. Din ziua aceea nu l-am mai vazut si nici n-am mai auzit de el. Dupa ce am aflat aceste triste vesti, am venit la Excelenta voastra, relua Bertuccio. Nu mai aveam motive sa va vorbesc despre Benedetto, deoarece disparuse, si nici despre cumnata mea, deoarece murise. — Si ce ai gândit despre întâmplarea aceasta? întreba Monte-Cristo. — Ca era pedeapsa crimei ce-o savârsisem, raspunse Bertuccio. Oh, neamul acesta al Villefortilor era un neam blestemat! — Cred, murmura contele cu accent lugubru. — Si acum, Excelenta voastra întelege, nu-i asa, ca locuinta pe care n-am mai vazut-o de atunci, gradina în care m-am regasit deodata, locul unde am ucis un om au putut sa-mi pricinuiasca aceste sumbre emotii a caror cauza ati vrut s-o cunoasteti; caci nu sunt sigur daca în fata mea, aici, la picioarele mele, domnul de Villefort nu e culcat în groapa care o sapase pentru copilul lui. — Într-adevar, totul e cu putinta, îl aproba Monte-Cristo, ridicându-se de pe banca unde statea. Se poate chiar, adauga el în soapta, ca procurorul regal sa nu fie mort. Abatele Busoni a facut bine trimitându-te la mine. De asemeni, ai facut bine povestindu-mi viata dumitale, caci nu voi mai avea motive sa te suspectez. În ce-l priveste pe acest Benedetto, cu nume asa de nepotrivit, n-ai încercat niciodata sa dai de urma lui? N-ai cautat niciodata sa afli ce a devenit? — Niciodata. Daca as fi stiut unde e, în loc sa ma duc la el, as fi fugit ca din fata unui monstru. Nu, din fericire n-am mai auzit despre el; nadajduiesc ca e mort. — Nu nadajdui, Bertuccio, spuse contele. Oamenii rai nu mor asa, caci Dumnezeu pare sa-i ia sub paza pentru a face din ei instrumentul razbunarii sale. — Se poate, raspunse Bertuccio. Tot ce îi cer eu Domnului e doar sa nu-l mai vad. Acum, continua administratorul plecându-si capul, stiti totul, domnule conte. Sunteti judecatorul meu aici, asa cum Dumnezeu va fi sus; nu-mi spuneti câteva cuvinte de mângâiere? — Da, ai dreptate, si pot sa-ti spun ce ti-ar spune abatele Busoni: acela pe care l-ai lovit, Villefort, merita o pedeapsa pentru ceea ce îti facuse si poate si pentru altceva. Benedetto, daca traieste, va servi, cum ti-am spus, la o alta razbunare divina, pe urma va fi pedepsit si el. Dumneata nu ai decât un repros sa-ti faci: întreaba-te de ce, scapându-l pe copil de la moarte, nu l-ai înapoiat mamei sale. Asta este crima Bertuccio. — Da, domnule, asta e crima, adevarata crima, caci am fost un las. Dupa ce-l readusesem pe copil la viata nu aveam decât un lucru de facut. Ati spus, sa-l redau mamei sale. Pentru aceasta însa trebuia sa fac cercetari, sa atrag luarea-aminte, sa ma predau poate. N-am vrut sa mor, tineam la viata pentru cumnata-mea, si din cauza mândriei înnascute în noi de a ramâne întregi si victoriosi în razbunarea noastra si, apoi, în sfârsit, tineam poate la viata numai din dragoste de viata. Oh, eu nu sunt un viteaz ca bietul meu frate! Bertuccio îsi ascunse fata în mâini. Monte-Cristo fixa asupra lui o privire îndelunga, nedefinita. Apoi, dupa o clipa de tacere devenita si mai solemna prin ora si prin locul unde se aflau, spuse cu un accent de melancolie neobisnuit la el: — Ca sa încheiem cu demnitate conversatia aceasta, domnule Bertuccio, retine bine cuvintele mele, caci le-am auzit de multe ori rostite si de abatele Busoni: pentru orice rau exista doua leacuri: timpul si tacerea. Acum, lasa-ma sa ma plimb o clipa prin gradina aceasta. Ceea ce e o emotie sfâsietoare pentru dumneata, actor în scena asta, va fi pentru mine o senzatie aproape placuta, care va da un pret îndoit proprietatii. Arborii nu plac decât pentru ca fac umbra, iar umbra nu place decât pentru ca e plina de reverii si de viziuni. Am cumparat o gradina, crezând ca-mi cumpar un simplu loc împrejmuit de ziduri si deodata locul acesta se întâmpla sa fie o gradina plina de fantome, care nu figurau în contract. Iar mie îmi plac fantomele; n-am auzit niciodata spumndu-se ca mortii au facut în sase mii de ani atâta rau cât fac viii într-o zi. Întoarce-te, domnule Bertuccio, si dormi în pace. Daca duhovnicul dumitale, în momentul suprem, va fi mai putin îngaduitor decât a fost abatele Busoni, cheama-ma pe mine, de voi mai fi în viata, si voi gasi cuvinte care-ti vor mângâia sufletul în clipa în care va fi gata sa porneasca la drum în calatoria grea numita eternitate. Bertuccio se înclina cu respect în fata contelui si se departa cu un oftat. Monte-Cristo ramase singur, apoi facu patru pasi înainte, murmurând: — Aici, lânga platanul acesta, groapa unde a fost depus copilul; acolo, portita prin care se intra în gradina: în coltul acela, scara tainuita care duce la dormitor. Nu cred sa am motive sa trec toate astea în carnetul meu, caci am în fata ochilor, în jurul meu, sub picioarele mele, planul în relief, planul însufletit. Si dupa ce facu un ocol prin gradina, contele se duse la trasura. Bertuccio, care îl vedea îngândurat, urca în tacere pe capra lânga vizitiu. Trasura porni spre Paris. În seara aceea, sosind în palatul Champs-Elysées, contele de Monte- Cristo vizita întreaga locuinta asa cum ar fi facut cineva familiarizat cu ea de ani îndelungi; nici o singura data, desi calca pentru întâia oara, nu deschise o usa în locul alteia si nu apuca pe o scara sau printr-un coridor care sa nu-l duca direct acolo unde voia. Ali îl însotea în aceasta vizita nocturna. Contele dadu lui Bertuccio mai multe ordine pentru înfrumusetarea sau noua împartire a locuintei si, scotându-si ceasul, îi spuse nubianului care îl însotea atent: — E unsprezece si jumatate; Haydée va sosi curând. Au fost înstiintate cameristele franceze? Ali întinse mâna spre apartamentul destinat frumoasei grecoaice si care era atât de izolat încât, tainuind usa cu o tapiserie, se putea vizita toata casa, fara a banui ca acolo erau un salon si doua camere locuite; asadar, Ali întinse mâna spre apartament, arata numarul trei cu degetele mâinii stângi si pe aceasta mâna el îsi rezema capul închizând ochii în semn de somn. — Aha, deslusi Monte-Cristo deprins cu limbajul acesta. Cele care asteapta în dormitor sunt trei, nu-i asa? — Da, spuse Ali dând din cap. — Doamna va fi obosita în seara asta, continua Monte-Cristo si, fara îndoiala, va vrea sa doarma. Sa nu fie silita sa vorbeasca: cameristele franceze o vor saluta numai pe noua lor stapâna si se vor retrage. Vei veghea ca însotitoarea greaca sa nu comunice cu frantuzoaicele. Ali se înclina. Curând fu auzit cineva strigând portarul; poarta se deschise, o trasura hurui pe alee si se opri dinaintea peronului. Contele coborâ. Usa cupeului era deschisa. Întinse mâna unei tinere înfasurate într-o manta verde de matase brodata cu aur, care îi acoperea capul. Tânara femeie lua mâna ce i se întindea, o saruta cu iubire si respect si rosti câteva cuvinte dragastoase. Contele raspunse cu blândete grava în limba sonora pusa de batrânul Homer în gura zeilor sai. Cu Ali înainte, ducând o torta de ceara roz, tânara, care nu era alta decât frumoasa grecoaica, însotitoarea lui Monte-Cristo în Italia, fu condusa în apartamentul ei, apoi contele se retrase în pavilionul rezervat siesi. La unsprezece si jumatate, toate luminile erau stinse în casa si s-ar fi putut crede ca dormea toata lumea.

IX - CREDIT NELIMITAT Edit

A doua zi, pe la doua dupa-amiaza, o caleasca la care erau înhamati doi admirabili cai englezesti, se opri în fata portii lui Monte-Cristo. Un barbat îmbracat într-un frac albastru, cu nasturi de matase de aceeasi culoare, cu vesta alba brazdata de un lant enorm de aur si cu pantaloni de culoarea alunei, cu parul atât de negru, cazând peste sprâncene încât ai fi ezitat sa-l crezi natural, într-atât de armonizat parea cu un barbat între 50 si 55 de ani, si care cauta sa para de 40, îsi baga capul prin portiera unui cupeu pe panoul careia era zugravita o coroana de baron, îsi trimise groomul sa întrebe pe portar daca domnul conte de Monte-Cristo este acasa. În asteptare, insul examina cu atentie atât de minutioasa, încât devenea aproape impertinent, exteriorul casei, atât cât se poate distinge din gradina, si livreaua celor câtiva servitori care se zareau. Ochii omului erau vii, dar mai de graba sireti decât spirituali. Buzele lui erau asa de subtiri încât, în loc sa se proiecteze în afara, intrau în gura. În sfârsit, latimea si proeminenta pometilor, semn sigur de viclenie, prabusirea fruntii, umflaturile tâmplelor care, depasind cu mult urechile late ale fiintelor de rând, vadeau pentru orice fizionomist un caracter aproape respingator al personajului foarte recomandabil pentru ochii lumii prin caii admirabili, prin diamantul enorm pe care-l purta la camasa si prin panglica rosie care se întindea de la o butoniera la alta a fracului. Groomul batu în fereastra portarului si întreba: — Aici locuieste domnul conte de Monte-Cristo? — Excelenta sa locuieste aci, raspunse portarul, dar... Îl întreba pe Ali din ochi. Ali facu un semn negativ. — Dar?..., întreba groomul. — Dar Excelenta sa nu primeste, raspunse portarul. — Poftim, în cazul asta, cartea de vizita a stapânului meu, domnul baron Danglars. Preda-o contelui de Monte-Cristo si spune-i ca, mergând la Camera, stapânul meu s-a abatut din drum, pentru a avea onoarea sa-l vada. — Eu nu vorbesc Excelentei sale, spuse portarul. Comisionul îl face valetul. Groomul se întoarse la trasura. — Ei, ce e? întreba Danglars. Rusinat de lectia pe care o primise, copilul îi comunica stapânului raspunsul dat de portar. — A, va sa zica domnul acesta e un print caruia i se spune Excelenta si cu care numai valetul are dreptul sa vorbeasca. Nu e nimic, de vreme ce are credit la mine, am sa-l vad când va avea nevoie de bani. Si Danglars se trânti în fundul trasurii, strigând vizitiului astfel ca sa se poata auzi în partea cealalta a drumului: — La Camera deputatilor. Printr-un transperant al pavilionului sau, Monte-Cristo, înstiintat la timp, îl vazuse pe baron si-l studiase printr-un ochean din cele mai bune nu cu mai putina atentie decât domnul Danglars când analizase casa, gradina si livrelele. — Hotarât lucru, spuse el bagând ocheanul în cutia de fildes, cu un gest de dezgust — hotarât lucru, urâta creatura este omul acesta. Cum de nu se recunoaste în el, de la prima vedere, sarpele cu fruntea turtita, uliul cu craniul bombat si pasarea de prada cu ciocul ascutit? Ali! striga el, apoi batu într-un gong de arama. — Ali aparu. — Cheama-l pe Bertuccio. În aceeasi clipa, Bertuccio intra. — Excelenta voastra m-a chemat? întreba administratorul. — Da, domnule, spuse contele. Ai vazut caii care s-au oprit în fata portii mele? — Desigur, Excelenta, sunt chiar foarte frumosi. — Cum se face, spuse Monte-Cristo, încruntând sprâncenele, ca dupa cum ti-am cerut cei mai frumosi cai din Paris, mai exista alti doi cai tot atât de frumosi ca ai mei si nu se gasesc în grajdurile mele? Vazând încruntarea sprâncenelor si auzind tonul sever al vocii, Ali pleca capul. — Nu e vina ta, bunul meu Ali, îi spuse contele în limba araba, cu o blândete pe care n-ai fi crezut ca o poti întâlni, nici în glasul si nici pe chipul sau. Tu nu te pricepi la cai englezesti. Chipul lui Ali se însenina. — Domnule conte, spuse Bertuccio, caii despre care vorbiti nu erau de vânzare. Monte-Cristo înalta din umeri: — Afla, domnule administrator, ca orice si oricând e de vânzare pentru cine stie sa ofere pretul. — Domnul Danglars i-a platit cu 16.000 de franci, domnule conte. — Ei bine, trebuia sa oferi 32 000; el e bancher si un bancher nu pierde niciodata ocazia de a-si dubla capitalul. — Domnul conte vorbeste serios? întreba Bertuccio. Monte-Cristo îl privi pe administrator uimit ca cineva îndrazneste sa-i puna o întrebare. — Asta-seara, spuse el, am de facut o vizita. Vreau ca acesti doi cai sa fie pusi, cu hamuri noi, la trasura mea. Bertuccio se retrase, salutând; se opri lânga usa: — La ce ora face Excelenta sa vizita, întreba el. — La cinci. — Voi atrage Excelentei voastre atentia ca sunt orele doua, se încumeta administratorul. — Stiu, se multumi sa raspunda Monte-Cristo. Apoi, întorcându-se spre Ali: — Plimba toti caii prin fata doamnei; sa aleaga perechea care îi va placea si sa-mi trimita vorba daca vrea sa cineze cu mine: în cazul acesta, masa se va servi la domnia-sa. Du-te. Când cobori, trimite-mi valetul. Ali abia disparuse, si valetul intra. — Domnule Baptistin, îi spuse contele, esti în serviciul meu de un an. E timpul de încercare pe care îl impun de obicei oamenilor mei. Esti pe placul meu. Baptistin se înclina. — Ramâne de stiut daca si eu îti sunt pe plac. — O, domnule conte! se grabi Baptistin sa spuna. — Asculta pâna la capat, relua contele. Câstigi o mie cinci sute de franci pe an, adica salariul unui bun si brav ofiter care îsi risca viata în fiecare zi; ai o masa pe care multi sefi de birou, servitori nenorociti, infinit mai ocupati decât dumneata, si-ar dori-o. Esti servitor, dar ai la dispozitie alti servitori care se îngrijesc de rufaria si îmbracamintea dumitale. În afara de câstigul de 1.500 de franci, mai furi din cumparaturile pe care le faci pentru toaleta mea aproape alti 1.500 de franci pe an. — O, Excelenta! — Nu ma plâng, domnule Baptistin, este firesc ce faci, dar doresc sa te opresti aici. Nu vei gasi nicaieri un post la fel cu acela pe care norocul ti l-a dat. Nu-mi bat niciodata slugile, nu înjur niciodata, nu ma înfurii niciodata, iert totdeauna o greseala, însa niciodata o neglijenta sau o uitare. Ordinele mele sunt de obicei scurte, dar limpezi si precise. Prefer sa le repet de doua si chiar de trei ori, decât sa le vad rau interpretate. Sunt destul de bogat ca sa stiu tot ce vreau si foarte serios te previn. Daca as afla ca ai vorbit despre mine, în bine sau în rau, ca ai comentat faptele mele, ca ai supravegheat conduita mea, ai pleca de la mine imediat. Eu nu-mi avertizez servitorii decât o data. Esti avertizat, pleaca. Baptistin se înclina si facu trei sau patru pasi înapoi. — Ia, stai, relua contele. Uitasem sa-ti spun ca, în fiecare an, eu pun o anumita suma pe numele oamenilor mei. Cei pe care îi concediez pierd fatalmente banii acestia, care revin celor ce ramân si care vor avea drept asupra lor dupa moartea mea. Esti de un an la mine, averea dumitale a început sa se formeze. Înmulteste-o. Cuvântarea aceasta tinuta de fata cu Ali, care ramânea impasibil, deoarece nu întelegea un cuvânt frantuzesc, produse asupra domnului Baptistin un efect pe care îl vor întelege toti cei care au studiat fiziologia servitorului francez. — Voi cauta sa ma conformez întru totul dorintelor Excelentei voastre, spuse el. Ma voi modela, de altminteri, dupa Ali. — O, nu, spuse contele cu o raceala de marmura. Ali are multe defecte în afara de calitatile sale. Nu îl lua ca exemplu, caci este o exceptie. El n-are leafa, nu e servitor, e sclavul, e câinele meu. Daca s-ar abate de la datoria sa, nu l-as alunga, l-as ucide. Baptistin facu ochii mari. — Te îndoiesti? întreba Monte-Cristo. Si îi repeta lui Ali cuvintele pe care le spusese în frantuzeste lui Baptistin. Ali asculta, zâmbi, se apropie de stapân, puse un genunchi în pamânt si îi saruta cu respect mâna. Acest mic corolar al lectiei puse capac uimirii valetului. Contele îi facu semn lui Baptistin sa iasa si lui Ali sa-l urmeze. Trecura amândoi în cabinetul sau si acolo vorbira îndelung. La orele cinci, contele batu de trei ori în gong. O bataie îl chema pe Ali, doua pe Baptistin, trei pe Bertuccio. Administratorul intra. — Caii mei, spuse Monte-Cristo. — Sunt la trasura, Excelenta, raspunse Bertuccio. Sa-l însotesc pe domnul conte? — Nu. Vizitiul, Baptistin si Ali. Numai ei. Contele coborî si vazu înhamati la trasura sa caii pe care îi admirase de dimineata la trasura lui Danglars. Când trecu pe lânga ei le arunca o privire. — Într-adevar, sunt frumosi, si ai facut bine ca i-ai cumparat. Atât numai ca ai fost în oarecare întârziere. — Excelenta, spuse Bertuccio, am întimpinat dificultati pâna sa-i am si au costat foarte scump. — Dar nu sunt frumosi? întreba contele. — Daca Excelenta voastra e multumita, spuse Bertuccio, totul e bine. Unde merge Excelenta voastra? — În strada Chaussée-d'Antin, la domnul baron Danglars. Conversatia avu loc pe peron. Bertuccio facu un pas pentru a coborî prima treapta. — Asteapta, domnule, spuse Monte-Cristo, oprindu-l. Am nevoie de un teren pe malul marii, în Normandia de exemplu, între Le Hâvre si Boulogne. Precum vezi, îti dau spatiu. Ar trebui ca pe domeniul acesta sa fie un mic port, un mic golf unde sa poata intra si sa stea corveta mea. Ea nu pluteste decât la cincisprezece picioare de apa. Vasul va fi gata sa porneasca în larg la orice ora din zi sau noapte când voi da semnalul. Te vei informa la toti notarii în privinta unei proprietati în conditiile pe care ti le explic. Dupa ce vei lua cunostinta, te vei duce s-o vizitezi, iar daca esti multumit o vei cumpara pe numele dumitale. Corveta e în drum spre Fécamp, nu-i asa? — In seara în care am parasit Marsilia, am vazut-o pornind în larg. — Si iahtul? — Iahtul are ordin sa ramâna la Martigues. — Bine. Vei coresponda din timp în timp cu capitanii care le comanda, ca sa n-adoarma. — Iar în ce priveste corabia cu aburi? — Care e la Châlons? — Da. — Aceleasi ordine ca si pentru vasele cu pânze. — Bine. — Îndata dupa cumpararea proprietatii, vei rândui popasuri din zece în zece leghe pe drumul spre nord si spre sud. — Excelenta voastra poate sa conteze pe mine. Contele facu un semn de multumire, coborî treptele, sari în trasura care, purtata în trapul cailor minunati, nu se opri decât în fata palatului bancherului. Danglars prezida o comisie numita pentru o cale ferata când i se anunta vizita contelui de Monte-Cristo. Sedinta era de altminteri aproape terminata. Auzind numele contelui, se ridica. — Domnilor, spuse, adresându-se colegilor sai, dintre care câtiva erau membri onorabili ai uneia sau ai celeilalte Camere, iertati-ma daca va parasesc astfel: închipuiti-va însa ca firma Thomson si French din Roma îmi trimite pe un anume conte de Monte-Cristo, deschizându-i la mine credit nelimitat. E gluma cea mai nostima pe care corespondentii mei din strainatate si-au îngaduit-o pâna acum cu mine. Întelegeti ca mi-au stârnit curiozitatea si ca ma aflu înca sub imperiul ei. Am trecut azi-dimineata pe la asa-zisul conte. Daca ar fi un conte adevarat, întelegeti ca n-ar fi asa de bogat. Domnul nu era vizibil. Ce ziceti: nu e asa ca maestrul Monte-Cristo îsi da aere de alteta sau de femeie frumoasa? De altminteri casa, situata pe Champs-Elysées si care este a lui — m-am informat —, mi s-a parut curata. Dar un credit nelimitat, relua Danglars, râzând cu viclenia-i caracteristica, îl face pretentios pe bancherul la care e deschis creditul. Ma grabesc deci sa-l vad pe omul nostru. Am impresia unei mistificari. Ei însa nu stiu cu cine au de-a face; cine va râde la urma va râde mai bine. Mântuind cuvintele acestea si dându-le o emfaza care îi umfla narile, domnul baron se desparti de musafirii sai si trecu într-un salon pictat în alb si aur, salon ce stârnea multa vâlva pe Chaussée-d'Antin. Aici poruncise el sa fie introdus vizitatorul pentru a-i lua ochii de la prima vedere. Contele statea în picioare, examinând câteva copii de Albane si Fattore, care fusesera vândute bancherului ca fiind originale si care, desi copii, erau mult superioare zorzoanelor de pe plafon. La zgomotul pe care Danglars îl facu intrând, contele se întoarse. Danglars saluta usor din cap si facu semn contelui sa se aseze într- un jilt de lemn poleit, captusit cu satin alb-auriu. Contele lua loc. — Cu domnul de Monte-Cristo am cinstea sa vorbesc? — Iar eu, raspunse contele, cu domnul baron Danglars, cavaler al Legiunii de Onoare, membru al Camerei deputatilor. Monte-Cristo repeta toate titlurile pe care le gasise pe cartea de vizita a baronului. Danglars simti lovitura si îsi musca buzele. — Scuzati-ma, domnule, spuse el, ca v-am acordat de la început titlul sub care mi-ati fost anuntat. Stiti însa ca noi traim sub un regim popular si ca eu sunt un reprezentant al intereselor poporului. — Astfel ca, raspunse Monte-Cristo, ramânând cu deprinderea de a vi se spune baron, ati pierdut-o pe aceea de a spune altora conte. — A, întrucât ma priveste, nu tin câtusi de putin la titlu, raspunse Danglars cu neglijenta. M-au numit baron si m-au facut cavaler al Legiunii de Onoare pentru câteva servicii care... — Dar ati abdicat de la titlurile dumneavoastra asa cum au facut altadata domnii de Montmorency si Lafayette? Era un frumos exemplu de urmat, domnule. — Nu prea, glasui Danglars stânjenit. Întelegeti ca pentru servitori... — Da, pentru oamenii dumneavoastra va numiti monsenior; pentru ziaristi va numiti domn; si pentru mai marii dumneavoastra, cetatean. Nuante foarte aplicabile stapânirii constitutionale. Înteleg perfect. Danglars îsi strânse buzele: vazu ca pe terenul acesta nu se poate masura cu Monte-Cristo. Încerca deci sa revina pe un teren care-i era mai familiar. — Domnule conte, spuse el înclinându-se, am primit un aviz al casei Thomson si French. — Sunt încântat, domnule baron. Pcrmiteti-mi sa va tratez asa cum va trateaza oamenii dumneavoastra. Este un obicei rau, capatat în tari unde sunt înca baroni, tocmai pentru ca nu se mai fac baroni. Zic, sunt încântat, nemaifiind nevoie sa ma mai prezint singur, lucru care e totdeauna stânjenitor. Spuneati, deci, ca ati primit un aviz.... — Da, confirma Danglars. Va marturisesc însa ca nu am înteles bine sensul. — Hm! — Si am avut onoarea sa trec pe la dumneavoastra, spre a va cere câteva explicatii. — Cereti-le, domnule, va ascult. — Scrisoarea, spuse Danglars, e la mine îmi pare (scotoci în buzunar). Da, iat-o. Scrisoarea deschide domnului conte de Monte-Cristo un credit nelimitat asupra casei mele. — Si ce vedeti nelamurit într-asta, domnule baron? — Nimic, domnule, dar cuvântul nelimitat... — Ei, bine, cuvântul acesta nu-i frantuzesc? Întelegeti, e scris de anglo- germani. — O, ba da, domnule, si nu e nimic de obiectat în privinta gramaticii, dar nu tot asa este în privinta contabilitatii. — Casa Thomson si French, întreba Monte-Cristo, cu aerul cel mai naiv pe care putu sa-l ia, nu e oare dupa parerea dumneavoastra, domnule baron, absolut sigura? La naiba, lucrul m-ar indispune, caci am oarecare fonduri plasate la ea! — Este absolut sigura, raspunse Danglars cu un zâmbet aproape batjocoritor. Dar, în materie de finante, sensul cuvântului nelimitat atât de vag... — Pe cât e de... nelimitat? — Tocmai asta voiam sa spun domnule. Iar vagul e îndoiala si — spune înteleptul — când esti în îndoiala, abtine-te. — Ceea ce înseamna, relua Monte-Cristo, ca daca firma Thomson si French e dispusa la nebunii, casa Danglars nu e dispusa sa-i urmeze exemplul. — Cum adica, domnule conte? — Da, nici vorba. Domnii Thomson si French îsi fac afacerile fara chibzuinta, domnul Danglars are însa o limita. El e un întelept, cum spunea adineauri. — Domnule, raspunse orgolios bancherul, nimeni nu se poate înca masura cu casa mea. — În cazul acesta se pare ca voi începe eu, raspunse Monte-Cristo cu raceala. — Ce va îndreptateste? — Explicatiile pe care mi le cereti, domnule, si care aduc a ezitari. Danglars îsi musca buzele. Pentru a doua oara era batut si, de data aceasta, pe terenul sau. Politetea sa ironica era prefacuta si atingea extrema apropiata, care este impertinenta. Dimpotiva, Monte-Cristo zâmbea cu cea mai desavârsita gratie si lua când voia un aer naiv ce-i asigura multe avantaje. — În sfârsit, domnule, spuse Danglars, dupa un moment de tacere, voi încerca sa ma fac înteles, rugându-va sa fixati dumneavoastra însiva suma pe care va propuneti s-o ridicati de la mine. — Dar, domnule, relua Monte-Cristo, hotarât sa nu piarda un deget de teren în discutie, daca am cerut un credit nelimitat asupra dumneavoastra, e ca tocmai nu stiam de ce sume voi avea nevoie. Bancherul socoti ca, în sfârsit, venise momentul sa ia ofensiva. Se rasturna în jiltu-i si, cu un zâmbet greoi, orgolios, zise fara ezitare: — O, domnule. Va veti putea convinge ca cifra casei Danglars, desi limitata, poate satisface exigentele cele mai largi si chiar daca ati cere un milion... — Poftim? — Spuneam un milion, repeta Danglars cu siguranta prostiei. — Ce sa fac cu un milion? întreba contele. O, domnule, daca nu mi-ar fi trebuit decât un milion, nu ceream sa mi se deschida un credit pentru atâta lucru. Un milion? Dar eu am întotdeauna un milion în portofel sau în trusa mea de voiaj. Si Monte-Cristo scoase dintr-un carnetel, unde tinea cartile de vizita, doua bonuri a câte cinci sute de mii de franci asupra tezaurului, platibile la purtator. Un om ca Danglars trebuia rapus, nu piscat. Lovitura de maciuca îsi facu efectul: bancherul se clatina simtind ca-i vine ameteala. Holba asupra lui Monte-Cristo niste ochi buimaciti, ale caror lumini se dilatara peste masura. — Haide, marturisiti-mi, spuse Monte-Cristo, ca suspectati casa Thomson si French. Doamne, e cât se poate de simplu. Am prevazut cazul si, desi strain în afaceri, mi-am luat precautii. Poftim alte doua scrisori la fel cu cea care va este adresata. Una e a casei Arstein si Eskeles din Viena, asupra domnului baron de Rotschild, alta a casei Baryng din Londra, asupra domnului Laffitte. Spuneti un cuvânt, domnule, si va voi scuti de orice grija, prezentându-ma la una sau alta din aceste doua case. Danglars era învins. Deschise tremurând vizibil scrisoarea din Germania si pe cea din Londra, pe care contele i le întindea cu vârful degetelor, verifica autenticitatea semnaturilor cu o minutiozitate care ar fi fost insultatoare pentru Monte-Cristo daca n-ar fi tinut seama de buimaceala bancherului. — O, domnule, sunt aici trei semnaturi care valoreaza milioane, spuse Danglars, sculându-se ca pentru a saluta puterea aurului personificata în omul din fata sa. Trei credite nelimitate asupra caselor noastre! Iertati-ma, domnule conte, dar, încetând sa fiu neîncrezator, pot ramâne înca uimit. — O casa ca a dumneavoastra n-ar putea sa se mire, spuse Monte- Cristo cu toata politetea. Veti putea, deci, sa-mi trimiteti niscai bani, nu-i asa? — Vorbiti, domnule, conte. Sunt la dispozitia dumneavoastra. — Ei bine, relua Monte-Cristo, acum când ne întelegem — caci ne întelegem, nu-i asa? Danglars facu un semn afirmativ din cap. — Si când nu mai aveti îndoieli... continua Monte-Cristo. — O, domnule conte, exclama bancherul, n-am avut nici o clipa. — Nu. Doreati o dovada, atâta tot. Ei bine, repeta contele, acum când ne întelegem, când nu mai aveti îndoieli, sa fixam, daca vreti, o suma generala pentru primul an: de exemplu, sase milioane. — Fie sase milioane, spuse Danglars sufocat. — Daca am nevoie de mai mult, relua masinal Monte-Cristo, vom adauga. Nu cred însa ca voi ramâne decât un an în Franta si nu cred sa depasesc cifra în decursul acestui an... În sfârsit, vom vedea... Pentru început, va rog sa-mi trimiteti cinci sute de mii de franci mâine — voi fi acasa pâna la amiaza — si, de altminteri, daca nu sunt, voi lasa o chitanta administratorului meu. — Banii vor fi la dumneavoastra mâine, la zece dimineata, domnule conte, raspunse Danglars. Vreti aur, bilete de banca sau argint? — Jumatate aur si jumatate bancnote. Si contele se ridica. — Sunt dator sa va marturisesc un lucru, domnule conte, spuse Danglars la rându-i. Îmi închipui ca am notiuni exacte asupra tuturor marilor averi din Europa, si totusi averea dumneavoastra, care îmi pare considerabila, mi-era, va declar, absolut necunoscuta. E de data recenta? — Nu, domnule, raspunse Monte-Cristo, dimpotriva, este de data foarte veche. Ea era un tezaur de familie care nu putea fi atins si ale carui dobânzi acumulate au triplat capitalul; epoca fixata de testator s-a împlinit numai de câtiva ani: prin urmare, numai de câtiva ani ma folosesc de el, iar nestiinta dumneavoastra în aceasta privinta este cât se poate de fireasca. Îl veti cunoaste de altminteri mai bine, în scurta vreme. Si contele îsi însoti cuvintele cu unul din acele surâsuri palide care îl înspaimântau asa de mult pe Franz d'Épinay. — Cu gusturile si cu intentiile dumneavoastra, continua Danglars, veti desfasura în capitala un lux ce ne va strivi pe noi, toti milionarii acestia mici. Cu toate acestea, deoarece îmi pareti amator, caci îmi priveati tablourile când am intrat, va cer permisiunea de a va arata galeria mea: numai tablouri vechi, tablouri de maestri garantati; nu-mi plac modernii. — Aveti dreptate, domnule, caci ei au, în genere, un mare defect: acela de a nu fi avut înca timpul sa devina vechi. — Pot sa va arat câteva statui de Thorwaldsen, de Bartoloni, de Canova, toti artisti straini. Precum vedeti, nu apreciez artistii francezi. — Aveti dreptul sa fiti nedrept cu ei, domnule, sunt compatriotii dumneavoastra. — Toate acestea însa pentru mai târziu, dupa ce vom fi facut o cunostinta mai strânsa. Pentru astazi ma multumesc, daca îmi permiteti, sa va prezint doamnei baroane Danglars. Scuzati-mi staruinta, domnule conte, dar un client ca dumneavoastra face aproape parte din familie. Monte-Cristo se înclina în semn ca accepta onoarea pe care financiarul voia sa i-o faca. Danglars suna. Aparu un lacheu îmbracat cu o livrea stralucitoare. — Doamna baroana e acasa? întreba Danglars. — Da, domnule baron, raspunse lacheul. — Singura? — Nu, doamna are lume. — Nu e indiscret sa va prezint societatii, domnule conte? Sunteti incognito? — Nu, domnule baron, spuse Monte-Cristo, zâmbind. Nu-mi recunosc acest drept. — Si cine e la doamna? Domnul Debray? întreba Danglars cu o bonomie care îl informa pe Monte-Cristo asupra secretelor transparente de interior ale financiarului, si îl facu sa zâmbeasca în sine. — Da, domnule baron, domnul Debray, raspunse lacheul. Danglars facu un semn din cap. Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo: — Domnul Lucien Debray e un vechi prieten al nostru, secretar intim al ministrului de interne. Sotia mea a facut un compromis casatorindu-se cu mine, caci ea apartine unei vechi familii: e o domnisoara de Servières, vaduva din prima casatorie a domnului colonel marchiz de Nargonne. — Nu am avut onoarea sa o cunosc pe doamna Danglars; l-am întâlnit însa pe domnul Lucien Debray. — Aha, exclama Danglars, dar unde? — La domnul de Morcerf. — A, îl cunoasteti pe micul viconte? întreba Danglars. — Ne-am cunoscut la Roma, în timpul carnavalului. — A, da, spuse Danglars. Am auzit, îmi pare, de o aventura ciudata cu niste banditi, niste hoti, în ruine. A fost salvat de acolo în chip miraculos. Daca nu ma însel a povestit ceva sotiei si fiicei mele când s-a înapoiat din Italia. — Doamna baroana îi asteapta pe domni, spuse lacheul înapoindu-se. — Pornesc înaintea dumneavoastra pentru a va arata drumul, spuse Danglars, înclinându-se. — Iar eu va urmez, îi raspunse Monte-Cristo.

X - CAII SUR-ROTATI Edit

Baronul, urmat de conte, strabatu un sir lung de încaperi remarcabile prin somptuozitatea lor greoaie si prin prostul-gust fastuos si ajunse pâna în buduarul doamnei Danglars — o camera mica, octogonala, tapetata cu atlas roz, acoperit de dantela. Fotoliile erau de lemn vechi poleit, cu stofe vechi. Partea de deasupra usilor înfatisa scene pastorale în genul lui Boucher. În sfârsit, doua pasteluri dragute în medalion, armonizate cu restul mobilei, faceau din odaita aceasta singura din palat cu o nota deosebita. E drept ca scapase planului general întocmit de domnul Danglars si de arhitectul sau, una dintre cele mai de seama celebritati ale Imperiului; si ca decorarea ei si-o rezervasera numai baroana si Lucien Debray. De aceea, domnul Danglars, mare admirator al antichitatii în maniera în care o întelegea Directoratul, dispretuia camaruta cocheta unde de altminteri el nu era admis decât cu conditia ca-si va justifica prezenta cu o alta persoana. În realitate, nu Danglars prezenta, ci dimpotriva el era prezentat, si era bine sau rau-primit dupa cum figura musafirului îi era baroanei placuta sau nu. Doamna Danglars, a carei frumusete putea sa fie înca amintita în ciuda celor 36 de ani ai ei, se afla la pian, o capodopera micuta de lemn mozaicat, în timp ce Lucien Debray, stând în fata unei mese de lucru, frunzarea un album. Înaintea de sosirea contelui, Lucien avusese timpul sa-i istoriseasca baroanei multe lucruri în lqgatura cu acesta. Se stie ce puternica impresie facuse Monte-Cristo asupra comesenilor la dejunul oferit de Albert. Impresia aceasta nu i se stersese înca lui Debray, iar informatiile date baroanei asupra contelui se faceau simtite. Curiozitatea doamnei Danglars, stârnita de amanuntele mai vechi aflate de la Morcerf si de cele noi aflate de la Lucien, atinsese culmea. De aceea, scena cu pianul si albumul nu era decât una din micile mici smecherii mondene, gratie carora sunt voalate cele mai puternice precautiuni. În consecinta, baroana îl primi pe Danglars cu zâmbetul pe buze. Contele primi, în schimbul salutului sau, o reverenta ceremonioasa, dar în acelasi timp plina de gratie. La rându-i, Lucien schimba cu contele un salut de semicunostinta si cu Danglars, un semn de intimitate. — Doamna baroana, spuse Danglars, permiteti-mi sa va prezint pe domnul conte de Monte-Cristo, care mi-a fost trimis de corespondentii mei din Roma cu cele mai stralucitoare recomandari. N-am decât un cuvânt de spus, care va face într-o clipa din domnia sa slabiciunea tuturor frumoaselor noastre. Vine la Paris cu intentia sa stea un an si sa cheltuiasca sase milioane în rastimpul acestui an. Hotarârea domniei sale fagaduieste o serie de baluri, de dineuri, de festivaluri la care nadajduiesc ca domnul conte nu ne va uita, asa cum nu-l vom uita nici noi la micile noastre petreceri. Desi prezentarea era grosolan elogioasa, în genere e un lucru atât de rar ca un barbat sa vina la Paris pentru a cheltui într-un an averea unui print, încât doamna Danglars zvârli asupra contelui o ocheada nu lipsita de oarecare interes. — Si când ati sosit, domnule? întreba baroana. — Ieri-dimineata, doamna. — Si veniti potrivit obiceiului dumneavoastra, dupa câte mi s-a spus, de la capatul lumii? — De data aceasta, doamna, pur si simplu de la Cadix. — Oh, sositi într-un anotimp groaznic! Parisul e nesuferit vara. Nici baluri, nici reuniuni, nici serbari. Opera italiana e la Londra, opera franceza pretutindeni, afara de Paris. Iar despre teatrul francez, stiti ca el nu mai e nicaieri. Nu ne ramân deci ca distractie decât câteva nefericite curse în Champs-de-Mars si la Satory. Veti avea cai la curse, domnule conte? — Doamna, voi face tot ce se face la Paris daca am norocul sa gasesc pe cineva care sa ma informeze cum trebuie asupra deprinderilor frantuzesti. — Sunteti amator de cai, domnule conte? — Mi-am petrecut o parte din viata în Orient, doamna, iar orientalii nu pretuiesc decât doua lucruri pe lume: nobletea cailor si frumusetea femeilor. — O, domnule conte, spuse baroana, ar fi trebuit sa aveti galanteria de a le pune pe femei în primul rând. — Vedeti, doamna, ca aveam dreptate adineauri când doream un perceptor care sa ma poata calauzi în obiceiurile frantuzesti? În momentul acela, camerista favorita a doamnei baroane Danglars intra si, apropiindu-se de stapâna, îi sopti câteva cuvinte la ureche. Doamna Danglars pali. — Cu neputinta, spuse ea. — Cu toate acestea, este adevarul exact, doamna, raspunse camerista. Doamna Danglars se întoarse spre sotul ei. — E adevarat, domnule? — Ce anume, doamna? întreba Danglars vizibil agitat. — Ce spune fata... — Si ce spune ea? — Ca vizitiul, ducându-se sa-mi înhame caii la trasura, nu i-a gasit în grajd. Va întreb ce înseamna asta? — Doamna, spuse Danglars, ascultati-ma. — O, va ascult, domnule, caci sunt curioasa sa stiu ce îmi veti spune. Îi voi aduce pe domnii judecatori între noi si le voi spune din capul locului cum stau lucrurile. Domnilor, continua baroana, domnul baron Danglars are zece cai în grajd. Printre acesti zece cai, doi sunt ai mei, cai fermecatori, cei mai frumosi din Paris. Îi cunoasteti, domnule Debray, vânat-rotatii mei. Ei bine, doamna de Villefort ma roaga sa-i împrumut trasura ca sa mearga mâine la Bois, eu i-o fagaduiesc, iar Domnul Danglars a avut, desigur, ocazia sa câstige câteva mii de franci si i-a vândut. Oh, Doamne, oribila rasa — rasa speculantilor! — Doamna, raspunse Danglars, caii erau prea navalnici, aveau abia patru ani, ma îngrijoram cumplit pentru dumneavoastra. — Domnule, stiti bine ca de o luna de zile am în serviciul meu pe cel mai bun vizitiu din Paris, daca nu cumva l-ati vândut si pe el o data cu caii. — Scumpa prietena, va voi gasi altii la fel, chiar mai frumosi, daca e cu putinta; dar cai blânzi, linistiti, care sa nu-mi mai inspire atâta groaza. Baroana înalta din umeri cu aer de profund dispret. Danglars nu paru ca observa gestul acesta mai mult decât conjugal si, întorcându-se spre Monte-Cristo, îi spuse: — Regret ca nu v-am cunoscut mai demult, domnule conte, spuse el. Va aranjati casa? — O, da! recunoscu contele. — Vi i-as fi propus dumneavoastra. Închipuiti-va ca i-am dat pe nimic. Aceasta însa pentru ca, dupa cum v-am spus, voiam sa scap de ei: sunt cai pentru un barbat tânar. — Domnule, spuse contele, va multumesc. Am cumparat azi dimineata doi cai destul de buni si nu prea scumpi. Domnul Debray, sunteti cunoscator, nu-i asa? Ia priviti! În timp ce Debray se apropie de fereastra, Danglars se apropie de sotia sa: — Închipuiti-va, doamna, îi spuse el în soapta, ca mi s-a oferit un pret exorbitant pentru caii acestia. Nu stiu ce nebun care vrea sa se ruineze mi-a trimis azi pe administratorul sau, dar fapt e ca am câstigat 16.000 de franci. Nu ma certa, îti voi da patru mii dumitale si doua mii Eugeniei. Doamna Danglars arunca asupra sotului ei o privire zdrobitoare. — A! exclama Debray. — Ce e? întreba baroana. — Dar nu ma însel, la trasura contelui sunt înhamati caii dumneavoastra, propriii dumneavoastra cai! — Vânat-rotatii mei? exclama doamna Danglars. Si se repezi la fereastra. — Într-adevar, ei sunt, spuse ea. Danglars era înmarmurit. — E cu putinta? întreba Monte-Cristo, afectând uimirea. — De necrezut! murmura bancherul. Baroana îi sopti doua cuvinte lui Debray, care se apropie de Monte- Cristo. — Baroana va întreaba cu cât v-a vândut sotul ei caii acestia? — Exact nu stiu. E o surpriza pe care mi-a facut-o administratorul si care m-a costat, îmi pare, treizeci de mii de franci. Debray se duse sa comunice baroanei raspunsul. Danglars era asa de palid si de încurcat încât contele paru înduiosat de el. — Vedeti ce ingrate sunt femeile? Atentia dumneavoastra nu a miscat- o o clipa pe baroana. Dar ce vreti? Iubim totdeauna ceea ce ne face rau; de aceea, lucrul cel mai nimerit, crede-ma scumpe baroane, este sa le lasi totdeauna sa-si faca de cap. Daca si-l sparg, nu se pot supara decât pe ele însile. Danglars nu raspunse nimic. Prevedea într-un viitor apropiat o scena dezastruoasa. Sprâncenele doamnei baroane se încruntasera si, asemenea acelora ale lui Jupiter Olimpianul, prevesteau furtuna. Debray care o simtea, pretexta o treaba si pleca. Monte-Cristo care nu voia, ramânând, sa strice pozitia pe care nadajduia s-o cucereasca, o saluta pe doamna Danglars si se retrase, lasându-l pe baron prada furiei nevestii. — Bun, gândi Monte-Cristo, retragându-se. Am ajuns unde voiam. Am în mâinile mele linistea menajului si voi câstiga dintr-o singura lovitura inima domnului si inima doamnei. Ce noroc! Dar n-am fost prezentat domnisoarei Eugénie Danglars, pe care as fi tinut totusi s-o cunosc. Ne gasim înca la Paris si avem timpul în fata noastra... Pe mai târziu... Cu aceasta reflexie, contele se urca în trasura si se înapoie acasa. Peste doua ceasuri, doamna Danglars primi o scrisoare fermecatoare de la contele de Monte-Cristo prin care îi declara ca, nevoind sa debuteze în lumea pariziana mâhnind o femeie frumoasa, o ruga sa primeasca înapoi caii. Aveau acelasi harnasament pe care ea îl vazuse de dimineata. Atât numai ca, în mijlocul fiecarei rozete de la ureche, contele pusese sa se coasa un diamant. Danglars primi si el o scrisoare. Contele îi cerea permisiunea sa explice baroanei capriciul acesta de milionar, rugându-l sa scuze maniera orientala care însotea înapoierea cailor. În timpul serii, Monte-Cristo pleca la Auteuil întovarasit de Ali. A doua zi, chemat, pe la orele trei, Ali, intra în cabinetul contelui. — Ali, îi spuse el, mi-ai vorbit deseori despre iscusinta ta în aruncarea latului. Ali facu semn ca da si se îndrepta mândru. — Bine. Asadar, cu latul ai putea sa opresti un bou? Ali facu semn din cap ca da. — Un tigru? Ali facu acelasi semn. — Un leu? Ali facu gestul cuiva care arunca latul si imita un muget gâtuit. — Bine, înteleg, spuse Monte-Cristo. Ai vânat lei? Ali facu din cap un semn orgolios. — Dar ai putea sa opresti din goana doi cai? Ali zâmbi. — Ei, bine, asculta. În curând va trece o trasura purtata de doi cai, vânal-rotati, aceeasi pe care îi aveam eu ieri. Chiar de ar fi sa te zdrobeasca, trebuie sa opresti trasura asta în dreptul portii mele. Ali coborî în strada si desena în fata portii, pe caldarâm, o linie: intra apoi si arata linia contelui care-l urmarise din ochi. Contele îl batu blând pe umar: asa îi multumea lui Ali. Nubianul se duse sa-si fumeze ciubucul pe piatra care se afla la coltul casei si al strazii, în timp ce Monte-Cristo se departa, fara sa se mai sinchiseasca de ceva. Totusi, pe la orele cinci, adica ora când contele astepta trasura, se puteau vedea încoltind într-însul semnele aproape imperceptibile ale unei usoare nelinisti. Se plimba într-o camera care dadea spre strada, tragând, din când în când, cu urechea si apropiindu-se de fereastra prin care îl zarea pe Ali fumând cu o regularitate ce arata ca nubianul nu avea alta grija. Deodata se auzi un huruit îndepartat, care se apropia însa cu iuteala fulgerului. Apoi aparu o caleasca, al carei vizitiu încerca zadarnic sa stapâneasca caii care înaintau furiosi, zburliti, napustindu-se cu salturi smintite. În caleasca, o tânara femeie si un copil de sapte, opt ani, tinându-se îmbratisati, pierdusera din cauza spaimei pâna si puterea de a scoate un strigat; era de ajuns un bolovan sub roata sau un copac în cale pentru a sfarâma complet trasura care trosnea. Trasura gonea prin mijlocul strazii si se auzeau strigatele de groaza ale celor ce o vedeau. Ali îsi puse deodata ciubucul la o parte, scoase din buzunar latul, îl arunca, înfasura de trei ori picioarele de dinainte ale calului din stânga, se lasa târât trei, patru pasi de violenta goanei, dar, dupa acesti trei, patru pasi calul înlantuit se prabusise. Cazu peste oiste, pe care o frânse si paraliza astfel sfortarile calului ramas în picioare. Vizitiul se folosi de momentul acesta pentru a sari de pe capra; dar Ali a si însfacat narile celui de-al doilea cal cu degete de fier, iar animalul, nechezând de durere, s-a lungit, zvârcolindu-se, lânga tovarasul sau. Pentru toate acestea nu a fost nevoie decât de timpul care-i trebuie glontului sa atinga tinta. A fost însa de-ajuns pentru ca, din casa în fata careia s-a întâmplat accidentul, un barbat sa alerge urmat de mai multi servitori. În momentul în care vizitiul deschise portiera, el scoase din caleasca pe doamna care, cu o mâna se tinea de perna, iar cu cealalta îsi strângea la piept copilul lesinat. Monte-Cristo îi duse pe amândoi în salon, asezându-i pe o canapea. — Nu va mai temeti, doamna. Sunteti salvata. Femeia îsi veni în fire si, în locul oricarui raspuns, îl arata pe fiul ei cu o privire mai elocventa decât toate rugaciunile. Într-adevar, copilul era tot lesinat. — Da, doamna, înteleg, spuse contele examinând copilul. Fiti însa linistita, nu i s-a întâmplat nimic si numai frica l-a adus în starea aceasta. — O, domnule, exclama mama, nu cumva îmi spuneti asa ca sa ma linistiti? Priviti cât e de palid. Fiul meu, copilul meu, Edouard, raspunde mamei tale! O, domnule, trimiteti dupa un medic. Dau toata averea mea celui care îmi readuce copilul la viata. Monte-Cristo facu un gest cu mâna pentru a o calma pe mama înlacrimata si, deschizând o caseta, scoase din ea un flacon de Boemia încrustat cu aur, continând o licoare rosie ca sângele, din care picura un strop pe buzele copilului. Desi tot palid, copilul deschise îndata ochii. Bucuria mamei deveni aproape un delir. — Unde ma aflu? exclama ca. Si cui datorez atâta noroc dupa o încercare asa de cruda? — Doamna, raspunse Monte-Cristo, va aflati în casa celui mai fericit om care a putut sa va crute o mâhnire! — O, blestemata curiozitate! spuse doamna. Tot Parisul vorbea despre minunatii cai ai doamnei Danglars, si am avut nebunia de a vrea sa-i încerc. — Cum, exclama contele, cu o uimire admirabil jucata, caii acestia sunt ai baroanei? — Da, domnule, o cunoasteti? — Pe doamna Danglars? Am avut cinstea, iar bucuria mea este îndoita ca va vad salvata din pericolul prin care caii v-au facut sa treceti. Caci în sarcina mea ati fi putut sa puneti pericolul acesta: eu cumparasem ieri caii de la baron; dar baroana a parut ca îi regreta asa de mult încât i-am înapoiat, rugând-o sa-i accepte din partea mea. — În cazul acesta, dumneavoastra sunteti contele de Monte-Cristo, despre care Hermine mi-a vorbit atâta ieri? — Da, doamna, o aproba contele. — Domnule, eu sunt doamna Héloïse de Villefort. Contele se înclina ca unul în fata caruia se pronunta un nume absolut necunoscut. — O, cât de recunoscator va fi domnul de Villefort! urma Héloïse; si dumneavoastra va va datora viata noastra: i-ati redat sotia si fiul. De buna seama ca, fara servitorul dumneavoastra generos, scumpul meu copil si cu eram ucisi. — O, doamna, ma înfior si acum de pericolul prin care ati trecut! — Nadajduiesc ca îmi veti permite sa rasplatesc cu vrednicie devotamentul omului... — Doamna, raspunse Monte-Cristo, nu mi-l rasfatati pe Ali, va rog, nici prin laude, nici prin recompense; acestea sunt deprinderi pe care nu vreau sa le capete. Ali e sclavul meu. Salvându-va viata, ma slujeste pe mine si este dator sa ma slujeasca. — Dar si-a riscat viata sa, spuse doamna de Villefort careia tonul de stapân al lui Monte-Cristo îi impunea în chip deosebit. — Eu i-am salvat viata, doamna, raspunse Monte-Cristo. În consecinta, ea îmi apartine. Doamna de Villefort tacu. Se gândea poate la omul acesta care, din primul moment, producea o impresie profunda asupra tuturora. În rastimpul clipei de tacere, contele examina în voie copilul pe care mama îl acoperea cu sarutari. Era mic, plapând, cu pielea alba, asa cum o au copiii roscati, si totusi o claie de par negru, potrivnic oricarei pieptanaturi, îi acoperea fruntea bombata si, cazând pe umeri, îi înconjura figura, accentuând vioiciunea ochilor plini de siretenie si de copilareasca rautate, gura abia reînsufletita era mare, iar buzele erau subtiri. Trasaturile copilului de opt ani îi dadeau cel putin doisprezece. Cea dintâi miscare a fost de a se smulge, printr-o miscare brusca, din bratele mamei si de a deschide caseta din care contele scosese flaconul cu elixir; apoi, fara sa ceara voie cuiva, ca un copil obisnuit sa-si satisfaca orice capriciu, se apuca sa destupe fiolele. — Nu pune mâna, dragul meu, spuse repede contele. Câteva din lichidele acestea sunt periculoase, nu numai bându-le, dar chiar respirându-le. Doamna de Villefort se îngalbeni si opri bratul fiului sau pe care îl trase spre ea. Dupa ce temerea i se potoli, arunca îndata asupra casetei o privire scurta, dar expresiva, pe care contele o remarca. În momentul acela intra Ali. Doamna de Villefort schita o miscare de bucurie si, tragându-l pe copil aproape de ea, îi spuse: — Edouard, îi spuse, vezi pe servitorul acesta bun? A fost foarte curajos caci si-a expus viata pentru a opri caii care ne târau si trasura care era sa se sfarâme. Multumeste-i, caci, probabil, fara el, în momentul acesta amândoi am fi fost morti. Copilul îsi lungi buzele si întoarse capul cu dispret. — E prea urât! glasui el. Contele zâmbi, ca si cum copilul îi satisfacuse o speranta. Doamna de Villefort îsi dojeni fiul cu o moderatie, desigur, care n-ar fi fost pe placul lui Jean-Jacques Rousseau daca micul Edouard s-ar fi numit Emil. — Vezi, îi spuse în limba araba contele lui Ali, doamna îl roaga pe fiul ei sa-ti multumeasca pentru viata pe care le-ai salvat-o, si copilul raspunde ca esti prea urât. Ali îsi întoarse o clipa capul si-l privi pe copil fara sa tradeze vreun gând. Dar o simpla înfiorare a narilor arata lui Monte-Cristo ca arabul fusese jignit adânc. — Domnule, întreba doamna de Villefort ridicându-se pentru plecare, casa aceasta este locuinta dumneavoastra obisnuita? — Nu, doamna, raspunse contele, e un fel de popas pe care l-am cumparat; cu stau pe Avenue des Champs-Elysées, la numarul 30. Vad însa ca v-ati calmat pe deplin si ca doriti sa va retrageti. Am poruncit sa fie înhamati aceiasi cai la trasura mea, iar Ali, baiatul acesta asa de urât — spuse el, zâmbind copilului —, va avea onoarea sa va conduca acasa, în timp ce vizitiul dumneavoastra va ramâne aici, sa repare caleasca. Dupa terminarea reparatiei, va duce trasura la doamna Danglars, cu una din perechile mele de cai. — Dar nu voi cuteza niciodata sa mai merg cu caii aceia, spuse doamna de Villefort. — O, veti vedea, doamna, ca în mâna lui Ali au sa devina blânzi ca niste mielusei. Într-adevar, Ali se apropiase de caii care se ridicasera pe picioare cu multa anevointa. Tinea în mâna un mic burete îmbibat în otet aromatic. Freca narile si tâmplele cailor acoperiti de sudoare si spuma, si aproape imediat ei începura sa sufle zgomotos si sa se înfioare timp de câteva secunde. Apoi, în. mijlocul multimii, pe care sfarâmaturile trasurii si zvonul accidentului o atrasescra în fata casei, Ali înhama caii la cupeul contelui, lua haturile, se urca pe capra si, spre marea mirare a asistentilor care vazura caii napustindu-se ca dusi de vârtej, el fu obligat sa recurga la bici pentru a-i îndemna sa porneasca. Mai mult decât atât, nu putu obtine de la faimosii vineti-rotati, care acum erau prostiti, împietriti, morti, decât un trap sovaielnic si molatic, încât doamnei de Villefort îi trebuira aproape doua ceasuri ca sa se înapoieze în foburgul Saint-Honoré unde locuia. De îndata ce ajunse acasa si dupa ce primele emotii ale familiei se domolira, ea îi scrise doamnei Danglars urmatorul bilet: „Draga Herminie, Am fost salvata în chip miraculos, împreuna cu fiul meu, de catre contele acela de Monte-Cristo, despre care am vorbit atât de mult aseara si pe care nu banuiam câtusi de putin ca îl voi vedea astazi. Mi-ai vorbit ieri despre el cu un entuziasm pe care nu m-am putut împiedica sa-l persiflez în taina mintii mele sarace, dar astazi gasesc entuziasmul acesta mult mai prejos de omul care îl inspira. Caii tai îsi luasera vânt la Ranelagh, ca si cum ar fi fost prinsi de frenezie, si era cât pe-aci sa fim prefacuti în bucati, bietul meu Edouard si eu, de primul copac din drum sau de prima piatra de hotar, când un arab, un negru, un nubian, în sfârsit, un om negru în serviciul contelui a oprit la un semn al acestuia, cred, avântul cailor, cu riscul de a fi zdrobit el însusi, si e într-adevar o minune ca a scapat. Atunci, contele a alergat, ne-a dus la el, pe Edouard si pe mine, iar acolo mi-a readus fiul la viata. Am venit acasa cu trasura lui. A ta îti va fi trimisa mâine. Vei gasi caii mult slabiti dupa accidentul acesta. Sunt parca prostiti. S-ar zice ca nu-si pot ierta ca s-au lasat îmblânziti de un om. Contele m-a rugat sa-ti spun ca doua zile de odihna, dându-le ca singura hrana orz, îi vor readuce într-o stare tot asa de înfloritoare, adica la fel de înfricosatoare ca ieri. Cu bine! Nu-ti multumesc pentru plimbarea mea, însa, chibzuind bine, îmi dau seama ca as fi ingrata sa-ti pastrez pica pentru toanele cailor tai. Caci uneia din aceste toane datorez împrejurarea de-al fi vazut pe contele de Monte-Cristo, iar ilustrul strain îmi pare, exceptând milioanele de care dispune, o problema asa de curioasa si de interesanta încât ma gândesc sa-l studiez cu orice pret, chiar de ar fi sa repet plimbarea la Bois cu caii tai. Edouard a suportat accidentul cu un curaj minunat. A lesinat, dar n-a scos un strigat înainte si nu a varsat o lacrima dupa accident. Îmi vei spune iarasi ca dragostea materna ma orbeste. Este însa în trupul acesta atât de plapând un suflet de fier. Scumpa noastra Valentine trimite multe urari de bine scumpei voastre Eugénie; eu le îmbratisez din tot sufletul. HÉLOÏSE DE VILLEFORT" P.S. Cauta un mijloc de a veni la mine cu contele de Monte-Cristo. Vreau neaparat sa-l mai vad. De altminteri l-am convins pe domnul de Villefort sa-i faca o vizita. Nadajduiesc ca el i-o va înapoia. În timpul serii, evenimentul de la Auteuil forma subiectul conversatiilor; Albert îi istorisise mamei sale, Château-Renaud la Jockey-Club, Debray în salonul ministrului. În ziarul sau, Beauchamp facu contelui cinstea de a scrie un fapt divers de douazeci de rânduri care îl puse pe nobilul strain în lumina de erou fata de toate femeile din aristocratie. Multi barbati se înscrisera pe lista de vizite a doamnei de Villefort ca sa aiba dreptul de a repeta vizita în timp util si de auzi din gura ei amanuntele pitorestii aventuri. Domnul de Villefort, asa cum spusese Héloïse, îmbraca un frac negru, îsi puse mânusi albe si urca în cupeul sau care în aceeasi seara se opri la poarta cu numarul 30 a casei de pe Champs-Elysées.

XI - IDEOLOGIE Edit

Daca Monte-Cristo ar fi trait de mai multa vreme în lumea pariziana, el ar fi apreciat la valoarea sa gestul domnului de Villefort. Bine vazut la curte, indiferent daca regele facea parte din ramura mare sau din ramura mica a dinastiei, indiferent daca ministrul care guverna era liberal sau conservator. Bucurându-se de reputatia istetimii în rândurile tuturor, asa cum se bucura, în general, oamenii care n-au suferit vreodata un esec politic; dusmanit de multi, dar protejat de câtiva, fara sa fie totusi iubit, domnul de Villefort avea una din acele înalte pozitii în magistratura si se mentinea la aceasta înaltime ca un Harloy sau ca un Molé. Salonul sau reîntinerit de o sotie tânara si de o fiica de abia 18 ani, din prima casatorie, nu era mai putin unul din acele saloane severe din Paris unde se respecta traditiile si religia etichetei. Politetea rece, fidelitatea absoluta în principiile guvernarii, un dispret profund pentru teorii si teoreticieni, ura profunda împotriva ideologilor, iata elementele vietii interioare si publice afisate de domnul de Villefort. Domnul de Villefort nu era numai magistrat, era aproape diplomat. Relatiile sale cu vechea curte, despre care vorbea întotdeauna cu demnitate si deferenta, îl faceau respectat de curtea cea noua si stia atâtea lucruri încât nu numai ca era menajat totdeauna, dar uneori era si consultat. Poate ca situatia era alta daca ei ar fi putut sa se descotoroseasca de domnul de Villefort. El ocupa însa, ca acei seniori feudali, rebeli fata de suzeranul lor, o fortareata inexpugnabila. Fortareata aceasta era functia sa de procuror regal, ale carei avantaje le exploata de minune si pe care n-ar fi parasit-o decât pentru a se alege deputat si a înlocui astfel neutralitatea cu opozitia. În general, domnul de Villefort primea sau facea putine vizite. Sotia sa îndeplinea obligatia aceasta pentru el, lucru cunoscut în lumea unde rezerva lui era atribuita îndeletnicirilor grave si numeroase de magistrat, când în realitate nu era decât un calcul orgolios si o chintesenta de aristocratie sau aplicarea axiomei: Prefa-te ca te stimezi si vei fi stimat, axioma de o suta de ori mai folositoare în societatea noastra decât aceea a grecilor: Cunoaste-te pe tine însuti, înlocuita azi prin arta mai putin anevoioasa si mai avantajoasa de a-i cunoaste pe altii. Pentru prietenii sai, domnul de Villefort era un protector puternic. Pentru dusmani, un adversar surd, dar înversunat; pentru indiferenti, statuia legii întruchipata în om: atitudine semeata, fizionomie impasibila, privire cenusie si scrutatoare, iata omul al carui piedestal, patru revolutii îngramadite cu iscusinta una peste alta, mai întâi îl construisera si pe urma îl cimentasera. Domnul de Villefort avea reputatia de a fi omul cel mai putin curios si mai putin banal din Franta. Dadea în fiecare an câte un bal, si nu se arata decât un sfert de ora, adica mai putin de patruzeci si cinci de minute decât se arata regele alor sai. Nu era vazut niciodata, nici la teatre, nici la concerte, nici în vreun local public. Uneori, dar foarte rar, facea o partida de whist si lumea avea grija atunci sa-i aleaga jucatori vrednici de el: vreun ambasador, vreun arhiepiscop, vreun print, vreun prezident sau, în sfârsit, vreo ducesa. Acesta era omul a carui trasura se oprise dinaintea portii lui Monte- Cristo. Valetul îl anunta pe domnul de Villeforl în momentul în care contele, aplecat peste o masa mare, urmarea pe o harta un itinerariu de la Saint- Petersburg în China. Procurorul regal intra cu pasul grav si apasat cu care intra în tribunal: era acelasi om sau, mai bine-zis, continuarea aceluiasi om pe care l-am vazut altadata substituit la Marsilia. Natura, consecventa cu exemplarele ei rare, nu schimbase nimic într-însul. Din subtire, el devenise slab, din palid devenise galben. Ochii erau adânciti în fundul capului, iar ochelarii de aur pareau sa faca parte din figura. Exceptând cravata alba, restul costumului sau era absolut negru, iar culoarea funebra nu era brazdata decât de panglica rosie, subtire, ce trecea imperceptibil prin butoniera si care parea o linie de sânge schitata cu penelul. Oricât de stapân fu pe sine, Monte-Cristo, raspunzându-i la salut, examina, cu vadita curiozitate, pe magistratul care, banuitor din deprindere si oarecum neîncrezator în minunile sociale, era mai dispus sa vada un nobil strain — asa fusese denumit Monte-Cristo —, un cavaler de industrie venit sa exploateze un nou teatru sau un raufacator evadat, decât un print al Sfântului Scaun sau un sultan din O mie si una de nopti. — Domnule, începu Villefort cu tonul acela chelalaitor, folosit de magistrati în perioadele lor oratorice, si de care nu pot sau nu vor sa se lepede în conversatie. Domnule, serviciul pe care l-ati facut ieri sotiei si fiului meu îmi impun datoria de a va multumi. Vin deci sa ma achit de aceasta datorie si sa exprim toata recunostinta. Rostind cuvintele acestea, ochiul sever al magistratului nu pierduse nimic din aroganta-i obisnuita. Articulase vorbele cu glasul sau de procuror general, cu întepeneala inflexibila a gâtului si a umerilor care-i facea — repetam — pe lingusitorii sai sa spuna ca era statuia însufletita a legii. — Domnule, raspunse contele, la rându-i cu raceala, sunt foarte fericit ca am putut sa pastrez un fiu mamei sale, caci se zice ca sentimentul matern este cel mai sfânt dintre toate, iar fericirea aceasta va va dispensa, domnule, de îndeplinirea unei datorii a carei executare ma onoreaza — fara îndoiala — caci stiu ca domnul de Villefort nu e darnic cu favoarea ce-mi face — dar care, oricât de pretioasa ar fi, nu valoreaza pentru mine cât satisfactia interioara. Uimit de iesirea aceasta la care nu se astepta, Villefort tresari ca un soldat ce simte lovitura sub armura ce-l acopera si o cuta a buzei dispretuitoare arata ca, din capul locului, nu-l socotea pe contele de Monte-Cristo un gentilom adevarat. Arunca ochii în juru-i pentru a lega de un subiect conversatia cazuta, care parea ca, în cadere, s-a sfarâmat. Vazu harta pe care Monte-Cristo o cerceta când intrase el si relua: — Va ocupati de geografie, domnule? E un studiu bogat, în special pentru dumneavoastra care, dupa câte se spun, ati vazut tot atâtea tari câte se gasesc pe atlasul acesta. — Da, domnule, raspunse contele, am vrut sa fac asupra speciei umane, în totalitatea ei, ceea ce dumneavoastra practicati zilnic pe exceptii, adica un studiu fiziologic. Am gândit ca mi-ar fi mai usor sa descind apoi de la tot la parte, decât de la parte la tot. O axioma algebrica vrea sa se procedeze de la cunoscut la necunoscut, si nu de la necunoscut la cunoscut... Dar luati loc, domnule, va rog. Si Monte-Cristo arata cu mâna procurorului regal un jilt spre care acesta fu obligat sa înainteze, în timp ce el nu avu nevoie decât sa se aseze în cel peste care statea îngenuncheat în momentul în care procurorul regal intrase. Contele se gasi astfel întors pe jumatate spre vizitatorul sau, cu spatele la fereastra si cu cotul sprijinit pe harta geografica ce forma deocamdata obiectul conversatiei, conversatie care lua, asa cum facuse la Morcerf si la Danglars, o întorsatura cu totul analoaga, daca nu situatiei, cel putin personajelor. — A, filosofati! relua Villefort dupa o clipa de tacere în rastimpul careia, ca un atlet ce întâlneste un adversar tare, facuse provizie de forta. Domnule, va dau cuvântul meu de onoare ca daca, asemeni dumneavoastra, n-as avea nimic de facut, as cauta o îndeletnicire mai putin trista. — Aveti dreptate, domnule, zise Monte-Cristo, iar omul este o omida urâta pentru cel care îl studiaza la microscopul solar. Ati spus însa, îmi pare, ca eu nu am ce face. Dumneavoastra credeti ca aveti ceva de facut? Sau, pentru a vorbi mai limpede, credeti ca ceea ce faceti merita osteneala de a se numi ceva? Uimirea lui Villefort spori la aceasta a doua lovitura data de ciudatul adversar. De multa vreme magistratul nu auzise spunându-i-se un astfel de paradox sau, mai bine-zis, pentru prima oara îl auzea. Procurorul regal tinu sa raspunda. — Domnule, sunteti strain si — ati spus singur, îmi pare — o parte din viata dumneavoastra s-a scurs în tari orientale; nu stiti deci cât de prudenta si de cântarita e la noi justitia care, în tinuturile barbare, este expeditiva. — Ba da, domnule; pede claudo antic. Stiu, caci, în special, m-am ocupat de justitia tuturor tarilor, facând o comparatie între justitia naturala si procedura criminala a natiunilor. Trebuie sa spun, domnule, ca am gasit mai apropiata de inima lui Dumnezeu legea aceasta a popoarelor primitive, adica legea talionului. — Domnule, daca legea aceasta ar fi adoptata, spuse procurorul regal, ea ar simplifica foarte mult codurile noastre si dintr-o-data magistratii nostri n-ar mai avea de facut mare lucru. — Poate ca lucrul se va întâmpla; stiti ca inventiile merg de la compus la simplu si ca simplu este întotdeauna perfectiunea. — Pâna atunci, domnule, spuse magistratul, codurile noastre exista cu articolele lor contradictorii scoase din obiceiuri galice, din legi romane, din aplicari france; iar cunoasterea tuturor acestor legi nu se capata, veti recunoaste, fara lucrari îndelungi si e nevoie de studiu pentru a dobândi cunoasterea aceasta. Iar pentru a nu uita cunostintele o data dobândite, e nevoie de o mare putere a mintii. — Sunt de aceeasi parere, domnule. Dar ceea ce dumneavostra stiti în legatura cu codul francez, cu stiu nu numai în legatura cu acest cod, dar în legatura cu codurile tuturor natiunilor: legile engleze, turcesti, japoneze, hinduse îmi sunt la fel de familiare ca si legile franceze, si aveam deci dreptate sa spun ca relativ (stiti ca totul e relativ, domnule) la tot ce am facut aveti putin de facut, si ca relativ la ce am învatat mai aveti înca multe de învatat. — În ce scop însa ati învatat toate acestea? întreba Villefort, uimit. Monte-Cristo zâmbi. — Vad ca, în ciuda reputatiei de om superior care vi s-a creat, dumneavoastra vedeti orice lucru din punctul de vedere material si vulgar al societatii, începând cu omul si sfirsind cu omul, adica din punctul de vedere cel mai restrâns si mai îngust care a fost permis inteligentei umane sa-l îmbratiseze. — Explicati-va, domnule, spuse Villefort, din ce în ce mai uimit; nu va înteleg... tocmai bine. — Spun, domnule, ca având ochii fixati asupra organizarii sociale a natiunilor, nu vedeti decât resorturile masinii si nu pe lucratorul sublim care o pune în miscare. Spun ca nu recunoasteti în fata si în jurul dumneavoastra decât pe titularii locurilor ale caror brevete au fost semnate de ministri sau de un rege si ca oameni pe care Dumnezeu i-a pus deasupra titulaturilor, ministri si regi, dându-le sa urmareasca o misiune în loc sa umple un loc, spun ca acestia scapa scurtei dumneavoastra vederi. Caracteristica slabiciunii omenesti cu organe debile si incomplete. Tobias vedea îngerul care îi aducea vederea sub forma unui tânar obisnuit. Natiunile considerau pe Atila, care avea sa le nimiceasca, drept un cuceritor ca toti cuceritorii, si a trebuit ca ei sa-si destainuiasca misiunile lor ceresti pentru a fi recunoscute. A trebuit ca unul sa spuna: „Eu sunt îngerul Domnului" si altul: „Eu sunt biciul lui Dumnezeu", pentru ca esenta divina a amândurora sa fie revelata. — În cazul acesta, spuse Villefort, tot mai uimit si crezând ca vorbeste cu un iluminat sau cu un nebun, dumneavoastra va socotiti una din aceste fapturi extraordinare pe care le-ati amintit? — De ce nu? spuse cu raceala Monte-Cristo. — Ma iertati, domnule, relua Villefort buimacit, dar ma veti scuza daca, prezentându-ma la dumneavoastra, nu stiam ca ma prezint unui om ale carui cunostinte si al carui spirit depasesc cunostintele obisnuite si spiritul obisnuit al oamenilor. Nu e obiceiul la noi, nefericiti corupti de civilizatie, ca nobilii care poseda, ca dumneavoastra, o avere imensa, cel putin asa se spune — remarcati ca eu nu întreb, ci numai repet — nu e obiceiul, spun, ca privilegiatii bogatiilor sa-si piarda timpul cu speculatii sociale, cu visuri filosofice facute cel mult pentru consolarea celor pe care soarta i-a dezmostenit de bunurile pamântului. — O, domnule, ati ajuns va sa zica la situatia eminenta pe care o ocupati, fara a admite si chiar fara a fi întâlnit exceptii, si nu va exersati niciodata privirea, care ar avea, totusi, atâta nevoie de finete si de siguranta, sa ghiceasca dintr-o data asupra carui om a cazut? Un magistrat n-ar trebui sa fie, nu cel mai bun aplicator al legii, nu cel mai siret interpret al obscuritatilor sicanei, ci o sonda de otel pentru încercarea inimilor, o piatra pentru încercarea aurului din al carui aliaj, în proportie mai mare sau mai mica, este faurit totdeauna un suflet? — Domnule, spuse Villefort, pe cuvântul meu de onoare, ma coplesiti, caci n-am auzit niciodata pe cineva vorbind astfel. — Aceasta pentru ca ati ramas închis, în permanenta, în cercul conditiunilor generale, si pentru ca nu ati îndraznit niciodata sa va înaltati cu un fâlfâit de aripa în sferele superioare pe care Dumnezeu le-a populat cu fapturi invizibile sau exceptionale. — Si admiteti, domnule, ca sferele acestea exista si ca fapturile exceptionale si invizibile se amesteca printre noi? — De ce nu? Vedeti oare aerul pe care îl respirati si fara de care n-ati putea sa traiti? — În cazul acesta nu vedem nici fapturile despre care pomeniti? — Ba da, le vedeti, când Dumnezeu îngaduie ca ele sa se materializeze. Le atingeti, le loviti cu cotul, le vorbiti si ele va raspund. — O, marturisesc, spuse Villefort zâmbind, ca as vrea tare mult sa fiu prevenit când una dintre aceste fiinte se va gasi în contact cu mine. — Ati fost servit dupa plac, domnule; caci ati fost prevenit adineauri, si chiar acum va previn eu. — Asadar, dumneavoastra? — Sunt una dintre aceste fapturi exceptionale, da, domnule, si cred ca pâna astazi nici un om nu s-a gasit într-o situatie asemanatoare cu a mea. Regatele regilor sunt limitate, fie prin munti, fie prin râuri, fie printr- o schimbare de moravuri, fie printr-o mutatie de limbaj. Regatul meu e mare cât lumea, caci cu nu sunt nici italian, nici francez, nici hindus, nici american, nici spaniol: sunt cosmopolit. Nici o tara nu poate sa spuna ca m-am nascut într-însa. Numai Dumnezeu stie ce tinut ma va vedea murind. Adopt toate obiceiurile, vorbesc toate limbile, ma credeti francez — nu-i asa? — caci vorbesc franceza cu aceeasi usurinta si puritate ca dumneavoastra. Ei, bine, Ali, nubianul meu, ma crede arab. Bertuccio, administratorul meu, ma crede italian; Haydée, sclava mea; ma crede grec. Întelegeti deci ca, nefiind al nici unei tari, necerând protectia nici unei stapâniri, nerccunoscând nici un om ca frate al meu, nu ma paralizeaza sau nu ma opreste nici unul din scrupulele sau obstacolele care îi opresc pe puternici. Nu am decât doi adversari, nu voi spune învingatori, caci prin staruinta îi supun: distanta si timpul. Al treilea, si cel mai cumplit, e conditia mea de om muritor. Numai aceasta ma poate opri în drumul pe care merg, si mai înainte de a fi atins tinta spre care tind; restul e calculat de mine. Ceea ce oamenii numesc sansele soartei, adica ruina, schimbarea, eventualitatile, le-am prevazut pe toate, iar daca unele ma pot atinge, nici una nu ma poate rasturna. Exceptând doar cazul ca voi muri, am sa fiu totdeauna ceea ce sunt. De aceea va spun lucruri pe care nu le-ati auzit niciodata, nici chiar din gura regilor, caci regii au nevoie de dumneavoastra, iar celorlalti oameni le este frica. Cine nu-si spune într-o societate asa de ridicol organizata ca a noastra: „Poate ca într-o zi voi avea de a face cu procurorul regal?" — Dar, dumneavoastra puteti sa spuneti, domnule, caci, din moment ce locuiti în Franta, sunteti în mod firesc supus legilor franceze. — Stiu, raspunse Monte-Cristo. Dar când ma duc într-o tara, încep sa studiez, prin mijloace proprii, toti oamenii de la care pot avea ceva de nadajduit sau de temut, si ajung sa-i cunosc tot asa de bine si poate chiar mai bine decât se cunosc ei. Rezultatul este ca procurorul regal cu care as avea de a face, oricare ar fi acesta, va fi cu siguranta mai stânjenit decât mine. — Ceea ce înseamna, zise Villefort cu ezitare, ca natura omeneasca fiind slaba, socotiti ca orice om a savârsit... greseli. — Greseli... sau crime, raspunse Monte-Cristo cu neglijenta. — Si ca numai dumneavoastra, printre oamenii pe care nu-i recunoasteti frati — ati spus-o singur, relua Villefort cu glasul usor alterat —, sunteti desavârsit? — Nu desavârsit, raspunse contele. Impenetrabil, atâta tot. Dar sa lasam aceasta, domnule, daca discutia va displace. Eu nu sunt mai amenintat de justitia dumneavoastra decât sunteti dumneavoastra de puterea mea de previziune. — Nu, nu, spuse cu însufletire Villefort, care se temea, desigur, sa nu arate ca paraseste terenul, nu. Prin conversatia dumneavoastra, sclipitoare si aproape sublima, m-ati ridicat deasupra nivelului comun. Noi nu mai vorbim, ci dizertam. Stiti ce adevaruri crude îsi spun uneori teologii pe catedrele Sorbonei sau filosofii în disputele lor. Sa presupunem ca facem teologie sociala si filosofic teologica. Va voi spune urmatoarele, oricât de grele vi s-ar parea: frate, te jerfesti orgoliului; te afli deasupra altora, dar deasupra dumitale e Dumnezeu. — Deasupra tuturora, domnule! raspunse Monte-Cristo, cu un accent asa de profund încât Villefort se infiora fara voie. Orgoliul meu este pentru oameni-serpi totdeauna gata sa se ridice împotriva celui care îi întrece cu fruntea fara a-i strivi cu piciorul. Depun însa acest orgoliu în fata lui Dumnezeu, care m-a scos din neant pentru a ma face ceea ce sunt. — În cazul acesta, domnule conte, va admir, spuse Villefort care, pentru prima data în decursul ciudatului dialog, întrebuinta formula aristocratica fata de strainul caruia pâna atunci nu-i spusese decât domnule. Da, va spun, daca sunteti într-adevar tare, într-adevar superior, într-adevar sfânt sau impenetrabil — ceea ce, aveti dreptate, e aproape tot una —, fiti superb, domnule; e legea dominatiilor. Aveti cu toate acestea vreo ambitie? — Am una, domnule. — Care? — Am fost si eu o data, asa cum aceasta i s-a înlâmplat oricui, înaltat de Satan pe muntele cel mai înalt al pamântului; când am ajuns acolo, el mi-a aratat lumea întreaga si, asa cum spusese cândva lui Christ, mi-a spus si mie: „Copil al oamenilor, ce vrei tu pentru a ma adora?" Am meditat atunci îndelung, caci de multa vreme o ambitie grozava îmi devora cu adevarat inima; pe urma i-am raspuns: „Asculta, am auzit vorbindu-se totdeauna de Providenta, si cu toate astea nu am vazut-o niciodata si nici n-am vazut altceva care sa-i semene. De aceea cred ca ea nu exista. Vreau sa fiu Providenta, caci ceea ce cunosc mai frumos, mai mare si mai sublim pe lume este a rasplati- si a pedepsi". Dar Satan coborî capul si scoase un suspin. „Te înseli, spuse el. Providenta exista. Atât numai ca tu n-o vezi, deoarece — fiica a lui Dumnezeu — ca este invizibila ca parintele ei. N-ai vazut nimic care sa-i semene, deoarece ea procedeaza prin mijloace ascunse si merge pe cai întunecoase. Tot ce pot sa fac pentru tine e sa-ti dau unul din agentii acestei Providente". Târgul fu încheiat. Poate ca îmi voi pierde sufletul, dar nu are-a face, relua Monte-Cristo, si chiar daca târgul s-ar strica, l-as încheia din nou. Villefort îl privea pe Monte-Cristo cu uimire. — Domnule conte, întreba el, aveti rude? — Nu, domnule, sunt singur pe lume. — Foarte rau. — De ce? întreba Monte-Cristo. — Pentru ca ati fi putut vedea un spectacol de natura sa va zdrobeasca orgoliul. Spuneti ca nu va temeti decât de moarte? — Nu spun ca ma tem, spun ca numai ea ma poate opri. — Dar batrânetea? — Misiunea mea va fi îndeplinita înainte de a îmbatrâni. — Si nebunia? — Era sa devin nebun, si cunoasteti axioma: non bis in idem. O axioma criminala care, în consecinta, este de resortul dumneavoastra. — Domnule, continua Villefort, mai este ceva de temut în afara de moarte, de batrânete sau de nebunie: de exemplu, apoplexia, lovitura aceasta de trasnet care va izbeste fara sa va distruga si dupa care, totusi, totul s-a sfârsit. Sunteti înca dumneavoastra, si cu toate acestea nu mai sunteti. Dumneavoastra care semanati ca Ariel cu îngerul, nu mai sunteti decât o masa inerta care, asemeni lui Calibanoa, seamana cu bestia. Aceasta se numeste, dupa cum va spuneam în limba omeneasca, apoplexie. Veniti, va rog, sa continuati conversatia la mine, domnule conte, într-o zi când veti dori sa întâlniti un adversar capabil de a va întelege si lacom de a va combate. Vi-l voi arata pe parintele meu, domnul Noirtier de Villefort, unul dintre cei mai aprinsi iacobini ai revolutiei franceze, adica cea mai sclipitoare cutezanta pusa în serviciul celei mai viguroase organizatii. Un om care nu vazuse, poate, ca dumneavoastra, toate regatele pamântului, dar ajutase la zguduirea unuia dintre cele mai puternice, un om care, ca dumneavoastra, se pretindea trimisul, nu al lui Dumnezeu, ci al Fiintei supreme, nu al Providentei, ci al Fatalitatii. Ei bine, domnule, ruperea unui vas sanguin într-un lob al creierului a nimicit totul, nu într-o zi, nu într- o ora, ci într-o secunda. În ajun, domnul Noirtier, fost iacobin, fost senator, fost carbonar, râzând de ghilotina, de pusca, de pumnal, domnul Noirtier care se juca cu revolutiile, domnul Noirtier, pentru care Franta nu era decât un vast joc de sah ai carui pioni, ale carui tunuri, ai carui cavaleri si a carui regina trebuiau sa dispara numai pentru ca regele sa fie mat, domnul Noirtier asa de temut era a doua zi, bietul domn Noirtier, un batrân nemiscat, supus vointei celei mai slabe fapturi din casa, adica nepoatei sale Valentine. Un cadavru mut si înghetat, care nu traieste fara suferinta decât pentru a da timpului ragazul sa ajunga, fara zguduituri, la descompunerea- i totala. — Oh, domnule, spectacolul acesta nu e ciudat, nici pentru ochii, nici pentru cugetul meu. Sunt întrucâtva medic si, asemeni confratilor mei, am cautat în multe rânduri sufletul în materia vie sau în materia moarta; si, ca si Providenta, cl a ramas invizibil ochilor mei, desi prezent în inima mea. O suta de autori, de la Socrate, Seneca, Sfântul Augustin, Gall, au facut, în proza sau în versuri, apropierea pe care ati facut-o dumneavoastra: înteleg cu toate acestea ca suferintele unui parinte pot sa opereze mari schimbari în spiritul fiului sau. Voi veni, domnule, deoarece binevoiti sa ma invitati, pentru a contempla în folosul smereniei mele cumplitul spectacol care întristeaza, desigur, foarte mult casa dumneavoastra. — Asa ar fi, desigur, daca Dumnezeu nu mi-ar fi dat o larga compensatie. În fata batrânului care coboara, târându-se spre mormânt, sunt doi copii care intra în viata: Valentine, o fiica din prima mea casatorie cu domnisoara Renée de Saint-Méran, si Edouard, fiul caruia i-ati salvat viata. — Ce concluzie trageti din compensatia aceasta, domnule? întreba Monte-Cristo. — Conchid, domnule, raspunse Villefort, ca parintele meu, ratacit de pasiuni, a savârsit câteva din acele greseli care scapa justitiei omenesti, dar care cheama justitia lui Dumnezeu, si ca Dumnezeu, nevoind sa pedepseasca decât o persoana, l-a lovit doar pe el. Cu zâmbetul pe buze, Monte-Cristo gemu din adâncul inimii, încât, daca Villefort ar fi putut sa-l auda, l-ar fi pus pe goana. — Cu bine, domnule, relua magistratul, care se sculase si vorbea în picioare. Va parasesc, ducând cu mine o amintire de stima care, nadajduiesc, va putea sa va fie placuta când ma veti cunoaste mai bine. Caci cu nu sunt, orice s-ar zice, un om banal. De altminteri, v-ati facut în doamna Villefort o prietena eterna. Contele saluta si se margini sa-l însoteasca pâna la usa cabinetului pe Villefort, care ajunse la trasura sa precedat de doi lachei care, la un semnal al stapânului lor, se grabeau sa o deschida. Apoi, dupa ce procurorul regal disparu: — Ajunge cu atâta otrava, spuse Monte-Cristo, scotând cu eforturi un zâmbet. Acum, când inima mea e plina de ea, sa cautam antidotul. Si, batând o data în gong, îi spuse lui Ali: — Eu urc la doamna, peste o jumatate de ora trasura sa fie gata.

XII - HAYDÉE Edit

Va amintiti de noile sau, mai bine-zis, vechile cunostinte ale contelui de Monte-Cristo, care locuiau în strada Meslay: Maximilien, Julie si Emmanuel. Gândul la vizita placuta pe care avea s-o faca, la cele câteva momente fericite pe care le va petrece, la licarirea de paradis strecurata în infernul unde se afundase într-adins raspândise, din momentul în care l-a pierdut pe Villefort din vedere, cea mai fermecatoare seninatate pe chipul contelui, iar Ali, care alergase la sunetul semnalului, vazând figura aceasta stralucind de o bucurie asa de rara, s-a retras în vârful picioarelor cu respiratia taiata ca pentru a nu înfricosa bunele gânduri pe care i se parea ca le vede zburdând în stol în jurul stapânului. Era amiaza: contele îsi rezervase o ora pentru a urca la Haydée. S-ar fi zis ca bucuria nu putea sa reintre deodata în sufletul zdrobit de multa vreme si ca el avea nevoie sa se pregateasca pentru emotiile violente. Tânara grecoaica se afla, cum am spus, într-un apartament despartit complet de apartamentul contelui, în întregime mobilat în chip oriental. Parchetele erau acoperite cu covoare groase, turcesti, stofe de brocart cadeau de-a lungul peretilor si, în fiecare încapere, un divan larg facea înconjurul camerei cu teancuri de perne ce se miscau dupa vointa celor care se foloseau de ele. Haydée avea trei frantuzoaice si o grecoaica. Cele trei frantuzoaice stateau în prima încapere, gata sa alerge la sunetul unui clopotel de aur si sa execute ordinele sclavei grecoaice, care stia îndeajuns franceza pentru a transmite dorintele stapânei celor trei cameriste, carora Monte-Cristo le recomandase sa aiba pentru Haydée atentiile cuvenite unei regine. Fata se gasea în încaperea cea mai retrasa a apartamentului, adica într-un buduar rotund, luminat numai pe sus, si în care lumina nu patrundea decât prin ferestruici de sticla roz. Statea culcata pe pernele de atlas albastru brodate cu argint, rasturnata pe jumatate în spatele divanului, încadrându-si capul cu bratul drept, molatec rotunjit, în timp ce cu stângul fixa între buze tubul de margean în care se gasea teava flexibila a unei narghilele ce nu lasa fumul sa ajunga la gura ei decât înmiresmat de apa de smirna. Tinuta ei cât se poate de fireasca pentru o femeie din Orient, ar fi parut unei frantuzoaice de o cochetarie afectata. Toaleta era aceea a femeilor din Epir, adica salvari de atlas alb, brodat cu flori roz, din care ieseau doua picioare de copil pe care le-ai fi crezut de marmura de Paros daca nu le-ai fi vazut jucându-se cu doua mici sandale, încovoiate la vârf, brodate cu aur si cu perle. O vesta cu dungi albastre, cu mâneci largi, despicate pentru brate, cu butoniere de argint si cu nasturi de perle; în sfârsit, un fel de corset prin deschizatura caruia, în forma de inima, se vedeau gâtul si partea de sus a pieptului, încheindu-se sub sâni cu trei nasturi de diamant. Partea de jos a corsetului si partea de sus a salvarilor se pierdeau într-una din acele centuri cu culori vii si cu franjuri lungi, matasoase, care stârnesc ambitia parizienelor noastre elegante. Pe cap avea un fes mic de aur, brodai cu perle, înclinat într-o parte, iar dedesubtul fesului, în partea unde se înclina, un trandafir purpuriu iesea din parul asa de negru încât parea albastru. Frumusetea figurii era frumusetea greaca în toata desavârsirea tipului ei, cu ochi mari, negri, catifelati, cu nasul drept, cu buzele de margean si cu dintii de perle. Peste acest ansamblu fermecator, floarea tineretii era raspândita cu toata stralucirea si tot parfumul ei. Haydée putea sa aiba 19 sau 20 de ani. Monte-Cristo o chema pe camerista grecoaica sa ceara Haydéei permisiunea de a intra la ea. În locul oricarui alt raspuns, Haydée facu semn cameristei sa ridice tapiseria ce atârna dinaintea usii. În cadrul patrat, fata culcata se arata ca un tablou fermecator. Monte-Cristo înainta. Haydée se înalta în cotul care tinea narghileaua, si întinse mâna contelui în timp ce-l primea cu un zâmbet: — De ce îmi ceri permisiunea de a intra la mine? îl întreba ea în limba sonora a fiicelor Spartei si Atenei. Nu mai esti tu stapânul meu, nu mai sunt cu sclava ta? Monte-Cristo zâmbi. — Haydée, dumneata stii... — De ce nu îmi spui tu ca de obicei? îl întrerupse tânara greaca. Am gresit cumva? În cazul acesta trebuie sa ma pedepsesti, nu sa-mi spui dumneata. — Haydée, îi spuse contele, tu stii ca ne aflam în Franta si ca, prin urmare, esti libera. — Libera sa fac ce? întreba fata. — Libera sa ma parasesti. — Sa te parasesc? De ce te-as parasi? — Nu stiu. Vom vedea lume. — Nu vreau sa vad pe nimeni. — Iar daca, printre tinerii frumosi pe care îi vei întâlni, ai sa gasesti pe vreunul care îti place, n-am sa fiu într-atât de nedrept... — N-am vazut niciodata barbati mai frumosi decât esti tu si niciodata n-am iubit decât pe parintele meu si pe tine. — Biata copila! Aceasta pentru ca n-ai vorbit decât cu parintele tau si cu mine. — Ce nevoie am sa vorbesc cu altii? Tatal meu îmi spunea bucuria mea, tu îmi spui dragostea mea, si amândoi îmi spuneti copila mea. — Îti amintesti de tatal tau, Haydée? Fata zâmbi. — El e aici si aici, spuse ea punând mâna pe ochi si pe inima. — Dar cu unde sunt? întreba Monte-Cristo zâmbind. — Tu esti peste tot. Monte-Cristo îi lua mâna s-o sarute, dar copila, naiva, îsi trase mâna si îsi întinse fruntea. — Haydée, îi spuse el, acum tu stii ca esti libera, ca esti stapâna, ca esti regina. Poti sa-ti pastrezi costumul sau sa-l parasesti, dupa plac. Vei ramâne aici cât vei vrea sa ramâi, vei iesi, când vei vrea sa iesi. În orice moment o trasura va fi pregatita pentru tine. Ali si Mirto te vor însoti pretutindeni si vor fi la ordinele tale. Te rog numai un lucru. — Spune. — Pastreaza secretul asupra nasterii tale, nu spune un cuvânt despre trecutul tau, nu rosti în nici o împrejurare numele parintelui tau ilustru si nici pe acela al bietei tale mame. — Ti-am mai spus, stapâne, ca n-am sa vad pe nimeni. — Asculta, Haydée, poate ca arestul acesta oriental va fi cu neputinta la Paris. Continua sa înveti viata tarilor de la nord asa cum ai facut la Roma, la Florenta, la Milano si la Madrid. Îti va servi totdeauna, fie ca ai sa traesti aici, fie ca ai sa te întorci în Orient. Fata ridica ochii ei mari, umezi si raspunse: — Vrei sa spui, nu-i asa stapâne, ca ne vom întoarce în Orient? — Da, copila mea; stii bine ca eu nu te voi parasi niciodata. Nu copacul paraseste floarea, ci floarea paraseste copacul. — Eu nu te voi parasi niciodata, stapâne, spuse Haydée, caci sunt sigura ca n-am sa pot trai fara tine. — Biata copila! Peste zece ani eu voi fi batrân, si peste zece ani tu vei fi înca tânara. — Tatal meu avea o barba lunga, alba, ceea ce nu ma împiedica sa-l iubesc; tatal meu avea 60 de ani si mi se parea mai frumos decât toti tinerii pe care îi vedeam. — Spune-mi, crezi ca ai sa te obisnuiesti aici? — Pe tine am sa te vad? — În fiecare zi. — Atunci de ce ma mai întrebi, stapâne? — Ma tem sa nu te plictisesti. — Nu stapâne, caci dimineata ma voi gândi ca vei veni, iar seara îmi voi aminti ca ai fost. De altminteri, când sunt singura, am amintiri frumoase, revad tablouri imense, orizonturi mari, cu Pindul si Olimpul în departare. Apoi am în inima trei sentimente cu care cineva nu se plictiseste niciodata; tristete, iubire si recunostinta. — Haydée, tu esti o vrednica fiica a Epirului, gratioasa si poetica, si se vede ca descinzi din familia aceea a zeitelor din tara ta. Fii deci linistita, copila mea, voi cauta ca tineretea ta sa nu fie pierduta, caci daca tu ma iubesti ca pe parintele tau, eu te iubesc ca pe copila mea. — Te înseli, stapâne. Nu-l iubeam pe tatal meu cum te iubesc pe tine. Dragostea pentru tine e alta: parintele meu a murit si eu nu am murit. În timp ce daca tu ai muri, as muri si eu. Contele întinse mâna fetei cu un zâmbet de profunda duiosie. Ea i-o saruta ca de obicei. Si contele, pregatit astfel pentru întrevederea ce urma s-o aiba cu Morrel si familia lui, pleca murmurând versurile lui Pindar. „Tineretea e o floare al carei fruct e dragostea... Fericit gradinarul care- o culege dupa ce a vazut-o înmugurind încet." Conform ordinelor sale, trasura era gata. Se urca si, ca de obicei, trasura porni în galop.

XIII - FAMILIA MORREL Edit

Contele ajunse în câteva minute în strada Meslay, numarul 14. Casa era alba, zâmbitoare, în fata cu o curte cu doua mici tufisuri pline de flori destul de frumoase. În portarul care îi deschise poarta, contele recunoscu pe batrânul Coclès. Dar pentru ca, va reamintiti, n-avea decât un ochi si pentru ca în noua ani ochiul slabise si mai mult, Coclès nu-l recunoscu pe conte. Ca sa se opreasca în fata intrarii, trasurile trebuiau sa faca un ocol pentru a evita un mic havuz ce tâsnea dintr-un bazin de scoici si pietre, minunatie care stârnise multe gelozii în cartier si datorita careia casa era botezata Micul Versailles. De prisos sa spunem ca în bazin se miscau o sumedenie de pesti rosii si galbeni. Casa, ridicata deasupra unui etaj de bucatarii si de pivnite, avea, în afara de parter, doua etaje. Tinerii o cumparasera cu dependintele, care constau dintr-un atelier imens, din doua pavilioane în fundul unei gradini, si din gradina Emmanuel vazuse, de la prima ochire, o mica afacere în aranjamentul acesta. Îsi rezervase casa, jumatate din gradina si trasese o linie, cu alte cuvinte construise un zid între el si atelierele pe care le închiriase împreuna cu pavilioanele si cu portiunea de gradina aferenta lor; în chipul acesta locuia pentru o suma neînsemnata si era tot asa de zavorit la el ca si la cel mai pretentios proprietar al unui palat din foburgul Saint- Germain. Sufrageria era de stejar; salonul, de mahon, cu catifea albastra; dormitorul, de lamâi, cu damasc verde; mai era acolo un cabinet de lucru pentru Emmanuel, care nu lucra, si un salon de muzica pentru Julie, care nu era muziciana. Al doilea etaj era rezervat în întregime lui Maximilien. El avea aici repetarea exacta a locuintei surorii sale. Numai sufrageria fusese transformata într-o sala de biliard, unde îsi aducea prietenii. Supraveghea pansarea calului sau si îsi fuma tigara în fata gradinii când trasura contelui se opri la poarta. Coclès deschise poarta, iar Baptisin, sarind de pe capra, întreba daca domnul si doamna Herbault si domnul Maximilien Morrel sunt vizibili pentru contele de Monte-Cristo. — Pentru contele de Monte-Cristo? exclama Morrel, zvârlind tigara si alergând în întâmpinarea vizitatorului sau. Bineînteles ca suntem vizibili pentru el. Oh, va multumesc, va multumesc de o suta de ori, domnule conte, ca nu ati uitat fagaduiala facuta! Si tânarul ofiter strânse asa de calduros mâna contelui încât acesta nu se însela asupra sinceritatii manifestarii si îsi dadu seama ca fusese asteptat cu nerabdare si ca era primit cu dragoste. — Veniti, veniti, zise Maximilien. Vreau sa va prezint eu. Un om ca dumneavoastra nu trebuie anuntat de un servitor. Sora mea e în gradina, taie trandafirii vestejiti. Cumnatul meu citeste cele doua jurnale ale sale, La Presse si Les Débats la sase pasi de ea, caci oriunde e vazuta doamna Herbault n-ai decât sa privesti pe o raza de patru metri: domnul Emmanuel se gaseste acolo si reciproc, cum se spune la Scoala Politehnica. Zgomotul pasilor o facu pe tânara femeie între 20 si 25 de ani, îmbracata cu un capot de matase si curatind cu grija speciala un lastar, sa înalte capul. Femeia era mica noastra Julie, devenita, asa cum îi prezisese mandatarul casei Thomson si French, doamna Emmanuel Herbault. Ea scoase un strigat vazând un strain. Maximilien începu sa râda. — Nu te deranja, surioara, îi spuse el, domnul conte nu se afla decât de doua sau trei zile la Paris, dar stie ce înseamna o rentiera din Marais, iar daca nu stie, îi vei arata tu. — O, domnule, se scuza Julie, sa va aduca astfel e o tradare din partea fratelui meu care nu are pentru biata lui sora nici o cochetarie... Penelon! Penelon! Un batrân care sapa o brazda de trandafiri de Bengal înfipse sapa si se apropie cu sapca în mâini, ascunzând cât putea mai bine o bucata de tutun, înfundata pentru moment în adâncimile obrajilor. Câteva suvite albe îi argintau parul des înca, în timp ce tenul bronzat si ochii îndrazneti, vii, anuntau pe batrânul marinar, ars de soarele ecuatorului si batut de vântul furtunilor. — Mi se pare ca m-ati strigat, domnisoara Julie, spuse el. Iata-ma. Penelon pastrase deprinderea de a o numi pe fiica patronului sau domnisoara Julie si nu putuse niciodata sa se deprinda a-i spune doamna Herbault. — Penelon, striga Julie, du-te de-l înstiinteaza pe domnul Emmanuel de vizita placuta care ni se face, în timp ce Maximilien îl va conduce pe domnul în salon. Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo: — Domnul îmi va permite, nu-i asa, sa dispar un minut? Si fara sa astepte încuviintarea contelui, fugi prin spatele unui tufis si intra în casa printr-o alee laterala. — Scumpe domnule Morrel, zise Monte-Cristo, observ cu durere ca stârnesc revolutie în familia dumitale. — Ia uite, spuse Maximilien râzând, ia uite-l si pe sot, care îsi schimbase haina cu o redingota. O, sunteti cunoscut în strada Meslay. Erati anuntat, va rog sa credeti. — Îmi faceti impresia, domnule, ca aveti o familie fericita, spuse contele raspunzând propriului gând. — O, da, va asigur, domnule conte. Ce vreti, nu le lipseste nimic pentru a fi fericiti: sunt tineri, voiosi, se iubesc, si cu renta lor de douazeci si cinci de mii de lire îsi închipuie — ei care au trecut totusi pe lânga atâtea averi imense — ca poseda bogatia Rotschilzilor. — Renta de 25.000 de lire înseamna totusi putin, spuse Monte-Cristo, cu o blândete asa de suava încât patrunse inima lui Maximilien ca o voce de parinte duios; nu se vor opri însa aici tinerii nostri, vor deveni si ei milionari. Domnule, cumnatul dumneavoastra este avocat... medic...? — Era negustor, domnule conte, si luase casa bietului meu parinte. Domnul Morrel a murit, lasând o avere de cinci sute de mii de franci. Eu aveam jumatate din ea si sora mea cealalta jumatate, caci nu eram decât doi copii. Sotul ei, care o luase fara sa aiba alt patrimoniu decât probitatea lui nobila, inteligenta si reputatia fara pata, a vrut sa posede tot atâta cât si nevasta-sa. A lucrat pâna când a strâns doua sute cincizeci de mii de franci. Sase ani au fost deajuns pentru asta. Va jur, era miscator spectacolul celor doi copii asa de harnici, asa de uniti, haraziti prin capacitatea lor celei mai mari averi si care, nevoind sa schimbe nimic din obiceiurile casei parintesti, au fost nevoiti sa faca abia în sase ani ceea ce novatorii ar fi putut sa faca în doi sau trei. Marsilia rasuna si acum de laudele care n-au putut fi refuzate unei abnegatii atât de curajoase. În sfârsit, într-o zi, Emmanuel veni la nevasta-sa: — Julie, îi spuse, iata ultimul fisic de o suta de franci pe care mi l-a predat Coclès si care completeaza cele doua sute cincizeci de mii de franci ce fixasem ca limita a câstigului nostru. Te multumesti cu putinul acesta? Asculta, casa face afaceri de un milion pe an si poate sa produca beneficii de patruzeci de mii franci. Daca vrem, vom vinde clientela cu trei sute de mii de franci. Iata o scrisoare din partea domnului Delaunay, care ne ofera acesti bani pentru întreprinderea noastra, pe care s-o contopeasca cu a sa. Gândeste-te ce este de facut. — Dragul meu, spuse sora mea, casa Morrel nu poate sa fie tinuta decât de un Morrel. A salva pentru totdeauna numele parintelui nostru nu pretuieste oare trei sute de mii de franci? — La fel gândeam si eu, raspunse Emmanuel. Cu toate acestea, voiam sa cer parerea ta. — Dragul meu, iat-o. Încasarile noastre sunt facute, politele sunt platite, putem sa tragem o linie sub contul chenzinei acesteia si sa închidem ghiseele. Sa tragem linia si sa închidem. Ceea ce si facura pe data. Erau orele trei: la trei si un sfert, un client se prezinta sa-si asigure cursa a doua vase. Un câstig net de cincisprezece mii de franci, bani gheata. — Domnule, spuse Emmanuel, va rog sa va adresati pentru asigurarea aceasta confratelui nostru, domnul Delaunay. Noi ne-am retras din afaceri. — De când? întreba clientul uimit. — De un sfert de ora. — Si iata, domnule, continua Maximilien zâmbind, de ce sora mea si cumnatul meu n-au decât o renta de douazeci si cinci de mii de lire. Maximilien abia terminase istorisirea în decursul careia inima contelui se emotionase din ce în ce mai mult — când Emmanuel aparu gatit cu palarie si cu redingota. Saluta ca unul care cunoaste calitatea vizitatorului. Apoi, dupa ce îl plimbara pe conte de jur-împrejurul micului domeniu înflorit, îl condusera spre casa. Salonul era înmiresmat de flori care abia încapeau într-o imensa vaza japoneza. Îmbracata corect si pieptanata cu cochetarie (realizase recordul în zece minute), Julie se înfatisa la intrare în întâmpinarea contelui. Se auzea ciripitul pasarelelor într-o colivie din apropiere; ramurile de lemnul-bobului si de salcâmi trandafirii margineau cu chiorchinii lor perdelele de catifea albastra: totul respira calmul, de la cântul pasarelelor, pâna la zâmbetul stapânilor. Din momentul intrarii în casa, contele fusese patruns de fericirea lor. De aceea, ramasese tacut, îngândurat, uitând ca era asteptat pentru a relua conversatia întrerupta dupa primele complimente. Remarca tacerea devenita aproape stânjenitoare si, smulgându-se din reverie, spuse: — Doamna, iertati-mi emotia care va va mira, desigur, pe dumneavoastra, deprinsa cu tihna si cu fericirea de aici; dar pentru mine e un lucru asa de nou multumirea pe un chip omenesc, încât nu ma satur privindu- va, pe dumneavoastra si pe sotul dumneavoastra. — Într-adevar, suntem foarte fericiti, domnule, raspunse Julie; dar am suferit îndelung si putini oameni si-au cumparat fericirea cu pret asa de scump ca noi. Curiozitatea se zugravi pe trasaturile contelui. — O, e o întreaga poveste de familie, cum va spunea deunazi Château -Renaud, spuse Maximilien. Pentru dumneavoastra, domnule conte, deprins sa vedeti nenorociri ilustre si bucurii sublime, tabloul acesta de interior ar prezenta prea putin interes. Cu toate acestea, asa cum v-a spus Julie, noi am trecut prin mari suferinte, desi au fost cuprinse într-un cadru mic... — Si Dumnezeu a turnat, precum face cu toti, consolarea peste suferinta? întreba Monte-Cristo. — Da, domnule conte, spuse Julie. Putem spune aceasta, caci a facut pentru noi ceea ce nu face decât pentru alesii sai: ne-a trimis un înger. Pe obrajii contelui se arata îmbujorarea si el tusi, ca sa-si poata ascunde emotia ducând batista la gura. — Cei care s-au nascut într-un leagan de purpura si care n-au dorit niciodata nimic, spuse Emmanuel, nu stiu ce înseamna fericirea de a trai; la fel cu ei, nu cunosc pretul unui cer senin cei care nu si-au lasat niciodata viata în voia a patru scânduri aruncate pe o mare furioasa. Monte-Cristo se ridica si, fara sa rosteasca un cuvânt caci tremuratul glasului i-ar fi tradat emotia, începu sa strabata cu pasi înceti salonul. — Maretia noastra va face sa zâmbiti, domnule conte? spuse Maximilien, care îl urmarea din ochi pe Monte-Cristo. — Nu, nu! raspunse Monte-Cristo, foarte palid, apasându-si cu o mâna bataile inimii, în timp ce cu cealalta arata tânarului un glob de cristal sub care se vedea o punga de matase întinsa cu grija pe o perna neagra de catifea. Ma întrebam numai la ce serveste punga aceasta, care într-o parte contine o hârtie îmi parc, iar în cealalta un frumos diamant. Maximilien lua un aer grav si raspunse: — Domnule conte, acesta e cel mai pretios tezaur al familiei noastre. — Într-adevar, diamantul e destul de frumos. — O, fratele meu nu va vorbeste despre valoarea pietrei, desi ea e pretuita la o suta de mii de franci, domnule conte. Vrea numai sa va spuna ca obiectele pe care le cuprinde punga aceasta sunt relicvele îngerului despre care pomeneam adineauri. — Nu pot întelege si, cu toate acestea, n-am dreptul sa întreb, doamna, raspunse Monte-Cristo, înclinându-se. Iertati-ma, n-am vrut sa fiu indiscret. — Indiscret, spuneti? O, dimpotriva, cât de fericiti ne faceti, domnule conte, dându-ne prilejul sa staruim asupra subiectului acesta! Daca am tainui ca un secret fapta frumoasa evocata de punga, nu am expune-o astfel la vedere. Am vrea s-o putem publica în tot universul, pentru ca o tresarire a binefacatorului nostru necunoscut sa ne arate prezenta sa. — A, da, murmura Monte-Cristo cu glas înabusit. — Domnule, spuse Maximilien, ridicând globul de cristal si sarutând cu religiozitate punga de matase, obiectul acesta a atins mâna unui om gratie caruia parintele meu a fost salvat de la moarte, noi de la ruina si numele nostru de la rusine, de un om gratie caruia noi, bieti copii sortiti mizeriei si lacrimilor, astazi putem auzi oameni care se extaziaza de fericirea noastra. Scrisoarea aceasta — si Maximilien, scotând o hârtie din punga, o înfatisa contelui —, scrisoarea aceasta a fost scrisa de el, într-o zi când parintele meu luase o hotarâre disperata, iar diamantul a fost dat ca zestre surorii mele de generosul necunoscut. Monte-Cristo deschise scrisoarea si o citi cu o negraita expresie de fericire; era biletul pe care cititorii nostri îl cunosc, adresat Juliei si semnat Simbad marinarul. — Necunoscut, spuneti? Asadar, omul care v-a facut acest serviciu v-a ramas necunoscut? — Da, domnule, n-am avut niciodata fericirea de a-i strânge mâna, nu pentru ca nu am cerut lui Dumnezeu favoarea aceasta, spuse Maximilien; dar în aventura despre care va vorbim, a fost o directie misterioasa pe care înca n-o putem întelege; totul a fost condus de o mâna invizibila, puternica, asemenea aceleia a unui vrajitor. — O, spuse Julie, eu n-am pierdut orice speranta de a saruta într-o zi mâna asta, asa cum sarut punga pe care ea a atins-o. Acum patru ani, Penelon se gasea la Triest. Penclon, domnule conte, e bravul marinar pe care l-ati vazut cu o sapa în mâna si care, din contramaistru, s-a facut gradinar. Penelon, aflându-se deci la Triest, vazu pe chei un englez care tocmai se îmbarca într-un iaht si-l recunoscu pe cel ce venise la tatal meu în ziua de 5 iunie 1829 si care îmi scrisese biletul acesta, la 5 septembrie. Era acelasi, dupa câte afirma el, dar n-a îndraznit sa-i vorbeasca. — Un englez? întreba Monte-Cristo visator, nelinistindu-se la fiecare privire a Juliei; un englez, spuneti? — Da, relua Maximilien, un englez care s-a prezentai la noi ca mandatar al casei Thomson si French din Roma. De aceea, când ati spus deunazi, la domnul de Morcerf, ca domnii Thomson si French erau bancherii dumneavoastra, m-ati vazut tresarind. Pentru numele cerului, domnule, lucrurile acestea s-au întâmplat, dupa cum v-am spus, în 1829. L-ati cunoscut pe englez? — Dar nu mi-ati spus ca si casa Thomson si French a tagaduit întruna serviciul pe care vi l-a facut? — Da. — În cazul acesta, nu cumva englezul va fi fost un om care, recunoscator fata de parintele dumneavoastra pentru vreo fapta buna uitata de el însusi, a recurs la un pretext pentru a-i face un serviciu? — Totul e cu putinta într-o astfel de împrejurare, chiar si o minune. — Cum spuneai ca se numea? întreba Monte-Cristo. — N-a lasat alt nume, raspunse Julie, privind-l pe conte cu o mai profunda luare-aminte, decât semnatura de pe bilet: Simbad marinarul. — Care, evident, nu e un nume, ci un pseudonim. Apoi, pentru ca Julie îl privea cu lot mai multa atentie, încercând sa prinda din zbor câteva note ale glasului sau. — Nu cumva, continua el, este un barbat cam de talia mea, ceva mai înalt poate, ceva mai subtire, strâns, încorsetat si mereu cu creionul în mâna? — Îl cunoasteri? exclama Julie, cu ochii scânteietori de bucurie. — Nu, spuse Monte-Cristo, presupun numai. Am cunoscut un lord Wilmore, care semana astfel de fapte generoase. — Fara sa se tradeze! — Era un om bizar care nu credea în recunostinta. — O, exclama Julie cu un accent sublim, împreunându-si mâinile; dar în ce crede nefericitul? — Nu credea, cel putin pe vremea când l-am cunoscut eu, spuse Monte- Cristo, rascolit pâna în ultima fibra de vocea ei pornita din adâncul sufletului. Între timp, poate, va fi capatat vreo dovada ca recunostinta exista. — Si îl cunoasteti pe acest om, domnule? întreba Emmanuel. — Daca îl cunoasteti, domnule, exclama Julie, spuneti-ne, spuneti- ne! Puteti sa ne duceti la el, sa ni-l aratati, sa ne comunicati unde este? Spune Maximilien, spune Emmanuel, daca îl vom gasi vreodata, va trebui sa-l facem sa creada în memoria inimii. Monte-Cristo simti doua lacrimi în ochi. Mai facu câtiva pasi în salon. — Pentru numele cerului, domnule, îl implora Maximilien, daca stiti ceva despre omul acesta, spuneti-nc ce stiti. — Oh, spuse Monte-Cristo înfrânându-si emotia glasului, daca binefacatorul dumneavoastra e lord Wilmorc, ma tem ca nu-l veti mai întâlni. L-am parasit acum doi sau trei ani la Palermo si pleca spre tarile cele mai îndepartate, încât ma îndoiesc ca va mai veni vreodata. — Domnule, sunteti crud! striga Julie înspaimântata. Si lacrimile umplura ochii tinerei femei. — Doamna, spuse Monte-Cristo eu gravitate, sorbind din ochi cele doua perle lichide care se rostogoleau pe obrajii Juliei, daca lord Wilmore ar fi vazut ceea ce am vazut eu aici, ar iubi înca viata, caci lacrimile pe care le varsati l-ar fi împacat cu speta omeneasca. Si întinse mâna Juliei, care i-o dadu pe a sa, fascinata de privirea si de accentul contelui. — Dar lordul Wilmore, întreba ea, agatându-se de-o ultima speranta, avea o tara, o familie, rude, era cunoscut, în sfârsit... N-am putea... — O, nu cautati, doamna, spuse contele, nu claditi dulci himere pe cuvântul ce mi-a scapat. Nu, lord Wilmore, nu e, probabil, omul pe care îl cautati: mi-era prieten, îi cunosteam toate secretele, mi l-ar fi fi povestit pe acesta. — Si nu v-a spus nimic? exclama Julie. — Nimic. — Niciodata un cuvânt dupa care sa banuiti?... — Niciodata. — Cu toate acestea ati pomenit de el numaidecât. — Stiti... în asemenea caz presupui. — Draga surioara, spuse Maximilien venind în ajutorul contelui, domnul are dreptate. Aminteste-ti ce ne-a spus de atâtea ori bunul nostru parinte: „Nu un englez ne-a daruit fericirea aceasta." Monte-Cristo tresari. — Ce va spunea tatal dumneavoastra... domnule Morrel?... — Tatal meu, domnule, vedea în actiunea aceasta un miracol. Tata credea într-un binefacator iesit pentru noi din mormânt. Superstitia aceasta era miscatoare si, desi nu credeam în ea, nu-mi trecea prin minte sa distrug credinta din inima lui nobila. De aceea, de câte ori n-a visat el, rostind încet un nume de prieten scump, un nume de prieten pierdut; iar când a fost pe punctul de a muri, când apropierea eternitatii daduse spiritului sau ceva din iluminarea mormântului, gândul care nu fusese pâna atunci decât o îndoiala deveni o convingere, iar ultimele cuvinte rostite în clipa mortii au fost acestea: „Maximilien, era Edmond Dantès!" Paloarea contelui, care sporea într-una de câteva secunde, deveni înfricosetoare, tot sângele îi navalise în inima; nu putea sa vorbeasca; scoase ceasul ca si cum ar fi uitat ora, îsi lua palaria, prezenta doamnei Herbault un compliment brusc, încurcat, si, strângând mâinile lui Emmanuel si ale lui Maximilien, spuse: — Doamna, îngaduiti-mi sa mai vin din când în când pentru a va înfatisa omagiile mele. Mi-e draga casa dumneavoastra si va sunt recunoscator pentru felul în care m-ati primit, caci pentru prima oara, de ani de zile, am uitat de trecerea timpului. Si iesi cu pasi mari. — Contele acesta de Monte-Cristo e un om ciudat, spuse Emmanuel. — Da, raspunse Maximilien, dar cred ca are o inima admirabila si sunt sigur ca ne iubeste. — Si cu sunt sigura, spuse Julie; glasul lui m-a patruns în inima, iar în doua sau trei rânduri am avut impresia ca nu-l auzeam pentru întâia oara.

XIV - PYRAM SI THISBÉE Edit

Pe doua treimi ale foburgului Saint-Honoré, în spatele unui palat mai frumos decât toate celelalte locuinte ale bogatului cartier, se întinde o gradina vasta, ai carei castani stufosi întrec zidurile enorme, înalte ca niste parapete, lasându-si florile trandafirii si albe sa cada, când vine primavara, în doua vase de piatra scobita, asezate paralel pe doi pilastri dreptunghiulari, în care e fixata o poarta de fier de pe timpul lui Ludovic al XIII-lea. Grandioasa intrare e condamnata, în ciuda splendidelor muscate care cresc în cele doua vase si care îsi leagana în vânt frunzele mamorcene si florile purpurii de pe vremea când proprietarii palatului — si lucrul dateaza demult — s-au restrâns la posesiunea palatului, a curtii, plantate cu arbori, ce da spre foburg, si a gradinii închise de poarta care raspundea altadata în magnifica gradina de legume, de un pogon întindere, anexata proprietatii. Dar demonul banilor, tragând o linie, adica o strada, la extremitatea gradinii de legume, iar strada având, înainte de a exista, gratie unei placi de fier cafenii, un nume, ei se gândira ca pot sa vânda gradina de legume pentru a cladi la strada si a face concurenta marii artere pariziene care se numeste foburgul Saint-Honoré. Dar, în materie de afaceri, omul propune si banul dispune; strada botezata muri în leagan. Cumparatorul gradinii de legume, dupa ce o plati în întregime, nu putu sa gaseasca pe cineva pentru a o revinde cu suma pe care o voia si, asteptând o urcare de pret care sa-l despagubeasca într-o zi sau într-alta de pierderile suferite si de capitalul imobilizat, se multumi, sa închirieze locul unor precupeti pentru suma de cinci sute de franci pe an. Banii erau plasati cu unu si jumatate la suta, ceea ce nu e mult în vremurile noastre când atâtia oameni îi plaseaza cu cincizeci si totusi gasesc ca banii dau un venit sarac. Cu toate acestea, cum am spus, poarta gradinii care, altadata, dadea spre gradina de legume, e condamnata, iar rugina îi roade balamalele; mai mult decât atât: pentru ca nevrednicii precupeti sa nu întineze cu privirile lor vulgare interiorul domeniului aristocratic, un paravan de scânduri e aplicat gratiilor pâna la înaltimea de sase picioare. E drept ca scândurile nu sunt asa de bine legate încât sa nu se poata strecura printre crapaturi o privire furisa; dar casa e o casa severa si nu se teme de indiscretii. În gradina de legume, în loc de varza, morcovi, ridichi, mazare si pepeni, creste lucerna înalta, singura cultura care tradeaza locul parasit. O portita scunda, raspunzând spre strada proiectata, lasa loc liber pe terenul împrejmuit de ziduri, parasit de locatari din pricina ariditatii lui si care de opt zile, în loc sa produca unu si jumatate la suta, ca în trecut, nu mai produce nimic. Dinspre partea palatului, castanii de care am pomenit încoroneaza zidul, ceea ce nu împiedica alti arbori stufosi si înfloriti sa-si strecoare printre goluri crengile lacome de aer. Într-un ungher, unde frunzisul devine asa de stufos încât lumina abia poate patrunde, o banca de piatra si câteva scaune de gradina indica un loc de adunare sau refugiu preferat al vreunui locuitor al palatului situat la o suta de pasi si pe care abia îl zaresti prin parapetul de verdeata ce-l înconjura. În sfârsit, alegerea refugiului misterios e justificata totodata de absenta soarelui, de racoarea placuta chiar în zilele cele mai dogoritoare ale verii, de ciripitul pasarilor si de departarea casei si a strazii, adica a afacerilor si a zgomotului. În amurgul uneia din cele mai fierbinti zile pe care primavara le harazise pâna atunci locuitorilor Parisului, se aflau pe banca de piatra o carte, o umbrela, un cos de lucru si o batista de olanda cu broderie începuta. Nu departe de banca, lânga poarta, în fata scândurilor, cu privirea apropiata de paravanul cu crapaturi, o tânara femeie îsi afunda ochii în gradina pustie pe care o cunoastem. Aproape în acelasi moment, portita terenului se închidea fara zgomot si un tânar înalt, viguros, îmbracat cu o bluza de culoare galbuie, cu o sapca de catifea, dar ale carui mustati, a carui barba si al carui par negru, extrem de îngrijit, nu se prea potriveau cu vcsmântul popular, se îndrepta cu pasi zoriti spre poarta cea mare, dupa ce aruncase o privire în juru-i ca sa se asigure ca nu-l pândeste nimeni. La vederea celui pe care îl astepta, dar probabil nu cu îmbracamintea aceasta, fata se sperie si se trase înapoi. Si totusi, prin crapaturile portii, tânarul cu privirea aceea care nu apartine decât amantilor, vazuse fluturând rochia alba si centura lunga, albastra. Se repezi spre peretele de scânduri si, lipindu-si gura de o deschizatura, spuse: — Nu-ti fie frica Valentine, eu sunt. Fata se apropie. — O, dragul meu, spuse ea, de ce ai venit asa de târziu astazi? Stii ca se ia masa devreme si ca am avut nevoie de multa diplomatie si dibacie pentru a scapa de mama mea vitrega, care ma pândeste, de camerista care ma spioneaza si de fratele meu care ma necajeste, pentru a veni sa lucrez aici, sa lucrez la broderia care mi-e frica ca nu se va termina asa curând? Dupa ce îti vei fi scuzat întârzierea, ai sa-mi spui ce e cu costumul acesta pe care ai avut capriciul sa-l îmbraci si din cauza caruia nu te-am recunoscut. — Scumpa mea Valentine, spuse tânarul, esti mai presus de dragostea mea pentru a îndrazni sa-ti vorbesc si, totusi, oridecâteori te vad, simt nevoia sa-ti spun ca te ador, pentru ca ecoul cuvintelor mele sa-mi dezmierde inima când nu te mai vad. Acum îti multumesc pentru dojana ta: este fermecatoare, caci ca îmi dovedeste nu îndraznesc sa spun ca ma asteptai, dar ca te gândeai la mine. Voiai sa stii cauza întârzierii si motivul deghizarii; ti le voi spune si nadajduiesc ca le vei scuza: mi-am ales o meserie. — O meserie? Ce vrei sa spui, Maximilien? Suntem într-atâta de fericiti, încât sa glumesti cu lucrurile care ne privesc? — O, fereasca Dumnezeu sa glumesc cu ceea ce este viata mea, zise tânarul. Dar, obosit sa mai bat câmpii si sa escaladez zidurile, înfricosat serios de temerea pe care mi-ai strecurat-o serile trecute ca tatal tau ma va judeca într-o zi ca hot, ceea ce ar compromite onoarea întregii armate franceze, nu mai putin înfricosat de teama ca lumea se va mira vazând ca un capitan de spahii da mereu târcoale terenului acesta unde nu se gaseste nici cea mai mica citadela de asaltat sau cel mai mic fort de aparat, m-am facut cultivator si am adoptat costumul profesiunii mele. — Ce nebunie!. — Dimpotriva, cred ca e lucrul cel mai cuminte pe care l-am facut în viata, caci el ne da toata linistea. — Explica-te. — Uite, am fost la proprietarul terenului acestuia, contractul cu vechii locatari expirase si i l-am luat eu cu chirie. Toata lucerna pe care o vezi e a mea, Valentine, nimic nu ma împiedica sa-mi construiesc o coliba în fân si sa traiesc de-acum încolo la douazeci de pasi de tine. Oh, nu pot sa-mi înfrânez bucuria si fericirea! Îti închipui, Valentine, ca lucrurile acestea se pot plati? Cu neputinta, nu-i asa? Ei bine, toata fericirea, tot norocul, toata bucuria aceasta, pentru care mi-as fi dat zece ani din viata, ma costa — ghicesti cât? — cinci sute de franci pe an, platibili trimestrial. Precum vezi, nici o teama de-acum încolo. Ma gasesc la mine acasa, pot sa pun scari lânga zidul meu si sa privesc pe deasupra, si am dreptul, fara teama ca vreo patrula ma va deranja, sa-ti spun ca te iubesc, atâta vreme cât mândria ta nu va fi jignita auzind cuvântul acesta iesit din gura unui biet muncitor cu bluza si cu sapca. Valentine scoase un strigat de placuta surpriza, apoi spuse cu tristete, ca si cum un nor invidios acoperise subit raza de soare cc-i ilumina inima: — Vai, Maximilien, acum vom fi prea liberi, vom abuza de siguranta noastra si siguranta noastra ne va fi fatala. — Draga mea, poti sa-mi spui asta mie care, de când te cunosc, îti dovedesc în fiecare zi ca mi-am subordonat gândurile si viata vietii si gândurilor tale? Ce ti-a dat încredere în mine? Fericirea mea, nu-i asa? Când mi-ai spus ca un vag instinct te încredinta ca treci printr-o mare primejdie, mi-am pus tot devotamentul în serviciul tau, fara a-ti cere alta rasplata decât fericirea de a te servi. Ti-am dat de atunci prilejul, printr-un cuvânt, printr-un semn, sa-ti para rau ca m-ai remarcat pe mine printre cei care ar fi fost fericiti sa moara pentru tine? Mi-ai spus, biata copila, ca esti logodita cu domnul d'Épinay, ca tatal tau a hotarât legatura aceasta, cu alte cuvinte ca e sigura, caci tot ce vrea domnul de Villefort se întâmpla neaparat. Eu am ramas în umbra, asteptând totul, nu de la vointa mea, nu de la a ta, ci de la întâmplarile Providentei, ale lui Dumnezeu, si cu toate acestea ma iubesti, ti-a fost mila de mine, Valentine, si mi-ai spus, îti multumesc pentru cuvântul dulce pe care nu-ti cer decât sa mi-l repeti din când în când si care ma face sa uit totul. — Si aceasta ti-a dat curaj, Maximilien, aceasta ma face totdeodata foarte fericita si foarte nefericita, astfel ca ma întreb deseori care viata e mai buna: mâhnirea pe care mi-o pricinuia altadata asprimea mamei mele vitrege si preferinta oarba pentru copilul ei sau fericirea plina de primejdii pe care o gust când te vad. — Primejdie? exlama Maximilien, poti sa rostesti un cuvânt asa de tare si de nedrept? Ai vazut vreodata un sclav mai supus decât mine? Mi-ai îngaduit sa-ti vorbesc din când în când, Valentine, dar mi-ai interzis sa te urmez. M-am supus. De când am gasit mijlocul sa ma furisez aici, sa vorbesc cu tine prin poarta aceasta, sa fiu asa de aproape de tine fara sa te vad, am cerut eu vreodata — spune-mi — sa ating poala rochiei tale printre zabrele? Am facut eu vreun pas pentru a sari zidul, obstacol ridicol în calea tineretii si-a fortei mele? Niciodata o dojana pentru asprimea ta, niciodata o dorinta rostita cu glas tare; m-am tinut de cuvânt ca un cavaler din trecut. Marturiseste, ca sa nu te cred nedreapta. — Este adevarat, sopti Valentine, trecând printre cele doua scânduri vârful unuia dintre degetele ei subtiri, de care Maximilien îti apropie buzele, este adevarat, esti un prieten cinstit. Dar nu ai procedat astfel decât în interesul tau, dragul meu Maximilien. Stiai bine ca, din clipa în care sclavul va deveni pretentios, ar pierde totul. Mi-ai fagaduit prietenia unui frate, mie, care nu am prieteni, mie, pe care tatal meu ma uita, pe care mama mea vitrega ma persecuta si care nu am ca mângâiere decât pe batrânul nemiscat, mut, înghetat, a carui mâna nu-mi poate strânge mâna, care nu-mi poate vorbi decât cu ochii si a carui inima bate, fara îndoiala, pentru mine cu ramasitele caldurii ei. Batjocura amara a soartei care ma face dusmana si victima a tuturor celor ce sunt mai tari decât mine si care îmi da un cadavru ca sprijin si prieten! Oh, Maximilien, îti repet, sunt foarte nefericita si faci bine ca ma iubesti pentru mine, nu pentru tine. — Valentine, raspunse tânarul cu profunda emotie, nu voi spune ca te iubesc doar pe tine pe lume, caci îi iubesc si pe sora, si pe cumnatul meu, însa cu o dragoste blânda, calma, care nu seamana câtusi de putin cu sentimentele ce încerc pentru tine când ma gândesc la line, sângele meu clocoteste, pieptul se umfla, inima mi se zbate, dar voi întrebuinta forta, înflacararea, puterea aceasta supraomeneasca, iubindu-te numai pâna în ziua când îmi vei spune sa le pun în serviciul tau. Se zice ca domnul Franz d'Épinay va mai lipsi un an. Într-un an, câte sanse ne pot sluji, câte evenimente ne pot ajuta! Sa nadajduim deci, speranta e asa de buna si placuta! Dar pâna atunci, tu, Valentine, care îmi reprosezi egoismul, ce ai fost pentru mine? Statuia frumoasa si rece a pudicei Venere. Ce mi-ai fagaduit în schimbul devotamentului, supunerii, rezervei? Nimic. Ce mi-ai daruit? Prea putin. Îmi vorbesti de domnul d'Épinay, logodnicul tau, si suspini la gândul ca vei fi într-o zi a lui. Valentine, asta e tot cei ai în suflet? Cum, eu îti pun viata mea la dispozitie, îti dau sufletul meu, îti daruiesc pâna si cea mai neînsemnata bataie a inimii mele, si când eu sunt cu totul al tau, când îmi spun în soapta ca voi muri daca te pierd, tu nu te înspaimânti decât la gândul ca vei apartine altuia? O, Valentine, Valentine, daca as fi în locul tau, daca m-as simti iubit asa cum tu esti sigura ca te iubesc, mi-as fi trecut de o suta de ori mâna printre gratiile acestei porti si as fi strâns mâna bietului Maximilien, spunându-i: „A ta, numai a ta, Maximilien, pe lumea aceasta si pe cealalta". Valentine nu raspunse nimic, dar tânarul o auzi suspinând si plângând. Reactia lui fu prompta. — O, Valentine, Valentine uita cuvintele mele, daca în ele a fost ceva care sa te poata jigni. — Nu, spuse ea, ai dreptate, dar nu vezi ca sunt o biata fiinta parasita, într-o casa aproape straina, caci tatal meu îmi este aproape un strain, iar vointa mea a fost zdrobita în zece ani, zi cu zi, ceas cu ceas, minut cu minut, de vointa de fier a stapânilor care ma apasa? Nu vede nimeni ce sufar si n-am spus nimanui afara de tine. În aparenta, si în ochii întregii lumi, toti sunt buni cu mine, toti sunt afectuosi. În realitate, toti sunt ostili. Lumea spune: „Domnul de Villefort e prea grav si prea sever ca sa fie deosebit de dragastos cu fiica sa. Ea a avut însa cel putin norocul sa gaseasca în doamna de Villefort o a doua mama." Ei, bine, lumea se însala, parintele meu ma paraseste cu indiferenta, iar mama mea vitrega ma uraste cu o înversunare cu atât mai cumplita, cu cât o învaluie într-un zâmbet etern. — Te uraste, Valentine? Cum te poate urâ? — O, dragul meu, sunt nevoita sa marturisesc ca dusmania împotriva mea se trage dintr-un sentiment aproape natural. Ea îsi adora fiul, pe fratele meu Edouard. — Ei si? — Si mi se pare bizar sa amestec, în ceea ce spuneam, o chestie de bani. Ei bine, dragul meu, cred ca ura ei vine de aici. Deoarece ea n-a avut avere, deoarece eu sunt de pe acum bogata, iar averea mea va fi mai mult decât dublata cu aceea a domnului si doamnei de Saint-Méran, care îmi va revini într-o zi — ei bine, cred ca ea este invidioasa. Doamne, daca as putea sa-i dau jumatate din aceasta avere si sa ma simt la domnul Villefort ca o fiica în casa parintelui ei, as face-o pe loc! — Biata Valentine! — Da, ma simt înlantuita si în acelasi timp ma simt asa de slaba, încât am impresia ca legaturile acestea ma sustin si ca mi-e frica sa le rup. De altminteri, tatal meu nu e omul ale carui ordine sa le poti înfrânge fara a fi pedepsit: el e puternic împotriva mea, ar fi în contra ta, ar fi chiar contra regelui, caci îl ocroteste un trecut fara pata si o situatie aproape inatacabila. O, Maximilien, îti jur, nu lupt, deoarece ma tem tot atât cât si tine sa nu cad zdrobita în lupta. — Dar, Valentine, relua Maximilien, de ce deznadajduiesti astfel si vezi viitorul mereu întunecat? — Dragul meu, pentru ca îl judec prin prisma trecutului. — Uite, daca eu nu sunt o partida ilustra din punct de vedere aristocratic, apartin totusi, în multe privinte, lumii tale. Timpul în care în Franta erau doua Frante s-a dus, cele mai înalte familii ale monarhiei s-au topit în familiile Imperiului: aristocratia de spada s-a unit cu nobilimea pustii. Ei, bine, cu apartin acesteia din urma: am un viitor frumos în armata, ma bucur de o situatie limitata, dar independenta; în sfârsit, memoria parintelui meu e venerata în tara noastra, ca a unuia dintre cei mai cinstiti negustori din câti au existat. Spun tara noastra, Valentine, pentru ca si tu esti oarecum din Marsilia. — Nu vorbi de Marsilia, Maximilien. Singur cuvântul acesta îmi aduce aminte de buna mea mama, îngerul pe care toata lumea l-a regretat si care, dupa ce a vegheat asupra fiicei sale în timpul scurtei sederi pe pamânt, vegheaza înca asupra ei — nadajduesc cel putin — de-a lungul sederii ei eterne în cer. O, daca biata mama ar trai, nu m-as teme de nimic, Maximilien, i-as spune ca te iubesc si ea ne-ar ocroti. — Valentine, daca ea ar trai, nu te-as fi cunoscut, desigur, caci ai spus ca ai fi fericita daca ca ar trai, iar Valentine fiind felicita, m-ar privi cu dispret de pe înaltimea maretiei sale. — Dragul meu, exclama Valentine, acum esti tu nedrept... Dar spune- mi... — Ce vrei sa-ti spun? întreba Maximilien vazând ca sovaie. — Spune-mi, continua fata, daca pe vremuri, la Marsilia, a fost vreun prilej de neîntelegere între tatal tau si al meu? — Nu stiu, raspunse Maximilien, afara poate de cazul în care tatal tau era un partizan mai mult decât zelos al Bourbonilor, iar al meu era un om devotat împaratului. Îmi închipui ca aceasta a fost singura neîntelegere dintre ei. Dar de ce ma întrebi, Valentine? — Îti voi spune, spuse fata, caci trebuie sa stii totul. Era în ziua când în ziar a fost publicata numirea ta ca ofiter al Legiunii de Onoare. Ne aflam toti la bunicul meu, domnul Noirtier, si era si domnul Danglars, stii, bancherul ai carui cai erau cât pe-aci sa ucida alaltaieri pe mama si pe fratele meu. Citeam ziarul cu glas tare bunicului, în timp ce ei vorbeau despre casatoria domnisoarei Danglars. Când ajunsei la pasajul care te privea si pe care îl mai citisem — caci îmi comunicasesi din ajun vestea buna —, când ajunsei, zic, la pasajul care te privea, eram foarte fericita... dar si tremuram la gândul ca trebuia sa pronunt cu glas tare numele tau si cu siguranta ca l-as fi omis de nu ma temeam sa nu se interpreteze gresit tacerea mea mi-adunai deci tot curajul si citii. — Scumpa Valentine! — De îndata ce a auzit numele tau, tatal meu a întors capul. Eram asa de încredintata (vezi, ce nebuna sunt!) ca toata lumea va fi izbita de numele acesta ca de o lovitura de trasnet, încât mi se paru ca-l vad pe tata tresarind si chiar (a fost însa o iluzie, sunt sigura), chiar pe domnul Danglars. — Morrel? întreba tata. Ia stai (îsi încrunta sprâncenele). N-o fi unul din Morreli de la Marsilia, unul din acei bonapartisti înversunati care ne-au dat atâta de furca în 1815? — Da, raspunse domnul Danglars, mi se pare ca este chiar fiul fostului armator. — Adevarat, spuse Maximilien. Si ce a raspuns tatal tau, Valentine? — O, ceva groaznic, pe care nu îndraznesc sa ti-l repet! — Hai, spune-mi, starui Maximilien, zâmbind. — Împaratul lor, a continuat el încruntând sprâncenele, stia sa-i puna la locul lor pe fanaticii acestia: îi numea carne de tun si acesta era singurul nume pe care îl meritau. Vad ca noua stapânire repune în vigoare principiul acesta salutar. Daca n-ar fi sa pastreze Algeria fie si pentru atâta, as felicita stapânirea, macar ca ne costa cam scump. — Adevarat, o conceptie politica destul de brutala, spuse Maximilien. Dar nu rosi, scumpa prietena, de cele spuse de domnul de Villefort. Bravul meu parinte nu era cu nimic mai prejos decât parintele tau în privinta aceasta, si repeta întruna: „De ce Împaratul, care face lucruri asa de frumoase, nu face un regiment de judecatori si de avocati, sa-i trimita în prima linie?" Precum vezi, scumpa prietena, partidele se aseamana prin pitorescul expresiei si prin blândetea gândirii. Dar ce a spus domnul Danglars dupa aceasta iesire a procurorului regal? — O, el a început sa râda, cu râsul lui viclean, care îi e caracteristic si pe care eu îl gasesc feroce, pe urma s-au ridicat si au plecat. Vazui abia atunci ca bunul meu bunic era foarte agitat. Trebuie sa-ti spun, Maximilien, ca numai eu ghicesc agitatiile bietului paralitic si banuiam ca discutia care avusese loc în fata lui (caci nu mai e luat în seama bietul bunic!) îl impresionase puternic, deoarece se vorbise de rau despre împaratul sau si deoarece, pare-se, el a fost un fanatic al împaratului. — Într-adevar, spuse Maximilien, e unul din numele cunoscute ale Imperiului: a fost senator si, dupa cum stii, sau dupa cum nu stii, a participat la aproape toate conspiratiile bonapartiste de sub Restauratie. — Da, aud uneori vorbindu-se în soapta despre lucrurile acestea, care mi se par ciudate: bunicul bonapartist, parintele regalist; în sfârsit, ce vrei?... Ma întorsei deci spre el. Mi-arata ziarul cu privirea. — Ce ai, papa? îl întrebai; esti multumit? Îmi facu semn din cap ca da. — De cele ce a spus tata? întrebai eu. Facu semn ca nu. — De cele ce a spus domnul Danglars? Facu semn iar ca nu. — De faptul ca domnul Morrel — n-am îndraznit sa spun Maximilien — e numit ofiter al Legiunii de Onoare? Facu semn ca da. — Îti poti închipui, Maximilien? Era multumit ca ai fost numit ofiter al Legiunii de Onoare, el care nu te cunoaste. Poate e o nebunie la el, caci se zice ca da în mintea copilului, mie însa mi-e tare drag pentru acest dar al lui. — Ciudat, gândi Maximilien. Tatal tau ma uraste, în timp ce bunicul dimpotriva... Curioase lucruri iubirile si dusmaniile de partid! — Sst! striga deodata Valentine. Ascunde-te, fugi, vine cineva. Maximilien se repezi la o cazma si începu sa dea peste cap, fara mila, lucerna. — Domnisoara! Domnisoara! striga un glas de dincolo de copaci, doamna de Villefort va cauta peste tot si va cheama, e o vizita în salon. — O vizita? întreba Valentine agitata, cine ne face vizita? — Un nobil mare, un print dupa cât se spune, domnul conte de Monte- Cristo! — Vin, striga Valentine. Numele îl facu sa tresara, în partea cealalta a portii, pe cel caruia cuvântul vin al Valentinei îi servea de despartire la sfârsitul fiecarei întrevederi. — Aha, îsi spuse Maximilien pe gânduri, apasând în cazma, contele de Monte-Cristo îl cunoaste, asadar, pe domnul de Villefort?

XV - TOXICOLOGIE Edit

Într-adevar, domnul conte de Monte-Cristo sosise la doamna de Villefort cu intentia de a înapoia domnului procuror general vizita pe care i-o facuse si, se întelege, la auzul numelui sau toata casa fusese cuprinsa de emotie. Doamna de Villefort care se afla în salon când fu anuntat contele, chema îndata pe fiul ei pentru ca el sa repete multumirile sale contelui, iar Edouard care, de doua zile, auzise vorbindu-se întruna despre marele personaj, se grabi sa alerge, nu din supunere fata de mama, nici pentru a multumi contelui, ci din curiozitate si pentru a face vreo observatie care sa-i dea prilejul sa poata plasa vreuna din rautatile ce o sileau pe mama sa sa spuna: „Rautacios copil! Dar merita iertarea, caci are atâta spirit". Dupa primele politeti de rigoare, contele se interesa de domnul de Villefort. — Sotul meu cineaza la domnul Cancelar, raspunse tânara femeie, a plecat chiar adineauri si va regreta, sunt sigura, ca a fost lipsit de fericirea de a va vedea. Doi musafiri care îl precedasera pe conte în salon, si care nu-l pierdeau din ochi, se retrasera dupa timpul obligatoriu cerut de politete si de curiozitate totodata. — Asculta, ce face sora ta Valentine? îl întreaba doamna de Villefort pe Edouard. Sa i se dea de veste, pentru a avea cinstea s-o prezint domnului conte. — Aveti o fiica, doamna? întreba contele, de buna-seama ca e mica de tot. — E fiica domnului de Villefort, raspunse tânara femeie, o fata de maritat, o fiinta înalta si frumoasa. — Dar melancolica, întrerupse tânarul Edouard, smulgând, pentru a-si face un mot la palarie, penele cozii unui splendid papagal ce striga de durere cocotat pe prajina sa aurita. Doamna de Villefort se margini sa spuna: — Tacere, Edouard! Tânarul acesta zapacit aproape ca are dreptate si repeta ceea ce de multe ori m-a auzit spunând cu durere, caci domnisoara de Villefort are, în ciuda tuturor încercarilor ce le facem pentru a o distra, un caracter trist si o dispozitie posomorâta, care, de multe ori, strica efectul frumusetii sale. Dar de ce nu vine? Edouard, du-te de vezi ce este. — Pentru ca e cautata acolo unde nu-i. — Unde e cautata? — La bunicul Noirtier. — Si crezi ca nu e acolo? — Nu, nu, nu, nu, nu e acolo! raspunse Edouard, fredonând. — Dar unde e? Daca stii, spune. — E sub castanul cel mare, continua rautaciosul baiat, întinzându-i, în ciuda strigatelor mamei, muste vii papagalului care parea foarte ahtiat dupa soiul acesta de vânat. Doamna de Villefort întinse mâna sa sune pentru a indica servitoarei locul unde ar gasi-o pe Valentine, când fata intra. Ea parea într-adevar trista si, privind-o cu atentie, ai fi putut sa vezi în ochii ei urme de lacrimi. Valentine pe care, purtati de repeziciunea povestirii, am prezentat-o cititorilor nostri fara sa o descriem, era o fata înalta si svelta, în vârsta de 19 ani, cu par castaniu, deschis, cu ochi albastri, cu mersul molatec, patruns de acea delicata distinctie care o caracteriza pe mama ei. Mâinile-i albe si subtiri, gâtul de culoarea sidefului, obrajii nuantati în culori fugitive îi dadeau la prima vedere aerul uneia din acele frumoase englezoaice care au fost comparate poetic, pentru tinuta lor, cu lebedele care se oglindesc în apa. Intra deci si, vazându-l lânga mama sa pe strainul de care auzise vorbindu- se atâta, saluta fara mofturi de fata si fara sa-si plece ochii, cu o gratie care spori atentia contelui. Acesta se scula. — Domnisoara de Villefort, fiica mea, spuse doamna de Villefort aplecându- se pe sofa si aratând-o cu mâna pe Valentine. — Si domnul conte de Monte-Cristo, regele Chinei, împaratul Cochinchinei, spuse tânarul obraznic, aruncând o privire piezisa surorii sale. Doamna de Villefort se îngalbeni si fu pe punctul sa se enerveze pe pacostea care raspundea la numele de Edouard. Contele zâmbi însa, si paru ca-l priveste pe copil cu simpatie, ceea ce o bucura si o entuziasma nespus pe mama. — Doamna, relua contele conversatia, uitându-se rând pe rând la doamna de Villefort si la Valentine, n-am mai avut cinstea sa va vad undeva pe dumneavoastra si pe domnisoara? Ma gândeam înca de adineauri, iar când domnisoara a intrat, am avut parca o licarire în plus zvârlita peste o amintire confuza, iertati-mi cuvântul. — Nu cred, domnule, domnisoarei de Villefort îi place foarte putin lumea si iesim rareori, spuse tânara femeie. — De aceea nu în lume am vazut-o pe domnisoara, pe dumneavoastra, doamna, si pe încântatorul strengar. Lumea pariziana mi-e de altminteri absolut necunoscuta, caci, cred ca am avut onoarea sa va spun, ma aflu la Paris doar de câteva zile. Nu, daca îmi permiteti sa-mi reamintesc... stati... Contele duse mâna la frunte ca pentru a-si concentra toate amintirile. — Nu, în alta parte..., în... nu stiu... dar am impresia ca amintirea aceasta e nedespartita de un soare frumos si o sarbatoare religioasa... Domnisoara tinea flori în mâna, copilul alerga dupa un paun frumos într-o gradina, iar dumneavoastra va aflati sub o bolta de vita... ajutati-ma; lucrurile pe care vi le spun nu va reamintesc nimic? — Nu, raspunse doamna de Villefort, si, totusi, cred ca daca va întâlneam undeva, amintirea dumneavoastra mi-ar fi ramas în memorie. — Poate ca domnul conte ne-a întâlnit în Italia, spuse Valentine cu sfiala. — Da, în Italia... e posibil. Ati calatorit în Italia, domnisoara? — Doamna si eu am fost acolo acum doi ani. Medicii se temeau pentru pieptul meu si îmi recomandasera aerul din Neapole. Am trecut prin Bologna, prin Perugia si Roma. — A, adevarat, domnisoara! exclama Monte-Cristo, ca si cum aceasta simpla indicatie ajungea sa-i fixeze toate amintirile. Îmi amintesc ca am avut onoarea sa va vad la Perugia în Joia Verde, în gradina hanului postei, unde hazardul ne reunise, pe dumneavoastra, pe domnisoara, pe copil si pe mine. — Îmi amintesc perfect Perugia, domnule, si hanul postei si sarbatoarea despre care îmi vorbiti, spuse doamna de Villefort. Oricât mi-as cerceta, însa, amintirile — si mi-e rusine de memoria mea slaba —, nu stiu sa fi avut onoarea de a va vedea. — Ciudat ca nici eu, adaugase Valentine, înaltându-si ochii frumosi spre Monte-Cristo. — A, eu îmi aduc aminte! spuse Edouard. — Va voi ajuta, doamna, relua contele. Ziua fusese dogorâtoare, asteptati caii care nu soseau din cauza serbarii. Domnisoara s-a departat în fundul gradinii, iar baiatul a disparut alergând dupa pasare. — Am prins-o, mama, stii ca i-am smuls trei pene din coada — striga Edouard. — Dumneavoastra, doamna, ati ramas sub bolta de vita. Nu va mai amintiti ca, în timp ce stateati pe o banca de piatra si în timp ce, dupa cum v-am spus, domnisoara de Villefort si fiul dumneavoastra lipseau, ati vorbit multa vreme cu cineva? — Da, într-adevar, spuse tânara femeie rosind, mi-aduc aminte: cu un barbat înfasurat într-o manta lunga de lâna... cu un medic, îmi pare. — Exact, doamna: barbatul acela eram eu. Locuiam de 15 zile în han, îl vindecasem pe valetul meu de friguri si pe hotelierul meu de galbenare, astfel ca eram privit ca un doctor mare. Am vorbit îndelung, doamna, despre lucruri diferite, despre Perugino, Rafael, moravuri, costume, despre faimoasa aqua-tofana a carei taina — vi se spusese, daca, nu ma însel — câteva persoane o pastrau înca la Perugia. — O, într-adevar! spuse repede doamna de Villefort cu o oarecare neliniste, îmi amintesc. — Nu mai stiu în amanunt ce mi-ati spus, relua contele cu liniste perfecta, dar mi-aduc foarte bine aminte ca, împartasind în legatura cu mine eroarea generala, m-ati consultat asupra sanatatii domnisoarei de Villefort. — Dar, domnule, dumneavoastra erati cu adevarat medic, zise doamna de Villefort, deoarece ati vindecat bolnavi. — Molière sau Beaumarchais v-ar raspunde, doamna, ca tocmai pentru ca nu eram medic, bolnavii mei s-au vindecat singuri. Eu va voi spune doar ca am studiat profund chimia si stiintele naturale, însa numai ca amator. În momentul acela sunara orele sase. — E sase, spuse doamna de Villefort vadit agitata. Valentine, nu vrei sa vezi daca bunicul e gata pentru masa? Valentine se ridica si, salutându-l pe conte, iesi din camera fara sa rosteasca un cuvânt. — Vai, doamna, nu cumva din cauza mea ati concediat-o pe domnisoara de Villefort? întreba contele dupa plecarea Valentinei. — Câtusi de putin, se grabi sa raspunda tânara femeie, dar e ora la care noi oferim domnului Noirtier trista masa care îi sustine trista existenta. Stiti, domnule, în ce stare jalnica e parintele sotului meu? — Da, doamna, mi-a vorbit domnul de Villefort. O paralizie, daca nu ma însel. — O, da, bietul batrân nu se poate misca deloc, numai sufletul mai vegheaza în masina aceasta omeneasca, palida si plapânda înca ca o lampa gata sa se stinga. Dar, iertati-ma, domnule, ca va întretin cu necazurile noastre. V-am întrerupt în momentul în care îmi spuneati ca ati fost un chimist iscusit. — Nu spuneam asta, doamna, raspunse contele cu un zâmbet. Dimpotriva, am studiat chimia, deoarece, hotarându-ma sa traiesc mai mult în Orient, am vrut sa urmez exemplul regelui Mithridate. — Mithiridates, rex Ponticus, spuse strengarul, taind siluete dintr-un album splendid, cel care se ospata în fiecare dimineata cu o ceasca de otrava cu smântâna. — Edouard! Copil rautacios! striga doamna de Villefort, smulgând cartea mutilata din mâna fiului ei, esti nesuferit, ne ametesti. Lasa-ne si du-te dupa sora ta la bunicul Noirtier. — Albumul... spuse Edouard... — Cum, albumul? — Da, vreau albumul... — De ce ai taiat desenele? — Pentru ca ma amuza. — Haide, pleaca! — Nu plec daca nu mi se da albumul, declara copilul, asezându-se într- un jilt mare, credincios obiceiului sau de a nu ceda niciodata. — Ia-l si lasa-ne în pace! se învoi doamna de Villefort. Edouard lua albumul si pleca însotit de mama. sa. Contele o urmari pe doamna de Villefort din ochi. „Sa vedem daca ea va închide usa în urma lui", murmura el. Doamna de Villefort închise usa cu cea mai mare grija dupa copil. Contele se facu ca nu observa. Apoi, mai aruncând o privire în juru-i, tânara femeie se aseza pe canapeluta. — Permiteti-mi sa va atrag atentia, spuse contele cu voiosia pe care i-o cunosteam, ca sunteti foarte severa cu fermecatorul strengar. — Trebuie, raspunse doamna de Villefort cu autoritate de mama. — Domnul Edouard recita din Cornalius Nepos vorbind despre regele Mithridate si l-ati întrerupt la un citat care dovedeste ca dascalul sau nu si-a pierdut vremea cu el si ca fiul dumneavoastra e foarte avansat pentru vârsta lui. — Fapt este, domnule conte, raspunse mama usor magulita, ca el e foarte inteligent si ca învata tot ce vrea. Are un singur cusur: e foarte voluntar. Dar, în legatura cu ce spunea el, credeti ca Mithridate recurgea la aceste precautii si ca ele pot fi folositoare? — Cred asa de mult, încât am recurs la ele ca sa nu fiu otravit în trei rânduri, la Neapole, la Palermo si la Smyrna, adica în trei ocazii când, fara aceasta masura de prevedere, mi-as fi putut pierde viata. — Si mijlocul v-a izbutit? — Perfect. — Da, este adevarat, mi-aduc aminte ca mi-ati mai povestit ceva asemanator la Perugia. — Serios? spuse contele cu o uimire admirabil jucata, nu-mi aduc aminte. — Va întrebam daca otravurile au acelasi efect si aceeasi putere asupra oamenilor de la nord si de la sud si mi-ati raspuns ca temperamentele reci si limfatice ale septentrionalilor nu prezinta aceeasi aptitudine ca natura bogata si energica a celor din sud. — Adevarat, am vazut rusi devorând, fara sa fie stânjeniti, substante vegetale care ar fi ucis cu siguranta un napolitan sau un arab. — Credeti, asadar, ca rezultatul ar fi mai sigur la noi decât în Orient, si ca sub negurile si ploile noastre un om s-ar deprinde mai lesne, decât la o latitudine mai calda, cu absorbirea treptata a otravii? — Neaparat, bineînteles însa ca nu va fi aparat decât împotriva otravii cu care se va fi deprins. — Da, înteleg. Si cum v-ati deprinde dumneavoastra, de exemplu, sau, mai bine-zis, cum v-ati deprins? — Foarte usor. Închipuiti-va ca stiati dinainte la ce otrava se va recurge contra dumneavoastra... Închipuiti-va ca, de exemplu, otrava aceasta este brucina. — Brucina se extrage, mi se pare, din bruceea ferrugineea, spuse doamna de Villefort. — Exact, doamna, raspunse Monte-Cristo, am impresia ca mare lucru nu va mai pot învata; primiti complimentele mele: atare cunostinte sunt rare la femei. — O, marturisesc, spuse doamna de Villefort, am o pasiune pntru stiintele oculte, care vorbesc imaginatiei ca o poezie si se rezolva în cifre ca o ecuatie algebrica. Dar continuati, va rog, ceea ce îmi spuneti ma intereseaza în gradul cel mai înalt. — Ei bine, relua Monte-Cristo, închipuiti-va ca, de exemplu, otrava aceasta e brucina si ca ati lua un miligram în prima zi, doua miligrame în a doua. Dupa zece zile veti fi luat un centigram, dupa douazeci de zile, sporind cu un alt miligram, veti avea trei centigrame, adica o doza pe care o veti suporta fara neajunsuri si care ar fi foarte periculoasa pentru o persoana ce n-ar fi luat aceleasi precautii ca dumneavoastra. În sfârsit, dupa o luna, bând apa din aceeasi cana, veti ucide persoana care a baut apa odata cu dumneavoastra, fara ca dumneavoastra sa fi remarcat altfel decât printr-o simpla indispozitie ca o substanta veninoasa fusese turnata acolo. — Alta contraotrava nu cunoasteti? — Nu cunosc. — Citisem deseori si recitisem istoria lui Mithridate si o socotisem un basm, spuse doamna de Villefort pe gânduri. — Nu, doamna, contrar obiceiului istoriei este un adevar. Dar ceea ce îmi spuneti si ceea ce ma întrebati nu sunt rezultatul unui capriciu, deoarece si acum doi ani mi-ati pus întrebari asemanatoare si mi-ati declarat ca povestea lui Mithridate va framânta de mult. — Într-adevar, domnule, cele doua studii favorite ale tineretii mele au fost botanica si mineralogia, iar apoi, când mai târziu am aflat ca întrebuintarea buruienilor explica deseori toata istoria popoarelor si toata viata indivizilor din Orient, asa cum florile explica toate gândurile amoroase, am regretat ca nu sunt barbat pentru a deveni un Flamei, un Fontana sau un Cabanis. — Cu atât mai mult, doamna, cu cât orientalii nu se marginesc, ca Mithridate, sa-si faca din otravuri o platosa. Ei îsi fac din ele si un pumnal, stiinta devine în mâinile lor nu numai o arma defensiva, dar de foarte multe ori si una ofensiva, una serveste împotriva suferintelor lor fizice, alta împotriva dusmanilor; cu opium, cu belladona, cu falsa angostura, cu lemn de sopârla, ei adorm pe cei ce ar vrea sa-i trezeasca. Nu exista egipteanca, turcoaica sau grecoaica, denumite moasa aici, care sa nu stie, în materie de chimie, atâta cât sa buimaceasca un medic si, în materie de psihologie, atâta cât sa înfricoseze un duhovnic. — Serios? exclama doamna de Villefort, în ai carei ochi sclipea un foc ciudat. — O, da! continua Monte-Cristo, dramele secrete ale Orientului se înnoada si se deznoada astfel de la planta care face sa iubesti pâna la planta care ucide; de la bautura care deschide cerul pâna la aceea care afunda un om în infern. Sunt tot atâtea nuante câte capricii si bizarerii exista în firea omeneasca, fizica si morala; mai mult, arta acestor chimisti stie sa acomodeze admirabil leacul si raul la nevoile ei de dragoste sau la dorintele ei de razbunare. — Domnule, întreba tânara femeie, societatile acestea orientale în mijlocul carora ati trait sunt, asadar, tot asa de fantastice ca si povestile care ne vin din frumoasa lor tara? Un om poate sa fie suprimat acolo fara pedeapsa? Bagdadul sau Basora domnului Galland exista în realitate? Sultanii si vizirii care cârmuiesc aceste societati si care formeaza ceea ce în Franta se numeste guvern sunt cu adevarat Harun-al-Rasizi si Giafari care nu numai ca iarta un otravitor, dar îl fac prim-ministru daca crima a fost ingenioasa si care, în acest caz, tiparesc istoria ei în litere de aur, ca sa se distreze când se plictisesc? — Nu, doamna, fantasticul nu mai exista nici în Orient. Sunt si acolo, deghizati sub alte nume si ascunsi sub alte costume, comisari de politie, judecatori de instructie, procurori regali si experti. Criminalii sunt spânzurati, decapitati si trasi în teapa cu multa placere; dar acestia, fraudatori îndemânatici, au stiut sa însele justitia omeneasca si sa asigure succesul ispravilor lor prin combinatii iscusite. La noi, un natarau posedat de demonul urii sau lacomiei, care are un dusman de distrus sau vreo ruda de anihilat, se duce la un bacan, îsi da un nume fals care face sa fie descoperit mai repede decât sub numele veritabil, si cumpara, sub pretextul ca soarecii nu-l lasa sa doarma, cinci pâna la sase grame de arsenic. Daca e foarte îndemânatic, se duce la cinci sau la sase bacani si este de cinci sau sase ori mai sigur recunoscut; apoi, dupa ce obtine otrava, administreaza dusmanului sau rudei sale o doza de arsenic cu care ar ucide un mamut sau un mastodont si care, fara motive, sileste victima sa scoata urlete ce pun tot cartierul în miscare. Sosesc atunci o puzderie de agenti de politie si de jandarmi; se trimite dupa un medic care deschide mortul si recolteaza din stomac si din maruntaie arsenicul cu lingura. A doua zi, o suta de ziare povestesc faptul cu numele victimei si al ucigasului. În seara aceea chiar bacanul sau bacanii vin sa spuna: „Eu am vândut domnului arsenicul." Atunci criminalul natâng e prins, e închis, interogat, confruntat, condamnat si ghilotinat sau daca e o femeie de oarecare rang, e închisa pe viata. Iata, doamna, cum înteleg chimia septentrionalii. Desrues era, totusi, mai iscusit, trebuie sa marturisesc. — Ce vreti, domnule, spuse tânara femeie râzând, face omul ce poate. Nu toata lumea detine secretul familiei Medicis sau Borgia. — Vreti sa va spun, întreba contele, de unde se trag toate aceste ineptii? În teatrele dumneavoastra, dupa cât am putut sa judec citind piesele care se joaca, se vad totdeauna oameni care înghit continutul unei fiole sau musca piatra unui inel si cad întepeniti. Peste cinci minute cortina se lasa, spectatorii se risipesc. Urmarile crimei ramân necunoscute; nu se arata nici comisarul de politie cu esarfa, nici caporalul cu cei patru oameni ai sai, astfel ca multe minti sarace se cred îndreptatite sa-si spuna ca asa decurg lucrurile. Iesiti însa putin din Franta, duceti-va fie la Alep, fie la Cairo, fie numai la Neapole sau la Roma si veti vedea trecând pe strada oameni drepti, sanatosi si rumeni, despre care Diavolul Schiop daca v-ar atinge cu mantaua ar putea sa va spuna: „Domnul acesta e otravit de trei saptamâni si într-o luna va fi mort." — În cazul acesta, spuse doamna de Villefort, ei au gasit secretul faimoasei aqua-tofana care mi se spunea la Perugia ca a fost pierdut. — O, doamna, pierd oare vreodata ceva oamenii? Artele se deplaseaza si fac ocolul lumii, lucrurile îsi schimba numele, atâta tot, si fiinta de rând se însala, rezultatul e însa totdeauna acelasi. Otrava se îndreapta în special asupra cutarui sau cutarui organ; una asupra stomacului, alta asupra creierului, alta asupra intestinelor. Otrava pricinuieste o tuse, tusea un junghi sau o alta boala catalogata în cartea stiintei, ceea ce n-o împiedica sa fie absolut ucigatoare si chiar de n-ar fi, ar deveni, gratie leacurilor ce-i administreaza medicii naivi, îndeobste foarte prosti chimisti, si care se vor întoarce în favoarea sau contra bolii, cum voiti. Iata un om ucis cu arta si dupa toate regulile, de la care justitia n-are ce învata, precum spunea un oribil chimist, prieten al meu, excelentul abate Adelmonte din Taormina, din Sicilia, care studiase foarte mult aceste fenomene naturale. — E înfricosator, dar este admirabil, spuse tânara femeie, încremenita de atentie: marturisesc ca eu credeam toate aceste povesti cu privire la nascocirile evului mediu. — Da, fara îndoiala, dar care s-au perfectionat mult în zilele noastre. La ce vreti sa serveasca timpul, încurajarile, medaliile, crucile, premiile Montyon daca nu pentru a duce societatea spre cea mai mare desavârsire, iar omul nu va fi perfect decât atunci când va sti sa creeze si sa distruga ca Dumnezeu. Stie de altfel de pe acum sa distruga, ceea ce înseamna ca jumatate din drum e parcurs. — Astfel ca, relua doamna de Villefort revenind întruna la ideea ei, otravurile familiei Borgia, Medicis, René, Ruggieri si mai târziu, probabil, ale baronului de Trenk de care au abuzat atâta drama moderna si romanul... — Erau obiecte de arta, doamna, nu altceva, raspunse contele. Credeti ca adevaratul savant se adreseaza în chip banal individului? Nu. Stiintei îi plac ricosarile, tururile de forta, fantezia, daca se poate spune astfel. De exemplu, admirabilul abate Adelmonte despre care va pomeneam adineauri, facuse în aceasta privinta experiente uimitoare. — Serios? — Da, va voi cita una singura. Avea o gradina foarte frumoasa, plina de legume, de flori si fructe. Alegea dintre legume pe cea mai inofensiva, de exemplu o varza. Stropea timp de trei zile varza cu o solutie de arsenic. În a treia zi, varza se îmbolnavea si se îngalbenea; era momentul în care trebuia taiata; pentru toata lumea ea parea coapta si pastra aparenta onesta: numai pentru abatele Adelmonte era otravita. Ducea atunci varza acasa, lua un iepure — abatele Adelmonte avea o colectie de iepuri, de pisici si de porci de India, întru nimic mai prejos de colectia sa de legume, de flori si fructe —, lua deci un iepure si îi dadea sa manânce o foaie de varza. Iepurele murea. Care judecator de instructie ar îndrazni sa cârteasca si care procuror regal s-a gândit vreodata sa rosteasca împotriva domnului Magendie sau Flourens un rechizitoriu în legatura cu iepurii, cu porcii de India si cu pisicile, animale pe care ei le-au ucis? Nici unul. Iepurele a murit, deci, fara ca justitia sa se nelinisteasca. Dupa moartea iepurelui, abatele Adelmonte o pune pe bucatareasa sa-l desfaca si aceasta arunca intestinele pe un gunoi. Pe gunoiul acesta e o gaina; ea ciuguleste intestinele, se îmbolnaveste la rându-i si moare a doua zi. În momentul în care se zbate în spasmele agoniei, trece un vultur (sunt multi vulturi în tinutul lui Adelmonte), se napusteste asupra cadavrului, îl duce pe o stânca si se ospateaza cu el. Peste trei zile, bietul vultur care, dupa ospatul acesta, s-a simtit indispus, e cuprins de ameteala în slava cerului; se rostogoleste în gol si cade greoi în helesteul dumneavoastra; stiuca si tiparul manânca lacom, caci stiti ca ei musca din vultur. Ei bine, închipuiti-va ca a doua zi vi se serveste la masa tiparul sau stiuca otravita la a patra generatie; musafirul dumneavoastra va fi otravit la a cincea mâna si va muri dupa opt sau zece zile de dureri în maruntaie, de inima, de abces la stomac. Se va face autopsia si medicii vor spune: „Persoana a murit de o tumoare la ficat sau de o febra tifoida." — Dar, toate aceste împrejurari în lant pot fi ratate de cel mai marunt accident; s-ar putea ca vulturul sa nu treaca la timp sau sa cada la o suta de pasi de helesteu. — Tocmai aici e arta: ca sa fii un mare chimist în Orient, trebuie sa dirijezi hazardul; numai astfel izbutesti. Doamna de Villefort asculta visatoare. — Dar, spuse ea, arsenicul lasa urme; oricum l-ai absorbi, el se va gasi în corpul omului de îndata ce va fi intrat în cantitate suficienta pentru a pricinui moartea. — Exact acestea i le-am spus si eu bunului Adelmonte, exclama Monte- Cristo. El medita, zâmbi si îmi raspunse printr-un proverb sicilian care e, mi se pare, si proverb frantuzesc: „Copilul meu, lumea nu a fost facuta într-o zi, ci în sapte, revino duminica sa stam de vorba". Revenii în duminica urmatoare. În loc sa fi stropit varza cu arsenic, el o stropise cu o solutie de sare, pe baza de stricnina, stiychnos calubrina, cum spun savantii. De data aceasta, varza nu parea câtusi de putin bolnava, de aceea iepurele nu se pazi de ea si, de aceea, dupa cinci minute, iepurele era mort; gaina mânca iepurele, iar a doua zi raposa. Atunci, noi facuram pe vulturii, luaram gaina si o spintecaram. Toate simptomele generale disparusera. Nici o indicatie deosebita în vreun organ: exasperarea sistemului nervos, atâta tot, si o urma de congestie cerebrala, mai mult nu; gaina nu fusese otravita, murise de apoplexie. Stiu ca e un caz rar la gaini, dar foarte obisnuit la oameni. Doamna de Villefort parea tot mai îngândurata. — Noroc ca astfel de substante nu pot fi pregatite decât de chimisti, ca altminteri jumatate din lume ar otravi-o pe cealalta. — De chimisti sau de persoane care se ocupa cu chimia, raspunse neglijent Monte-Cristo. — Si apoi, spuse doamna de Villefort, smulgându-se cu o sfortare din gânduri, oricât de savant ar fi pregatita crima, e totdeauna crima, iar daca scapa investigatiei omenesti, nu scapa privirii lui Dumnezeu. Orientalii sunt mai tari decât noi în materie de constiinta, caci, din prudenta, au suprimat infernul. — Doamna, acesta e un scrupul, care se naste firesc într-un suflet cinstit cum e al dumneavoastra, dar pe care judecata îl smulge curând. Latura rea a gândirii omenesti va fi totdeauna rezumata de paradoxul acesta al lui Jean-Jacques Rousseau, îl stiti: „Mandarinul pe care îl ucizi de la cinci mii de leghe, doar ridicând vârful degetului". Viata omului de dispenseaza de lucrurile astea, iar inteligenta lui se istoveste visându-le. Foarte putini oameni înfig cu brutalitate un cutit în inima semenului lor sau administreaza, pentru a-l face sa dispara de pe suprafata globului, cantitatea de arsenic pe care o aminteam adineauri. Aceasta e, într-adevar, o excen-tricitate sau o prostie. Pentru a ajunge aici e nevoie ca sângele sa se încal-zeasca la treizeci si opt de grade, ca pulsul sa bata cu nouazeci de pulsatii pe minut si ca sufletul sa iasa din limitele lui obisnuite. Dar daca, trecând, asa cum se procedeaza în filologie, de la cuvânt la sinonimul atenuat, faceti o simpla eliminare, în loc sa savârsiti un asasinat ignobil, daca îndepartati pur si simplu din cale pe cel ce va stânjeneste, si asta fara violenta, fara cortegiul acelor suferinte care, devenind un chin, fac din victima un martir, si din cel ce procedeaza astfel, o bestie în toata puterea cuvântului, daca nu exista nici sânge, nici urlete, nici zvârcoliri, nici, mai cu seama, oribila si compromitatoarea instantaneitate a savârsirii, atunci scapati de lovitura legii omenesti care spune: „Sa nu tulburati societatea". Iata cum procedeaza si izbutesc orientalii, personaje grave si flegmatice, care se sinchisesc prea putin de chestiunile timpului în conjuncturile de o anumita importanta. — Ramâne constiinta, spuse doamna de Villefort, cu glas miscat si cu un suspin înabusit. — Da, din fericire ramâne constiinta, fara de care ne-am simti foarte nenorociti. Dupa orice actiune mai viguroasa, constiinta ne salveaza, caci ne ofera o sumedenie de scuze pe care noi singuri le putem aprecia, iar scuzele acestea, oricât de admirabile pentru a ne pastra somnul, ar fi poate mediocre în fata unui tribunal pentru a ne pastra viata. Astfel, Richard al III-lea, de exemplu, a fost, desigur, admirabil servit de constiinta sa dupa suprimarea celor doi copii ai lui Eduard al IV-lea. Într-adevar, el îsi putea spune: „Copiii acestia ai unui rege crud si persecutor, care mostenisera viciile parintelui lor si pe care numai eu le-am putut recunoaste în înclinarile lor juvenile, copiii acestia ma stinghereau în asigurarea fericirii poporului englez pe care ei, cu siguranta, l-ar fi nenorocit". Asa a fost servita de constiinta sa lady Macbeth care voia, orice ar fi spus Shakespeare, sa dea un tron, nu sotului, ci fiului. Dragostea de mama este o virtute atât de mare, un impuls atât de puternic, încât scuza multe. De aceea, dupa moartea lui Duncan, lady Macbeth ar fi fost foarte nefericita daca n-ar fi avut constiinta. Doamna de Villefort sorbea cu lacomie înfricosatoarele maxime si oribilele paradoxuri debitate de conte cu ironia naiva care-i era specifica. Apoi, dupa un moment de tacere, spuse: — Domnule conte, stiti ca sunteti un pledant teribil si ca vedeti lumea într-o lumina cam livida? Privind omenirea prin alambicuri si cornute, ati judecat-o astfel? Caci, aveati dreptate, sunteti un mare chimist, iar elixirul pe care l-ati dat fiului meu si care l-a readus la viata asa de repede... — O, sa nu va încredeti în el! O picatura din acest elixir a fost de-ajuns pentru a rechema la viata copilul care se stingea, dar trei picaturi ar fi alungat sângele în plamâni, dându-i batai de inima, sase i-ar fi taiat respiratia, pricinuindu-i o sincopa mult mai grava decât aceea în care se gasea, în sfârsit, zece l-ar fi fulgerat. Va amintiti, doamna, cât de repede l-am îndepartat de la flacoanele pe care facea imprudenta sa le atinga? — Asadar, o otrava cumplita? — O, nu! Sa admitem, în primul rând, ca nu exista cuvântul otrava, deoarece în medicina sunt servite cele mai violente otravuri care, prin modul de administrare, devin remedii salutare. — În cazul acesta ce era? — Un preparat savant al prietenului meu, admirabilul abate Adelmonte, care m-a învatat cum sa ma servesc de el. — De buna seama ca este un excelent antispasmodic. — Neîntrecut, doamna. L-ati vazut si îl întrebuintez deseori — bineînteles, cu toata prudenta, adauga el râzând. — Îmi închipui, replica pe acelasi ton doamna de Villefort. Eu, care sunt asa de nervoasa si gata sa lesin, as avea nevoie de un doctor Adelmonte ca sa-mi nascoceasca niscaiva mijloace de a respira în voie si de a ma linisti în ce priveste teama pe care o am ca, într-o buna zi, am sa mor sufocata. Pâna atunci, deoarece remediul se gaseste cu greu în Franta si pentru ca abalele probabil nu este dispus sa faca pentru mine voiajul la Paris, ramân la antispasmodicele domnului Planche; iar menta si picaturile lui Hoffmann joaca la mine un mare rol. Priviti pastilele pe care le comand în mod special: au doza dubla. Monte-Cristo lua cutia de baga pe care tânara femeie i-o dadu si respira pastilele ca un cunoscator în stare sa aprecieze preparatul acesta. — Sunt fine, spuse el, dar supuse necesitatii înghitirii, functiune care deseori nu poate fi obtinuta din partea persoanei lesinate. Prefer specificul meu. — Bineînteles ca si eu l-as prefera, dupa efectele pe care le-am vazut; fara îndoiala, însa, el este un secret si nu sunt asa de indiscreta încât sa vi-l cer. — Dar eu, doamna, sunt destul de galant ca sa vi-l ofer, spuse Monte- Cristo, ridicându-se. — O, domnule! — Amintiti-va numai un lucru: ca, în doza mica, el e un remediu si, în doza mare, e o otrava. O picatura da viata, precum asi vazut; cinci sau sase ar ucide negresit, în mod cu atât mai grozav cu cât, turnate într-un pahar de vin, nu i-ar schimba deloc gustul. Ma opresc însa, doamna, am aerul aproape ca va sfatuiesc. Sunasera ceasurile sase si jumatate. Doamnei de Villefort îi fu anuntata o prietena care venea sa ia masa la ca. — Daca aveam onoarea sa va vad pentru a treia sau a patra oara, domnule conte, în loc de a va revedea pentru a doua oara, spuse doamna de Villefort, daca aveam onoarea sa va fiu prietena, în loc de a avea numai norocul sa va fiu obligata, as starui sa va opresc la masa si nu m-as lasa învinsa de primul refuz. — Mii de multumiri, doamna, raspunse Monte-Cristo; am o obligatie de la care nu pot lipsi. Am fagaduit sa însotesc la spectacol o principesa greaca, prietena a mea, care n-a vazut înca Opera Mare si care conteaza pe mine s-o duc. — Duceti-va, domnule, dar nu uitati reteta mea. — Se poate, doamna? Pentru aceasta ar trebui sa uit ora de conversatie petrecuta împreuna, ceea ce este absolut imposibil. Monte-Cristo saluta si iesi. Doamna de Villefort ramase pe gânduri. „Ciudat om, îsi spuse ea, si care îmi face impresia ca se cheama pe numele de botez Adelmonte." Pentru Monte-Cristo rezultatul întrecuse asteptarea. „Admirabil teren, îsi spuse el plecând, sunt convins ca samânta care cade într-însul nu se pierde." Iar a doua zi, credincios fagaduielii, trimise reteta ceruta.

XVI - ROBERT DIAVOLUL Edit

Motivul operei era cu atât mai nimerit cu cât, în seara aceea, avea loc o solemnitate la Academia regala de muzica. Dupa o lunga indispozitie, Levasseur reintra cu rolul lui Bertrand si, ca totdeauna, opera maestrului la moda atrasese cea mai stralucita societate a Parisului. Ca majoritatea tinerilor bogati, Morcerf îsi avea scaunul sau de orchestra, plus zece loji ale cunostintelor sale carora le putea cere un loc, fara sa mai socotim locul la care avea drept în loja tinerilor. Château-Renaud avea scaunul învecinat cu al lui. Beauchamp, în calitate de ziarist, era regele salii si avea pretutindeni un loc. În seara aceea, Lucien Debray dispunea de loja ministrului si o oferise contelui de Morcerf, care, în urma refuzului lui Mercédès, o trimise lui Danglars, comunicându-i ca va veni probabil în timpul serii sa faca o vizita baroanei si fiicei sale, daca doamnele nu se gândisera sa refuze. Nimeni nu e mai ahtiat de loji care nu costa nimic decât un milionar. Danglars declarase ca principiile sale politice si calitatea de deputat al opozitiei nu-i permiteau sa mearga în loja ministrului. În consecinta, baroana scrise lui Lucien sa vina, deoarece nu putea merge la Opera numai ea cu Eugénie. Într-adevar, daca femeile s-ar fi dus singure, lumea le-ar fi luat în nume de rau; în timp ce, daca domnisoara Danglars venea la Opera cu mama si cu amantul mamei, nu mai avea nimeni ce cârti: trebuie sa luam lumea asa cum este. Cortina se ridica ca de obicei în fata unei sali aproape goale. Un obicei al elitei pariziene este de a veni la spectacol dupa ce a început: de aceea, primul act trece, în ce-i priveste pe spectatorii sositi, nu privind sau ascultând piesa, ci uitându-se la spectatorii care vin si neauzind altceva decât zgomotul usilor si al conversatiilor. — Ia uite, spuse deodata Albert, vazând ca se deschide o loja alaturata, ia uite, contesa G. — Cine-i contesa G? întreba Château-Renaud. — Baroane, îmi pui o întrebare pe care nu ti-o iert. Întrebi cine-i contesa G? — A da; nu e fermecatoarea venetiana? — Exact. În momentul acela, contesa G îl zari pe Albert si schimba cu el un salut însotit de un zâmbet. — O cunosti? întreba Château-Renaud. — Da, declara Albert, i-am fost prezentai la Roma, de catre Franz. — Vrei sa-mi faci la Paris serviciul pe care Franz ti l-a facut la Roma? — Cu placere. — Ssst! facu publicul. Tinerii continuara conversatia fara sa arate ca se sinchisesc câtusi de putin de dorinta partenerului de a auzi muzica. — Era la cursele din Champs-de-Mars, spuse Château-Renaud. — Astazi? — Da. — Adevarat, au fost curse. Ai jucat si tu? — O, o suma neînsemnata, cincizeci de ludovici. — Si ai câstigat? — Nautilus, pariam pe el. — Dar au fost trei curse? — Da. Era premiul Jockey-Clubului, o cupa de aur. S-a petrecut chiar un lucru destul de bizar. — Anume? — Ei, sst! striga publicul. — Anume? repeta Albert. — Un cal si un jocheu complet necunoscuti au câstigat cursa. — Cum? — Ei, da, nimeni nu daduse atentie unui cal înscris sub numele de Vampa si unui jocheu înscris sub numele de Job, când, deodata, au fost vazuti înaintând un admirabil alezan si un jocheu cât pumnul. A trebuit sa i se vâre în buzunare douazeci de lire de plumb, ceea ce nu l-a împiedicat sa ajunga la tinta cu trei lungimi de cal înaintea lui Ariel si a lui Barbaro, care goneau împreuna cu el. — Si nu s-a aflat cui apartineau calul si jocheul? — Nu. — Spui ca animalul era înscris sub numele de... — Vampa. — În cazul acesta, spuse Albert, eu sunt mai avansat decât tine. Stiu cui apartinea. — Tacere odata! striga pentru a treia oara parterul. De data aceasta protestele erau asa de mari încât tinerii îsi dadura în sfârsit seama ca publicul li se adresa lor. Se întoarsera o clipa cautând în multime pe cineva care sa poarte raspunderea a ceea ce ei socoteau o impertinenta, dar nimeni nu repeta invitatia, astfel ca se întoarsera spre scena. În momentul acela se deschidea loja ministrului, iar doamna Danglars, fiica ei si Lucien Debray îsi ocupau locurile. — Aha, ia uite, cunostintele tale, viconte! spuse Château-Renaud. Ce dracu te tot uiti la dreapta? Esti cautat. Albert se întoarse si, într-adevar, ochii sai îi întâlnira pe ai baroanei Danglars, care îi facu un mic salut cu evantaiul. Domnisoara Eugénie catadixi abia sa-si coboare ochii mari, negri, pâna la orchestra. — Dragul meu, spuse Château-Renaud, nu înteleg nimic, exceptând mezalianta, si nu cred ca ea te preocupa mult; nu înteleg, zic, exceptând mezalianta, ce poti sa ai împotriva domnisoarei Danglars; e o fiinta foarte frumoasa. — Desigur ca e foarte frumoasa, îti marturisesc însa ca, în materie de frumusete, as prefera ceva mai blând, mai suav, în sfârsit, mai felin. — Ce-ti este si cu tinerii! spuse Château-Renaud, care, în calitatea sa de barbat de treizeci de ani, lua fata de Morcerf aere paterne; nu sunt multumiti niciodata. Cum, dragul meu, ti se gaseste o logodnica plasmuita dupa modelul Dianei si nu esti multumit? — Tocmai! As fi preferat ceva în genul Venerei din Milo sau Capua. Diana aceasta, mereu printre nimfele ei, ma cam înspaimânta, mi-e frica sa nu ma trateze ca pe Acteon. Într-adevar, o ochire aruncata asupra fetei, putea sa explice sentimentul marturisit de Morcerf. Domnisoara Danglars era frumoasa, dar, asa cum spusese Albert, o frumusete cam rigida: parul, de un negru frumos, dar în ale carui unde naturale se remarca o anume razvratire împotriva mâinii care voia sa le impuna vointa sa; ochii, negri ca si parul, sub sprâncenele magnifice, care n-aveau decât un defect — ca se încruntau uneori —, erau remarcabili, în special printr-o expresie de energie pe care te mirai ca o gasesti în privirea unei femei; nasul avea proportiile exacte, pe care un sculptor le-ar fi dat celui al Iunonei; gura era prea mare, dar împodobita cu dinti frumosi pe care îi scoteau si mai mult în evidenta buzele al caror carmin prea viu contrasta cu paloarea tenului; în sfârsit, un semn negru plasat în coltul gurii, si mai mare decât sunt de obicei aceste capricii ale naturii, completa fizionomia fetii cu caracterul hotarât, care îl speria oarecum pe Morcerf. De altminteri, întreaga fiinta a Eugeniei se armoniza cu capul pe care am încercat sa-l descriem. Era, precum spusese Château-Renaud, într-adevar Diana, dar cu ceva mai ferm si mai musculos în frumusetea ei. Educatiei pe care o primise i se putea aduce imputarea ca, dupa anumite trasaturi din fizionomia sa, parea ca apartine, întrucâtva, celuilalt sex. Vorbea doua, trei limbi, desena cu usurinta, facea versuri si compunea muzica. Era pasionata în special de aceasta ultima arta, pe care a studia cu o prietena din pension, o tânara fiinta fara avere, dar având toate însusirile pentru a deveni, dupa câte se spunea, o cântareata excelenta. Se afirma ca un mare compozitor purta acestei fete un interes aproape parintesc si o îndemna sa lucreze, cu speranta ca va gasi într-o zi o comoara în glasul ei. Eventualitatea ca domnisoara Louisa d'Armilly — acesta era numele tinerei virtuoase — va intra într-o zi în teatru facea ca domnisoara Danglars, desi o primea acasa, sa nu se arate cu ea niciodata în public. De altminteri, fara sa aiba în casa bancherului situatia independenta a unei prietene, Louise avea o situatie superioara celei a institutoarelor obisnuite. Dupa câteva secunde de la intrarea doamnei Danglars în loja, cortina cazuse si, gratie facultatii lasate de lungimea antractelor, de a plimba prin foaier sau de a face vizite timp de o jumatate de ora, orchestra se descompletase treptat-treptat. Morcerf si Château-Renaud iesira printre primii. O clipa, doamna Danglars crezuse ca graba lui Albert avea ca scop sa vina sa-i prezinte complimente, astfel ca se plecase la urechea fiicei pentru a anunta vizita; dar fata se multumi sa clatine din cap, zâmbind, si, în acelasi timp, ca pentru a dovedi cât de întemeiata era neîncrederea Eugeniei, Morcerf aparu într-o loja din primul rând. Loja era a contesei G. — A, iata-te, domnule calator! spuse aceasta, întinzându-i mâna cu toata cordialitatea unei vechi cunostinte. E foarte amabil din partea dumitale ca m-ai recunoscut si, mai cu seama, ca mi-ai dat întâietate. — Credeti-ma, doamna, raspunse Albert, ca daca as fi stiut de venirea dumneavoastra la Paris, si daca v-as fi cunoscut adresa, nu întârziam atâta. Permiteti-mi sa va prezint însa pe domnul baron de Château-Renaud, prietenul meu, unul din rarii nobili care se mai gasesc în Franta si de la care am aflat ca ati fost la cursele din Champs-de-Mars. Château-Renaud saluta. — A, erati la curse, domnule? întreba cu vioiciune contesa. — Da, doamna. — Ei bine, relua doamna G, puteti sa-mi spuneti al cui era calul care a câstigat premiul Jockey-Clubului? — Nu, doamna, spuse Château-Renaud, si puneam adineauri aceeasi întrebare lui Albert. — Tineti mult, doamna contesa? întreba Albert. — La ce? — Sa cunoasteti pe stapânul calului? — Nespus de mult. Închipuiti-va... Dar nu cumva stii dumneata, viconte? — Doamna, ati vrut sa povestiti un lucru; ati spus: închipuiti-va. — Ei bine, închipuiti-va ca fermecatorul cal alezan si jocheul dragut cu bluza roz îmi inspirasera de la prima vedere o simpatie asa de vie, încât le uram izbânda, ca si cum as fi angajat pe ei jumatate din averea mea. De aceea, când i-am vazut ajungând la potou înaintea celorlalti, cu trei lungimi de cal, am fost asa de bucuroasa, încât m-am pornit sa aplaud ca o nebuna. Închipuiti-va uimirea mea când, înapoindu-ma acasa, l-am întâlnit pe scara pe micul jocheu roz. Crezui ca învingatorul cursei locuia, din întâmplare, în aceeasi casa cu mine când, deschizând usa salonului meu, primul lucru pe care îl vazui a fost cupa de aur, premiul câstigat de calul si jocheul necunoscut. În cupa era un petec de hârtie pe care se aflau scrise cuvintele: „Contesei G — Lord Ruthwen". — Exact! spuse Morcerf. — Cum exact? Ce vrei sa spui? — Vreau sa spun ca e lordul Ruthwen în persoana. — Care lord Ruthwen? — Al nostru, vampirul, cel de la teatrul Argentina. — Adevarat? exclama contesa. El este aici? — Absolut! — Si îl vezi? Îl primesti? Mergi la el? — E prietenul meu intim, iar domnul de Château-Renaud a avut onoarea sa-l cunoasca. — Ce te face sa crezi ca el a câstigat? — Calul sau înscris sub numele de Vampa. — Ei si? — Si nu va amintiti de numele faimosului bandit care ma luase prizonier? — A, da, adevarat! — Si din mâinile caruia contele m-a scos în chip miraculos? — Ba da. — Se numea Vampa. Vedeti bine ca el este. — Dar de ce mi-a trimis mie cupa? — În primul rând, doamna contesa, pentru ca, dupa cum va închipuiti, i-am vorbit foarte mult de dumneavoastra; apoi, pentru ca va fi fost încântat sa gaseasca o compatrioata si fericit de interesul pe care compatrioata i-l arata. — Nadajduiesc ca nu i-ai povestit niciodata nazbâtiile pe care le-am spus despre el. — N-as putea sa jur pentru asta, iar modul de a oferi cupa sub numele de lord Ruthwen... — Dar e groaznic! O sa-mi poarte ura de moarte. — Procedeul sau e acela al unui dusman? — Nu, marturisesc. — Ei, vedeti? — Va sa zica e la Paris? — Da. — Si ce senzatie a stârnit? — S-a vorbit opt zile despre el. Pe urma a venit încoronarea reginei Angliei si furtul diamantelor domnisoarei Mars, asa ca nu s-a mai pomenit decât despre acestea. — Dragul meu, spuse Château-Renaud, se vede bine ca Monte-Cristo e prietenul tau si de aceea îl tratezi în consecinta. Sa nu credeti, doamna contesa, ce va spune Albert; dimpotriva, la Paris nu e vorba decât de contele de Monte-Cristo. A debutat trimitând doamnei Danglars cai de treizeci de mii de franci; apoi a salvat viata doamnei de Villefort; pe urma a câstigat cursa Jockey-Clubului, dupa câte se pare. Eu mentin, dimpotriva, orice ar spune Morcerf, ca lumea se ocupa înca de conte în momentul acesta si ca se va ocupa tot de el peste o luna, daca va continua sa faca excentricitati, ceea ce se pare de altminteri ca e în firea lui. — Se pare, zise Morcerf; pâna una alta, cine a ocupat loja ambasadorului Rusiei? — Care? întreba contesa. — Cea dintre coloanele de rangul întâi; mi se pare tapetata complet, din nou. — Într-adevar, spuse Château-Renaud. O fi fost cineva în timpul primului act? — Unde? — În loja aceea? — Nu, n-am vazut pe nimeni, spuse contesa; asadar, continua ea revenind la prima conversatie, crezi ca premiul a fost câstigat de contele dumitale de Monte-Cristo? — Sunt sigur. — Si el mi-a trimis cupa? — Fara nici o îndoiala. — Dar nu-l cunosc, spuse contesa, si tin foarte mult sa i-o înapoiez. — O, sa nu faceti asta; v-ar trimite alta, taiata în vreun safir sau scobita în vreun rubin. Asa procedeaza; ce vreti, trebuie luat asa cum este. În momentul acela se auzi soneria anuntând actul al doilea. Albert se ridica sa-si reia locul. — Te mai vad? întreba contesa. — Daca îmi permiteti, voi veni în antract sa ma informez daca va pot fi cu ceva de folos la Paris. — Domnilor, spuse contesa, eu sunt acasa pentru prieteni în fiecare sâmbata seara, strada Rivoli numarul 22. Sunteti înstiintati. Tinerii salutara si iesira. Când intrara în sala, vazura parterul ridicat în picioare cu privirile atintite asupra unui singur punct: se uitara în directia generala si se oprira asupra fostei loji a ambasadorului Rusiei. Un barbat îmbracat în negru, între 35 si 40 de ani, intrase cu o femeie îmbracata cu un costum oriental. Femeia era nespus de frumoasa, iar costumul asa de bogat încât, precum am spus, toti ochii se îndreptara imediat spre ea. — Hm, facu Albert. Monte-Cristo cu grecoaica lui. Într-adevar, era contele cu Haydée. Dupa o clipa, tânara femeie era nu numai obiectul atentiei parterului, ci al întregii sali; femeile se plecau peste loji sa vada scânteind, sub luminile candelabrelor, cascade de diamante. Al doilea act trecu în zumzetul înabusit ce indica în multime un eveniment. Nu se gândi nimeni sa strige liniste. Femeia, asa de tânara, de frumoasa si de superba, era cel mai curios spectacol ce se poate vedea. De data asta, un semn al doamnei Danglars arata limpede lui Albert ca baroana dorea sa-l vada în antractul urmator. Morcerf era prea bine crescut pentru a se lasa asteptat când i se arata limpede ca e dorit. Se grabi deci, dupa finalul actului, sa urce în avanscena. Le saluta pe doamne si întinse mâna lui Debray. Baroana îl primi cu un zâmbet fermecator, iar Eugénie, cu raceala ei obisnuita. — Dragul meu, spuse Debray, ai un om la strâmtoare care te cheama sa-l salvezi. Doamna ma copleseste cu întrebari asupra contelui, vrea sa stie unde este, de unde vine, unde se ducele onoarea mea, eu nu sunt Cagliostro si, ca sa scap din încurcatura, am spus: „intrebati-l pe Morcerf, el îl cunoaste pe Monte-Cristo al sau pâna în albul ochilor". Atunci ti s-a facut semn. — Nu, e de neînchipuit, zise baroana, ca atunci când ai o jumatate de milion pentru fonduri secrete la dispozitie sa nu fii mai bine informat? — Doamna, spuse Lucien, va rog sa credeti ca, daca as avea la dispozitie o jumatate de milion de franci, i-as întrebuinta pentru altceva decât sa ma informez asupra domnului de Monte-Cristo care n-are în ochii mei alt merit decât ca e de doua ori mai bogat ca un nabab. Am dat însa cuvântul prietenului meu Morcerf, aranjati-va cu el, nu ma mai priveste. — Un nabab nu mi-ar fi trimis, desigur, o pereche de cai de treizeci de mii de franci, cu patru diamante la urechi a câte cinci mii de franci fiecare. — O, diamantele sunt mania lui! spuse Morcerf râzând. Cred ca, asemeni lui Potemkin, are totdeauna diamante în buzunar si ca le seamana pe drum, asa cum Degetel o facea cu pietricelele. — O fi gasit vreo mina, spuse doamna Danglars. Stiti ca are un credit nelimitat la casa baronului? — Nu, nu stiam, raspunse Albert, dar e posibil. — Si ca l-a amenintat pe domnul Danglars ca spera sa ramâna un an la Paris si sa cheltuiasca sase milioane? — E sahul Persici si calatoreste incognito. — Ati remarcat ce frumoasa e femeia aceea, domnule Lucien? întreba Eugénie. — Domnisoara, nu va cunosc decât pe dumneavoastra pentru a ma pronunta obiectiv în legatura cu persoanele de sexul dumneavoastra. Lucien îsi apropie lornionul de ochi. — Încântatoare! exclama el. — Domnul de Morcerf stie cine e femeia? — Domnisoara, spuse Albert raspunzând întrebarii aproape directe ce i se pusese, stiu aproape totul în legatura cu personajul misterios de care ne ocupam. Femeia aceasta e o grecoaica. — Se vede lesne dupa costumul ei, astfel ca nu spuneti decât ceea ce toata sala stie ca si noi. — Îmi pare rau ca sunt un cicerone asa de ingnorant; dar trebuie sa marturisesc ca la atât se limiteaza cunostintele mele; mai stiu ca e muziciana caci, într-o zi, când am dejunat la conte, am auzit sunetele unei guzla care nu puteau sa vina decât de la ea. — Asadar, contele dumneavoastra primeste? întreba doamna Danglars. — Si, va asigur, într-un mod splendid. — Trebuie sa-l îndemn pe Danglars sa-i ofere un dineu, un bal, pentru ca sa ne invite si el. — Cum, va veti duce la el? întreba Debray râzând. — De ce nu? Cu sotul meu! — Dar contele acesta misterios e celibatar. — Vedeti bine ca nu, spuse baroana râzând la rândul ei si aratând-o pe frumoasa grecoaica. — Femeia aceasta e o sclava, dupa câte mi-a spus el singur — îti amintesti Morcerf? — la dejunul tau. — Recunoaste, dragul meu Lucien, spuse baroana ca ea are mai degraba aerul unei printese. — Din O mie si una de nopti, nu zic ba, dar ce le face pe printese, dragul meu? Diamantele! Si ea e acoperita de diamante. — Are chiar prea multe, spuse Eugénie, ar fi mai frumoasa fara ele, caci i s-ar vedea gâtul si mâinile, care au forme încântatoare. — O, artista! O vedeti cum se pasioneaza? — Iubesc tot ce e frumos, declara Eugénie. — Dar în cazul acesta ce spuneti de conte? întreba Debray; mi se pare ca nici el nu e rau. — Contele? întreba Eugénie ca si cum nu se gândise înca sa-l priveasca, e foarte palid. — Tocmai ca în paloarea aceasta e secretul pe care îl cautam, spuse Morcerf. Contesa G pretinde ca el e un vampir. — Contesa G s-a înapoiat asadar? întreba baroana. — În loja de alaturi, spuse Eugénie, aproape fata în fata cu noi, mama, femeia aceea cu par blond, admirabil, e ea. — O, da, spuse doamna Danglars, stiti ce ar trebui sa faceti, Morcerf? — Porunciti, doamna. — Ar trebui sa faceti o vizita contelui de Monte-Cristo si sa ni-l aduceti. — De ce? întreba Eugénie. — Ca sa vorbim cu el; nu esti curioasa sa-l vezi? — Câtusi de putin. — Ciudat copil! murmura baroana. — De buna-seama ca va veni el singur, spuse Morcerf. Uite, v-a vazut, doamna, si va saluta. Baroana înapoie contelui salutul, însotindu-l cu un zâmbet fermecator. — Uite, ma sacrific, spuse Morcerf, va parasesc si ma duc sa vad daca nu exista un mijloc sa-i vorbesc. — Duceti-va în loja lui, e simplu. — Dar nu sunt prezentat. — Cui? — Frumoasei grecoaice. — Ati spus ca e sclava. — Da, dar sustineti ca e o printesa... Nu! Nadajuiesc ca, atunci când ma va vedea plecând din loja dumneavoastra, va iesi din a sa. — Se poate. Duceti-va. — Ma duc. Morcerf saluta si iesi. Într-adevar, în momentul în care trecea prin fata lojei contelui, usa se deschise, contele spuse câteva cuvinte în limba araba lui Ali care sta în coridor si îl lua pe Morcerf de brat. Ali închise usa si ramase în picioare în fata ei; în coridor se adunase lume în jurul nubianului. — Parisul, începu Monte-Cristo, e un oras ciudat, iar parizienii un popor curios. S-ar zice ca ei vad pentru prima oara un nubian. Priviti-i cum se înghesuie în jurul bietului Ali, care nu stie ce înseamna asta. Va asigur de un lucru: ca un parizian poate sa mearga la Tunis, la Constantinopol, la Bagdad sau la Cairo fara sa se formeze un cerc în jurul lui. — Aceasta, pentru ca orientalii sunt oameni asezati, care vad ceea ce merita sa fie vazut. Credeti-ma însa ca Ali nu se bucura de popularitate, decât pentru ca va apartine si pentru ca în momentul acesta sunteti omul la moda. — Serios? Si carui fapt datorez favoarea aceasta? — Dumneavoastra însiva. Daruiti cai de o mie de ludovici; salvati viata nevestelor de procurori regali; puneti sa alerge, sub numele de major Brack, cai pur-sânge si jochei mici ca o maimuta; în sfârsit, câstigati cupe de aur si le trimiteti femeilor frumoase. — Dar cine naiba ti-a povestit aceste nebunii? — Pe cea dintâi, doamna Danglars, care moare de dorinta de a va vedea în loja ei sau, mai bine-zis, de a fi vazuta de lume; pe a doua, ziarul lui Beauchamp, iar pe a treia propria mea imaginatie. De ce îi spuneti calului dumneavoastra Vampa, daca vreti sa pastrati incognito-ul? — Adevarat, este o imprudenta. Dar, ia spune-mi, contele de Morcerf nu vine din când în când la Opera? L-am cautat din ochi si nu l-am zarit nicaieri. — Va veni asta-seara. — Unde? — Cred ca în loja baroanei. — Fermecatoarea fiinta care este cu ea e fiica ei? — Da. — Complimentele mele. Morcerf zâmbi. — Vom mai vorbi despre asta mai târziu si pe larg, spuse el. Ce spuneti despre muzica? — Despre care muzica? — Despre cea care ati auzit-o. — Spun ca este o muzica foarte frumoasa, compusa de un compozitor omenesc, cântata de pasari cu doua picioare si fara pene, cum spunea raposatul Diogene. — Scumpe conte, s-ar parea ca puteti auzi daca vreti si cele sapte coruri din paradis. — Când vreau o muzica admirabila, viconte, muzica asa cum urechea omului nu a ascultat niciodata, dorm. — În cazul acesta va simtiti de minune aici; dormiti, scumpe conte, dormiti. Opera nu a fost nascocita pentru altceva. — Nu, pentru ca orchestra face un zgomot prea mare. Ca sa dorm somnul de care îti vorbesc, am nevoie de liniste si calm, si apoi de o anume preparatie. — A, faimosul hasis! — Exact, viconte. Când vei vrea sa auzi muzica, vino sa cinezi cu mine. — Am mai auzit, când am dejunat la dumneavoastra, spuse Morcerf. — La Roma? — Da. — A, era guzla Haydéei. Da, biata exilata se amuza uneori cântându- mi arii din tara ei. Morcerf nu mai starui. Tacu si contele. În momentul acela se auzi soneria. — Ma scuzi, spuse contele luând-o spre loja sa. — Cum sa nu! — Transmite complimentele mele contesei G din partea vampirului ei. — Dar baroanei! — Spune-i ca voi avea onoarea, daca îmi permite, sa vin pentru a-i prezenta omagiile mele în timpul serii. Începu al treialea act. Contele de Morcerf veni, asa cum fagaduise, la doamna Danglars. Contele nu era unul dintre oamenii care stârnesc revolutie într-o sala, de aceea sosirea lui o remarcara doar persoanele din loja unde ocupase un loc. Monte-Cristo îl vazu totusi si un zâmbet usor îi flutura pe buze. Haydée nu vedea nimic altceva, atâta vreme cât cortina era ridicata; ca toate firile primitive, ea adora tot ceea ce este frumos. Actul al treilea se scurse ca de obicei. Domnisoarele Noblet, Julie si Leroux interpretara ariile lor obisnuite. Printul de Grenada fu provocat de Robert-Mario, în sfârsit, impunatorul rege pe care-l stiti, facu ocolul scenei pentru a-si arata mantia de catifea, tinând-o pe fiica sa de mâna, apoi cortina cazu si sala se revarsa îndata în foaier si pe coridoare. Contele iesi din loja, iar peste o clipa aparu în loja baroanei Danglars. Baroana nu-si putu înfrâna un strigat de uimire, amestecat usor cu bucurie. — A, poftiti, domnule conte! exclama ea, caci eram nerabdatoare sa adaug multumirile mele verbale la acelea scrise pe care vi le-am trimis. — O, doamna, spuse contele, va mai amintiti de moftul acela? Eu îl uitasem. — Da, dar ceea ce nu se uita, domnule conte, e ca a doua zi ati salvat- o pe buna mea prietena, doamna Villefort, din primejdia în care se aflase din pricina acelorasi cai. — Nici de data aceasta, doamna, nu merit multumirile dumneavoastra. Ali, nubianul meu, a avut fericirea sa aduca doamnei de Villefort acest serviciu deosebit. — Si tot Ali l-a scapat pe fiul meu din mâinile banditilor romani? întreba contele de Morcerf. — Nu, domnule conte, spuse Monte-Cristo, strângând mâna pe care generalul i-o întindea, nu, de data aceasta accept multumirile pentru mine; dar mi le-ati mai adresat, iar eu le-am primit, astfel ca sunt stânjenit când va vad manifestând atâta recunostinta. Doamna baroana, faceti-mi, va rog, cinstea de a ma prezenta domnisoarei, fiica dumneavoastra. — O, sunteti prezentat, cel putin dupa mine, caci, de doua sau trei zile, nu mai vorbim decât de dumneavoastra. Eugénie, continua baroana întorcându- se spre fiica ei, domnul conte de Monte-Cristo! Contele se înclina; domnisoara Danglars schita o usoara miscare din cap. — Sunteti aici cu o admirabila persoana, domnule conte, spuse Eugénie. E fiica dumneavoastra? — Nu domnisoara, spuse Monte-Cristo uimit de ingeniozitatea extrema a fetei sau de uimitoarea ei impertinenta, e o biata grecoaica al carei tutore sunt. — Si cum se numeste? — Haydée, raspunse Monte-Cristo. — Grecoaica? murmura contele de Morcerf. — Da, conte, spuse doamna Danglars; si spune-mi daca ai vazut vreodata la curtea lui Ali-Tebelin, pe care l-ai servit cu atâta glorie, un costum admirabil ca acela din fata ochilor nostri. — A, ati servit la Ianina, domnule conte? întreba Monte-Cristo. — Am fost general-inspector al trupelor pasei, raspunse Morcerf, iar modesta mea avere, nu tagaduiesc, se datoreaza darniciei ilustrului sef albanez. — Ia priviti! starui doamna Danglars. — Unde? îngaima Morcerf. — Colo, spuse Monte-Cristo. Si, cuprinzându-l pe conte cu bratul, se pleca dimpreuna cu el în afara lojei. În momentul acela, Haydée, care îl cauta pe conte din ochi, îi zari capul palid lânga acela al lui Morcerf. Spectacolul produse asupra fetei efectul capului Meduzei; schita o miscare înainte ca pentru a-i mistui pe amândoi cu privirea, apoi, aproape numaidecât, se trase îndarat scotând un tipat slab, care totusi fu auzit de persoanele mai apropiate de ea si de Ali, care deschise îndata usa. — Domnule conte, ce i s-a întâmplat copilei dumneavoastra? întreba Eugénie. S-ar parea ca nu se simte bine. — Într-adevar, însa nu va speriati, domnisoara: Haydée e foarte nervoasa si, în consecinta, foarte sensibila la mirosuri; un parfum care îi este antipatic ajunge sa-i provoace lesin. Dar, adauga scotând din buzunar un flacon, am leacul aici. Dupa ce le saluta pe baroana si pe fiica ei cu un singur gest, schimba cu contele si cu Debray o strângere de mâna si iesi din loja doamnei Danglars. Când reintra într-a sa, Haydée era înca foarte palida el îi lua cu greu mâna. Monte-Cristo baga de seama ca mâinile fetei erau umede si reci totodata. — Cu cine vorbeai acolo, stapâne? întreba fata. — Cu contele de Morcerf, care a fost în serviciul ilustrului tau parinte, si care marturiseste ca lui îi datoreaza averea sa, raspunse Monte-Cristo. — O, ticalosul! exclama Haydée, el l-a vândut turcilor, iar averea este pretul tradarii. Nu stiai acestea, scumpul meu stapân? — Auzisem ceva cu privire la istoria asta în Epir, spuse Monte-Cristo, însa nu cunosc amanuntele. Vino, copila mea, mi le vei spune tu; sunt, desigur, interesante. — Da, vin. Cred ca as muri daca as mai ramâne multa vreme în fata acestui om. Si, sculându-se repede, Haydée se înfasura în burnusul ei de casmir alb, brodat cu perle si cu margean, si iesi în momentul în care cortina se ridica. — Spuneti daca omul acesta nu este curios? îi spuse contesa G lui Albert, care se înapoiase la ea; asculta cu religiozitate actul al treilea din Robert si pleaca în momentul în care începe al patrulea.

XVII - SPECULATII LA BURSA Edit

Dupa câteva zile de la întâlnirca- aceasta, Albert de Morcerf veni sa faca o vizita contelui de Monte-Cristo în casa de pe Champs-Elisée ce capatase aerul de palat pe care, gratie imensei sale averi, contele îl dadea chiar celor mai efemere locuinte ale sale. Venea sa-i repete multumirile doamnei Danglars, pe care i le mai adusese o scrisoare semnata baroana Danglars, nascuta Herminie de Servieux. Albert era însotit de Lucien Debray, care asocie cuvintelor prietenului sau câteva complimente neoficiale, fara îndoiala, dar a caror sursa contele nu putea sa nu o suspecteze. I se paru chiar ca Lucien venea sa-l vada mânat de un dublu sentiment de curiozitate, si ca jumatate din acest sentiment pornea din Chaussée- d'Antin. Putea presupune, într-adevar, fara teama de a se însela, ca doamna Danglars, neputând cunoaste cu propriii ei ochi interiorul unui barbat care daruia cai de treizeci de mii de franci si care venea la Opera cu o sclava greaca, purtând diamante de un milion, daduse delegatie ochilor prin care avea obiceiul sa vada pentru a-i împartasi informatii în legatura cu acest interior. Dar contele nu arata ca banuieste cea mai mica legatura între vizita lui Lucien si curiozitatea baroanei. — Esti în relatii aproape permanente cu baronul Danglars? îl întreba el pe Albert de Morcerf. — O, da, domnule conte, stiti ce v-am spus. — Situatia se mentine deci? — Mai mult decât oricând, raspunse Lucien, este o afacere aranjata. Si, socotind, fara îndoiala ca acest cuvânt amestecat în conversatie îi dadea dreptul sa ramâna, Lucien îsi puse lornionul de baga în ochi si, muscând maciulia de aur a bastonului, începu sa faca ocolul camerei examinând armele si tablourile. — Dupa cât te auzisem, spuse Monte-Cristo, nu mi-as fi închipuit ca e posibila o solutie asa de urgenta. — Ce vreti? lucrurile merg fara sa ne dam seama. În timp ce noi nu ne gândim la ele, ele se gândesc la noi, iar când întoarcem capul, suntem uimiti cât de departe au ajuns. Parintele meu si domnul Danglars au servit împreuna în Spania, parintele meu în armata, domnul Danglars la intendenta. Acolo, tatal meu, ruinat de revolutie, si domnul Danglars, care n-avusese niciodata o situatie, au pus bazele, parintele meu carierei sale politice si militare, care este frumoasa, domnul Danglars carierei politice si financiare, care e admirabila. — Da, într-adevar, spuse Monte-Cristo, îmi pare ca domnul Danglars mi-a vorbit despre asta cu prilejul vizitei ce i-am facut si continua, aruncând o privire asupra lui Lucien care frunzarea un album, domnisoara Eugénie e draguta? Caci, daca nu ma însel, se numeste Eugénie. — Foarte draguta sau, mai bine-zis, foarte frumoasa, raspunse Albert, de o frumusete pe care nu o apreciez. Sunt un netrebnic. — Vorbesti ca si cum ai fi sotul ei. — O, protesta Albert, privind în juru-i ca sa vada si el ce facea Lucien. — Stii, spuse Monte-Cristo, coborând glasul, ca nu-mi pari entuziasmat de casatoria aceasta? — Domnisoara Danglars este prea bogata pentru mine, spuse Morcerf, si asta ma înspaimânta. — Nu-i un motiv serios! Dumneata nu esti bogat? — Tata are o renta cam de cinzeci de mii de lire si îmi va da poate zece sau douasprezece casatorindu-ma. — Într-adevar, e un venit modest, mai ales la Paris, spuse contele, dar averea nu e totul pe lume, iar un nume frumos si o pozitie sociala înalta înseamna ceva. Numele dumitale e celebru, pozitia minunata si apoi contele de Morcerf e soldat si este placut sa vezi asociindu-se integritatea lui Bayard cu saracia lui Duguesdin. Dezinteresarea e cea mai frumoasa raza de soare la care poate sclipi o spada nobila. Eu, dimpotriva, gasesc cum nu se poate mai potrivita casatoria asta. Domnisoara Danglars te va îmbogati, iar dumneata o vei înnobila. Albert clatina din cap si ramase pe gânduri. — Mai e ceva, spuse el. — Marturisesc, relua Monte-Cristo, ca îmi vine greu sa înteleg sila aceasta pentru o fata bogata si frumoasa. — O, Doamne, spuse Morcerf, sila aceasta, daca într-adevar e sila, nu vine întreaga de la mine. — Dar de unde? Mi-ai spus doar ca parintele dumitale dorea casatoria. — Din partea mamei mele, iar mama e un ochi prudent si sigur. Ei, bine, ca nu se bucura, are un fel de pornire împotriva familiei Danglars. — O, este explicabil! glasui contele cu tonul întrucâtva fortat, doamna contesa de Morcerf, care e distinctia, aristocratia, finetea în persoana, ezita oarecum sa atinga o mâna mojica, groasa si brutala; e natural. — Nu stiu daca asa o fi, spuse Albert, ceea ce stiu însa e ca daca aceasta casatorie se face, am impresia ca va fi nefericita. Urmau sa se adune pentru a discuta chestiunea înca de acum sase saptamâni; eu am avut însa niste migrene... — Reale? întreba contele, zâmbind. — O, cât se poate de reale, fara îndoiala, frica... Asa ca întâlnirea a fost amânata cu doua luni. Nu e nici o graba, întelegeti; eu n-am înca douazeci si unu de ani; ea, Eugénie n-are decât saptesprezece, dar cele doua luni se termina saptamâna viitoare. Vor fi nevoiti sa se execute. Nu va puteti închipui, scumpe conte, cât de încurcat sunt... Oh, ce fericit sunteti ca sunteti liber. — Ei, bine, fii si dumneata; ma rog, cine te împiedica? — Ar fi o deceptie prea mare pentru tata daca nu ma însor cu domnisoara Danglars. — Atunci, însoara-te, spuse contele cu o ciudata miscare din umeri. — Da, însa, pentru mama, aceasta nu va fi deceptie, ci durere. — Atunci nu te însura, spuse contele. — Voi vedea, voi încerca, îmi veti da un sfat, nu-i asa? iar daca este cu putinta, ma veti scoate din încurcatura. Cred ca m-as certa cu contele, numai sa n-o mâhnesc pe admirabila mea mama. Monte-Cristo întoarse capul, parea miscat. — Ei, ce faceti acolo? Un crochiu dupa Poussin? îl întreba el pe Debray care statea într-un jilt adânc în capatul salonului, tinând în mâna dreapta un creion si în stânga un carnet. — Eu? zise acesta linistit; tin prea mult la pictura ca sa încerc. Nu, fac cu totul altceva: cifre. — Cifre? — Da, calculez. Calculul te priveste pe tine indirect, viconte; socotesc ce a câstigat casa Danglars de pe urma ultimei cresteri a actiunilor Haiti: de la doua sute sase, renta s-a urcat în trei zile la 409, iar prudentul bancher cumparase mult la 206. De buna-seama ca a câstigat trei sute de mii de lire. — Nu e asta lovitura lui cea mai buna, spuse Morcerf, nu a câstigat el anul acesta un milion cu bonurile Spaniei? — Asculta, dragul meu, glasui Lucien, domnul conte de Monte-Cristo îti va spune ca italienii: Danaro e santia Meta délia meta14 si înca este mult. De aceea, când mi se îndruga astfel de povesti, eu ridic din umeri. — Dar vorbeati de Haïti? întreba Monte-Cristo. — O, cu Haïti e altceva; Haïti este ecarté-ul jucatorilor de bursa francezi. Poate sa-ti placa tabinetul, sa adori whistul, sa te înnebunesti dupa boston si sa te saturi totusi de toate acestea; dar revii totdeauna la écarté: e un hors-d'oeuvre. În chipul acesta domnul Danglars a vândut ieri la 406 si a bagat în buzunar 300.000 de franci; daca ar fi asteptat pâna astazi, cota cadea la 208-205 si, în loc sa câstige 300.000 de franci, ar fi pierdut 20.000 sau 25.000. — Si de ce a cazut cota, de la 409 la 205? întreba Monte-Cristo. Va cer iertare, sunt ignorant în materie de bursa. — Pentru ca, raspunse Albert râzând, stirile se succed si nu se aseamana. — La naiba! exclama contele; domnul Danglars joaca pentru a câstiga sau pentru a pierde trei sute de mii de franci într-o zi. În cazul acesta e, desigur, enorm de bogat. — Nu el joaca, exclama cu aprindere Lucien, ci doamna Danglars; ea este cu adevarat întreprinzatoare. — Dar tu, care esti chibzuit, Lucien, si care cunosti nestabilitatea sti- 14 Banul si sfintenia, /Jumatatea jumatatii. rilor, deoarece te gasesti la sursa, ar trebui s-o împiedici, spuse Morcerf cu un zâmbet. — Cum as putea s-o împiedic eu daca nu izbuteste barbatul ei? întreba Lucien. Cunosti caracterul baroanei; nu are nimeni influenta asupra ei si nu face decât ceea ce vrea. — O, daca as fi în locul tau! spuse Albert. — Ei si? — As vindeca-o, i-as face astfel un serviciu viitorului ei ginere. — Cum adica? — Ei, la naiba, foarte lesne. I-as da o lectie. — O lectie? — Da. Situatia ta de secretar al ministrului îti da o mare autoritate în ce priveste informatiile. Nu deschizi gura fara ca agentii de schimb sa nu-ti stenografieze, în cea mai mare graba, cuvintele. Fa-o sa piarda o suta de mii de franci la repezeala si va deveni prudenta. — Nu înteleg, îngaima Lucien. — Cu toate acestea e limpede, raspunse tânarul cu o naivitate câtusi de putin prefacuta; anunta-i într-o zi ceva extraordinar, o stire telegrafica pe care numai tu ai putea s-o afli; ca Henri al IV-lea, de exemplu, a fost vazut ieri la Gabrielle; în chipul acesta actiunile se vor urca, ca îsi va fixa lovitura de bursa si va pierde cu siguranta când Beauchamp va scrie a doua zi în ziarul sau. „Cercurile bine informate pretind ca regele Henri al IV-lea a fost vazut alaltaieri la Gabrielle; faptul este absolut inexact, regele Henri al IV-lea n-a parasit Pont-Neuf." Lucien râse din vârful buzelor. Desi indiferent în aparenta, Monte- Cristo nu pierduse un cuvânt din discutie, iar ochii sai sfredelitori citisera un secret în încurcatura secretarului intim. Consecinta încurcaturii lui Lucien, care îi scapase complet lui Albert, fu ca Lucien îsi scurta vizita. Evident, se simtea stânjenit. Contele îi sopti, conducându-l, câteva cuvinte la care el raspunse: — Cu multa placere, domnule conte, accept. Contele reveni la tânarul Morcerf. — Nu crezi, îi spuse el, ca ai facut rau vorbind asa cum ai vorbit despre soacra dumitale în fata domnului Debray? — Conte, va rog, nu pronuntati cuvântul acesta. — Serios, contesa este asa de categoric împotriva casatoriei? — Asa de mult, încât baroana vine foarte rar la noi, iar mama nu a fost, cred, nici de doua ori pâna acum la doamna Danglars. — În cazul acesta, ma simt tentat sa-ti vorbesc pe sleau: domnul Danglars este bancherul meu, domnul de Villefort m-a coplesit cu politetea multumindu-mi pentru un serviciu pe care, printr-o fericita întâmplare, am putut sa i-l fac. Ma astept la o avalansa de dineuri. Iar ca sa nu ramân mai prejos si ca sa am meritul de a le-o lua înainte, am proiectat sa reunesc în casa mea de tara de la Auteuil pe domnul si doamna Danglars, precum si pe domnul si doamna de Villefort. Daca te invit la dineul acesta, asa cum invit pe domnul conte si pe doamna contesa de Morcerf, invitatia n-o sa aiba aerul unei întâlniri matrimoniale sau cel putin doamna contesa de Morcerf nu va interpreta lucrul astfel, mai cu seama daca domnul baron Danglars îmi va face onoarea de a o aduce pe fiica sa? În cazul acesta, mama dumitale îmi va purta pica si nu vreau câtusi de putin asta; dimpotriva, tin, si spune-i, ori de câte ori ai prilejul, sa aiba cea mai buna parere despre mine. — Conte, spuse Morcerf, va multumesc pentru sinceritate si accept sa nu ma invitati. Spuneti ca tineti la parerea buna a mamei mele de care va pot spune ca va bucurati. — Crezi? întreba Monte-Cristo cu interes. — O, sunt sigur! Când ati plecat de la noi, deunazi, am vorbit un ceas despre dumneavoastra; revin însa la ce spuneam. Daca mama ar putea sa afle intentia dumneavoastra — si ma voi încumeta sa i-o comunic —, sunt sigur ca v-ar fi cât se poate de recunoscatoare. E drept ca, la rându-i, tata va fi furios. Contele începu sa râda. — Ei, bine, îi spuse el lui Morcerf, esti prevenit. Îmi închipui însa ca nu numai parintele dumitale va fi furios; domnul si doamna Danglars ma vor considera ca pe un om foarte nemanierat. Ei stiu ca te vad îndeaproape, ca esti cea mai veche cunostinta pariziana a mea, si nu te vor gasi la mine. Ma vor întreba de ce nu te-am invitat. Gândeste-te sa pretextezi vreo obligatie anterioara, cu oarecare aparente de verosimilitate si pe care mi-o vei împartasi printr-un biletel. Cu bancherii stii ca numai scrisul este valabil. — Voi face mai mult decât atât, domnule conte, spuse Albert. Mama vrea sa se duca sa respire aerul marii. Pentru ce zi e fixat dineul dumneavoastra? — Pentru sâmbata. — Astazi e marti. Bun, mâine-seara plecam, poimâine dimineata vom fi la Tréport. Domnule conte, sunteti un om fermecator, caci nu-i puneti pe oameni în încurcatura. — Serios vorbind, ma pretuiesti mai mult decât merit. Doresc sa va fiu agreabil, atâta tot. — În ce zi ati facut invitatiile? — Chiar astazi. — Bine. Alerg la domnul Danglars si îl anunt ca, mâine, mama si cu mine parasim Parisul. Nu v-am vazut, în consecinta nu stiu nimic de dineul dumneavoastra. — Nebun ce esti! Dar domnul Debray care te-a vazut la mine? — A, adevarat! — Dimpotriva, te-am vazut si te-am invitat aici, fara ceremonie, dar mi-ai raspuns cu naivitate ca nu poti fi musafirul meu, deoarece plecati la Tréport... — Foarte bine, suntem întelesi. Dar pâna mâine veti veni sa o vedeti pe mama? — Pâna mâine e greu si as nimeri în toiul pregatirilor de plecare. — Ei bine, faceti mai mult decât atât; nu erati decât un om fermecator, veti fi un om adorabil. — Ce trebuie sa fac peritru asta? — Ce trebuie sa faceti? — Întreb. — Astazi sunteti absolut liber. Veniti sa luati masa cu mine. Vom fi între noi: dumneavoastra, mama si cu mine. Abia ati zarit-o pe mama, o veti vedea de aproape. E o femeie remarcabila si nu regret decât un lucru: ca nu exista cu douazeci de ani mai putin perechea ei; ar fi, în curând, va jur, o contesa si o vicontesa de Morcerf. Pe tata nu-l veti gasi: el e astaseara ocupat si cineaza la presedintele Curtii de conturi. Veniti, vom vorbi despre calatorii. Ati vazut lumea întreaga, ne veti povesti aventurile dumneavoastra, ne veti spune istoria frumoasei grecoaice cu care erati deunazi seara la Opera, pe care o numiti sclava si pe care o tratati ca pe o printesa. Vom vorbi italieneste, spanioleste. Haide, acceptati, mama va va multumi. — Toate multumirile mele spuse contele. Invitatia este cât se poate de atragatoare si regret din suflet ca n-o pot accepta. Nu sunt liber, cum credeai, dimpotriva, am o întâlnire dintre cele mai importante. — A, luati seama, mi-ati aratat adineauri cum scapa cineva de un lucru neplacut. Am nevoie de o dovada. Din fericire, nu sunt bancher ca domnul Danglars, dar sunt, va previn, tot asa de neîncrezator ca si el. — Ti-o voi da, spuse contele. Si suna. — Hm, exclama Morcerf, pâna acum ati refuzat de doua ori sa luati masa cu mama. Este cu intentie, conte? Monte-Cristo tresari. — O, sa nu crezi asta! spuse el, de altminteri, uite dovada mea. Baptistin intra si ramase în picioare la usa, asteptând. — Nu eram înstiintat despre vizita dumitale, nu e asa? — Sunteti un om atât de extraordinar, încât n-as garanta. — Nu puteam banui cel putin ca ma vei invita la masa. — Cât despre asta este probabil. — Ei bine, asculta, Baptistin...ce ti-am spus azi-dimineata când te-am chemat în cabinetul meu de lucru? — Sa încui poarta de îndata ce suna ora cinci. — Pe urma? — O, domnule conte... spuse Albert. — Nu, nu, vreau cu orice pret sa scap de reputatia misterioasa pe care mi-ai facut-o, draga conte. E prea greu pentru cineva sa joace la infinit rolul lui Manfred. Vreau sa traiesc într-o casa de sticla. Pe urma... Urmeaza, Baptistin! — Pe urma sa nu primesc decât pe domnul maior Bartolomeo Cavalcanti si fiul sau. — Ai auzit, domnul maior Bartolomeo Cavalcanti, un om din cea mai veche noblete a Italici si pentru care Dante si-a dat osteneala sa-i pomeneasca spita... Îti amintesti sau nu-ti mai amintesti, în cântecul X al Infernului; fiul sau e un tânar fermecator, cam de vârsta dumitale, viconte, purtând acelasi titlu ca dumneata si care îsi face intrarea în lumea pariziana cu milioanele parintelui sau. Maiorul mi-l aduce în asta-seara pe fiul sau, Andrea. Mi-l încredinteaza. Îl voi îndruma, daca are vreun merit. Ai sa ma ajuti, nu-i asa? — Fara îndoiala! Va sa zica maiorul Cavalcanti e un vechi prieten al dumneavoastra? întreba Albert. — Câtusi de putin. E un senior demn, foarte politicos, foarte modest, foarte discret, asa cum sunt sumedenie în Italia, urmasi din familii stravechi. L-am vazutele mai multe ori, fie la Florenta, fie la Bologna, fie la Lucca, si m-a anuntat ca vine. Cunostintele facute în calatorie sunt pretioase: reclama de la sine, în orice loc, prietenia pe care le-ai aratat-o cândva, din întâmplare; ca si omul civilizat, care stie sa traiasca un ceas cu cineva, n-ar avea totdeauna un gând ascuns. Bunul maior Cavalcanti vine sa revada Parisul pe care nu l-a vazut decât în treacat, sub Imperiu, când s-a dus sa înghete la Moscova. Îi voi da o masa buna, mi-l va lasa fiul sau, îi voi fagadui ca am sa veghez asupra lui, îl voi lasa sa faca toate nebuniile si vom fi chit. — Admirabil, spuse Albert, vad ca sunteti un mentor pretios. Cu bine, deci. Duminica vom fi înapoi. Ascultati, am primit vesti de la Franz. — Serios? se mira Monte-Cristo. Se simte înca bine în Italia? — Îmi închipui ca da, cu toate acestea va regreta. Spune ca erati soarele Romei si ca, fara dumneavoastra, totul e mohorât. Nu stiu daca n-o sa mearga pâna la a spune ca ploua. — Si-a schimbat, asadar, parerea despre mine, prietenul dumitale Franz? — Dimpotriva, staruieste în a va crede fantastic de primul rang, de aceea va regreta. — Încântator tânar, spuse Monte-Cristo, si pentru care am simjit o vie simpatie din prima seara când l-am vazut cautând o cina si când a binevoit sa o accepte pe a mea. Mi se pare ca el e fiul generalului d'Épinay. — Exact. — Cel care a fost asasinat miseleste la 1815? — De bonapartisti. — Întocmai! Pe cinstea mea, îmi este drag. Nu se fac si pentru el proiecte de casatorie? — Da, urmeaza sa se însoare cu domnisoara de Villefort. — Este adevarat? — Asa cum eu urmez sa ma însor cu domnisoara Danglars, continua Albert râzând. — Râzi? — Da. — De ce? — Râd, pentru ca mi se pare ca vad aici tot atâta simpatie pentru mariaj câta este între domnisoara Danglars si mine. Dar, draga conte, noi vorbim despre femei, asa cum femeile vorbesc despre barbati, e de neiertat. Albert se ridica. — Pleci? — Mai întrebati? Va bat la cap de doua ceasuri si aveti politetea sa ma întrebati daca plec. Nu zau, conte, sunteti cel mai politicos om de pe lume. Si cum sunt dresati servitorii dumneavoastra! Mai ales Baptistin! Eu n-am putut avea niciodata unul ca el. Ai mei fac impresia ca-si iau exemplu pe cei de la Teatrul francez, care, tocmai pentru ca n-au decât un cuvânt de spus, vin totdeauna sa-l spuna la rampa. Asa ca, daca va despartiti de Baptistin, va rog sa-mi dati întâietate. — Ne-am înteles, viconte. — Nu-i totul, asteptati; transmiteti complimentele mele seniorului Cavalcantc del Cavalcanti; iar daca tine cumva sa-si capatuiasca fiul, gasiti-i o femeie bogata, nobila, cel putin dinspre partea mamei, si baroana dinspre partea tatalui. Va voi ajuta eu. — Oho, aici ai ajuns? raspunse Monte-Cristo. — Da. — Nu trebuie sa pui mâna în foc pentru nimic. — O conte, exclama Morccrf, ce serviciu mi-ati face si cum v-asi iubi de o suta de ori mai mult daca, gratie dumneavoastra, as ramâne celibatar cel putin zece ani. — Totul este posibil, raspunse Monte-Cristo cu gravitate. Apoi, luându- si bun ramas de la Albert, lovi de trei ori gongul. Bertuccio aparu. — Bertuccio, îi spuse, sâmbata primesc în casa de la Auteuil. Bertuccio, se înfiora usor. — Bine, domnule, îngaima el. — Am nevoie de dumneata, continua contele, pentru ca totul sa fie pregatit cum trebuie. Casa e foarte frumoasa sau cel putin poate fi foarte frumoasa. — Pentru aceasta ar trebui sa schimbam totul, domnule conte, caci tapetele s-au învechit. — Schimba totul, cu exceptia unuia singur, cel din camera de culcare cu damasc rosu: îl vei lasa asa cum e. Bertuccio se înclina. — Sa nu te atingi nici de gradina: din curte poti face ce vrei, chiar îmi va placea sa n-o poata recunoaste nimeni. — Ma voi sili ca domnul conte sa fie multumit. Voi fi si mai linistit daca domnul conte îmi va spune intentiile acestei mese. — Draga Bertuccio, spuse contele, de când esti te Paris te gasesc foarte schimbat. Nu ma mai cunosti? — Excelenta sa ar putea sa-mi spuna pe cine primeste. — Nu stiu nici eu înca si nici dumneata n-ai nevoie sa stii. Lucullus ia masa la Lucullus, atâta tot. Bertuccio se înclina si iesi.

XVIII - MAIORUL CAVALCANTI Edit

Nici contele, nici Baptistin nu mintisera anuntând lui Morccrf vizita maiorului italian care îi servea lui Monte-Cristo ca pretext pentru a refuza invitatia Ia masa. Sunasera ceasurile sapte si Bertuccio, conformându-se ordinului primit, plecase de doua ore la Auteuil, când o trasura se opri la poarta palatului si paru ca fuge rusinata de îndata ce lasa lânga poarta un barbat cam de 52 de ani, îmbracat cu o redingota verde cu brandenburguri negre, a caror specie e, pare-se, nepieritoare în Europa. Pantaloni largi de postav albastru, cizme destul de curate, desi de un lac nesigur si cu talpi cam groase, mânusi de piele, o palarie asemanatoare, ca forma, cu o palarie de jandarm, un guler negru brodat cu o suvita alba, pe care, daca insul n-ar fi purtat-o de buna-voie, ar fi putut sa para un streang — acesta era costumul pitoresc al personajului ce a sunat la poarta, întrebând daca locuieste pe Champs-Elisées, numarul 30 domnul conte de Monte-Cristo. Dupa raspunsul afirmativ al portarului, intra, închise poarta si se îndrepta spre peron. Capul mic si colturos al omului albit, mustata stufoasa si carunta îi ajutara lui Baptistin sa-l recunoasca, deoarece Baptistin capatase semnalmentele musafirului si-l astepta în fata vestibulului. De aceea, de cum îsi rosti numele, Monte-Cristo fu anuntat despre sosirea lui. Strainul fu introdus în salonul cel mai simplu. Contele îl astepta aici si îl întâmpina cu o mina zâmbitoare. — A, scumpe domn, fiti binevenit! spuse el. Va asteptam. — Adevarat? Excelenta voastra ma asteapta? — Da, fusesem înstiintat ca sositi azi la sapte. — Ca sosesc? Erati asadar înstiintat? — Absolut. — O, cu atât mai bine! Ma temeam, marturisesc, sa nu se fi uitat mica masura de precautie. — Care? — De-a va înstiinta. — O, nu! — Dar sunteti sigur ca nu va înselati? — Sunt sigur. — Pe mine ma astepta Excelenta voastra astazi la sapte. — Chiar pe dumneavoastra. De altminteri sa verificam. — A, daca ma asteptati nu mai este nevoie. — Ba da, ba da, spuse Monte-Cristo. Musafirul paru cam nelinistit. — Nu sunteti domnul marchiz Bartolomeo Cavalcanti? — Exact, Bartolomeo Cavalcanti, repeta strainul cu voiosie. — Ex-maior în serviciul Austriei? — Am fost maior? întreba cu sfiala batrânul militar. — Da, spuse Monte-Cristo, maior. Numele acesta se da în Franta gradului pe care l-ati avut în Italia. — Bine, mai mult nu întreb, întelegeti... — De altminteri, nu veniti aici din proprie initiativa, relua Monte-Cristo. — O, desigur! — Ati fost trimis de cineva la mine. — Da. — De admirabilul abate Busoni. — Întocmai! exclama maiorul cu voiosie. — Si aveti o scrisoare. — Poftim. — Ei, vedeti? Dati-mi-o. Si Monte-Cristo lua scrisoarea, o deschise si o citi. Maiorul îl privea pe conte cu ochi mari, uimiti, care se îndreptau plini de curiozitate asupra fiecarui coltisor din apartament, dar care reveneau mereu asupra proprietarului. — Exact... scumpul abate; „Maiorul Cavalcanti, un vrednic patrician, descendent al familiei Cavalcanti din Florenta, bucurându-se de un venit de o jumatate de milion", continua Monte-Cristo citind. Monte-Cristo îsi înalta ochii pe deasupra hârtiei si saluta. — O jumatate de milion. Bravo, scumpe domnule Cavalcanti. — Scrie o jumatate de milion? întreba acesta. — Absolut si, de buna-seama ca asa este, deoarece abatele Busoni cunoaste mai bine decât oricine toate marile averi din Europa. — Fie si o jumatate de milion, aproba musafirul, dar, pe cuvântul meu de onoare, nu credeam ca se urca la atâta. — Pentru ca aveti un administrator care va fura; ce vreti, scumpe domnule Cavalcanti, trebuie sa treceti si prin asta. — M-ati lamurit, spuse musafirul cu gravitate. Am sa-l concediez pe ticalos. Monte-Cristo continua: — „Si caruia nu i-ar lipsi decât un lucru ca sa fie fericit." — O, da, numai unul! spuse musafirul cu un suspin. — „Sa regaseasca un fiu adorat." — Un fiu adorat. — „Rapit în tinerete, fie de un dusman al nobilei sale familii, fie de tigani." — La vârsta de cinci ani, domnule, ofta strainul, înaltând ochii la cer. — Bietul parinte! îl compatimi Monte-Cristo. Contele continua: — „Îi redau speranta, îi redau viata, domnule conte, anuntându-l ca, prin dumneavoastra, îl poate regasi pe fiul cautat zadarnic de cincisprezece ani." Strainul îl privi pe Monte-Cristo cu o expresie de negraita neliniste. — Pot face asta, spuse Monte-Cristo. Maiorul se ridica. — Va sa zica, scrisoarea era adevarata pâna la capat? — Va îndoiti, scumpe domnule Bartolomeo? — Nu, niciodata. Cum sa ma îndoiesc? Un om grav, ca abatele Busoni, îmbracat în vesminte religioase, nu si-ar fi îngaduit o astfel de gluma; dar nu ati citit totul, Excelenta. — A, da, e un post-scriptum, spuse Monte-Cristo. — Da, repeta strainul... e un... post-scriptum. — „Ca sa nu pricinuiesc maiorului Cavalcanti încurcatura de a-si stramuta capitalul de la bancherul sau, îi trimit o polita de doua mii de franci pentru cheltuieli de voiaj si creditul sumei de patruzeci si opt de mii de franci, pe care dumneavoastra mi-o mai datorati." Maiorul urmari din ochi, cu vadita încordare, post-scriptumul. — Bun, se margini contele sa spuna. — A spus bun, murmura musafirul. Asadar, domnule... relua el. — Asadar?..., întreba Monte-Cristo. — Asadar post-scriptumul... — Ei, ce e cu post-scriptumul? — Îl acceptati tot asa de binevoitor ca restul scrisorii? — Desigur. Abatele Busoni si eu aveam un cont. Nu stiu daca îi mai datorez exact patruzeci si opt de mii de lire. Dar n-o sa discutam pentru câtiva bani. Dati o importanta prea mare acestui post-scriptum, scumpe domnule Cavalcanti. — Va marturisesc, raspunse strainul, ca, încrezator în semnatura abatelui Busoni, nu luasem asupra mea alte fonduri, asa ca, daca îmi lipsea aceasta resursa, m-as fi simtit foarte stânjenit la Paris. — Un om ca dumneavoastra se poate simti stânjenit undeva? întreba Monte-Cristo, haida-de! — Ei, necunoscând pe nimeni... — Dar sunteti dumneavoastra cunoscut. — Da, sunt cunoscut, astfel ca... — Spuneti, scumpe domnule Cavalcanti. — Astfel ca îmi veti înmâna cele patruzeci si opt de mii de lire? — La prima cerere. Maiorul rostogolea ochii mari, holbati. — Dar luati loc, spuse Monte-Cristo, nu zau, nu stiu ce fac... va tin în picioare de-un sfert de ceas. — Nu e nimic. Maiorul trase un jilt si se aseza. — Acum vreti sa luati ceva? Un pahar de Xeres, de Porto, de Alicante? întreba contele. — De Alicanti. E vinul meu preferat. — Am unul admirabil; cu un piscot, nu-i asa? — Cu un piscot, de vreme ce ma siliti. Monte-Cristo suna, aparu Baptistin. Contele înainta spre el. — Ei, ce e? îl întreba el în soapta. — Tânarul e aici, raspunse valetul, pe acelasi ton. — Bine. Unde l-ai introdus? — În salonul albastru, asa cum poruncise Excelenta sa. — Bravo! Adu vin de Alicanti si piscoturi. Baptistin iesi. — Va pricinuiesc osteneli pentru care îmi fac multe mustrari, spuse strainul. — O, nu e nimic, zise Monte-Cristo. Baptistin reveni cu paharele, cu vinul si piscoturile. Contele umplu un pahar si turna în al doilea numai câteva picaturi din lichidul rubiniu din sticla acoperita de pânze de paianjen si de toate celelalte semne ce indica batrânetea vinului, mult mai sigur decât zbârciturile care tradeaza ba-trânetea omului. Maiorul nu se însela asupra paharelor, caci îl lua pe cel plin si un piscot. Contele îi porunci lui Baptistin sa aseze tava la îndemâna musafirului, care începu prin a gusta Alicantul din vârful buzelor, facu o strâmbatura de multumire si muie delicat piscotul în pahar. — Asadar, domnule, spuse Monte-Cristo, dumneavoastra locuiti la Lucea, sunteti bogat, nobil, va bucurati de consideratia generala, aveti tot ce poate face fericit pe un om? — Totul, Excelenta, spuse maiorul, înghitind piscotul, absolut totul. — Si îi lipsea fericirii dumneavoastra doar un lucru? — Numai unul, spuse strainul. — Sa va regasiti copilul. — O, da, asta îmi lipsea mult, spuse maiorul luând înca un piscot. Vrednicul musafir ridica ochii la cer si se cazni sa ofteze. — Ce s-a întâmplat cu fiul dumneavoastra atât de regretat, scumpe domnule Cavalcanti? întreba Monte-Cristo, caci mi se spusese ca ati ramas celibatar. — Asa se credea, domnule, îl aproba maiorul si-asa credeam si eu... — Da, urma Monte-Cristo, chiar dumneavoastra ati raspândit zvonul. Un pacat din tinerete pe care voiati sa-l ascundeti de ochii lumii. Strainul se ridica, îsi lua aerul cel mai calm si mai demn, în timp ce-si cobora cu modestie ochii, fie pentru a-si asigura stapânirea de sine, fie pentru a da ajutor imaginatiei, privindu-l pe sub gene pe conte, al carui zâmbet stereotip indica aceeasi binevoitoare curiozitate. — Da, domnule, voiam sa ascund greseala aceasta de ochii lumii. — Nu în ceea ce va priveste, caci un barbat sta deasupra acestor lucruri. — O, nu pentru mine, desigur! declara maiorul zâmbind si clatinând din cap. — Ci pentru mama lui, spuse contele. — Pentru mama lui, exclama strainul, luând al treilea piscot, pentru biata lui mama. — Mai beti, scumpe domnule Cavalcanti, îl îndeamna Monte-Cristo, turnându-i al doilea pahar de vin; emotia va înabusa. — Pentru biata lui mama, murmura musafirul, încercând sa vada de nu cumva puterea vointei, activând asupra glandei lacrimale, ar putea sa-i ude coltul ochiului cu o lacrima falsa. — Care apartinea uneia dintre primele familii din Italia, mi se pare... — Patriciana din Fiesole, domnule conte, patriciana din Fiesole. — Si care se numea... — Doriti sa-i stiti numele? — O, e de prisos sa mi-l spuneti, caci îl cunosc, spuse Monte-Cristo. — Domnul conte stie totul, declara strainul, înclinându-se. — Olivia Corsinari, nu-i asa? — Olivia Corsinari. — Marchiza? — Marchiza. — Si, în cele din urma, v-ati casatorit cu ca în ciuda împotrivirilor familiei? — Da, în cele din urma. — Si, relua Monte-Cristo, aveti la dumneavoastra hârtiile în regula? — Care hârtii? — Actul de casatorie cu Olivia Corsinari si actul de nastere al copilului. — Actul de nastere al copilului? — Actul de nastere al lui Andrea Cavalcanti, fiul dumneavoastra; nu îl cheama Andrea? — Cred ca da. — Cum credeti? — Oh, nu îndraznesc sa afirm, l-am pierdut de atâta vreme! — Adevarat, în sfârsit, aveti toate hârtiile acestea? — Domnule conte, recunosc cu parere de rau ca nespunându-mi-se sa ma înarmez cu piesele acestea, am neglijat sa le iau. — La naiba! exclama Monte-Cristo. — Erau absolut necesare? — Cât se poate de necesare. Strainul se scarpina pe frunte. — Ah, per Bacco, cât se poate de necesare! îngaima el! — Fara îndoiala; daca se va ridica aici vreo obiectie asupra temeiniciei casatoriei dumneavoastra, asupra legitimitatii copilului? — Adevarat, s-ar putea formula îndoieli. — Ar fi neplacut pentru tânar. — Ar fi fatal. — Din cauza aceasta ar putea sa piarda o casatorie splendida. — O, peccato! — În Franta, întelegeti, lumea este austera; nu e de-ajuns, ca în Italia, sa te duci la un preot si sa-i spui: „Ne iubim, uniti-ne". În Franta exista casatoria civila, iar ca sa te casatoresti civil ai nevoie de piese care dovedesc identitatea. — Ce nenorocire ca nu am hârtiile acestea! — Noroc ca le am eu, declara Monte-Cristo. — Dumneavoastra? — Da. — Le aveti? — Le am. — O, bravo, spuse musafirul care, vazând ca tinta calatoriei sale e zadarnicita de lipsa hârtiilor, se temea ca neglijenta aceasta va pune vreo piedica în calea celor patruzeci si opt de mii de lire. Ce fericire! Da, relua el, este o fericire caci eu nu ma gândisem. — Îmi închipui ca omul nu se poate gândi la toate. Din fericire, însa, abatele Busoni s-a gândit în locul dumneavoastra. — Scumpul abate! — E un om prevazator. — Un om admirabil! exclama strainul, si vi le-a trimis? — Uite-le. Strainul îsi împreuna mâinile în semn de admiratie. — V-ati casatorit cu Olivia Corsinari la biserica Sfânta Paula din Monte- Cattini; uite certificatul preotului. — Da, uite-l, spuse maiorul privind cu uimire. — Si uite actul de botez al lui Andrea Cavalcanti, eliberat de preotul din Saravezza. — Totul este în regula, spuse maiorul. — Luati hârtiile acestea cu care nu am ce face si dati-le fiului dumneavoastra, care le va pastra cu grija. — Bineînteles... daca le-ar pierde... — Ei, si daca le-ar pierde? întreba Monte-Cristo. — As fi obligat sa scriu acolo si ar trece mult pâna sa procuram altele. — Într-adevar, ar fi anevoios, spuse Monte-Cristo. — Aproape imposibil, raspunse strainul. — Îmi pare bine ca va dati seama de valoarea hârtiilor. — Le consider ca pe niste lucruri nepretuite. — Acum, în ce o priveste pe mama tânarului?..., întreba Monte-Cristo. — În ce-o priveste pe mama tânarului... repeta maiorul cu îngrijorare. — Marchiza Corsinari... — Vom avea nevoie de ea? se sperie strainul, simtind ca dificultatile se ivesc sub pasii sai. — Nu, domnule, relua Monte-Cristo; de altminteri n-a... — Ba da, ba da, spuse maiorul; a... — A platit tributul sau naturii... — O da, spuse strainul cu însufletire. — Eu am stiut asta, relua Monte-Cristo, a murit de-acum zece ani. — Si îi plâng înca moartea, domnule, spuse maiorul, scotând din buzunar o batista cu patratele si stergându-si, pe rând, mai întâi ochiul stâng, pe urma ochiul drept. — Ce vreti? spuse Monte-Cristo, suntem toti muritori. Întelegeti acum, scumpe domnule Cavalcanti, întelegeti ca nu-i nevoie sa se stie în Franta ca sunteti despartiti de fiul dumneavoastra de cincisprezece ani. Toate aceste povesti cu tigani care rapesc copii n-au trecere la noi. L-ati trimis sa-si-faca educatia într-un colegiu de provincie si vreti sa-si termine educatia în lumea pariziana. De aceea ati parasit Via-Reggio unde locuiti de la moartea sotiei. Va fi de-ajuns. — Credeti? — Desigur. — Foarte bine atunci. — Daca s-ar afla ceva cu privire la despartire... — A, da! Ce am sa spun? — Ca un perceptor infidel, vândut dusmanilor familiei dumneavoastra... — Corsinari? — Desigur... rapise copilul pentru ca sa vi se stinga numele. — Într-adevar, deoarece este singurul fiu. — Acum când totul e pus la punct, când amintirile reîmprospatate nu va vor trada, ati ghicit, fara îndoiala, ca v-am rezervat o surpriza? — Placuta? întreba musafirul. — O, vad bine ca ochiul si inima unui parinte nu pot fi înselate, spuse Monte-Cristo. — Hm, facu maiorul. — Vi s-a facut vreo indiscretie sau ati ghicit ca era aici? — Cine? — Copilul dumneavoastra, fiul dumneavoastra, Andrea. — Am ghicit, raspunse musafirul cu cel mai desavârsit calm: asadar e aici? — Aici, valetul m-a înstiintai adineauri despre sosirea lui. — A, foarte bine, foarte bine! spuse maiorul, strângând la fiecare exclamatie brandenburgurile. — Scumpe domn, va înteleg emotia, aveti nevoie de un ragaz pentru a va veni în fire, vreau sa-l pregatesc si pe tânar pentru întrevederea atât de dorita, caci îmi închipui ca si el e la fel de nerabdator. — Cred, spuse Cavalcanti. — Peste un sfert de ora suntem ai dumneavoastra. — Mi-l aduceti? Împingeti bunatatea pâna la a mi-l prezenta dumneavoastra? — Nu, nu vreau sa ma plasez între un parinte si fiul sau. Veti fi singuri, domnule maior, fiti însa pe pace, în chiar cazul în care vocea sângelui va ramâne muta, nu va veti însela: va intra pe usa aceasta. E un tânar frumos, blond, cam prea blond poate, cu maniere foarte politicoase, veti vedea. — Un moment, spuse maiorul; stiti ca n-am luat cu mine decât cele doua mii de franci pe care bunul abate Busoni mi le daduse. Am facut calatoria si... — Si aveti nevoie de bani... Este cât se poate de firesc, scumpe domnule Cavalcanti, poftim, pentru a face o suma rotunda, opt hârtii a o mie de franci. Ochii maiorului scânteiara. — Va mai datorez patruzeci de mii de franci, spuse Monte-Cristo. — Excelenta voastra vrea o chitanta? întreaba maiorul, vârând hârtiile în buzunarul dinauntrul hainei. — La ce bun? întreba contele. — Ca sa va descarcati fata de abatele Busoni. — Bine, îmi veti da o chitanta generala când veti încasa ultimii patruzeci de mii de franci. Între oameni cinstiti astfel de preacautii sunt inutile. — A, da, adevarat, între oameni cinstiti... — Acum înca un cuvânt, marchize. — Spuneti. — Îmi îngaduiti o mica recomandare? — Cum sa nu? Va rog. — N-ar fi rau sa lepadati redingota aceasta. — Adevarat, spuse maiorul privind vesmântul cu un zâmbet. — Da, costumul acesta se mai poarta la Via-Reggio, dar, oricât de elegant ar fi, la Paris moda lui a trecut. — Pacat! spuse strainul. — O, daca tineti, o veti relua la plecare. — Dar ce sa îmbrac? — Ceea ce veti gasi în geamantanele dumneavoastra. — Cum, în geamantanele mele? N-am decât un portmantou. — Cu dumneavoastra, fara îndoiala. Ce nevoie sa va împovarati? De altminteri, unui ostas batrân îi place sa mearga cu bagaj usor. — Tocmai de aceea. — Dumneavoastra sunteti însa prevazator si ati trimis geamantanele înainte. Ele au sosit ieri la Hôtel des Princes, pe strada Richelieu. Ati retinut acolo un apartament. — Asadar, în geamantane... — Îmi închipui ca ati avut prevederea de a-l pune pe valet sa împacheteze tot ce va trebuie: haine de oras, uniforma. Nu uitati crucea. Lumea îsi mai bate înca joc de ea în Franta, dar cu toate acestea, se poarta. — Foarte bine, foarte bine, foarte bine, spuse maiorul care mergea din uimire în uimire. — Si acum, încheie Monte-Cristo, pentru ca inima va e întarita contra emotiilor prea vii, pregatiti-va, scumpe domnule Cavalcanti, sa revedeti pe fiul dumneavoastra Andrea. Si, salutându-l cu eleganta pe strainul uluit, Monte-Cristo disparu în spatele perdelei.

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki