FANDOM


XXI - INSULA TIBOULEN Edit

Naucit, aproape sufocat, Dantès avu totusi prezenta de spirit sa-si tina rasuflarea si, deoarece mâna dreapta, precum am spus, tinea cutitul deschis, gata pentru orice eventualitate, el spinteca repede sacul, scoase bratul, pe urma capul; dar atunci, în ciuda miscarilor pe care le facu, pentru a ridica ghiuleaua, se simti târât la fund; se încorda cautând frânghia care-i lega picioarele si, cu o sfortare suprema, o taie exact în momentul când se înabusea; cu o lovitura viguroasa de picior, el se înalta liber la suprafata marii, în timp ce ghiuleaua târa în adâncimile necunoscute tesatura grosolana care fusese cât pe-aci sa-i devina giulgiu. Dantès respira doar si se cufunda din nou; caci prima precautie pe care era dator s-o ia, era sa evite privirile. Când reaparu pentru a doua oara, se afla la cel putin cincizeci de pasi de locul caderii; vazu deasupra capului un cer negru si furtunos, pe suprafata caruia vântul matura câtiva nori fugari, dezvaluind uneori un coltisor de azur punctat de o stea; dinaintea lui se întindea marea mohorâta si muginda ale carei valuri începeau sa clocoteasca, de parca se apropia o furtuna, în timp ce dinapoi se înalta, ca o fantoma amenintatoare, gigantul de granit al carui vârf sumbru parea un brat întins ca sa-si însface prada; pe stânca cea mai înalta un felinar lumina doua umbre. I se paru ca umbrele se plecau asupra marii cu neliniste; desigur, ciudatii gropari auzisera strigatul pe care el l-a scos strabatând spatiul. Dantès se cufunda înca o data si facu un drum destul de lung între doua ape; manevra îi era altadata familiara si atragea de obicei, în jurul lui, în golful Pharo, numerosi admiratori, care îl proclamasera de foarte dese ori, cel mai iscusit înotator din Marsilia. Când reveni la suprafata marii, felinarul disparuse. Trebuia sa se orienteze: dintre insulele care înconjoara Castelul If, cele mai apropiate sunt Ratonneau si Pommegue; dar Ratonneau si Pommegue sunt locuite; la fel si mica insula Daume; insula cea mai sigura era deci Tiboulen sau Lemaire; insulele Tiboulen si Lemaire se aflau la o leghe de Castelul If. Dantès se hotarî sa ajunga la una din aceste doua insule; dar cum sa le gaseasca în toiul noptii care se îngrosa tot mai mult în jurul lui? Vazu sclipind în momentul acesta, ca o stea, farul Planier. Mergând drept spre far, lasa insula Tiboulen mai la stânga; apucând spre stânga, avea deci sa întâlneasca insula în cale. Dar, am spus, de la castelul If la insula era cel putin o leghe. Deseori, în închisoare, Faria repeta tânarului, vazându-l abatut si lenes: — Dantès, nu te lasa în voia moleselii; te vei îneca daca încerci sa fugi si daca fortele dumitale n-au fost întretinute. Sub unda greoaie si amara, cuvintele acestea rasunara în urechile lui Dantès; se grabise atunci sa urce la suprafata si sa spintece valurile, ca sa vada daca nu cumva si-a pierdut fortele; constata cu bucurie ca lipsa de miscare fortata nu-i rapise nimic din putere si din agilitate si simti ca era înca stapân pe elementul în care se jucase de copil. De altminteri, frica, persecutoare rapida, dubla vigoarea lui Dantès; asculta aplecat pe creasta valurilor daca nu ajunge pâna la el vreun zvon. Ori de câte ori se înalta pe coama unui val, privirea lui grabita îmbratisa orizontul vizibil si încerca sa se cufunde în bezna; fiecare val mai înalt decât celelalte i se parea o barca pornita în urmarirea lui, si atunci îsi sporea sfortarile, care îl îndepartau desigur, dar a caror repetare avea sa-i sleiasca grabnic puterile. Cu toate acestea înota, iar castelul cumplit se topise întrucâtva în negura nocturna; nu-l distingea, dar înca îl simtea. Se scursese un ceas, în rastimpul caruia Dantès, exaltat de simtamântul libertatii care-i napadise toata fiinta, continua sa spintece valurile în directia pe care si-o croise. "Uite, îsi spunea el, e aproape un ceas de când înot, dar pentru ca vântul mi-e potrivnic, am pierdut de buna seama, un sfert din viteza; cu toate acestea, daca nu m-am înselat, sunt acum aproape de Tiboulen... Dar daca m-am înselat?" Un fior trecu prin trupul înotatorului; încerca sa faca o clipa pluta, spre a se odihni; dar marea devenea tot mai agitata si întelese curând ca mijlocul acesta de usurare pe care contase, era imposibil. "Ei bine, spuse el, fie, am sa merg pâna la capat, pâna când bratele se vor istovi, pâna când cârceii îmi vor napadi corpul, si atunci ma voi duce la fund." Începu sa înoate cu forta si cu imboldul deznadejdii. Deodata i se paru ca cerul — si asa întunecos — se posomora si mai mult, ca un nor gros, greoi, compact cobora spre el; în acelasi timp simti o durere violenta la genunchi: imaginatia îi spuse atunci, cu viteza ei incalculabila, ca era izbitura unui glonte si ca îndata va auzi detunatura focului de arma; dar detunatura nu rasuna. Dantès întinse mâna si simti o rezistenta, îsi trase celalalt picior si atinse pamântul: vazu atunci ce anume obiect confundase cu un nor. La douazeci de pasi de el se ridica un bloc de stânci bizare, pe care le-ai fi luat drept un cuptor imens, pietrificat în momentul celei mai intense mistuiri: era insula Tiboulen. Dantès se ridica, facu câtiva pasi înainte si se întinse, multumind lui Dumnezeu, pe vârfurile de granit care i se parura în momentul acesta mai placute decât i se paruse vreodata cel mai moale pat. Apoi, în ciuda vântului, în ciuda furtunii, în ciuda ploii care începea sa cada, frânt de oboseala, adormi somnul fermecator al omului caruia trupul îi amorteste, dar al carui suflet vegheaza cu constienta unei fericiri nesperate. Dupa o ora Edmond se trezi sub bubuitura unei detunaturi imense; furtuna se dezlantuise în spatiu si batea aerul cu zborul ei extraordinar. Din când în când, un fulger cobora din cer ca un sarpe de foc, luminând valurile si norii care se rostogoleau unii înaintea altora, asemeni valurilor unui haos imens. Cu privirea lui de marinar, Dantès nu se înselase: atinsese prima dintre cele doua insule, care e într-adevar insula Tiboulen. O stia stearpa, descoperita, neoferind nici cel mai mic azil; dar când furtuna se va calma, el se va arunca din nou în mare si va ajunge înot pe insula Lemaire, tot asa de stearpa, dar mai mare si deci mai ospitaliera. O stânca mai înalta oferi lui Dantès un adapost momentan. Se refugie acolo si, aproape în aceeasi clipa, furtuna izbucni cu toata furia ei. Edmond simtea, tremurând, stânca sub care se adapostea; valurile, spargându-se de baza piramidei gigantice, tâsneau pâna la el; desi în siguranta, se simtea în mijlocul zgomotului profund, în mijlocul fulgerarilor orbitoare, cuprins de o ameteala: i se parea ca insula tremura sub el si ca, dintr-un moment într-altul, ca un vas ancorat, îsi va frânge cablul si-l va târî în vârtejul imens. Îsi aminti atunci ca nu mâncase de 24 de ore; îi. era foame, îi era sete. Dantès întinse mâinile si capul si sorbi apa furtunii din scobitura unei stânci. Când se înalta, un fulger, care deschidea parca cerul pâna la picioarele tronului stralucitor al lui Dumnezeu, lumina spatiul. În licarirea fulgerului, Dantès vazu, între insula Lemaire si capul Croisille, la un sfert de leghe de el, aratându-se ca un spectru ce luneca de pe creasta unui val în abis, un mic vas de pescari, purtat totodata de furtuna si de talaz; în clipa urmatoare, fantoma reaparu pe coama altui val, apropiindu-se cu repeziciune napraznica. Dantès vroia sa strige, cauta vreo zdreanta ca s-o agite în aer, pentru a le arata ca se nenoroceau, dar ei îsi dadeau singuri seama de asta. În lumina altui fulger tânarul vazu patru oameni cramponati de catarge si de sarturi; al cincilea statea la cârma frânta. Oamenii, pe care el îi vedea, îl vazura, desigur, si ei, caci strigate disperate purtate de vijelia suieratoare îi ajunsera la ureche. Deasupra, catargul încovoiat ca o trestie, plescaia în aer, cu batai precipitate, o pânza zdrentuita; deodata legaturile care o tineau înca se rupsera si ea disparu dusa de adâncimile mohorâte ale cerului, asemeni pasarilor mari, albe, care se schiteaza pe norii întunecosi. În acelasi timp, se auzi o trosnitura înfricosatoare; strigate de agonie ajunsera pâna la Dantès. Cramponat ca un sfinx de stânca de unde se cufunda spre abis, un fulger nou îi arata micul vas zdrobit si, printre sfarâmaturi, capete si figuri disperate, brate întinse spre cer. Apoi totul recazu în noapte; spectacolul napraznic avusese durata unui fulger. Dantès se napusti pe panta lunecoasa a stâncilor, cu riscul de a se rostogoli în mare; privi, asculta, dar nu mai auzi si nu mai vazu nimic: nici strigatele, nici sfortari omenesti; doar furtuna, acest mare lucru dumnezeiesc, continua sa urle dimpreuna cu vânturile si sa spumege dimpreuna cu valurile. Putin câte putin vântul se potoli; cerul rostogoli spre apus nori mari, cenusii, dezumflati parca de vijelie; azurul reaparu, cu stelele care erau mai scânteietoare decât oricând; curând, spre miazazi, o fâsie lunga, rosiatica, desena la orizont ondulatii albastrii, negre; valurile rabufnira, o licarire subita goni pe crestele lor, schimbând coamele spumoase în coame aurii. Era ziua. Dantès ramase încremenit si mut dinaintea maretului spectacol, ca si cum îl vedea pentru întâia oara; într-adevar, de când se afla la Castelul If îl uitase. Se întoarse spre fortareata, cercetând totodata, c-o privire îndelunga, rotita, pamântul si marea. Cladirea sumbra iesea din sânul valurilor cu maretia impunatoare a lucrurilor nemiscate, care par în acelasi timp ca supravegheaza si comanda. Puteau sa fie ceasurile cinci: marea se potolea treptat, treptat. "Peste doua-trei ceasuri, îsi spuse Edmond, temnicerul va intra în camera mea, va gasi cadavrul bietului meu prieten, îl va recunoaste, ma va cauta zadarnic si va da alarma. Atunci se va gasi vagauna, galeria; vor fi interogati oamenii care m-au zvârlit în mare si care au auzit, desigur, strigatul scos de mine. Barci pline cu soldati înarmati vor alerga îndata dupa fugarul nenorocit, despre care se stie bine ca n-a ajuns departe. Tunul va înstiinta toata coasta ca nu trebuie sa se dea adapost unui om ce va fi întâlnit ratacind gol si flamând. Spionii si politistii din Marsilia vor fi înstiintati si vor cutreiera coasta, în timp ce guvernatorul Castelului If va porunci sa cutreiere marea. Atunci, fugarit pe apa, împresurat pe pamânt, ce voi deveni? Mi-e foame, mi-e frig, am aruncat pâna si cutitul salvator care ma stânjenea la înot; sunt la cheremul primului taran care va voi sa câstige 20 de franci, predându-ma; nu mai am nici puteri, nici idei, nici hotarâri. Doamne, Doamne, gândeste-te daca nu am suferit destul si daca poti sa faci pentru mine mai mult decât pot face eu însumi! În momentul când, într-un delir prilejuit de istovirea fortelor si de golul din minte, Edmond rostea înturnat cu îngrijorare spre Castelul If, rugaciunea aceasta fierbinte, vazu aparând în zarea insulei Pomègue, schitându- si pânza latina la orizont, si asemeni unui pescarus care zboara atingând valul, un vas mic, pe care numai ochiul unui marinar îl putea recunoaste ca fiind o corabie genoveza, pe linia înca semi-întunecata a marii. Venea din portul Marsilia si se îndrepta spre larg, împingând spuma scânteietoare din dreptul prorei ascutite, care deschidea un drum mai usor coastelor ei rotunde. "Oh, exclama Edmond, când ma gândesc ca într-o jumatate de ceas as ajunge la nava asta, daca nu m-as teme ca voi fi cercetat, ca voi fi recunoscut ca fugar si dus înapoi la Marsilia! Ce sa fac? Ce sa spun? Ce poveste sa nascocesc pentru ca ei s-o creada? Oamenii acestia sunt toti contrabandisti, pirati pe jumatate. Sub pretextul cabotajului, ei adulmeca coastele; vor prefera sa ma vânda decât sa faca o fapta buna, stearpa. Sa asteptam. Dar asteptarea este cu neputinta: mor de foame; peste câteva ceasuri fortele slabe de care mai dispun se vor duce; de altminteri ora vizitei se apropie; alarma nu e înca data, poate ca oamenii nu banuiesc nimic; pot sa ma dau drept unul dintre matelotii micului vas care s-a zdrobit azi noapte. Povestea nu e lipsita de temei; nu ma va contrazice nimeni. Haidem." Si spunând cuvintele acestea, Dantès îsi îndrepta ochii spre locul unde mica barca se sfarâmase, si tresari. De creasta unei stânci ramasese agatata boneta frigiana a unuia dintre matelotii naufragiati iar în apropiere pluteau câteva ramasite de carena, bine întepenite, pe care marea le împingea si le îndeparta de baza insulei si pe care ele o bateau ca niste berbeci neputinciosi. Dantès lua hotarârea cât ai clipi; se arunca în mare, înota spre boneta, o puse pe cap, lua o bârna si se îndrepta în calea vasului. — Acum sunt salvat, murmura el. Iar convingerea aceasta îi reînsufleti puterile. Zari în curând corabia care gonea între Castelul If si farul Planier. Un moment Dantès se temu ca, în loc de a merge de-a lungul coastei, micul vas va porni în larg, cum ar fi facut de exemplu el, daca avea destinatia spre Corsica sau Sardinia; dar dupa modul cum manevra, înotatorul îsi dadu seama curând ca vasul dorea sa treaca, precum e obiceiul vaselor care merg în Italia, între insula Jaros si insula Calascraigne. Între timp, vasul si înotatorul se apropiau pe nesimtite unul de altul; facând un salt, micul vas veni chiar la un sfert de leghe de Dantès. El se ridica atunci pe valuri, fluturându-si boneta în semn de alarma; dar nu-l vazuse nimeni pe vasul care cârmi. Dantès se gândi sa strige; masura însa din ochi distanta si întelese ca glasul sau nu va ajunge pâna la nava, dus si acoperit de briza marii si de zgomotul valurilor. Se felicita atunci pentru precautia ce luase de a se lungi pe o bârna. Poate ca, slabit cum era, nu s-ar fi putut sustine pe mare pâna ajungea la corabie; si, cu siguranta ca, daca, ceea ce era cu putinta, corabia trecea fara sa-l vada, nu s-ar mai fi putut înapoia pe coasta. Desi aproape sigur de drumul pe care îl urma vasul, Dantès îl însoti din ochi cu neliniste pâna în momentul când îl vazu abatându-se din nou si revenind spre el. Înainta atunci în întâmpinarea lui; dar, mai înainte ca el si vasul sa se fi ajuns, acesta începu sa vireze din nou. Îndata, cu o sfortare suprema, Dantès se ridica aproape în picioare, pe apa, fluturându-si boneta si scotând unul din acele strigate jalnice pe care le scot marinarii în primejdie si care seamana cu tânguirea unui duh al marii. De data aceasta îl vazura si auzira. Corabia întrerupse manevra si îndrepta prova spre el. Vazu în acelasi timp ca se faceau pregatiri pentru lansarea unei salupe pe mare. În clipa urmatoare salupa cu doi oameni se îndrepta spre el, spintecând marea cu doua vâsle. Dantès dadu drumul bârnei, de care cugeta ca nu mai are nevoie, si înota cu vigoare pentru a economisi jumatate din drum celor ce veneau la el. Înotatorul contase totusi pe forte aproape absente; simti atunci de cât folos îi fusese bucata de lemn care plutea teapana la 100 de metri de el. Bratele începeau sa-i întepeneasca, picioarele îsi pierdusera elasticitatea, miscarile deveneau grele si zvâcnitoare, pieptul îi gâfâia. Scoase un strigat puternic, vâslasii îsi întetira energia iar unul îi striga în italieneste: — Curaj! Cuvântul ajunse la el în momentul când un val, pe care nu mai avea putere sa-l înfrunte, trecea peste capul sau si îl acoperea cu spuma. Reaparu batând marea cu miscarile inegale si disperate ale unui om care se îneaca, scoase al treilea strigat si se simti afundându-se în mare, ca si cum ar fi avut înca de picior ghiuleaua mortala. Apa trecu peste capul lui si, prin apa, vazu cerul livid cu pete negre. O sfortare violenta îl readuse la suprafata marii. I se paru atunci ca era apucat de par; apoi nu mai vazu nimic, nu mai auzi nimic; era lesinat. Când redeschise ochii, Dantès se pomeni pe puntea corabiei care îsi continua drumul; prima lui privire a fost sa vada ce directie urma ea: se departau tot mai mult de Castelul If. Dantès era asa de istovit, încât exclamatia de bucurie pe care o scoase fu luata drept un oftat de durere. Precum am spus, era culcat pe punte: un matelot îi freca bratele si picioarele c-o bucata de lâna; altul, pe care îl recunoscu, fiind cel care îi strigase "curaj", îi introducea gâtul unei sticle în gura; al treilea, un marinar batrân, care era totodata pilotul si patronul, îl privea cu sentimentul milei egoiste pe care o încearca în genere oamenii pentru o nenorocire din care au scapat în ajun si care îi poate lovi a doua zi. Câteva picaturi de rom din sticla înviorara inima slabita a tânarului, în timp ce frictiunile, pe care matelotul îngenuncheat în fata lui continua sa le efectueze cu bucata de lâna, dadeau elasticitate madularelor. — Cine esti dumneata? întreba într-o franceza stricata patronul. — Eu sunt, raspunse Dantès într-o italieneasca stricata, un matelot maltez; veneam din Siracuza, încarcasem vin si panolina. Vijelia de azi noapte ne-a surprins la capul Morgion si am fost zdrobiti de stâncile de colo. — De unde vii? — De la stâncile de care am avut norocul sa ma agat, în timp ce bietul nostru capitan si-a sfarâmat capul. Cei trei tovarasi ai nostri s-au înecat. Mi se pare ca sunt singurul ramas în viata; am zarit vasul dumneavoastra si, temându-ma sa nu astept îndelung pe insula singuratica si pustie, m-am hazardat pe o epava a vasului nostru ca sa încerc sa vin pâna la dumneavoastra. Va multumesc, continua Dantès, mi-ati salvat viata, eram pierdut, când unul din matelotii dumneavoastra m-a apucat de par. — Eu sunt, spuse un matelot cu figura sincera si deschisa, încadrata de favoriti lungi negri; si era timpul, te scufundai. — Da, glasui Dantès întinzându-i mâna, da, prietene, îti multumesc înca o data. — Pe legea mea, glasui marinarul, aproape stam pe gânduri; cu barba dumitale de sase coti lungime si cu parul de un metru, pareai mai mult un tâlhar decât un om de treaba. Dantès îsi aminti într-adevar ca, de când se afla la Castelul If, nu-si retezase nici parul nici barba. — Da, spuse el, e un juramânt pe care l-am facut la catedrala del Pie de la Grota, într-un moment de pericol: ca, zece ani de zile, n-am sa-mi tai nici parul, nici barba. Juramântul meu se încheie astazi si era tocmai sa ma înec de ziua aniversarii. — Ce sa facem acum cu dumneata? întreba patronul. — Oh, raspunse Dantès, ce veti vrea: corabia pe care ma aflam e pierduta, capitanul e mort; precum vedeti, am scapat, însa complet gol; din fericire sunt un matelot destul de bun; lepadati-ma în primul port unde veti poposi si am sa gasesc de lucru pe-un vas comercial. — Cunosti Mediterana? — Navighez pe ea de când eram copil. — Cunosti locurile bune pentru acostare? — Sunt putine porturi, chiar dintre cele mai anevoioase, în care eu sa nu pot intra sau din care sa nu pot iesi cu ochii închisi. — Asculta, patroane, întreba matelotul care îi strigase lui Dantès "curaj", daca tovarasul spune adevarul, cine e contra ca el sa ramâna cu noi? — Da, daca spune adevarul, glasui patronul cu aer de îndoiala; dar, în starea în care nenorocitul se gaseste, el poate sa fagaduiasca mult si sa se tina de cuvânt cum o putea. — Ma voi tine mai mult decât am fagaduit, rosti Dantès. — Hoho, vom vedea! exclama patronul râzând. — Oricând, relua Dantès ridicându-se. Încotro mergeti? — La Livorno. — Bine, atunci în loc sa goniti în salturi, din care cauza pierdeti un timp pretios, de ce nu strângeti vântul mai aproape? — Pentru ca am nimeri drept în insula Rion. — O sa treceti la mai mult de treizeci de metri de ea. — Ia pune mâna pe cârma, spuse patronul, si o sa ne dam seama de priceperea dumitale. Tânarul se aseza la cârma, se încredinta printr-o presiune usoara ca vasul era ascultator, si vazând ca, fara sa fie de prima calitate, el nu se împotrivea: — La frânghii! spuse el. Cei patru mateloti care formau echipajul, alergara la postul lor, în timp ce patronul îi urmarea din ochi. — Si acum trageti! Ordinul fu executat, ca si primul, iar micul vas, în loc sa continue a goni în salturi, începu sa înainteze spre insula Rion, pe lânga care trecu asa cum Dantès precizase, lasând-o în tribord la vreo treizeci de metri. — Bravo! spuse patronul. — Bravo! repetara matelotii. Ei se uitau cu totii, minunati, la omul a carui privire regasise o inteligenta si al carui corp, o vigoare absolut de nebanuit într-însul." — Vedeti, spuse Dantès parasind cârma, ca voi putea sa va fiu de oarecare folos, cel putin în timpul cursei. Daca nu ma vreti, la Livorno, ei bine, ma veti lasa acolo; iar din solda pe primele luni va voi înapoia hrana mea pâna acolo si vesmintele pe care mi le veti împrumuta. — Bine, bine, spuse patronul; o sa ne putem întelege, daca nu esti pretentios. — Un om este un om, spuse Dantès; ceea ce dati camarazilor, o sa-mi dati si mie, si gata. — Nu este drept, glasui matelotul care îl scosese pe Dantès din mare, caci dumneata stii mai mult decât noi. — De ce dracu te amesteci? E treaba ta, Jacopo? spuse patronul; e liber fiecare sa se angajeze pentru suma care-i convine. — Adevarat, spuse Jacopo; faceam numai o observatie. — Ai face mai bine împrumutând flacaului asta, care e gol, un pantalon si o bluza, daca ai cumva de rezerva. — Nu, glasui Jacopo, dar am o camasa si un pantalon. — E tot ce-mi trebuie, spuse Dantès; îti multumesc, prietene. Jacopo luneca jos si urca în clipa urmatoare cu doua vesminte, pe care Dantès le îmbraca cu o bucurie de negrait. — Îti mai trebuie ceva? întreba patronul. — O bucatica de pâine si înca o înghititura din romul cel strasnic, din care am mai gustat; caci de multa vreme n-am luat nimic. Într-adevar, cam de patruzeci de ore. I se aduse lui Dantès o bucata de pâine, iar Jacopo îi prezenta clondirul. — Cârma la babord! striga capitanul, întorcându-se spre cârmaci. Dantès arunca o ochire în aceeasi directie, ducând clondirul spre gura, dar pe drum îi ramase la jumatate. — Hei, ce-o fi acolo la Castelul If? întreba patronul. Într-adevar, un nouras alb, un nor care atrasese atentia lui Dantès, se ivise încununând meterezele bastionului de sud ale Castelului If. În clipa urmatoare, detunatura unei explozii departate se stinse pe bordul corabiei. Matelotii ridicara capul, privindu-se unii pe altii. — Ce înseamna asta? întreba patronul. — O fi fugit vreun prizonier azi noapte, spuse Dantès, si se trage tunul de alarma. Patronul arunca o privire asupra tânarului care, spunând cuvintele acestea, dusese clondirul la gura; îl vazu însa gustând licoarea din clondir cu atâta calm si atâta placere, încât, daca ar fi avut vreo banuiala, banuiala i-a trecut doar prin minte si a murit îndata. — Strasnic de tare e romul asta! spuse Dantès, stergându-si cu mâneca fruntea lac de sudoare. — În orice caz, murmura patronul privindu-l, daca e el, cu atât mai bine; caci am un om de isprava. Sub pretextul ca este obosit, Dantès ceru atunci sa se aseze la cârma. Încântat ca e înlocuit, timonierul îl consulta pe patron din ochi, iar acesta îi facu semn din cap ca poate sa încredinteze cârma tovarasului sau. Asezat astfel, Dantès putu sa ramâna cu ochii fixati spre Marsilia. — În câte ale lunii suntem? îl întreba Dantès pe Jacopo, care se asezase lânga el, dupa ce pierdu din vedere Castelul If. — În 28 februarie, raspunse acesta. — Ce an? mai întreba Dantès. — Cum ce an? întrebi ce an? — Da, glasui tânarul, te întreb ce an. — Ai uitat anul în care ne aflam? — Ce vrei? Mi-a fost asa de frica în noaptea asta, spuse Dantès râzând, încât era sa-mi pierd mintea; asa ca memoria mea s-a tulburat toata; prin urmare, te întreb: la 28 februarie al carui an suntem? — Al anului 1829, spuse Jacopo. Erau 14 ani exact de când Dantès fusese arestat. Intrase la 19 ani în Castelul If, iesea la 33 de ani. Un zâmbet dureros trecu pe buzele lui; se întreba ce a devenit Mercédès în rastimpul în care ca l-a crezut cu siguranta mort. Apoi un fulger de ura se aprinse în ochii sai, gândindu-se la cei trei oameni carora le datora o asa de lunga si de cruda captivitate. Si reînnoi, împotriva lui Danglars, Fernand si Villefort, juramântul de neînduplecata razbunare pe care îl mai rostise în închisoare. Iar juramântul nu mai era o amenintare stearpa, caci în ceasul acesta, nici cea mai buna barca de pe Mediterana n-ar fi putut sa prinda corabia micuta care gonea spre Livorno cu pânzele întinse.

XXII - CONTRABANDISTII Edit

Dantès traise abia de o zi pe bord si îsi daduse seama cu cine avea a face. Fara sa fi fost la scoala abatelui Faria, vrednicul stapân al "Tinerei Amelia", — acesta era numele corabiei genoveze —, stia aproape toate limbile care se vorbesc în jurul acestui mare lac ce se numeste Mediterana; de la araba pâna la provensala; putea astfel, lipsindu-se de talmaci, oameni totdeauna plicticosi, si uneori indiscreti, sa comunice în chip foarte lesnicios, fie cu vasele întâlnite pe mare, fie cu micile barci pe care le observa de-a lungul coastelor, fie, în sfârsit, cu oameni fara nume, fara patrie, fara situatie, asa cum se gasesc totdeauna pe lespezile cheiurilor din preajma porturilor marii, si care traiesc din mijloace misterioase si tainuite, ce se trag parca în linie directa de la Providenta, deoarece nu au nici o putinta de trai, vizibila cu ochiul liber; ati ghicit ca Dantès se afla pe bordul unui vas ce facea contrabanda. De aceea patronul îl primise pe Dantès la bord cu oarecare neîncredere; era cunoscut foarte bine de toti vamesii coastei si, deoarece între domnii acestia si el era un schimb de siretenii, unele mai îndemânatice decât altele, îsi închipuise la început ca Dantès era un emisar al vamii, care întrebuinta calea aceasta ingenioasa, pentru a patrunde câteva dintre secretele meseriei. Dar chipul stralucit în care Dantès scapase din încurcatura, când a îndrumat vasul, îl convinsese pe deplin; apoi, când a vazut dâra de fum plutind ca un fuior deasupra bastionului Castelului If si când a auzit detunatura îndepartata a exploziei, s-a gândit o clipa ca a primit la bord pe cel caruia i se acordau onorurile tunului, asa cum acestea sunt acordate intrarilor si plecarilor regilor; faptul îl nelinistea mai putin, — trebuie spus, — decât daca noul venit ar fi fost un vames; dar a doua presupunere disparu curând ca si prima, vazând linistea perfecta a recrutului. Edmond avu deci avantajul de a sti ce era patronul sau, fara ca acesta sa poala sti cine era el; oricâte încercari facu batrânul marinar sau camarazii sai, el se tinu bine si nu destainui nimic; dadu numeroase amanunte asupra Neapolelui si asupra Maltei, pe care le, cunostea cum cunostea Marsilia, si se mentinu, cu o tarie care facea cinste memoriei sale, la prima povestire. Oricât de subtil era, genovezul se lasa deci pacalit de Edmond, — în favoarea acestuia pledând blândetea, experienta nautica si, în special, cea mai iscusita siretenie. Dar poate ca genovezul facea parte din categoria oamenilor inteligenti, care nu stiu niciodata decât ce trebuie sa stie, si care nu cred decât ce au interesul sa creada. În situatia aceasta ajunsera la Livorno. Edmond avea sa treaca aici un nou examen: sa vada daca se va recunoaste singur dupa trecerea celor de 14 ani; pastrase o idee îndeajuns de precisa despre cum era tânarul; va vedea acum ce a devenit barbatul. Va citi dorinta sa în ochii camarazilor; poposise de vreo douazeci de ori la Livorno si cunostea, în strada Sfântul Ferdinand, un barbier. Intra la el sa-si taie barba si parul. Barbierul se uita cu mirare la omul cu plete lungi si cu barba deasa si neagra, care semana cu un cap frumos de Tizzian. Pe vremea aceea nu erau înca la moda barba si parul lung: astazi un barbier s-ar mira daca un barbat înzestrat cu asa de mari calitati fizice ar consimti sa renunte la ele. Barbierul livornez se apuca de lucru fara sa spuna ceva. Dupa terminarea operatiei, când îsi simti barbia rasa complet, când parul fu redus la lungimea obisnuita, Edmond ceru o oglinda si se privi. Avea atunci, asa cum am spus, treizeci si trei de ani, iar cei paisprezece ani de închisoare produsesera, pentru a spune astfel, o mare schimbare morala în figura sa. Dantès intrase la castelul If cu chipul rotund, zâmbitor si înflorit al tânarului fericit, caruia primii pasi în viata i-au fost usori, si care se bizuise pe viitor ca pe continuarea naturala a trecutului. Se schimbase cu totul. Figura ovala se prelungise, gura zâmbitoare capatase trasaturile ferme si precizate care indica hotarârea; sprâncenele se arcuisera sub o cuta îngândurata, în ochi era întiparita o tristete adânca din care tâsneau, la intervale, fulgerari sumbre, mizantropice, ura; tenul, îndepartat atâta timp de lumina zilei si de razele soarelui, capatase culoarea mata care constituie frumusetea aristocratica a oamenilor de la Nord, când chipul lor este încadrat de par negru; stiinta profunda pe care o dobândise a rasfrânt pe întreaga lui figura o aureola de siguranta inteligenta; capatase, de asemeni, desi avea o statura înalta, vigoarea îndesata a trupului care îsi concentreaza fortele într-însul. Eleganta formelor nervoase si plapânde îi urmase taria formelor rotunjite si musculoase. Rugaciunile, suspinele si imprecatiile îi schimbasera vocea, uneori într-un timbru de o blândete ciudata, alteori într-o accentuare aspra si aproape ragusita. În afara de aceasta, mereu în semi-obscuritate si în întuneric, ochii sai capatasera darul curios de a distinge obiectele în timpul noptii, asemenea ochilor hienei si lupului. Edmond zâmbi vazându-se: era cu neputinta ca prietenul sau cel mai bun, daca totusi mai avea vreun prieten, sa-l recunoasca; nu se recunostea nici el. Patronul "Tinerei-Amelia", care tinea mult sa pastreze printre oamenii sai un om de valoarea lui Edmond, îi oferise un acont din viitoarele câstiguri, si Edmond acceptase; prima lui grija iesind de la barbierul care operase prima transformare, fu deci, sa intre într-o pravalie si sa cumpere un vesmânt complet de matelot; vesmântul acesta, precum stiti, este cât se poate de simplu: se compune dintr-un pantalon alb, dintr-o camasa vargata si dintr-o boneta frigiana. În costumul acesta, înapoindu-i lui Jacopo camasa si pantalonul împrumutati, reaparu Edmond în fata patronului "Tinerei-Amelia", caruia fu obligat sa-i repete povestea. Patronul nu voia sa recunoasca în matelotul cochet si elegant pe omul cu barba deasa, cu alge amestecate în par si cu trupul muiat de apa marii, pe care îl urcase, gol, muribund, pe puntea vasului sau. Cucerit de înfatisarea-i frumoasa, repeta deci lui Dantès propunerile de angajare; dar Dantès, care avea proiectele sale, nu voi sa le accepte decât pentru trei luni. De altminteri echipajul "Tinerei-Amelia" era foarte harnic si supus ordinelor unui patron obisnuit sa nu-si piarda vremea. Vasul se afla abia de opt zile la Livorno, si coapsele-i rotunde erau pline cu muselinuri colorate, cu bumbacuri prohibite, cu pudra englezeasca si cu tutun, pe care regia uitase sa-si depuna pecetea. Toate acestea trebuiau sa iasa din Livorno porto-franco, si sa debarce pe tarmul Corsicei, de unde anumiti speculatori îsi luau sarcina sa treaca încarcatura în Franta. Plecara; Edmond spinteca din nou marea azurie, primul orizont a tineretii sale, pe care o revazuse asa de des în visurile din închisoare. Lasa la dreapta Gorgona, la stânga Pianosa, si înainta spre patria lui Paoli si a lui Napoleon. A doua zi, urcând pe punte, — lucru pe care îl facea totdeauna devreme — patronul îl gasi pe Dantès rezemat de peretele vasului si privind cu ochi ciudati o îngramadire de stânci de granit, pe care rasaritul soarelui le inunda cu o lumina roza, insula Monte-Cristo. "Tânara-Amelia" o lasa cam la trei sferturi de leghe în tribord, si îsi continua drumul spre Corsica. Dantès se gândea, mergând de-a lungul insulei cu nume asa de rasunator pentru el, ca nu i-ar trebui decât sa sara în mare si, într-o jumatate de ceas, ar fi pe pamântul fagaduintei. Dar ce sa faca acolo, fara instrumente cu care sa descopere comoara, fara arme cu care s-o apere? De altminteri, ce ar spune matelotii? Ce ar cugeta patronul? Se impunea sa astepte. Din fericire, Dantès stia sa astepte: asteptase 14 ani, libertatea; putea foarte bine, acum când era liber, sa astepte sase luni sau un an, bogatia. N-ar fi acceptat oare libertatea si fara bogatie, daca i s-ar fi propus? De altfel, bogatia aceasta nu era ea o himera? Nascuta în creierul bolnav al bietului abate Faria, nu murise o data cu el? E drept, scrisoarea cardinalului Spada era cât se poate de precisa. Si Dantès repeta de la un capat la altul, în memorie, scrisoarea din care nu uitase un cuvânt. Veni seara: Edmond vazu insula trecând prin toate culorile pe care crepusculul le aduce cu el si pierzându-se pentru toata lumea în întuneric; dar el, având privirea deprinsa cu întunericul închisorii, a continuat desigur s-o vada, caci ramase ultimul pe punte. A doua zi, se trezira în fata Aleriei. Au gonit toata ziua, iar seara luminile se aprinsera pe coasta. Dupa felul luminilor îsi dadura probabil seama ca puteau sa debarce, caci un felinar fu urcat în locul pavilionului, pe catargul micului vas, si se apropiara de tarm la o bataie de pusca. Dantès remarcase, pentru împrejurarile acestea solemne, fara îndoiala, ca patronul "Tinerei-Amelia" montase pe pivot, apropiindu-se de uscat, doua tunuri mici ca niste pusti de metereze, care, fara sa faca zgomot mare puteau sa trimita o ghiulea zdravana la o mie de pasi. Dar, în seara aceea, precautia fu de prisos; totul se petrecu în chipul cel mai calm si mai politicos. Patru salupe se apropiara încetisor de vasul care, fara îndoiala, pentru a le face onoare, dadu drumul propriei sale salupe pe mare; cele cinci salupe se executara asa de bine, încât, la ceasurile doua noaptea, întreaga încarcatura trecuse de pe bordul "Tinerei-Amelia" pe uscat. Patronul "Tinerei-Amelia" era un om cu simtul ordinei asa de dezvoltat, încât, în aceeasi noapte, câstigurile fura repartizate: fiecare om îsi primi partea sa de 100 lire toscane, adica aproximativ 80 de franci în moneda noastra. Dar expeditia nu se sfârsise; pornira spre Sardinia. Vasul descarcat trebuia încarcat din nou. A doua operatie decurse în chip tot asa de fericit ca si prima: "Tânara- Amelia" avea noroc. Noua încarcatura era pentru ducatul Lucques. Se compunea aproape în întregime din tigari de Havana, din vin de Xeres si de Malaga. Avura însa de furca, la plecare, cu vama, — eterna dusmana a patronului "Tinerei-Amelia". Un vames ramase pe caldarâm si doi mateloti fura raniti. Dantès era unul dintre acestia; un glont îi strapunsese muschii umarului. Dantès era aproape fericit de încaierare si aproape multumit de rana; ca instante severe, ele îi aratasera lui însusi cum primea pericolul si cu ce inima îndura suferinta. Privise pericolul râzând si spusese ca filozoful grec, primind lovitura: "durere, tu nu esti un rau". Îl examinase pe vamesul ranit de moarte si, datorita înfierbântarii sângelui sau racirii sentimentelor omenesti, privelistea nu-i produse decât o usoara impresie. Dantès se afla pe calea pe care voia s-o parcurga si mergea spre tinta pe care voia s-o ajunga; inima lui începea sa se împietreasca în piept. Vazându-l cazând, Jacopo l-a crezut mort, s-a repezit la el, l-a ridicat, iar apoi l-a îngrijit ca un camarad admirabil. Va sa zica, lumea nu era asa de buna cum o vedea doctorul Pangloss, dar nici asa de rea cum o vedea Dantès, de vreme ce omul care nu avea de asteptat de la tovarasul sau decât mostenirea partii sale din câstig încerca o asa de vie mâhnire vazându-l ucis? Din fericire, am spus, Edmond era numai ranit. Gratie unor ierburi culese în anumite epoci si vândute contrabandistilor de femei batrâne din Sardinia, rana se închise curând. Edmond voi atunci sa-l ispiteasca pe Jacopo; îi oferi, în schimbul îngrijirilor primite de la el, partea sa de câstig; Jacopo refuza însa cu indignare. Datorita devotamentului simpatic pe care Jacopo îl aratase lui Edmond din primul moment când l-a vazut, Edmond acorda lui Jacopo o anume afectiune. Dar Jacopo nu cerea mai mult; ghicise instinctiv la Edmond superioritatea suprema, superioritatea pe care Edmond izbutise s-o tainuiasca fata de ceilalti. Si, cu putinul daruit de Edmond, vrednicul marinar era multumit. De aceea, în zilele lungi de bord, când vasul, alergând în siguranta pe marea azurie, nu avea nevoie, gratie vântului favorabil ce-i umfla pânzele, decât de ajutorul cârmaciului, — Edmond, cu o harta marina în mâna, devenea institutorul lui Jacopo, asa cum bietul abate Faria fusese institutorul lui. Îi arata ascunzisurile coastelor, îi explica variatiile busolei, îl învata sa citeasca în cartea mare, deschisa deasupra capului nostru, cerul, si unde Dumnezeu a scris pe azur, cu litere de diamant. Iar când Jacopo îl întreba: — La ce bun sa înveti toate lucrurile astea pe un biet matelot ca mine? Edmond raspundea: — Cine stie? Poate ca într-o zi o sa fii capitan de vas; compatriotul tau Bonaparte a devenit împarat! Uitasem sa spunem ca Jacopo era corsican. Trecusera doua luni jumatate în cursele acestea. Edmond devenise tot asa de iscusit navigator, dupa cum era altadata marinar îndraznet; se împrietenise cu toti contrabandistii de pe coasta. Învatase toate semnele masonice cu ajutorul carora acesti semi-pirati se recunosc între ei. Trecuse de vreo douazeci de ori pe dinaintea insulei Monte-Cristo fara sa gaseasca macar o data prilejul sa debarce. Luase deci o hotarâre: De îndata ce angajamentul cu patronul "Tinerei-Amelia" se va sfârsi, el va închiria o barca mica, pe cont propriu (Dantès avea putinta, caci în cursele pe care le facuse strânsese 100 de piastri) si, sub un pretext oarecare, se va duce pe insula Monte-Cristo. Aici îsi va face, în toata libertatea, cercetarile. Nu în toata libertatea, caci va fi, fara îndoiala, spionat de cei care îl vor conduce. Dar pe lume se impune sa risti. Închisoarea îl facuse pe Edmond prudent si ar fi vrut sa nu riste nimic. Oricât iscodise însa în minte, oricât de fecunda îi era imaginatia, nu gasea alte mijloace pentru a ajunge la insula dorita asa de mult, decât sa se lase condus. Dantès plutea în sovaiala aceasta când patronul, care capatase o mare încredere în el si care tinea foarte mult sa-l pastreze în serviciu, îl lua într-o seara de brat si-l duse într-o taverna de pe strada del Oglio, unde aveau obiceiul sa se întâlneasca cei mai de seama contrabandisti din Livor- no. Aici se tratau îndeobste afacerile. Dantès mai intrase, în doua sau trei rânduri, în bursa aceasta maritima; si, vazându-i pe cutezatorii pirati, pe care îi furnizeaza un litoral de aproape doua mii de leghe, se întrebase de câta putere n-ar dispune un om care ar izbuti sa impuna vointa sa tuturor acestor fii reuniti sau dezbinati. Era vorba acum de o mare afacere: de un vas încarcat cu covoare turcesti, cu stofe din Levant si cu casmir; trebuia gasit un teren neutru unde schimbul sa se poata face; apoi sa se încerce aruncarea obiectelor pe coastele Frantei. Câstigul era enorm, daca reuseau; revenea fiecarui om între 50 si 60 piastri. Patronul "Tinerei-Amelia" propuse ca loc de debarcare insula Monte- Cristo, care, fiind complet pustie si neavând nici soldati, nici vamesi, pare sa fi fost asezata în mijlocul marii, pe timpul Olimpului pagân, de Mercur, zeul negustorilor si al hotilor, clase pe care noi le-am despartit, dar pe care antichitatea, dupa câte se pare, le aseza în aceeasi categorie. Auzind numele de Monte-Cristo, Dantès tresari de bucurie; se scula ca sa-si ascunda emotia si facu un ocol prin taverna afumata, unde toate idiomurile lumii cunoscute se topisera în limba franca. În momentul când se apropie din nou de doi interlocutori, ramasese stabilit ca vor poposi la Monte-Cristo si ca vor pleca acolo în noaptea urmatoare. Îl consultara pe Edmond si el fu de parere ca insula oferea toate garantiile posibile si ca, pentru a izbuti, actiunile mari aveau nevoie sa fie savârsite repede. Nu se schimba, prin urmare, nimic din programul fixat. Stabilira ca vor porni a doua zi seara si ca, marea fiind frumoasa, iar vântul favorabil, vor cauta sa se gaseasca a treia zi, seara, în apele insulei neutre.

XXIII - INSULA MONTE-CRISTO Edit

În sfârsit, gratie unuia din acele noroace extraordinare, care li se întâmpla uneori celor loviti îndelung de soarta, Dantès avea sa ajunga la tinta, printr-un mijloc simplu si natural, punând piciorul pe insula fara sa inspire cuiva vreo banuiala. Îl despartea numai o noapte de plecarea asteptata asa de mult. Noaptea aceea a fost una dintre cele mai înfierbântate din câte a trait Dantès. În timpul ei i se înfatisara în minte, rând pe , rând, toate sansele bune si rele; daca închidea ochii, vedea scrisoarea cardinalului Spada, scrisa, pe perete cu litere aprinse; daca adormea o clipa, visurile cele mai nesabuite se învârteau în creier. Cobora în grote cu lespezi de smaralde, cu pereti de rubine, cu stalactite de diamante. Perlele cadeau strop cu strop, asa cum filtreaza de obicei apa subterana. Încântat, uluit, Edmond îsi umplea buzunarele cu nestemate; apoi revenea la lumina, iar nestematele se schimbau în simple pietre. Încerca atunci sa intre iarasi în grotele minunate, întrevazute numai; dar drumul se încolacea în spirale infinite; intrarea devenise iarasi invizibila. Cauta zadarnic în memoria obosita, cuvântul magic si misterios care deschidea pentru pescarul arab pesterile splendide ale lui Ali-Baba. Totul era de prisos; comoara disparuta redevenise în proprietatea duhurilor pamântului, carora nadajduise o clipa sa le-o rapeasca. Ziua veni aproape la fel de înfrigurata cum fusese si noaptea; dar ea aduse logica în ajutorul imaginatiei si Dantès putu sa întocmeasca un plan pâna atunci vag si plutitor în creier. Se însera si, o data cu seara, începura pregatirile de plecare. Pregatirile erau pentru Dantès un mijloc de a-si ascunde agitatia. Treptat-treptat capatase asupra tovarasilor sai autoritatea de a le comanda ca si cum ar fi fost stapânul vasului; si, deoarece ordinele sale erau totdeauna limpezi, precise, lesne de executat, tovarasii se supuneau nu numai cu graba, dar si cu placere. Batrânul marinar îl lasa; recunoscu si el superioritatea lui Dantès asupra celorlalti mateloti si chiar asupra sa. Vedea în tânar un succesor firesc, si regreta ca nu are o fata ca sa-l înlantuiasca pe Edmond prin legatura aceasta. La sapte seara, totul fu gata; la sapte si zece ocoleau farul, exact când farul se aprindea. Marea era calma, cu un vânt racoros venind de la sud-est; navigau sub un cer de azur, pe care Dumnezeu îsi aprindea de asemeni, rând pe rând, farurile — faruri dintre care fiecare este o lume. Dantès declara ca toata lumea poate sa se culce si ca are el grija de cârma. Când Maltezul (asa i se spunea lui Dantès) facea o astfel de declaratie, era de ajuns, si fiecare se ducea linistit la culcare. Se întâmpla aceasta din când în când; zvârlit de singuratate, si lume, Dantès simtea uneori nevoia imperioasa de singuratate. Si ce singuratate mai imensa si mai poetica s-ar putea concepe decât aceea a unui vas care pluteste izolat pe mare, în întunericul noptii, în linistea imensitatii si sub privirile Domnului? De data aceasta, singuratatea fu populata cu gândurile sale, noaptea luminata de iluziile sale, linistea însufletita de fagaduielile sale. Când patronul se trezi, nava mergea cu toate pânzele întinse; nu era fâsie de pânza care sa nu fie umflata de vânt; înaintau cu mai mult de doua leghe si jumatate pe ora. Insula Monte-Cristo crestea la orizont. Edmond încredinta stapânului vasul si se duse sa se întinda si el în hamac; dar, cu toate ca petrecuse o noapte de insomnie, nu putu sa închida ochii o clipa. Peste doua ceasuri urca iarasi pe punte; vasul facea ocolul insulei Elba. Erau în dreptul Marecianei si mai sus de insula Pianosa, neteda, înverzita. Se vedea înaltându-se în azurul cerului creasta învapaiata a insulei Monte-Cristo. Dantès porunci cârmaciului sa puna cârma la babord pentru a lasa Pianosa la dreapta; calculase ca manevra va scurta drumul cu doua sau trei noduri. Pe la cinci seara avura privelistea completa a insulei. Se zareau cele mai marunte detalii, gratie limpezimii atmosferice care e caracteristica luminii revarsata de razele soarelui în apus. Edmond mistuia din ochi gramada de stânci, care trecea prin toate culorile crepusculare, de la rozul viu pâna la albastrul închis; din când în când îi napadeau în fata valuri de caldura; fruntea i se împurpura, un nor purpuriu trecea pe dinaintea ochilor sai. Nicicând un jucator a carui întreaga avere este în joc, n-a avut, la o aruncatura de zaruri, nelinistile pe care Edmond le resimtea în paroxismele sperantei. Veni noaptea; la zece seara abordara; "Tânara-Amelia" era prima la întâlnire. În ciuda puterii sale obisnuite de stapânire, Dantès nu se mai putu înfrâna: sari cel dintâi pe tarm; daca ar fi cutezat ca Brutus, ar fi sarutat pamântul. Era noapte întunecoasa; dar, la ceasurile 11, luna se ridica din mijlocul marii, argintându-i fiecare tresarire; apoi razele ei, pe masura ce se înaltara, începura sa zburde în cascade albe de lumina pe stâncile îngramadite ale acestui alt Pelion. Insula era cunoscuta de echipajul "Tinerei-Amelia": era unul din popasurile ei obisnuite. Dantès o recunoscuse ori de câte ori calatorise în Levant, dar nu descinsese niciodata acolo. Îl cerceta pe Jacopo. — Unde petrecem noaptea? întreba el. — Pai, pe bordul corabiei, raspunse marinarul. — Nu ne-am simti mai bine în grote? — În care grote? — În grotele insulei. — Nu cunosc nici o grota, spuse Jacopo. O sudoare rece trecu pe fruntea lui Dantès. — Nu exista nici o grota la Monte-Cristo? întreba el. — Nu. Dantès ramase o clipa ametit; apoi se gândi ca, poate, grotele au fost acoperite în urma cine stie carui accident, sau chiar astupate pentru mai multa siguranta, de cardinalul Spada. În cazul acesta se impunea gasirea deschizaturii pierdute. Era de prisos s-o caute noaptea. Dantès amâna deci investigatia pentru a doua zi. De altminteri, un semnal arborat la o jumatate de leghe pe mare, si caruia "Tânara-Amelia" îi raspunse îndata printr-un alt semnal, arata ca sosise momentul sa se apuce de lucru. Vasul întârziat, linistit de semnalul care urma sa indice ultimului sosit ca se poate apropia cu toata siguranta, aparu în curând, alb si tacut ca o fantoma, aruncând ancora la vreo douazeci metri de tarm. Transportul începu imediat. Dantès se gândea, lucrând, la uralele de bucurie pe care un singur cuvânt ar putea sa le stârneasca printre oameni, daca ar fi rostit cu glas tare gândul ce rasuna încet în urechea si în inima lui. Dar, departe de a destainui minunatul secret, el se temea sa nu fi spus prea mult si sa nu fi trezit banuieli prin umbletu-i de colo pâna colo, prin întrebarile repetate, prin observatiile amanuntite si prin preocuparea-i continua. Din fericire, cel putin pentru împrejurarea de fata, un trecut dureros rasfrângea pe figura sa o tristete de negrait, iar lucirile de voiosie întrevazute sub acest nor nu erau, la drept vorbind, decât fulgerari. Nimeni nu banuia prin urmare nimic, iar când a doua zi, luând o pusca, plumb si pulbere, Dantès manifesta dorinta de a se duce sa ucida una din numeroasele capre salbatice care erau vazute sarind din stânca în stânca, plimbarea lui nu fu pusa decât pe seama pasiunii pentru vânatoare sau a dorintei de singuratate. Numai Jacopo starui sa-l urmeze. Dantès nu vru sa se împotriveasca, temându-se ca astfel va trezi oarecari banuieli. Dar abia facu un sfert de leghe si, gasind prilejul de a trage si de a ucide un ied, îl trimise pe Jacopo cu vânatul la tovarasii sai, invitându-i sa-l friga si sa-l anunte printr-un foc de pusca, pentru a veni sa-si manânce portia, când iedul va fi fript; câteva fructe uscate si o sticla de vin de Monte Pulciano aveau sa completeze ospatul. Dantès îsi continua drumul, întorcând capul din când în când. Ajunse pe vârful unei stânci si vazu, la o mie de picioare sub el, pe tovarasii la care Jacopo ajunse si care se îndeletniceau, harnici, cu pregatirile pentru dejunul sporit, gratie iscusintei lui Edmond, cu un lucru de seama. Edmond îi privi o clipa cu zâmbetul blând si trist al omului superior. — Peste doua ceasuri, spuse el, oamenii acestia au sa plece, îmbogatiti cu 50 de piastri, pentru a se duce sa câstige, riscându-si viata, alti 50; vor reveni apoi, având 600 de lire, si vor risipi comoara în cine stie ce oras, cu mândria sultanilor si cu încrederea nababilor. Astazi, gratie sperantei, dispretuiesc bogatia lor, care mi se pare cea mai profunda mizerie; mâine, poate, dezamagit, voi fi nevoit sa privesc mizeria aceasta profunda ca pe fericirea suprema. O, nu, exclama Edmond, asta nu se va întâmpla; savantul, omul care nu greseste, Faria, nu se va fi înselat. De altminteri as prefera sa mor decât sa duc mai departe o viata mizera si inferioara. Astfel Dantès, care acum trei luni nu nazuia decât la libertate, nu se mai multumea cu libertatea si nazuia la bogatie; vina nu era a lui Dantès, ci a lui Dumnezeu care, limitând puterea omului, i-a dat dorinti infinite. Între timp, pe un drum pierdut între doi pereti de stânci, mergând pe o poteca sapata de torent si pe care, dupa toate probabilitatile, piciorul omenesc nu calcase nicicând, Dantès s-a apropiat de locul unde îsi închipuia ca au existat grotele. Înaintând de-a lungul tarmului marii si examinând cu atentie serioasa cele mai neînsemnate obiecte de pe ea, i se paru ca observa pe anumite stânci niste crestaturi facute de mâna omului. Vremea care arunca asupra oricarui lucru fizic mantia ei de muschi, asa cum arunca asupra lucrurilor morale mantia uitarii, parea ca a respectat semnele acestea facute cu anume regularitate în scopul probabil de-a indica o cale; din loc în loc, totusi, semnele dispareau sub tufe de mirt, care înfloreau în buchete mari încarcate de flori, sau sub licheni paraziti. Edmond era nevoit sa dea în laturi atunci, crengile, sau sa ridice muschiul, pentru a regasi semnele indicatoare care îl calauzeau în labirint. Semnele dadusera, de altminteri, sperante lui Edmond. De ce nu le-ar fi facut oare cardinalul, pentru ca, în cazul unei catastrofe pe care el n-o putuse prevedea asa de completa, ea sa slujeasca de calauza nepotului? Locul singuratic de aici era, într-adevar, acela care convenea unui om ce vroia sa îngroape o comoara. Dar semnele infidele nu atrasesera oare în chip credincios minunata ei taina? Cu toate acestea, la vreo 60 de pasi de port, lui Edmond, pe care accidentele de teren îl fereau înca de tovarasii sai, i se paru ca crestaturile se opresc; atât numai ca ele nu duceau la nici o grota. O stânca mare, rotunda, asezata pe o temelie solida, era singura tinta la care ele pareau ca duc. Edmond se gândi ca, în loc de a ajunge la sfârsit, nu era poate, dimpotriva, decât la început; se întoarse prin urmare pe drumul dinainte. În vremea asta camarazii pregateau dejunul, se duceau sa ia apa de la izvor, transportau pâinea si fructele pe uscat si frigeau iedul. Exact în momentul când ei îl scoteau din frigarea improvizata, zarira pe Edmond, care, usor si cutezator ca o capra, sarea din stânca în stânca; trasera un foc de pusca pentru a-i da semnalul. Vânatorul îsi schimba numaidecât directia si reveni la ei în goana. Dar, în momentul când toti îl urmareau cu ochii în zborul pe care îl executa, socotind ca iscusinta lui e o temeritate, Edmond luneca dând parca dreptate temerilor lor; îl vazura clatinându-se pe creasta unei stânci scotând un strigat si disparând. Se napustira cu totii c-o singura pornire, caci, în ciuda superioritatii sale, Edmond le era drag; cu toate acestea, Jacopo ajunse cel dintâi. Îl gasi pe Edmond lungit, însângerat si aproape fara cunostinta; se rostogolise, desigur, de la o înaltime de douasprezece pâna la cincisprezece picioare. I se turnara în gura câteva picaturi de rom, iar leacul care mai fusese de mult folosit pentru el, produse si acum acelasi efect. Edmond redeschise ochii, se tângui de o durere vie la genunchi, de o greutate mare la cap si de zvâcniri nesuferite în sale. Vrura sa-l transporte pâna la tarm; dar, când îl atinsera, cu toate ca Jacopo conducea operatia, el declara gemând ca nu se simte în stare sa suporte transportul. Întelegeti ca lui Dantès nu i-a mai ars de mâncare; el ceru însa ca tovarasii sai, care nu aveau motivele lui de a posti, sa se înapoieze la locul lor. Declara, întrucât îl priveste, ca nu avea nevoie decât de putina odihna si ca, la întoarcerea lui, au sa-l gaseasca usurat. Marinarii nu se lasara prea mult rugati; marinarilor le era foame, aroma iedului ajungea pâna la ci, si lupii de mare nu sunt câtusi de putin ceremoniosi. Peste un ceas revenira. Tot ce Edmond putuse face, a fost sa se târasca vreo zece pasi pentru a se rezema de o stânca cu muschi. Dar departe de a se calma, violenta durerilor lui Dantès sporise parca. Batrânul patron, nevoit sa plece în cursul diminetii, pentru a-si depune încarcatura la granitele Piemontului si Frantei, între Nisa si Frejus, starui ca Dantès sa încerce sa se ridice. Dantès facu sfortari supraomenesti, dar de fiecare data recadea tânguindu-se si îngalbenindu-se. — Are salele frânte, sopti patronul; n-are a face; e un tovaras bun si nu trebuie parasit; sa cautam sa-l ducem pâna la corabie. Dar Dantès declara ca prefera sa moara acolo unde era, decât sa îndure durerile crescânde pe care i le-ar pricinui cea mai slaba miscare. — Fie ce-o fi, glasui patronul, dar nu trebuie sa se spuna ca am lasat fara ajutor un tovaras de isprava ca dumneata. Nu vom pleca decât deseara. Propunerea îi mira foarte mult pe mateloti, cu toate ca nici unul nu-l combatu, ci dimpotriva. Patronul era un om. asa de rigid, încât pentru prima oara oamenii îl vedeau ca renunta la o întreprindere, sau ca macar zaboveste în împlinirea ei. De aceea Dantès nu voi sa se faca în favoarea sa o asa de grava abatere de la regulile disciplinei stabilite pe bord. — Nu, spuse el patronului, am fost un neîndemânatic si se cuvine sa duc ponosul neîndemânarii mele. Lasa-mi o mica provizie de pesmeti, o pusca, pulbere si gloante, ca sa ucid iezi sau macar sa ma apar, si o sapa ca sa-mi construiesc, daca întârziati prea mult, un fel de casa. — Dar ai sa mori de foame, spuse patronul. — Prefer sa mor, raspunse Edmond, decât sa îndur durerile grozave pe care mi le-ar pricinui o singura miscare. Patronul se înturna spre vasul care se legana în micul port, gala sa porneasca în larg. — Ce vrei sa facem, Maltezule? glasui el. Nu putem sa te parasim si nu putem nici sa ramânem. — Plecati, plecati! striga Dantès. — O sa lipsim cel putin opt zile, spuse patronul, ba va trebui sa ne abatem din drum ca sa te luam. — Asculta, glasui Dantès, daca în doua-trei zile întâlniti vreo corabie de pescari, sau altfel de corabie care vine prin locurile astea, pomeniti-i de mine; am sa dau douazeci si cinci de piastri, ca sa ma duca la Livorno. Daca nu gasesti, înapoiaza-te. Patronul clatina din cap. — Asculta, patroane Balbi, e un mijloc sa împacam totul, spuse Jacopo; plecati, si ramân eu cu ranitul sa-l îngrijesc. — Renunti la partea ta de câstig, îl întreba Edmond, ca sa ramâi cu mine? — Da, spuse Jacopo, si fara sa-mi para rau. — Esti un flacau de treaba, Jacopo, glasui Edmond. Dumnezeu te va rasplati pentru bunavointa ta; dar îti multumesc, n-am nevoie de nimeni; o zi sau doua de odihna au sa ma întremeze, si nadajduiesc ca voi gasi printre stâncile astea niscai buruieni bune împotriva loviturilor. Si un zâmbet ciudat flutura pe buzele lui Dantès. Îi strânse mâna lui Jacopo cu caldura, dar ramase nezdruncinat în hotarârea sa de a fi si de a ramâne singur. Contrabandistii îl lasara pe Edmond în pace si se departara, nu fara a întoarce capul de mai multe ori, facându-i de fiecare data semnele unui calduros ramas bun, carora Edmond le raspundea numai cu mâna ca si cum nu putea sa miste restul trupului. Apoi, dupa ce ei disparura: "E curios, murmura Dantès râzând, ca printre oameni ca acestia gasesti dovezi de prietenie si acte de devotament". Se târî atunci cu bagare se seama pâna pe creasta unei stânci care-i ascundea privelistea marii si de acolo vazu cum corabia termina pregatirile de plecare, cum ridica ancora si cum se leagana gratios, ca un pescarus ce-si ia zborul, cum porneste. Peste un ceas ea disparu complet; cel putin, din locul unde ranitul ramasese, era cu neputinta s-o vezi. Atunci Dantès se scula mai sprinten si mai usor decât unul dintre iezii care zvâcneau printre mirti si mastici, pe stâncile salbatice, lua pusca într-o mâna, sapa într-alta si alerga la stânca unde se opreau crestaturile pe care le observase pe stânci. "Si acum, exclama el amintindu-si istoria pescarului arab, povestita de Faria, — acum «Sesam, deschide-te!»."

XXIV - ÎNMARMURIRE Edit

Soarele facuse cam o treime din mersul sau, iar razele de mai, calde si învioratoare, se asterneau peste stâncile care si ele pareau sensibile caldurii raspândite de el; mii de greieri, nevazuti prin ierburi, târâiau monoton si continuu; frunzele de mirt si de maslin se miscau înfiorate, scotând un zgomot aproape metalic; fiecare pas al lui Edmond, pe granitul încins, alunga sopârle, care pareau smaralde; zvâcneau departe, pe parapetele înclinate, capre salbatice, care atrag uneori vânatorii: într-un cuvânt, insula era locuita, vie, însufletita, si totusi Edmond se simtea aici singur sub mâna lui Dumnezeu. Încerca o anume emotie asemanatoare temerii; neîncrederea stârnita de lumina zilei, care ne face sa presupunem, chiar în pustiu, ca ochii iscoditori sunt deschisi asupra noastra. Sentimentul a fost asa de puternic, încât, în momentul când sa se apuce de lucru, Edmond se opri, lasa jos sapa, lua pusca si se urca înca o data pe stânca cea mai înalta a insulei si, de acolo, îsi arunca de jur împrejur privirea. Dar, trebuie sa spunem, ceea ce îi atrase luarea aminte nu a fost nici Corsica poetica, ale carei case putea sa le distinga, nici Sardinia aproape necunoscuta, care vine dupa ea, nici insula Elba cu amintiri gigantice, nici, în sfârsit, linia imperceptibila care se întindea în zare si care arata ochiului iscusit al marinarului, Genova cea superba si Livorno, orasul comercial; nu: ci corabioara care plecase în zori, precum si corabia genoveza care pornise adineauri. Prima era pe cale sa dispara în strâmtoarea Bonifacio; cealalta, urmând drumul opus, mergea de-a lungul Corsicei, pe care se pregatea s-o ocoleasca. Privelistea îl linisti pe Edmond. Îsi întoarse atunci ochii asupra obiectelor care îl înconjurau mai îndeaproape; se vazu în punctul cel mai ridicat al insulei, — statuie firava a imensului piedestal; dedesubtul lui, nici un om; în jurul lui nici o barca; nimic, decât marea azurie, care batea temelia insulei si pe care izbitura eterna o împodobea cu o broderie de argint. Coborî cu mers repede, însa plin de prudenta: se temea foarte mult, în momentul acesta, de un accident asemanator celui pe care-l simulase cu atâta iscusinta si în chip asa de izbutit. Precum am spus, Dantès pornise înapoi pe drumul crestaturilor însemnate pe stânci, si vazuse ca linia ducea la un golf mic, tainuit ca o baie de nimfa antica; golful era destul de larg la deschizatura si destul de adânc în centru, pentru ca o barca mica sa poata intra si sa poata ramâne ascunsa. Urmând atunci firul inductiunilor, firul care, în mâinile abatelui Faria, calauzise asa de ingenios mintea acestuia în labirintul probabilitatilor, îsi închipui ca, nevroind sa fie vazut, cardinalul Spada abordase în golf, îsi tainuise aici micul vas, urmase linia indicata de crestaturi si, la capatul liniei, îsi îngropase comoara. Presupunerea aceasta l-a readus pe Dantès lânga stânca circulara. Pe Edmond îl nelinistea si îi rasturna toate ideile un singur lucru: cum de a putut fi urcata stânca aceasta, care cântarea poate cinci-sase mii de kg, pe baza unde se odihnea — fara întrebuintarea unor forte considerabile? Deodata lui Dantès îi veni în gând: "în loc s-o urce, au coborât-o poate." Si se ridica pe stânca, vrând sa caute locul unde fusese prima ei baza. Vazu într-adevar, curând, ca o panta usoara fusese scobita. Stânca alunecase pe baza si se oprise în locul acesta; o alta stânca, mare cât o piatra obisnuita de constructie, îi servise de proptea; — pietre si pietricele fusesera potrivite cu grija pentru a tainui orice semn tradator; mica lucrare de zidarie a fost acoperita cu lut, iarba a crescut, muschiul s-a întins, câteva seminte de mirt si de mastic s-au oprit acolo, astfel ca batrâna stânca parea contopita acum cu solul. Dantès ridica cu bagare de seama pamântul si recunoscu, sau i se paru ca recunoaste, ingenioasa stratagema. Se apuca sa loveasca cu sapa peretele intermediar cimentat de timp. Dupa o munca de zece minute, peretele ceda si o gaura în care puteai baga bratul fu deschisa. Dantès reteza maslinul cel mai puternic pe care îl gasi, îl curati de crengi, îl introduse în gaura si facu din el o pârghie. Dar stânca era prea grea si proptita prea solid de stânca inferioara pentru ca o putere omeneasca, chiar de ar fi fost puterea lui Hercule, s-o poata clinti. Dantès cugeta atunci ca trebuia atacata însasi propteaua. Dar cum? Dantès îsi arunca privirea împrejur, asa cum fac oamenii care se afla în încurcatura, si se opri asupra unui corn de oaie salbatica, plin cu pulbere, lasat de prietenul sau Jacopo. Zâmbi: nascocirea infernala îi va face serviciul. Dantès sapa cu ajutorul sapei între stânca superioara si aceea pe care ea era pusa, o galerie de mina, asa cum fac pionierii când vor sa crute bratului omenesc o osteneala prea mare, apoi o îndopa cu pulbere; pe urma, destramându-si batista si rasucind-o în praful de pusca, facu din ea o festila. Dupa ce dadu foc festilei, Dantès se departa. Explozia nu întârzie: stânca superioara fu ridicata într-o clipa de incalculabila forta, stânca inferioara zbura în tandari; prin mica deschizatura facuta mai dinainte de Dantès tâsni o puzderie de insecte înspaimântate, iar o sopârla enorma — paznicul misteriosului drum — se rostogoli pe volutele ei albastrii, si disparu. Dantès se apropie: lipsita de reazem, stânca superioara înclina spre abis; iscusitul cercetator îi facu ocolul, alese locul cel mai subred, propti pârghia într-o muchie si, asemeni lui Sisif, se încorda cu toata puterea în stânca. Stânca, zdruncinata de zguduitura, se clatina; Dantès îsi spori sfortarile: parea unul dintre Titanii care dezradacinau muntii, pentru a se razboi cu mai-marele zeilor. În sfârsit, stânca ceda, se rostogoli, se prabusi si disparu înghitita de mare. Ea lasa descoperit un loc circular si arata o veriga de fier pecetluita în mijlocul unei lespezi patrate. Dantès scoase un strigat de bucurie si de uimire: niciodata un mai maret rezultat nu încununase o prima încercare. Vru sa continue; picioarele îi tremurau însa asa de tare, inima îi batea însa asa de violent, un nor asa de arzator trecea pe dinaintea ochilor sai încât fu nevoit sa se opreasca. Momentul de sovaire avu durata fulgerului. Edmond baga pârghia în veriga, o salta cu vigoare si lespedea se deschise dezvaluind panta abrupta a unei scari care se afunda în umbra unei grote din ce în ce mai întunecoase. Altcineva s-ar fi napustit, ar fi scos exclamatii de bucurie; Dantès se opri, se îngalbeni, se îndoi. "Haide, sa fim barbati! îsi spuse el. Deprinsi cu împotrivirile, sa nu ne lasam abatuti de o deceptie; altminteri înseamna ca am suferit degeaba. Inima se frânge când, dupa ce a fost dilatata peste masura, de speranta cu respiratie calduta, reintra si se închide în realitatea rece. Faria a visat; cardinalul Spada n-a îngropat nimic în grota aceasta, poate ca n-a venit niciodata aici, sau — daca a venit — Cezar Borgia, aventurierul istet, potlogarul neobosit si sumbru, a venit dupa el, i-a descoperit urma, s-a tinut dupa aceleasi semne ca mine, a ridicat piatra ca mine si, coborând înaintea mea, nu mi-a mai lasat nimic." Statu un moment nemiscat, pe gânduri, cu ochii fixati asupra deschizaturii sumbre. "Acum însa, când nu mai contez pe nimic, când mi-am spus ca ar fi o nebunie sa pastrez vreo speranta, urmarea aventurii e pentru mine o simpla chestiune de curiozitate." Si ramase mai departe, nemiscat, meditând. "Da, da, e o aventura sa-ti gasesti locul în viata de umbra si lumina a banditului regal, în tesatura evenimentelor ciudate care compun canavaua baltata a existentei sale; desigur ca întâmplarea aceasta de poveste s-a înlantuit cu altele; da, Borgia a venit într-o noapte aici, c-o faclie într-o mâna, cu o spada într-alta, în timp ce, la douazeci de pasi de el, poate ca la poalele stâncii, stateau posomorâti si amenintatori doi zbiri iscodind pamântul, aerul si marea, pe când stapânul lor intra, asemenea mie, scuturând bezna cu bratul sau puternic învapaiat. "Da; dar ce o fi facut Cezar cu zbirii carora le-a împartasit secretul? se întreba Dantès. Ceea ce s-a facut, îsi raspunse el zâmbind, cu cioclii lui Alaric, care au fost înmormântati dimpreuna cu îngropatul. Cu toate acestea, daca a venit, continua Dantès, a descoperit si a luat comoara; Borgia, omul care compara Italia cu o anghinare si care o mânca foaie cu foaie, cunostea prea bine întrebuintarea timpului pentru a-si pierde vremea cu asezarea la loc a stâncii. Sa coborâm." Coborî atunci, cu zâmbetul îndoielii pe buze, murmurând acest ultim cuvânt al întelepciunii umane: "Poate..." Dar, în locul beznei pe care se asteptase s-o gaseasca, în locul unei atmosfere opace si viciate, Dantès nu vazu decât o licarire usoara descompusa în lumina albastrie; aerul si lumina se strecurau nu numai prin deschizatura care fusese facuta, ci si prin zgârieturile stâncilor nevazute de afara, si printre care se zarea azurul cerului, unde se jucau crengile tremuratoare ale stejarilor verzi si ligamentele spinoase, agatatoare, ale scaietilor. Dupa câteva clipe de sedere în grota a carei atmosfera mai mult calduta decât jilava, mai mult înmiresmata decât fada, era pentru temperatura insulei ceea ce licarirea albastra era pentru soare, privirea lui Dantès, obisnuita, precum am spus, cu întunericul, putu sa iscodeasca cele mai îndepartate unghere ale cavernei — pestera era de granit, iar peretii ei scânteiau ca niste diamante. "Iata, îsi spuse Edmond zâmbind, comorile pe care de buna seama le-a lasat cardinalul; iar bunul abate, vazând în vis peretii scânteietori, si-a alimentat sperantele-i bogate." Dar Dantès îsi reaminti cuvintele testamentului, pe care îl stia pe dinafara: "În ungherul cel mai îndepartat al celei de a doua deschizaturi..." Dantès patrunsese numai în prima grota; trebuia sa caute acum intrarea celei de a doua. Dantès se orienta: a doua grota se afunda, desigur, în interiorul insulei; examina muchiile pietrelor si izbi într-unul din peretii care i se paru ca e acela al deschizaturii, mascata, desigur, pentru mai multa siguranta. Sapa rasuna o clipa scotând din stânca un sunet mat, a carui tarie îmbrobona de sudoare fruntea lui Dantès; în sfârsit, minerului staruitor i se paru ca o portiune din peretele de granit raspundea cu un ecou mai surd si mai profund apelului; îsi apropie privirea arzatoare de perete si recunoscu, cu simtul încarceratului, ceea ce altul poate n-ar fi recunoscut: ca acolo e o deschizatura. Totusi, pentru a nu face o treaba inutila, Dantès, care ca si Cezar Borgia studiase valoarea timpului, iscodi ceilalti pereti cu sapa, cerceta solul cu patul pustii, desfacu nisipul în locurile suspecte si, negasind nimic, nerecunoscând nimic, reveni la portiunea de perete care scotea sunetul mângâietor. Izbi din nou, cu mai multa putere. Vazu atunci ceva ciudat: ca, sub loviturile instrumentului, un fel de tencuiala, asemanatoare aceleia aplicata pe pereti pentru zugravirea frescelor, se ridica si cadea ca niste solzi, dezvaluind o piatra alburie si moale cum sunt pietrele obisnuite de constructie. Deschizatura stâncii fusese astupata cu pietre de alta natura, apoi peste pietre fusese întins stratul de tencuiala; pe urma, pe tencuiala, au fost imitate culoarea si cristalinul granitului. Dantès izbi atunci cu capatul ascutit al sapei care intra putin în peretele- usa. Însemna ca aici trebuie sa caute. Printr-un mister ciudat al întocmirii omenesti, cu cât dovezile ca Faria nu se înselase îl asigurau pe Dantès prin îngramadirea lor, cu atât inima lui sovaielnica se lasa stapânita de îndoiala si, aproape, de descurajare: experienta noua, care ar fi trebuit sa-i dea o forta noua, îi slei si forta pe care o mai avea: sapa coborî, lunecând aproape din mâinile lui; o puse pe pamânt, îsi sterse fruntea si urca spre lumina sub pretextul ca vrea sa vada daca nu îl spioneaza cineva, dar, în realitate, pentru ca avea nevoie de aer, pentru ca simtea ca e gata sa lesine. Insula era pustie, iar soarele în asfintit parea c-o acopera cu ochiul lui de foc; departe, barci mici de pescari îsi desfaceau aripile pe marea albastra ca safirul. Dantès nu mâncase înca nimic: dar mâncarea ar fi tinut prea mult într-un astfel de moment; trase o înghititura de rom si se înapoie în grota, cu inima întarita. Sapa care i se paruse asa de grea, devenise acum usoara; o ridica de parca ar fi fost un fulg si se apuca din nou, viguros de lucru. Constata, dupa câteva lovituri, ca pietrele nu erau zidite, ci puse numai unele peste altele si acoperite cu tencuiala despre care am pomenit; vârî într-una din crapaturi vârful sapei, apasa pe coada si vazu cu bucurie ca piatra cade la picioarele sale. Din momentul acela Dantès nu mai avu decât sa traga fiecare piatra cu coltul de fier al sapei, si fiecare piatra cazu alaturi de cea dintâi. Dantès ar fi putut sa intre de la prima deschizatura; întârziind însa cu câteva clipe, însemna ca amâna certitudinea, agatându-se de speranta. În sfârsit, dupa o noua ezitare de-o clipa, Dantès trecu din prima grota în a doua. A doua grota era mai scunda, mai întunecoasa si mai înfricosatoare decât întâia; aerul, care nu patrundea aici decât prin deschizatura facuta în momentul acela, avea mirosul viciat, pe care Dantès se mirase ca nu l-a gasit în prima. Dantès lasa aerului de afara timpul sa învioreze atmosfera moarta si intra. La stânga deschizaturii era un unghi profund si întunecos. Dar am spus ca, pentru ochiul lui Dantès, întunericul nu exista. Iscodi cu privirile a doua grota: era goala ca si întâia. Comoara, daca exista, fusese îngropata în ungherul întunecos. Ora încordarii sosise; Dantès care se afla între bucuria suprema si deznadejdea suprema, nu mai avea de facut altceva decât sa sape doua picioare de pamânt. Înainta spre ungher si, cuprins parca de o hotarâre subita, ataca solul cu îndrazneala. Dupa a cincea sau a sasea lovitura de sapa, fierul rasuna pe fier. Nicicând un tocsin funebru, nicicând un glas înfiorat nu produse un atare efect asupra celui care îl auzi. Cerceta alaturi de locul unde mai cercetase si întâlni aceeasi rezistenta, dar nu acelasi sunet. — E un cufar de lemn încercuit cu fier, îsi spuse el. În momentul acela o umbra fugara trecu, acoperind lumina. Dantès dadu drumul sapei, apuca pusca, iesi prin deschizatura si se napusti spre lumina. O capra salbatica sarise pe deasupra primei intrari a grotei si rodea iarba la câtiva pasi. Prilejul de a-si asigura cina era bun, dar Dantès se temea ca nu cumva detunatura pustii sa atraga pe cineva. Chibzui un moment, reteza un arbore cu rasina, îl aprinse la focul înca fumegând unde contrabandistii îsi fripsesera dejunul si se înapoie cu torta. Nu voia sa piarda nici un amanunt din cele ce va vedea. Apropie torta de gaura informa, neterminata si vazu ca nu se înselase: loviturile lui izbira rând pe rând în fier si în lemn. Înfipse torta în pamânt si se apuca iarasi de lucru. Cât ai clipi, un loc de trei picioare lungime pe doua latime fu sapat, si Dantès putu sa recunoasca atunci un cufar de stejar, încercuit cu fier cizelat. În mijlocul capacului scânteiau, pe o placa de argint pe care pamântul n-o putuse vatama, armele familiei Spada, adica o spada înfipta într-o pajura ovala, asa cum sunt pajurele italiene, având deasupra o palarie de cardinal. Dantès le recunoscu usor: abatele Faria i le desenase de atâtea ori. Nu mai încapea îndoiala: comoara era aici. Nu fusesera luate atâtea masuri de prevedere pentru a se pune în locul acesta un cufar gol! Cât ai clipi, pamântul din jurul cufarului fu scos si Dantès vazu aparând, rând pe rând, broasca de la mijloc între doua balamale si mânerele peretilor laterali; totul era cizelat asa cum se cizela pe vremea aceea când arta facea ca metalele cele mai de rând sa devina pretioase. Dantès lua cufarul de mânere si încerca sa-l salte: cu neputinta. Dantès încerca sa-l deschida: broasca si balamalele erau închise; credinciosii paznici nu vroiau parca sa-si dea comoara. Dantès introduse partea taioasa a sapei între capac si cufar, apasa pe coada sapei si capacul, dupa ce scrâsni, sari din loc. O deschizatura larga facu inutile fierariile care cazura la rându-le, strângând înca în unghiile lor scândurile vatamate; cufarul fu deschis. O febra ametitoare puse stapânire pe Dantès; lua pusca, o încarca si o aseza alaturi. Închise mai întâi ochii, asa cum fac copiii pentru a zari, în noaptea scânteietoare a imaginatiei lor, stele mai multe decât pot numara pe un cer luminat înca, pe urma îi deschise si ramase înmarmurit. Trei despartituri scindau cufarul. În primul scânteiau taleri de aur cu reflexe rosiatice. În a doua, lingouri nestrunjite, asezate în ordine, dar care nu aveau decât greutatea si valoarea aurului. În sfârsit, în a treia, pe jumatate plina, Edmond vântura cu mâna diamantele, rubinele, perlele care — cascada stralucitoare — scoteau, cazând unele peste altele, zgomotul grindinei în ferestre. Dupa ce atinse, pipai, dupa ce îsi înfunda mâinile înfiorate în aur si în nestemate, Edmond se ridica si porni prin caverne cu exaltarea tremurânda a omului gata sa-si piarda mintea. Sari pe o stânca, de unde putea sa descopere marea, si nu zari nimic. Era singur, absolut singur, cu bogatiile- i incalculabile, extraordinare, fabuloase, care îi apartineau: dar visa, ori era treaz? Avea un vis fugar sau strângea în brate o realitate? Simtea nevoia sa-si revada aurul si totusi îsi dadea seama ca, în momentul acesta, nu ar avea taria sa suporte vederea lui. Îsi puse o clipa mâinile pe crestetul capului, ca pentru a împiedica judecata sa fuga; apoi se napusti prin insula, fara sa urmeze un drum, caci nu sunt drumuri în insula Monte-Cristo, ci o anume linie, izgonind caprele salbatice si înfricosând pasarile marii cu strigatele si cu gesticularile sale. Pe urma reveni pe un drum ocolit, îndoindu-se înca, napustindu-se din prima grota în a doua si regasindu-se în fata minei de aur si diamante. De dala aceasta, cazu în genunchi, apasându-si cu mâinile convulsive inima zvâcnitoare si murmurând o rugaciune, pe care numai Dumnezeu o putea întelege. Se simti în curând mai calm si mai fericit, caci abia din ceasul acesta începea sa creada în fericirea sa. Se apuca atunci sa-si calculeze averea: erau o mie de lingouri de aur a câte doua sau trei livre fiecare; facu apoi un teanc de douazeci si cinci de mii de taleri aur, putând sa valoreze fiecare optzeci de franci în moneda noastra actuala, având toti efigia papei Alexandru al VI-lea si a precede sorilor lui, si constata ca despartitura nu era decât pe jumatate golita; masura, în sfârsit, de zece ori capacitatea ambelor sale mâini în perle, pietrarii, diamante, dintre care multe montate de cei mai buni bijutieri ai epocii, prezentau o valoare de executie remarcabila, chiar alaturi de valoarea lor intrinseca. Dantès vazu ca lumina scade si ca se stinge putin câte putin; se temu sa nu fie surprins în caverna si iesi cu pusca în mâna. O bucata de pesmet si câteva înghitituri de vin formara cina sa. Aseza apoi piatra la loc, se culca deasupra si dormi numai câteva ceasuri, acoperind intrarea grotei cu trupul sau. Noaptea aceasta a fost, în acelasi timp, una din acele nopti delicioase si cumplite, pe care omul cu fulgeratoare emotii le mai traise de doua sau trei ori pâna atunci.

XXV - NECUNOSCUTUL Edit

Veni ziua. Dantès o astepta de mult cu ochii deschisi. La primele ei raze se scula, se urca, asa cum facuse în ajun, pe cea mai înalta stânca a insulei, ca sa exploreze împrejurimile; ca si în ajun totul era pustiu. Edmond coborî, ridica piatra, îsi umplu buzunarele cu nestemate, aseza la loc cât putu mai bine scândurile, fierariile cufarului, îl acoperi cu pamânt, batatori pamântul, arunca pe deasupra nisip, pentru ca locul rascolit de curând sa semene cu restul solului; iesi din grota, puse lespedea cum fusese mai înainte, gramadi peste lespede pietrele de diferite marimi, introduse pamânt în intervale, înfipse în intervale mirt si balarii, stropi noile plantatii pentru ca ele sa para vechi, sterse urmele pasilor sai din preajma locului si astepta cu neastâmpar întoarcerea tovarasilor. Nu mai era vorba acum sa-si treaca timpul privind aurul, diamantele si sa ramâna la Monte-Cristo ca un balaur ce pazeste inutile comori. Trebuia sa se întoarca acum în viata, printre oameni, si sa ia în societate rangul, influenta, puterea pe care le da în lume bogatia, — prima si cea mai mare dintre puterile de care creatura omeneasca poale dispune. Contrabandistii revenira în a sasea zi. Dantès recunoscu de departe forma si mersul "Tinerei-Amelia". Se târî pâna în port ca Philoctet ranit, iar când tovarasii sai abordara, el le anunta tânguindu-se, înca o îmbunatatire sensibila; la rândul sau asculta istorisirea aventurierilor. Este drept, izbutisera; dar abia depusesera încarcatura, ca fusesera înstiintati ca un bric aflat în supraveghere, la Toulon, iesise din port si se îndrepta spre ei. Fugisera atunci ca fulgerul, regretând ca Dantès, care stia sa dea o viteza asa de mare vasului, nu se afla cu dânsii, ca sa-l conduca. Într-adevar, zarisera curând vasul urmaritor; dar, ajutati de noapte si ocolind capul Corsicei, scapasera. Pe scurt, calatoria nu fusese rea; si toti, în special Jacopo, regretau ca Dantès lipsise pentru a avea partea sa la beneficii, parte care se urca la 50 de piastri. Edmond ramase nezdruncinat; nu zâmbi macar, auzind însirarea avantajelor din care s-ar fi împartasit, putind sa paraseasca insula; iar pentru ca "Tânara-Amelia" nu venise la Monte-Cristo decât pentru el, se îmbarca în seara aceea si îsi urma patronul la Livorno. La Livorno se duse la un evreu si vându cu câte cinci mii de franci, patru din cele mai mici diamante ale sale, Evreul ar fi putut sa se informeze cum de avea un matelot atari obiecte; se feri însa, caci câstiga câte o mie de franci la fiecare. Cumpara a doua zi o barca nou-nouta, pe care o dadu lui Jacopo, adaugând darului acesta o suta de piastri, pentru ca omul sa poata angaja un echipaj; si asta cu conditia ca Jacopo sa mearga la Marsilia sa se intereseze de un batrân cu numele de Louis Dantès, care locuia în Allées des Meilhan, precum si de o fata care locuia în satul Catalani si pe care o chema Mercédès. Acum i se paru lui Jacopo ca viseaza: Edmond îi povesti ca se facuse marinar dintr-o pornire nebuneasca, deoarece familia îi refuza banii necesari existentei, dar ca, ajungând la Livorno, încasase mostenirea unui unchi, care îl facuse unicul sau mostenitor. Educatia superioara a lui Dantès dadea povestirii o atare verosimilitate, încât Jacopo nu se îndoi o clipa de adevarul spuselor fostului sau tovaras. Pe de alta parte, pentru ca angajamentul lui Edmond pe bordul "Tinerei- Amelia" expirase, Dantès îsi lua ramas bun de la marinarul care încerca la început sa-l retina, dar care, aflând ca si Jacopo, de povestea cu mostenirea, renunta la speranta de a înfrânge hotarârea fostului sau matelot. A doua zi Jacopo se îndrepta spre Marsilia; urma sa-l gaseasca pe Edmond la Monte-Cristo. În ziua aceea, Dantès pleca fara sa spuna unde merge, despartindu-se de echipajul "Tinerei-Amelia", acordându-i o splendida gratificatie, si de patron, cu fagaduiala ca într-o zi sau alta îi va trimite vesti. Dantès se duse la Genova. În momentul sosirii sale, se facea proba unui mic yacht, comandat de un englez, care, auzind ca genovezii sunt cei mai buni constructori de pe Mediterana, vroise sa aiba un yacht construit la Genova. Englezul fixase pretul la patruzeci de mii de franci: Dantès oferi saizeci de mii, cu conditia ca vasul sa-i fie predat chiar în ziua aceea. Englezul plecase sa faca o plimbare prin Elvetia, asteptând terminarea vasului. Urma sa se întoarca peste trei saptamâni sau o luna; constructorul se gândi ca avea timpul sa puna altul pe santier. Dantès îl duse pe constructor la un evreu, intra cu el în odaia din fund, si evreul numara constructorului saizeci de mii de franci. Constructorul se oferi sa-i alcatuiasca lui Dantès un echipaj; Dantès îi multumi însa, spunând ca era obisnuit sa navigheze singur si ca singurul lucru pe care îl dorea era sa se execute în cabina, la capatâiul patului, un dulap secret în care sa fie trei despartituri, de asemeni secrete. Dadu masura compartimentelor, care fura executate a doua zi. Peste doua ceasuri, Dantès iesea din portul Genovei, escortat de privirile unei multimi de curiosi, care vroiau sa-l vada pe seniorul spaniol obisnuit sa navigheze singur. Dantès se descurca de minune, cu ajutorul cârmei, fara sa aiba nevoie s-o paraseasca, impuse vasului toate miscarile voite; vasul parea o faptura inteligenta, gata sa se supuna celui mai mic imbold, astfel ca Dantès recunoscu în gându-i ca genovezii îsi meritau reputatia de cei mai buni constructori din lume. Curiosii urmarira micul vas din ochi, pâna ce îl pierdura din vedere, si atunci începura discutii pentru a sti încotro merge; unii înclinara pentru Corsica, altii pentru insula Elba, unii se aratara gata sa puna ramasag ca merge în Spania, altii sustinura ca în Africa; nimanui nu-i trecu însa prin minte insula Monte-Cristo. Cu toate acestea Dantès mergea la Monte-Cristo. Ajunse aici în amurgul zilei urmatoare; nava era excelenta si parcursese distanta în treizeci si cinci de ceasuri, Dantès recunoscuse perfect forma coastei; si, în loc sa abordeze în portul obisnuit, arunca ancora în micul golf. Insula era pustie; parea ca nimeni nu s-a mai abatut pe aici de la plecarea lui Dantès; se duse la comoara; totul era în starea în care o lasase. A doua zi averea imensa era transportata pe bordul yachtului si închisa în cele trei compartimente ale dulapului secret. Dantès astepta înca opt zile. Timp de opt zile el îsi purta yachtul în jurul insulei, studiindu-l, asa cum un calaret studiaza un cal: dupa trecerea acestui timp, el îi cunostea toate calitatile si defectele; Dantès îsi fagadui sa sporeasca unele si sa tamaduiasca altele. În a opta zi, Dantès vazu un vas mic îndreptându-se spre insula cu pânzele întinse si recunoscu barca lui Jacopo; facu un semnal caruia Jacopo îi raspunse, iar peste doua ceasuri barca se afla lânga el. La cele doua întrebari puse de Edmond raspunsul era trist. Batrânul Dantès murise. Mercédès disparuse. Edmond asculta ambele vesti cu figura calma; dar coborî îndata pe uscat, interzicând sa fie urmarit. Reveni peste doua ceasuri; doi oameni din barca lui Jacopo trecura pe yacht sa-l ajute si el porunci sa se dea directia spre Marsilia. Prevedea moartea parintelui; dar ce devenise Mercédès? Fara sa-si divulge taina, Edmond nu putea sa dea instructiuni îndestulatoare unui agent; de altminteri voia sa-si ia si alte informatii, pentru care nu se putea încrede decât în sine. Oglinda îi aratase la Livorno ca nu risca sa fie recunoscut; de altminteri, avea acum la dispozitie toate mijloacele de a se deghiza. Într-o dimineata deci, urmat de mica barca, yachtul intra curajos în portul Marsiliei si se opri exact acolo unde, în seara de trista amintire, fusese îmbarcat pentru castelul If. Nu fara o anume înfiorare Dantès vazu venind spre el, cu barca, un jandarm. Dar, cu stapânirea perfecta pe care o dobândise, Dantès îi prezenta un pasaport englez cumparat la Livorno; si, gratie acestui document strain, mult mai respectat în Franta decât un act al nostru, el coborî fara dificultati pe uscat. Prima fiinta pe care Dantès o zari punând piciorul pe Cannebiera a fost un matelot de pe "Faraon". Omul servise sub ordinele lui si se gasea aici ca pentru a-l asigura pe Dantès asupra schimbarilor petrecute cu dânsul. Merse drept spre om si îi puse mai multe întrebari, la care acesta raspunse fara sa dea de banuit macar, prin cuvinte sau prin înfatisare, ca îsi reaminteste sa-l mai fi vazut cândva pe omul ce-i vorbea. Dantès dadu matelotului o moneda în chip de multumire pentru lamuririle lui; în clipa urmatoare îl auzi pe om alergând dupa dânsul. Dantès se întoarse. — Ma iertati, domnule, glasui matelotul, dar cu siguranta ca v-ati înselat; ati crezut ca îmi dati o piesa de doi franci si mi-ati dat un napoleon mare. — Într-adevar, prietene, m-am înselat, spuse Dantès; dar pentru ca cinstea dumitale merita o rasplata, mai ia înca unul, pe care te rog sa-l primesti, ca sa bei în sanatatea mea cu camarazii dumitale. Matelotul îl privi pe Edmond cu atâta uimire, încât nici nu se gândi sa-i multumeasca; si îl privi cum se departa spunând: — E vreun nabab care vine din India. Dantès îsi continua drumul; fiecare pas pe care îl facea îi coplesea inima cu o emotie noua; toate amintirile copilariei, amintiri nesterse, mereu prezente în cuget, se înaltau aici la fiecare colt de piata, la fiecare colt de strada, la fiecare piatra de raspântie. Ajungând la capatul strazii Noailles si zarind Allées de Meilhan, simti ca genunchii îi slabesc si fu cât pe-aci sa cada sub rotile unei trasuri. Merse, în sfârsit, pâna la casa unde statuse parintele sau. Florile disparusera din mansarda unde altadata mâna batrânului le împletea cu atâta grija. Se rezema de un copac si ramase câtva timp îngândurat, privind ultimele etaje ale bietei casute; înainta, în sfârsit, spre poarta, trecu pragul, întreba daca nu e vreo locuinta libera si, cu toate ca ocupata, starui asa de mult sa viziteze locuinta de la al cincilea etaj, încât portarul urca si ceru, ca din partea unui strain, persoanelor care ocupau apartamentul, îngaduinta de a vedea cele doua încaperi. Persoanele care ocupau mica locuinta erau un tânar si o tânara femeie, casatoriti numai de opt zile. Vazându-i pe cei doi tineri, Dantès scoase un oftat adânc. De altminteri, nimic nu-i mai reamintea lui Dantès apartamentul parintelui sau; nu mai era acelasi tapet; mobilele vechi, prietenele copilariei lui Edmond, prezente cu toate amanuntele lor în amintirea sa, disparusera. Numai peretii erau aceeasi. Dantès se îndrepta spre pat: ocupa acelasi loc ca si patul fostului chirias; fara sa vrea, ochii lui Edmond se umplura de lacrimi; de buna seama ca, în locul acesta, se stinsese batrânul pomenind numele fiului sau. Tinerii îl priveau cu mirare pe barbatul cu frunte severa, pe ai carui obraji curgeau doua lacrimi mari, fara ca figura lui sa se încrunte. Dar, deoarece orice durere poarta cu ea sfintenia ei, tinerii nu pusera necunoscutului nici o întrebare; se retrasera doar mai în fund ca sa-l lase sa plânga în voie, iar când el pleca, îl însotira, spunându-i ca poate sa revina când va vrea si ca locuinta lor saraca va fi totdeauna primitoare cu el. Trecând la etajul de jos, Edmond se opri în fata altei usi si întreba daca croitorul Caderousse locuieste înca acolo. Dar portarul îi raspunse ca omul despre care pomenea facuse treburi proaste si ca tinea acum un han mic pe soseaua Belle-Garde-Beaucaire. Dantès coborî, întreba de adresa proprietarului casei din Allées de Meilhan, se duse la el, se dadu drept lordul Wilmore (acestea erau numele si titlul de pe pasaportul sau) si cumpara casuta pentru suma de douazeci si cinci de mii de franci. Ea nu valora nici cincisprezece mii. Dar Dantès ar fi platit-o si cu o jumatate de milion daca i-ar fi cerut. În chiar ziua aceea tinerii de la etajul cinci fura înstiintati de notarul care facuse contractul ca noul proprietar le lasa libertatea sa-si aleaga orice apartament din casa, fara sa le sporeasca chiria, cu conditia sa-i cedeze cele doua camere ocupate de ei. Ciudata întâmplare stârni comentarii timp de peste opt zile printre locuitorii din Allées de Meilhan si dadu loc la o sumedenie de presupuneri dintre care nici una nu era exacta. Dar ceea ce cu deosebire zapaci toate mintile si tulbura toate spiritele, a fost ca, în seara aceea, omul care fusese vazut intrând în casa din Allées de Meilhan se plimba prin micul sat Catalani si intra într-o casuta de pescari, unde ramase mai mult de un ceas, interesându-se de câteva persoane care murisera sau disparusera de mai bine de cincisprezece sau saisprezece ani. A doua zi, oamenii la care intrase primira în dar o barca catalana absolut noua, înzestrata cu doua navoade si cu o nada. Bietii oameni ar fi vrut sa-i multumeasca generosului iscoditor; dar, plecând de la ei, l-au vazut dând câteva ordine unui marinar, urcând pe cal si iesind din Marsilia prin poarta Aix.

XXVI - HANUL DE LA PONT DU GARD Edit

Cei care, ca mine, au strabatut pe jos sudul Frantei, au putut sa remarce, între Bellegarde si Beaucaire, cam la jumatatea drumului dintre sat si oras, dar mai apropiat de Beaucaire decât de Bellegarde, un han mic unde spânzura pe o tabla ce scârtâie la cea mai usoara adiere de vânt, o grotesca înfatisare a podului Gard. Luând ca directie cursul Rhonului, micul han este situat pe partea stânga a drumului, cu spatele spre fluviu; el e împrejmuit de o gradina: adica, fata opusa celei care ofera calatorilor poarta da spre o împrejmuire, unde se catara câtiva maslini chirciti si câtiva smochini salbatici cu frunzisul argintat de praf; printre ei cresc, ca legume, ardei si ceapa; în sfârsit, la unul din colturi, ca o santinela uitata, un pin mare, rotat, îsi înalta melancolic tulpina flexibila, în timp ce vârful lui, desfacut ca un evantai, trosneste sub un soare de treizeci de grade. Toti acesti arbori mari sau mici se încovoaie în directia unde bate mistralul, unul din cele trei flagele ale Proventei; celelalte doua erau, precum se stie sau nu se stie, râul Durance si Parlamentul. Ici-colo, pe întinderea înconjuratoare ce seamana cu un mare lac de pulbere, vegeteaza câteva tulpine de grâu, pe care horticultorii tinutului le cultiva, desigur, din curiozitate, si care servesc de prajina câte unui greier ce urmareste cu cântecu-i ascutit, monoton, pe calatorii rataciti prin Tebaida aceasta. De vreo sapte sau opt ani, micul han era tinut de un barbat si o femeie care aveau ca servitor o fata cu numele Trinette si un argat cu numele Pacaud; dubla cooperatie, care facea, de altminteri, cu prisosinta fata nevoilor serviciului, de când un canal sapat de la Beaucaire la Aigues-Mortes înlocuise carausia cu vapoare si diligenta cu trasura. Ca pentru a spori parerile de rau ale nefericitului hangiu, canalul trecea, între Rhônul care îl alimenteaza, si drumul care îl seaca, la vreo suta de pasi de hanul pe care l-am descris pe scurt. Hangiul putea sa fie un om între patruzeci si patruzeci si cinci de ani, înalt, uscat si nervos, un adevarat tip meridional cu ochi înfundati si sclipitori, cu nas coroiat si cu dinti albi ca ai unui animal carnivor. Parul, care, în ciuda atingerilor vârstei, parea ca nu se hotaraste sa albeasca, era, ca si barba rotunjita ce purta, des, cret si abia presarat cu câteva fire albe. Tenul bronzat din fire, se bronzase si mai mult din cauza deprinderii nenorocitului de a sta de dimineata pâna seara în pragul usii ca sa vada de nu-i vine, pe jos sau cu trasura, vreun musteriu: asteptare aproape totdeauna dezamagita, în rastimpul careia el nu opunea ardoarei mistuitoare a soarelui alta aparare pentru fata decât o basma rosie, înnodata pe cap, asa cum poarta spaniolii cu catâri. Omul acesta era vechea noastra cunostinta, Gaspard Caderousse. Nevasta-sa, dimpotriva, care se numise ca fata Madeleine Radelle, era o femeie palida, slaba, bolnavicioasa; nascuta în vecinatatea tinutului Arles, ea vazuse — macar ca pastra trasaturile primitive ale traditionalei frumuseti a compatriotilor sai — cum chipul i se ruineaza încet-încet în accesul aproape continuu al frigurilor ascunse, asa de obisnuite în rândurile populatiei din preajma iazurilor de la Aigues-Mortes si a baltilor de la Camargue. Statea deci aproape totdeauna pe loc, dârdâind în fundul camerei de la întâiul etaj, fie lungita într-un jilt, fie rezemata de pat, în timp ce barbatul ei pazea la usa ca o santinela; sedere pe care o prelungea cu atât mai multa placere, cu cât, ori de câte ori se afla cu jumatatea-i acra, aceasta îl urmarea cu vesnicele ei tânguiri împotriva soartei, tânguiri la care barbatul nu raspundea de obicei decât cu aceste cuvinte filozofice: — Taci, Carconta. Asa vrea Dumnezeu. Porecla se datora faptului ca Madeleine Radelle era nascuta în satul Carconta, situat între Salon si Lambesc. Iar potrivit unui obicei de prin partea locului, dupa care oamenii sunt numiti cu un pronume în loc sa fie numiti cu numele lor, sotul înlocuise cu denumirea aceasta numele de Madeleine, prea blând si prea muzical pentru limbajul lui aspru. Sa nu credeti totusi, în ciuda pretinsei resemnari fata de hotarârile Providentei, ca hangiul nostru nu-si dadea seama de starea de mizerie în care îl cufundase pacatosul canal de la Beaucaire si ca îl lasau netulburat tânguirile neîncetate ale femeii sale. Ca toti meridionalii, el era un om sobru, fara nevoi prea mari, dar, vanitos în ce priveste lucrurile exterioare; de aceea, pe timpul prosperitatii sale, nu lasa sa treaca nici o serbare, nici o procesiune, fara sa se arate, dimpreuna cu Carconta, — el în costumul pitoresc al barbatilor de la Sud, care tine totodata de catalan si de andaluz, ea cu vesmântul încântator al femeilor din Arles, care pare împrumutat Greciei si Arabiei; dar, putin câte putin, lanturi de ceas, coliere, cordoane cu nenumarate culori, corsaje brodate, veste de catifea, ciorapi cu colturi eleganti, ghete baltate, pantofi cu catarami de argint, disparusera — astfel ca nemaiputându-se arata la înaltimea splendorii de altadata, Gaspard Caderousse renuntase, pentru el si pentru nevasta, la toate alaiurile mondene, ale caror zgomote voioase le auzea cu ciuda pâna în hanul lui sarac, han pe care continua sa-l tina mai mult ca adapost decât ca afacere. Caderousse statuse, ca de obicei, o parte din dimineata în fata usii, plimbându-si privirea melancolica de la un petec jupuit de verdeata, unde ciuguleau câteva gaini, la ambele extremitati ale drumului pustiu, care se afunda într-o parte la sud si în alta la nord, când, deodata, glasul înacrit al nevestei îl sili sa-si paraseasca postul; intra mormaind si urca sus, lasând totusi usa data în laturi ca pentru a-i pofti pe calatori sa nu-l uite în trece-re. În momentul când Caderousse intra, soseaua amintita de noi si pe care o parcurgeau privirile lui, era tot asa de goala si de singuratica precum era pustiul la sud. Se întindea alba si infinita, între doua siruri de copaci slabanogi, si întelegeai perfect ca nici un calator, liber sa-si aleaga alta ora din zi, nu s-ar hazarda în aceasta naprasnica Sahara. Totusi, în ciuda tuturor probabilitatilor, daca ramânea la postu-i, Caderousse ar fi putut sa vada ivindu-se dinspre Bellegarde, un calaret si un cal, care veneau cu mersul acela cinstit si prietenos ce indica legaturile cele mai bune dintre cal si calaret; calul era un armasar cu mersul lin; calaretul era un preot îmbracat în negru, cu o palarie în trei colturi, în ciuda caldurii mistuitoare a soarelui aflat atunci la namiezi; nu mergeau amândoi decât într-un trap foarte moderat. Când ajunse în dreptul usii, grupul se opri: cu greu ti-ai fi dat seama daca animalul a oprit omul, sau daca omul a oprit animalul; în orice caz, însa, calaretul coborî si, tragând calul de capastru, îl lega de învârtitoarea unui oblon darapanat, ce nu se mai tinea decât într-o balama; apoi, înaintând spre usa, stergându-si cu o batista rosie de bumbac fruntea lac de sudoare, preotul batu de trei ori în prag cu capatul ghintuit al bastonului ce tinea în mâna. Un dulau negru se scula îndata si facu câtiva pasi, latrând si aratându- si coltii albi, ascutiti; îndoita demonstratie ostila ce dovedea nedeprinderea lui cu lumea. Un pas greoi clatina fara întârziere bara de lemn ce se înalta de-a lungul peretelui si pe care o cobora, încovoindu-se de-a-ndaratelea stapânul bietei locuinte la usa careia se afla preotul. — Acum, acum! glasuia Caderousse foarte uimit. Nu vrei sa taci, Margottin? Nu va fie frica, domnule, latra însa nu musca. Doriti vin, nu-i asa? — caci e o caldura afurisita... Ah, iertati-ma, se întrerupse Caderousse vazând cu ce fel de calator avea a face; iertati-ma, nu stiam cu cine am onoarea; ce doriti, ce vreti, domnule abate? sunt la ordinele dumneavoastra. Preotul îl privi doua sau trei secunde cu o luare aminte ciudata; paru chiar ca încearca sa atraga asupra-i atentia hangiului; apoi, vazând ca trasaturile acestuia nu exprimau alt sentiment decât mirarea ca nu primeste un raspuns, socoti ca e timpul sa puna capat uimirii si spuse cu un accent italian, foarte pronuntat: — Nu esti dumneata domnul Caderousse? — Da, domnule, glasui hangiul mai mirat poate de întrebare decât fusese de tacere, cu sunt; Gaspard Caderousse, la ordinele dumneavoastra. — Gaspard Caderousse... Da, mi se pare ca acesta e pronumele si numele; locuiai cândva în Allées de Meilhan, nu-i asa? la al patrulea? — Adevarat. — Si te îndeletniceai acolo cu profesiunea de croitor? — Da, dar treburile au mers prost; e asa de cald în pacatoasa aceea de Marsilie, încât cred ca în cele din urma oamenii n-au sa se mai îmbrace deloc. Dar, în legatura cu caldura: nu vreti sa va racoriti, domnule abale? — Ba da; da-mi o sticla din vinul cel mai bun si vom relua conversatia, daca vrei, de acolo de unde o lasam. — Cum va face placere, domnule abate, spuse Caderousse. Si, pentru a nu pierde ocazia de a plasa una din ultimele sticle cu vin de Cahors care îi ramâneau, Caderousse se grabi sa ridice un chepeng taiat chiar în podeaua camerei de la parter, ce servea totodata de sala si de bucatarie. Când, dupa cinci minute, reaparu, îl gasi pe abate pe un scaunel, cu cotul rezemat de o masa lunga, în timp ce Margottin, care parea a fi încheiat pace cu el, întelegând ca, împotriva obiceiului, ciudatul calator va lua ceva, întindea spre soldul lui gâtul uscat si ochii langurosi. — Esti singur? îl întreba abatele pe hangiu, în timp ce acesta punea dinaintea lui sticla si un pahar. — O, da, singur sau aproape, domnule abate; caci nevasta nu ma poate ajuta la nimic, deoarece biata Carconta este mereu bolnava. — A, esti însurat? spuse preotul cu anume interes, aruncând în juru-i o privire, ce parea ca pretuieste la slaba lui valoare mobilierul menajului sarac. — Gasiti ca nu-s bogat, nu-i asa, domnule abate? spuse Caderousse oftând; ci, ce vreti? nu e de ajuns ca cineva sa fie om cumsecade pentru a-i merge bine. Abatele fixa asupra lui o privire strapungatoare. — Da, om cumsecade; pot sa ma laud cu asta, domnule, spuse hangiul înfruntând privirea abatelui cu o mâna pe piept si clatinând din cap; iar în epoca noastra nu toata lumea poate sa spuna asta. — Cu atât mai bine daca meritul cu care te lauzi este adevarat, glasui abatele; caci am credinta ferma ca, mai curând sau mai târziu, omul de treaba e rasplatit si omul rau pedepsit. — Meseria dumneavoastra este de a spune astfel, domnule abate; asta e meseria dumneavoastra, relua Caderousse cu o expresie amara. La urma urmei, omul e liber sa nu creada vorbele dumneavoastra. — Faci rau ca vorbesti astfel, domnule, spuse abatele, caci poate îti voi da cu însumi, curând, o dovada a afirmatiilor mele. — Ce vreti sa spuneti? întreba Caderousse cu uimire. — Vreau sa spun ca, în primul rând, trebuie sa ma asiguri daca dumneata esti cel pe care îl caut eu. — Ce dovezi vreti sa va dau? — Ai cunoscut în 1814 sau 1815 un marinar cu numele de Dantès? — Dantès? Da, desigur ca l-am cunoscut pe bietul Edmond. Era chiar unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, exclama Caderousse, a carui figura fu napadita de o roseata purpurie, în timp ce ochii limpezi si siguri ai abatelui pareau ca se dilatau pentru a-l învalui în întregime de cel interogat. — Da, mi se pare ca îl chema Edmond. — Ca îl chema Edmond, mititelul? E tot asa de sigur cum este sigur ca pe mine ma cheama Gaspard Caderousse. Si ce a devenit, domnule, bietul Edmond? continua hangiul; l-ati cunoscut cumva? mai traieste? e liber? e fericit? — A murit prizonier, mai deznadajduit si mai jalnic decât ocnasii care îsi târasc ghiuleaua la ocna din Toulon. O paloare mortala urma, pe figura lui Caderousse, rosetei care pusese la început stapânire pe ea. Întoarse capul, si abatele îl vazu stergându-si o lacrima cu un colt al basmalei rosii de pe cap. — Bietul baiat! murmura Caderousse. Iata înca o dovada despre ce va spuneam, domnule abate, ca Dumnezeu nu e bundecât cu oamenii rai. Ah, continua Caderousse cu limbajul colorat al oamenilor de la sud, lumea merge din rau în mai rau; de ar cadea o data din cer, doua zile de-a rândul, pulbere si un ceas foc, pentru ca totul sa se ispraveasca. — Se pare ca îl iubesti din toata inima pe baiatul acesta, domnule, glasui abatele. — Da, mi-era foarte drag, spuse Caderousse, cu toate ca îmi reprosez ca o clipa i-am pizmuit norocul. De atunci însa, va jur pe cuvântul meu, ca i-am deplâns mult soarta nenorocita. Se facu o tacere de o clipa în rastimpul careia privirea fixa a abatelui nu înceta sa cerceteze fizionomia mobila a hangiului. — L-ati cunoscut si dumneavoastra pe bietul baiat? continua Caderousse. — Am fost chemat la patul lui de moarte ca sa-i dau ultimele ajutoare ale religiei, raspunse abatele. — Si de ce a murit? întreba Caderousse cu voce gâtuita. — De ce se poate muri în închisoare, când ai treizeci de ani, daca nu din cauza închisorii? Caderousse îsi sterse sudoarea care îi curgea pe frunte. — Ceea ce e ciudat în toate astea, urma abatele, e ca pe patul de moarte, jurând pe crucifixul al carui picior îl saruta, Dantès m-a încredintat ca nu cunostea adevarata cauza a captivitatii sale. — E adevarat, e adevarat, murmura Caderousse; nu putea s-o stie; nu, domnule abate, bietul copil nu mintea. — Pe aceea m-a rugat sa limpezesc nenorocirea pe care el n-a putut-o limpezi niciodata si sa-i reabilitez memoria, daca ca a fost pângarita cumva. Si, devenind tot mai fixa, privirea abatelui devora expresia aproape sumbra care se ivi pe chipul lui Caderousse. — Un englez bogat, continua abatele, tovarasul lui de nenorocire, si care a iesit din închisoare la a doua Restauratie, poseda un diamant de o mare valoare. Parasind închisoarea, el a vrut sa lase lui Dantès care, în timpul unei boli pe care o suferise l-a îngrijit ca un frate, o marturie a recunostintei sale daruindu-i diamantul. În loc sa se serveasca de el pentru a-si corupe temnicerii, care, de altminteri, puteau sa-l ia si pe urma sa-l tradeze, Dantès pastra diamantul pentru cazul când va iesi din închisoare; caci, daca iesea din închisoare, existenta lui era asigurata prin simpla vânzare a diamantului. — Asadar, era un diamant de mare valoare? întreba Caderousse cu ochi aprinsi. — Totul e relativ, continua abatele; de o mare valoare pentru Edmond, caci diamantul era pretuit la cincizeci de mii de franci. — Cincizeci de mii de franci? spuse Caderousse, în cazul acesta era cât o nuca. — Nu tocmai, glasui abatele; dar îti vei da seama singur, caci îl am la mine. Caderousse cauta parca sub vesmintele abatelui comoara despre care vorbea. Abatele scoase din buzunar o cutiuta neagra de piele, o deschise si facu sa straluceasca sub ochii uluiti ai lui Caderousse scânteietoarea minune montata pe un inel admirabil. — Si asta valoreaza cincizeci de mii de franci? — Fara montura, care si ca pretuieste ceva, spuse abatele. Închise cutia si baga în buzunar diamantul care continua sa straluceasca în adâncul cugetului lui Caderousse. — Dar cum de aveti dumneavoastra diamantul, domnule abate? întreba Caderousse. Edmond v-a facut mostenitorul lui? — Nu, ci executorul lui testamentar. "Aveam trei prieteni buni si o logodnica, mi-a spus el: sunt sigur ca toti patru ma regreta amarnic; unul din acesti buni prieteni se numea Caderousse." Caderousse se înfiora. "Celalalt, continua abatele fara sa para ca observa emotia lui Caderousse, celalalt se numea Danglars; al treilea, — a adaugat el — desi rivalul meu, ma iubea de asemeni." Un zâmbet diabolic lumina trasaturile lui Caderousse, care facu o miscare pentru a-l întrerupe pe abate. — Stai, spuse abatele, lasa-ma sa sfârsesc si, daca ai vreo observatie de facut, ai s-o faci îndata. "Celalalt, desi rivalul meu, ma iubea si el si se numea Fernand: cât priveste pe logodnica mea, numele ei era... Nu-mi mai aduc aminte numele logodnicei" spuse abatele. — Mercédès, glasui Caderousse. — Da, da, asa c, Mercédès, relua abatele cu un oftat înabusit. — Ei, si? întreba Caderousse. — Da-mi o cana cu apa, spuse abatele. Caderousse se grabi sa-l satisfaca. Abatele umplu paharul si bau câteva înghitituri. — Unde eram? întreba el punând paharul pe masa. — Logodnica se numea Mercédès. — Da, asa e. "Va veti duce la Marsilia..." tot Dantès vorbeste, întelegi? — Cum sa nu. "Veti vinde diamantul, veti face cinci parti si le veti împarti între acesti buni prieteni, singurele fiinte care m-au iubit pe pamânt." — Cum cinci parti? glasui Caderousse. Nu mi-ati numit decât patru persoane. — Pentru ca, dupa câte mi s-a spus, a cincea a murit... A cincea era parintele lui Dantès. — O, da, spuse Caderousse miscat de simtamintele care se ciocneau într-însul. O, da, bietul om a murit. — Am aflat de întâmplarea aceasta, la Marsilia, raspunse abatele, trudindu- se sa para indiferent, dar moartea s-a întâmplat de-asa de multa vreme, încât n-am putut culege nici un amanunt. Stii ceva despre sfârsitul batrânului? — Ei, cine ar putea sa stie mai bine decât mine? spuse Caderousse. Locuiam usa în usa cu batrânul. Vai, da, dupa abia un an de la disparitia fiului sau, biciul batrân a închis ochii. — Dar din ce cauza a murit? — Medicii i-au numit boala... o gastroenterita mi se pare; cei care îl cunosteau au spus ca a murit de durere... iar eu care aproape l-am vazut murind, spun ca a murit... Caderousse se opri. — De ce a murit? relua cu încordare preotul. — A murit de foame. — De foame? exclama abatele sarind de pe scaun. Nici cele mai de rând animale nu mor de foame. Câinii care hoinaresc pe strazi gasesc o mâna miloasa care le arunca o bucata de pâine; si un om, un crestin a murit de foame, printre alti oameni, care îsi spun crestini ca si el? Cu neputinta! O, e cu neputinta. — Am spus ce am spus, glasui Caderousse. — Si rau ai facut, glasui o voce pe scara; pentru ce te amesteci? Barbatii se întoarsera si vazura, printre sipcile balustradei, capul bolnavicios al Carcontei; ea se târâse pâna acolo si asculta conversatia stând pe ultima treapta, cu capul sprijinit pe genunchi. — Pentru ce te amesteci tu, femeie? spuse Caderousse. Domnul cere informatii si buna crestere ma obliga sa i le dau. — Da, dar prudenta te obliga sa i le refuzi. De unde stii cu ce scop te pune sa vorbesti, nataraule? — Cu un scop foarte bun, doamna, îti garantez, spuse abatele. Sotul dumitale nu are de ce se teme, numai sa raspunda cu sinceritate. — Nu are de ce se teme? Oamenii încep prin fagaduieli frumoase, pe urma se multumesc sa spuna ca nu avem de ce ne teme; pe urma ci pleaca fara sa respecte nimic din ce au spus si, într-o buna dimineata, nenorocirea cade peste sarac, fara sa stie de unde îi vine. — Fii linistita, buna femeie, nenorocirea nu vi se va trage de la mine, va asigur. Carconta mai mormai câteva cuvinte care nu putura fi auzite, îsi lasa din nou pe genunchi capul, o clipa ridicat, si continua sa dârdâie prada frigurilor, lasând libertate sotului sa continue conversatia, dar în asa fel încât ea sa nu piarda nici un cuvânt. În vremea asta abatele bause câteva înghitituri de apa si se linistise. — Asadar, relua el, bietul batrân era atât de parasit de toata lumea, încât a murit de o astfel de moarte? — O, domnule, urma Caderousse, nici catalana Mercédès, nici domnul Morrel nu l-au parasit; dar bietul batrân capatase o antipatie profunda pentru Fernand, acela pe care Dantès vi l-a pus în rândul prietenilor sai, continua Caderousse cu un zâmbet ironic. — Si nu era? spuse abatele. — Gaspard, Gaspard, murmura femeia din capul scarii, ia seama la ce spui. Caderousse facu o miscare de enervare si, fara sa acorde vreun raspuns celei care îl întrerupea: — Poti sa fii prietenul omului a carui femeie o rapesti? raspunse el abatelui. Dantès care era o inima de aur îi numea prieteni pe toti oamenii astia... Bietul Edmond! La drept vorbind, e mai bine ca n-a stiut nimic; i-ar fi fost prea greu sa-i ierte în ceasul mortii... Si, orice s-ar spune, continua Caderousse, în limbajul sau, care nu era lipsit de o poezie aspra, mi-este mai frica de blestemul mortilor decât de ura viilor. — Nataraule! spuse Carconta. — Stii, va sa zica, urma abatele, ce a facut Fernand în contra lui Dantès? — Ba bine ca nu! — Atunci vorbeste. — Gaspard, fa ce vrei, esti stapân, spuse femeia; dar daca m-ai crede, nu ai spune nimic. — De data asta cred ca ai dreptate, femeie, glasui Caderousse. — Prin urmare nu vrei sa spui nimic? urma abatele. — La ce bun? spuse Caderousse. Daca baiatul ar trai si ar veni la mine sa-si cunoasca o data pentru totdeauna prietenii si dusmanii, nu zic ba, dar el e în pamânt, dupa câte îmi spuneti, asa ca nu mai poate sa nutreasca ura, nu mai poate sa se razbune. Sa stingem totul. — Vrei în cazul acesta, spuse abatele, sa daruiesc oamenilor pe care îi arati ca prieteni netrebnici si prefacuti, o recompensa destinata fidelitatii? — Adevarat, aveti dreptate, spuse Caderousse. De altminteri, ce ar însemna pentru ei, acum, mostenirea bietului Edmond? O picatura de apa în mare. — Unde mai pui ca oamenii acestia pot sa te striveasca cu o miscare, spuse femeia. — Cum adica? Au devenit bogati si puternici? — A, nu cunoasteti povestea lor? — Nu, povesteste-mi-o. Caderousse paru ca sta un moment pe gânduri. — Ei, nu; ar fi o poveste prea lunga, spuse el. — Esti liber sa taci, prietene, glasui abatele, cu accentul celei mai profunde indiferente, si îti respect scrupulele; de altminteri, fapta dumitale e fapta unui om cu adevarat bun: prin urmare sa nu mai vorbim. Ce misiune aveam eu? O simpla formalitate. Am sa vând prin urmare diamantul. Si scoase diamantul din buzunar, deschise cutia si îl arata ochilor uluiti ai lui Caderousse. — Ia vino, femeie, sa vezi! spuse acesta cu voce ragusita. — Un diamant? glasui Carconta sculându-se si coborând cu pasi destul de siguri scara; ce e cu diamantul? — Nu auzi, femeie? spuse Caderousse; un diamant pe care baiatul ni l-a daruit: mai întâi parintelui sau, celor trei prieteni, Fernand, Danglars si eu, si logodnicei lui, Mercédès. Diamantul valoreaza cincizeci de mii de franci. — Vai, ce frumoasa bijuterie! spuse ea. — În cazul asta, spuse Caderousse, a cincea parte din suma ne apartine noua? — Da, domnule, raspunse abatele, plus partea parintelui lui Dantès, pe care ma cred îndreptatit s-o repartizez tuturor. — De ce tuturor? întreba Carconta. — Pentru ca erati cei patru prieteni ai lui Edmond. — Cei care tradeaza nu sunt prieteni, murmura înabusit, la rândul ci, femeia. — Da, da, raspunse Caderousse, asta ziceam si eu; e aproape o profanare, aproape un sacrilegiu sa se rasplateasca tradarea si, poate crima. — Dumneata ai vrut, relua abatele cu liniste, bagând diamantul la loc în buzunarul sutanei; da-mi acum adresa prietenilor lui Edmond ca sa pot îndeplini ultima lui dorinta. Sudoarea curgea în stropi grei de pe fruntea lui Caderousse; îl vazu pe abate sculându-se, îndreptându-se spre usa ca pentru a zvârli o privire calului, si înapoindu-se. Caderousse si femeia se priveau cu o expresie ce nu poate fi descrisa. — Diamantul ne-ar reveni noua în întregime, spuse Caderousse. — Crezi? raspunse femeia. — Un om al bisericii nu poate sa ne însele. — Fa cum vrei, glasui femeia; eu nu ma amestec. Si se urca din nou pe scara, dârdâind; dintii îi clantaneau în ciuda caldurii arzatoare. Pe ultima treapta ea se opri o clipa. — Gândeste-te bine, Gaspard, spuse el. — Sunt hotarât, declara Caderousse. Carconta intra în camera ei, oftând; se auzi podeaua trosnind sub pasii ei, pâna când ajunse la jiltul unde cazu greoaie. — Ce ai hotarât? întreba abatele. — Sa va spun totul, raspunse el. — Cred ca e lucrul cel mai bun pe care îl ai de facut, glasui preotul; nu pentru ca tin sa stiu lucrurile pe care ai vrea sa mi le ascunzi; dar, daca poti sa-mi ajuti sa împart mostenirea dupa dorinta testatorului ar fi mai bine. — Nadajduiesc si eu, raspunse Caderousse cu obrajii învapaiati de roseata nadejdii si a lacomiei. — Te ascult, spuse abatele. — Stati, relua Caderousse, s-ar putea sa ne întrerupa cineva în momentul cel mai interesant si ar fi neplacut; de altminteri, nu e nevoie sa stie cineva ca ati venit aici. Se duse la usa hanului si o închise punând de-a curmezisul ei, pentru mai multa prevedere, drugul de noapte. Între timp abatele îsi alese locul, ca sa asculte în voie; se asezase într- un ungher, pentru a ramâne în umbra, în timp ce lumina va cadea din plin pe figura interlocutorului. Cu capul aplecat, cu mâinile împreunate sau, mai bine zis, crispate, se pregatea sa asculte cu toata luarea aminte. Caderousse apropie un scaun si se aseza în fata lui. — Tine seama ca eu nu te împing la nimic, rosti glasul tremurând al Carcontei, ca si cum ea ar fi putut sa vada prin podea scena ce se pregatea. — Bine, bine, sa nu mai vorbim, spuse Caderousse; iau asupra mea totul. Si începu.

XXVII - ISTORISIREA Edit

— Mai întâi, domnule, spuse Caderousse, va rog sa-mi fagaduiti un lucru. — Care? întreba abatele. — Ca niciodata, daca va folositi de amanuntele pe care vi le dau, sa nu se afle ca ele vin de la mine, caci, cei despre care va vorbesc sunt bogati si puternici si, daca m-ar atinge numai cu vârful degetului, m-ar zdrobi ca pe un pahar. — Fii linistit, prietene, spuse abatele. Eu sunt preot si spovedaniile mor în pieptul meu; aminteste-ti ca noi n-avem alt scop decât sa îndeplinim cu vrednicie ultima dorinta a prietenului nostru. Vorbeste deci, fara partinire si fara ura; spune adevarul, numai adevarul; eu nu cunosc si, probabil, n-am sa cunosc niciodata persoanele despre care îmi vei vorbi; de altminteri sunt italian, nu francez; apartin lui Dumnezeu si nu oamenilor, si voi reintra în manastirea mea din care n-am iesit decât pentru a îndeplini ultima dorinta a unui muribund. Categorica fagaduiala paru ca i-a dat lui Caderousse oarecare siguranta. — În cazul acesta, spuse Caderousse, vreau, ba — mai mult decât atât — sunt dator sa lamuresc asupra unor prietenii pe care bietul Edmond le credea sincere si devotate. — Si începem cu parintele lui, te rog, spuse abatele. Edmond mi-a vorbit mult de batrânul acesta pentru care avea o dragoste adânca. — Povestea e trista, domnule, spuse Caderousse, clatinând din cap; cunoasteti, de buna seama, începuturile. — Da, raspunse abatele; Edmond mi-a povestit întâmplarile în momentul, când a fost arestat într-o cârciumioara de lânga Marsilia. — La "Réserve". O, da, parca vad scena de acolo. — Nu era chiar la ospatul lui de logodna? — Da, si ospatul care începuse cu voiosie a avut un sfârsit trist: un comisar de politie, însotit de patru soldati a intrat, si Dantès a fost arestat. — Aci se opreste ceea. ce stiu si eu, domnule, glasui preotul; Dantès nu stia altceva decât ceea ce era în strânsa legatura cu el, ca n-a mai vazut pe nici una dintre cele cinci fiinte despre care ti-am pomenit, si nici n-a mai auzit de ele. — Uite. Dupa arestarea lui Dantès, domnul Morrel a alergat sa se informeze: informatiile au fost triste. Batrânul s-a întors singur acasa, si-a scos haina de nunta plângând, s-a plimbat toata ziua prin camera, iar seara nu s-a culcat deloc, caci eu locuiam dedesubtul lui si l-am auzit toata noaptea umblând; trebuie sa spun ca n-am dormit nici eu, caci durerea bietului parinte ma mâhnea mult, si fiecare pas al lui îmi macina inima, ca si cum ar fi calcat pe pieptul meu. A doua zi Mercédès a venit la Marsilia sa implore protectia domnului Villefort: n-a capatat nimic; dar tot atunci ea s-a dus la batrân. Când l-a vazut asa de posomorât si de abatut, caci el petrecuse noaptea fara sa se culce si nu mâncase nimic din ajun, a vrut sa-l ia cu dânsa, dar batrânul nu a primit. "Nu, spuse el, nu voi parasi casa, caci bietul meu copil ma iubeste în primul rând pe mine si, daca iese din închisoare, la mine va alerga mai întâi. Ce ar spune el daca eu n-as fi aici sa-l astept?" Ascultam toate astea de la fereastra, caci as fi vrut ca Mercédès sa-l înduplece pe batrân s-o urmeze: pasii care rasunau în fiecare zi pe capul meu, nu-mi lasau o clipa de odihna. — Dar dumneata nu urcai la batrân sa-l mângâi? întreba preotul. — O, domnule, raspunse Caderousse, nu-i poti consola decât pe cei care vor sa fie consolati, si el nu voia: de altminteri, nu stiu de ce, dar mi se parea ca îi este sila sa ma vada. Cu toate acestea, într-o noapte, când l-am auzit suspinând, nu m-am mai putut stapâni si am urcat; dar, ajungând la usa, el nu mai suspina, se ruga. N-as putea sa va repet, domnule, cuvintele elocvente si implorarile jalnice rostite de el; erau mai mult decât pietate, erau mai mult decât durere; de aceea eu, care nu sunt bigot si nu-i sufar pe iezuiti, mi-am spus atunci: Este un noroc ca sunt singur si ca bunul Dumnezeu nu mi-a dat copii, caci, daca as fi parinte si as simti o durere ca a bietului batrân, neputând sa gasesc în memorie sau inima tot ce el spunea lui Dumnezeu, m-as arunca de-a dreptul în mare, ca sa nu ma mai chinuiesc. — Bietul parinte! murmura preotul. — Din zi în zi el traia mai singur si mai izolat; deseori domnul Morrel si Mercédès veneau sa-l vada; însa usa lui era încuiata; si, desi eram sigur ca se afla acasa, nu raspundea. Într-o zi, când împotriva obiceiului a primit- o pe Mercédès si când biata copila, disperata ca însasi, încerca sa-l întareasca: "Crede-ma, fiica mea, îi spuse el, e mort; si, în loc sa-l asteptam noi, ne asteapta el; sunt fericit, eu care sunt cel mai batrân si care deci am sa-l vad cel dintâi." Oricât de. bine ne-ar face, vedeti dumneavoastra, încetam curând sa vedem lumea care ne întristeaza; batrânul Dantès ramase în cele din urma cu totul singur; nu mai vedeam urcând din când în când la el decât oameni necunoscuti, care coborau cu câte un pachet; am înteles atunci ce era cu pachetele astea: vindea putin câte putin ce avea, ca sa traiasca. În sfârsit, batrânul ajunse la ananghie; datora trei trimestre; fu amenintat cu darea afara; el ceru un ragaz de opt zile, si i se acordara. Cunosc amanuntul deoarece proprietarul, iesind de la el, a intrat la mine. În primele trei zile l-am auzit umblând ca de obicei: dar, în a patra, nu mai auzii nimic. Ma încumetai sa urc: usa era închisa; însa, prin broasca usii îl zarii asa de galben si de frânt încât, dându-mi seama ca e bolnav, l-am înstiintat pe domnul Morrel si am alergat la Mercédès. S-au grabit sa vina. Domnul Morrel a adus un medic; medicul a constatat o gastroenterita si a ordonat dieta. Eram de fata, domnule, si n-am sa uit niciodata zâmbetul batrânului auzind reteta. Din momentul acela si-a deschis usa: avea o scuza ca sa nu mai manânce; medicul ordonase dieta. Abatele scoase un geamat. — Povestea va intereseaza, nu-i asa, domnule? spuse Caderousse. — Da, raspunse abatele; e înduiosatoare. — Mercédès reveni; îl gasi asa de schimbat, încât, ca si prima data, vru sa-l transporte la ea. Aceasta era si parerea domnului Morrel, care voia sa-l ridice cu sila; dar batrânul striga atâta încât lor li se facu frica. Mercédès ramase la capatâiul patului. Domnul Morrel se departa, facând semn catalanei ca lasa o punga pe camin. Dar, înarmat cu reteta medicului, batrânul nu voi sa ia nimic. În sfârsit, dupa doua zile de deznadejde si nemâncare, batrânul îsi dadu sufletul, blestemându-i pe cei care îi pricinuisera nenorocirea si spunându-i lui Mercédès: "Daca îl mai vezi pe Edmond al meu spune-i ca mor binecuvântându- l." Abatele se ridica, facu doua ocoluri prin camera ducând o mâna înfiorata la gâtlejul uscat. — Si crezi ca a murit... — De foame... domnule, de foame! spuse Caderousse. E tot asa de adevarat ce spun cum e adevarat ca noi doi ne gasim aici. Cu o mâna convulsiva, abatele apuca paharul cu apa, pe jumatate înca plin, îl goli dintr-o înghititura si se aseza din nou, cu ochii înrositi si cu obrajii palizi. — Marturiseste ca e o mare nenorocire! spuse el cu voce ragusita. — Cu atât mai mare, domnule, cu cât Dumnezeu nu are nici un amestec si cu cât numai oamenii sunt de vina. — Sa trecem la oamenii acestia, glasui abatele; dar gândeste-te, continua el cu ton aproape amenintator, ca te-ai obligat sa-mi spui totul: care sunt oamenii ce l-au facut pe fiu sa moara de disperare, si pe parinte de foame? — Doi oameni care îl pizmuiau, domnule, unul din dragoste, altul din ambitie: Fernand si Danglars. — Si cum s-a manifestat invidia lor? — L-au denuntat pe Edmond ca agent bonapartist. — Dar care dintre amândoi l-a denuntat? Care dintre amândoi a fost vinovatul adevarat? — Amândoi, domnule; unul a scris scrisoarea, altul a pus-o la posta. — Si unde a fost scrisa scrisoarea? — Chiar la "Réserve", în ajunul nuntii. — Bine, bine, murmura abatele. Oh, Faria, Faria, cât de mult cunosteai tu oamenii si lucrurile! — Ce-ati spus, domnule? întreba Caderousse. — Nimic, relua preotul; continua. — Danglars a scris denuntul cu mâna stânga, pentru ca scrisul sa nu fie recunoscut, si Fernand l-a expediat. — Dar, exclama abatele deodata, erai si dumneata acolo! — Eu? glasui Caderousse uimit; cine v-a spus? Abatele vazu ca mersese prea departe. — Nimeni, spuse el, dar daca esti asa de bine informat asupra tuturor amanuntelor, era nevoie sa fii si dumneata de fata. — E drept, glasui Caderousse cu voce înabusita, eram si eu. — Si nu te-ai împotrivit ticalosiei? spuse abatele. În cazul acesta esti complicele lor. — Domnule, spuse Caderousse, mi-au dat sa beau pâna când aproape îmi pierdusem mintea. Nu mai vedeam decât ca printr-o ceata; spusei tot ce poate sa spuna un om în starea asta; ei mi-au raspuns, însa, ca au vrut sa faca o gluma si ca gluma nu va avea urmari. — A doua zi, domnule, a doua zi ai vazut bine ca avea; cu toate acestea n-ai spus nimic; erai, totusi, de fata când a fost arestat. — Da, domnule, eram si am vrut sa vorbesc, am vrut sa spun totul, dar Danglars m-a tinut. "Si daca e vinovat cumva, mi-a spus el, daca într-adevar a poposit pe insula Elba, daca într-adevar este însarcinat cu o scrisoare pentru comitetul bonapartist din Paris, daca scrisoarea se gaseste la el — cei care l-au sprijinit au sa fie socotiti complicii lui". Marturisesc ca mi-a fost frica de politica, asa cum ea se facea pe atunci; am tacut; recunosc, a fost o lasitate, dar nu o crima. — Înteleg, ai închis ochii, atâta tot. — Da, domnule, raspunse Caderousse, si asta e cainta mea zi si noapte. Va jur ca îi cer deseori iertare lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât fapta aceasta, singura pe care am sa mi-o reprosez în toata viata mea, este desigur pricina necazurilor mele. Ispasesc o clipa de egoism; de aceea îi spun totdeauna Carcontei când se plânge: "Taci, nevasta, asa vrea Dumnezeu". Si Caderousse coborî capul, cu toate semnele unei adevarate cainte. — Bine, domnule, spuse abatele, ai vorbit cu sinceritate; când cineva se învinuieste astfel, merita iertarea. — Din nefericire, spuse Caderousse, Edmond a murit si nu m-a iertat. — Nu stia, spuse abatele. — Dar poate ca acum stie, declara Caderousse, se zice ca mortii stiu totul. O clipa de tacere: abatele se sculase si se plimba îngândurat; se înapoie la locul sau si se aseza. — Mi-ai pomenit în doua-trei rânduri de un anume domn Morrel, spuse el. Cine era omul acesta? — Era armatorul "Faraonului", patronul lui Dantès. — Si ce rol a jucat omul acesta în trista afacere? întreba abatele. — Rolul unui om cinstit, curajos si întristat, domnule. De douazeci de ori el a intervenit pentru Edmond; când împaratul s-a înapoiat, el a scris, s-a rugat, a amenintat într-atât încât, sub a doua Restauratie, a fost persecutat foarte mult ca bonapartist. În zece rânduri, precum v-am spus, venise la batrânul Dantès sa-l ia cu el, iar în ajunul, sau cu doua zile înainte de moartea lui, v-am mai spus, lasase pe camin o punga cu care s-au platit datoriile batrânului si s-a facu fata înmormântarii, asa ca bietul batrân a putut cel putin sa moara, precum traise, fara sa pricinuiasca necaz cuiva. Punga o am eu înca, o punga mare de retea rosie. — Si, întreba abatele, mai traieste domnul Morrel? — Da, spuse Caderousse. — În cazul acesta, continua abatele, desigur ca el e un om binecuvântat de Dumnezeu, bogat... fericit... Caderousse zâmbi amar. — Da, fericit ca mine, spuse el. — Domnul Morrel este cumva nenorocit? exclama abatele. — Sufera mizeria si, mai mult decât atât, dezonoarea. — Cum asa? — Da, relua Caderousse, cum va spun, dupa douazeci si cinci de ani de munca, dupa ce a dobândit cel mai onorabil loc în comertul Marsiliei, domnul Morrel este ruinat complet. A pierdut cinci vase în doi ani, a dat trei falimente naprasnice si nu mai are speranta decât în "Faraonul" pe care îl comanda bietul Dantès si care urmeaza sa se înapoieze din Indii cu o încarcatura de cârmâz si de indigo. Daca se îneaca si vasul acesta, este pierdut. — Si, spuse abatele, are nevasta, copii, nenorocitul? — Da, are o nevasta, care se poarta ca o sfânta, are o fata, ce urma sa se marite cu un barbat pe care-l iubea, dar pe care familia nu-l mai lasa sa se însoare cu o fata ruinata; are, în sfârsit, un fiu locotenent în armata; întelegeti însa bine ca toate acestea îi sporesc durerea bietului om, în loc s-o usureze. Daca ar fi singur, si-ar zbura creierii si ar scapa. — E groaznic! murmura preotul. — Iata cum rasplateste Dumnezeu virtutea, spuse Caderousse. Uite, cu care nu am facut niciodata o fapta rea, afara de aceea pe care v-am povestit- o, sunt în mizerie. Dupa ce o sa-mi vad nevasta murind de friguri, fara sa pot face ceva pentru ea, am sa mor de foame, cum a murit batrânul Dantès, în timp ce Fernand si Danglars se scalda în aur. — Dar cum? — Pentru ca lor totul le-a mers din plin, în timp ce oamenilor cumsecade le merge rau. — Ce a devenit Danglars, cel mai vinovat — nu-i asa? — instigatorul? — Ce a devenit? A parasit Marsilia. A intrat, pe baza recomandatiei domnului Morrel care nu-i cunostea crima, functionar la un bancher spaniol; în epoca razboiului Spaniei, el a intrat cu o parte în furniturile armatei franceze si a facut avere; atunci, cu primii bani, a jucat, si-a întreit si si-a împatrit capitalurile si, ramânând vaduv dupa fiica bancherului sau, s-a însurat pe urma cu o vaduva, doamna de Nargonne, fiica domnului Servieux, sambelanul actualului rege, care se bucura de cea mai mare trecere. Devenind milionar, a fost facut baron, astfel ca el e acum baronul Danglars, are un palat în strada Mont-Blanc, zece cai în grajduri, sase lachei în anticamera si nu mai stiu câte milioane în casa de fier. — Aha! facu abatele cu accent ciudat; si este fericit? — Fericit? cine ar putea sa spuna? nenorocirea sau fericirea sunt taina zidurilor; zidurile au urechi, dar n-au limba; daca poti fi fericit cu o avere mare, atunci Danglars e fericit. — Si Fernand? — Cu Fernand s-a întâmplat altceva. — Dar cum de a putut face avere un biet pescar catalan, fara mijloace, fara educatie? Marturisesc ca nu înteleg. — Se întâmpla si asta pe lume; de buna seama ca, în viata lui, e o taina pe care nu o cunoaste nimeni. — Dar, în sfârsit, pe ce trepte vizibile a urcat el la averea asta sau la pozitia înalta pe care o ocupa? — La amândoua, domnule, la amândoua; are si avere si situatie. — Dumneata îmi spui o poveste. — S-ar parea ca e poveste, dar ascultati si veti pricepe. Cu câteva zile înainte de întoarcerea împaratului, Fernand fusese amânat de la recrutare. Bourbonii îl lasara în pace la Catalani, dar Napoleon reveni, o încorporare extraordinara fu decretata si Fernand fu nevoit sa plece. Plecai si eu; dar, pentru ca eram mai batrân decât Fernand, si pentru ca ma încurcasem cu biata mea femeie, am fost trimis numai pe coasta. Fernand a fost înregimentat în trupele active, a ajuns la frontiera cu regimentul si a luat parte la batalia lui Ligny. În noaptea ce urma bataliei, el era de planton la usa generalului care avea legaturi secrete cu dusmanul. În noaptea aceea generalul urma sa se întâlneasca cu englezii. Îi propuse lui Fernand sa-l însoteasca; Fernand primi, parasi postul si îl urma pe general. Fapta care l-ar fi târât pe Fernand în fata unui consiliu de razboi, daca Napoleon ramânea pe tron, îi servi de recomandatie pe lânga Bourboni. Reveni în Franta cu epoletul de sublocotenent; si, deoarece protectia generalului, care se bucura de înalta trecere, nu l-a parasit, el era capitan în 1823, cu prilejul razboiului din Spania, adica în momentul când Danglars începea primele afaceri. Fernand era spaniol, asa ca a fost trimis la Madrid sa-si dea seama de spiritul compatriotilor sai; îl întâlni pe Danglars, intra cu el în vorba, fagadui generalului un sprijin printre regalistii din capitala si din provincii, primi fagaduieli, lua la rândul sau angajamente, îsi calauzi regimentul pe drumurile cunoscute numai de el, prin strâmtori pazite de regalisti si, în sfârsit, aduse în aceasta scurta campanie atât de mari servicii încât, dupa luarea Trocaderului, fu numit colonel si capata crucea de ofiter al Legiunii de Onoare, cu titlul de conte. — Destin! destin! murmura abatele. — Da, dar ascultati: n-am ispravit. Dupa terminarea razboiului din Spania, cariera lui Fernand era primejduita de pacea îndelungata care fagaduia sa domneasca în Europa. Numai Grecia se razvratise împotriva Turciei si începuse razboiul pentru independenta; toti ochii erau îndreptati spre Atena: era la moda ca grecii sa fie deplânsi si sprijiniti. Fara sa-i ocroteasca fatis, dupa cum stiti, guvernul francez tolera migratiile partiale. Fernand ceru si capata permisiune de a se duce sa serveasca în Grecia, ramânând totusi înscris în controalele armatei. Dupa câtva timp se afla ca contele de Morcerf — acesta era numele lui — intrase în serviciul lui Ali-Pasa, cu gradul de general inspector. Ali-Pasa fu ucis, precum stiti; dar, înainte de a muri, el rasplati serviciile lui Fernand lasându-i o suma însemnata, cu care Fernand se înapoie în Franta, unde îi fu confirmat gradul de locotenent-general. — Asa ca astazi?... întreba abatele. — Asa ca astazi, urma Caderousse, el poseda un palat minunat la Paris în strada Helder nr. 27. Abatele deschise gura, statu un moment ca un om ce ezita, dar facând o sfortare: — Si Mercédès? glasui el; mi s-a spus ca ea a disparut. — Da, a disparut, spuse Caderousse, asa cum dispare soarele ca sa rasara a doua zi mai stralucitor. — A facut si ea situatie? întreba abatele cu un zâmbet ironic. — Mercédès e în momentul acesta una dintre cele mai mari doamne din Paris, spuse Caderousse. — Continua, glasui abatele. Mi se pare ca ascult istorisirea unui vis. Dar am vazut eu însumi lucruri asa de extraordinare, încât cele pe care mi le spui ma mira mai putin. — Mercédès a fost la început deznadajduita de lovitura care i-l rapea pe Edmond. V-am vorbit de staruintele ei pentru parintele lui Dantès. În toiul deznadejdii a lovit-o o noua durere: plecarea lui Fernand, a carui crima ca n-o cunostea si pe care îl privea ca pe fratele ei. Fernand pleca, Mercédès ramase singura. Se scursera pentru ea trei luni de lacrimi: nici o veste de la Edmond, nici o veste de la Fernand; nimic în fata ochilor, decât un batrân care se stingea de disperare. Într-o seara, dupa ce statuse toata ziua, cum avea obiceiul, la raspântia celor doua drumuri care merg de la Marsilia la Catalani, se înapoie acasa mai abatuta decât pâna atunci: nici iubitul, nici prietenul nu veneau pe unul sau pe altul din drumuri, si nu avea vesti nici de la unul, nici de la celalalt. I se paru deodata ca aude un pas cunoscut: se întoarse cu neliniste, poarta se deschise si îl vazu pe Fernand în uniforma de sublocotenent. El nu însemna o parte din ceea ce ea plângea, ci o parte din viata ei trecuta. Mercédès apuca mâinile lui Fernand cu o pornire pe care acesta o lua drept dragoste si care nu era decât bucuria de a nu mai fi singura pe lume si de a revedea, în sfârsit, un prieten dupa lungile ore ale tristetii singuratice. Si apoi, se cuvine sa spun: Fernand nu fusese niciodata dusmanit; el nu era iubit, atâta tot; altul ocupa întreaga inima a fetei, si acest altul era absent... disparut... poate mort. La gândul acesta, Mercédès izbucnea în plâns si îsi frângea mâinile de durere; dar gândul pe care îl respingea alta data, când îi era strecurat de altcineva, îi revenea acum singur în minte; de altfel, la rândul sau, batrânul Dantès Îi spunea întruna: "Edmond al nostru a murit caci, daca n-ar fi mort, s-ar înapoia". Batrânul muri, precum v-am spus: poate ca, daca traia, Mercédès n-ar fi devenit niciodata nevasta altuia; caci el ar fi mustrat-o pentru necredinta ei. Fernand îsi dadu seama. Când afla de moartea batrânului, reveni. De data aceasta era locotenent. La prima calatorie nu-i spusese fetei nici un cuvânt de dragoste; la a doua îi reaminti ca o iubea. Mercédès îi ceru înca sase luni ca sa-l astepte si sa-l plânga pe Edmond. — La drept vorbind, spuse abatele cu un zâmbet amar, asta facea optsprezece luni în total. Ce ar putea sa ceara mai mult iubitul cel mai adorat? Murmura apoi cuvintele poetului englez: Frailty, thy name is woman11! — Peste sase luni, relua Caderousse, nunta avu loc la biserica Accoules. — Biserica unde ea urma sa se marite cu Edmond, murmura preotul, numai logodnicul era schimbat, atâta tot. — Mercédès se casatori deci, continua Caderousse, dar, cu toate ca în ochii tuturora ea paru linistita, i-a lipsit putin sa lesine când a trecut pe dinaintea "Réservei", unde, cu un an si jumatate înainte, fusese oficiata logodna ei cu cel pe care ar fi vazut ca-l iubea înca daca ar fi îndraznit sa priveasca în tainita inimii. Fernand, mai fericit, dar nu mai linistit, caci eu l-am vazut în epoca aceea si se temea întruna de întoarcerea lui Edmond, Fernand, asadar, avu grija sa-si ia îndata nevasta si sa se exileze; erau în acelasi timp prea multe pericole si amintiri la Catalani. La opt zile dupa nunta, plecara. — Si ai mai vazut-o pe Mercédès? întreba preotul. — Da, în momentul razboiului din Spania, la Perpignan, unde Fernand o lasase, ea facea atunci educatia fiului ei. Abatele tresari. — A fiului ei? spuse el. — Da, raspunse Caderousse, a micului Albert. — Dar ca sa-si instruiasca fiul, continua abatele, a primit si ea o educatie. Mi se pare ca l-am auzit pe Edmond spunând ca ca era fiica unui simplu pescar, frumoasa dar inculta. — O, spuse Caderousse, el îsi cunostea asa de putin logodnica! Domnule, Mercédès ar fi putut sa devina regina, în cazul când coroana ar fi trebuit sa se puna numai pe capetele cele mai frumoase si mai inteligente. Averea ei sporea si ca sporea dimpreuna cu averea. Învata desenul, învata muzica, învata toate. De altminteri cred, între noi fie zis, ca ea nu facea toate acestea decât pentru a se distra, pentru a uita, si ca nu-si baga atâtea lucruri în cap, decât ca sa combata ce avea în inima. Dar acum se cuvine sa spunem totul, continua Caderousse; averea si onorurile au mângâ- 11 Nestatornicie, numele tau este femeie! iat-o, desigur. E bogata, e contesa, si cu toate acestea... Caderousse se opri. — Cu toate acestea, ce? întreba abatele. — Cu toate acestea sunt sigur ca nu e fericita, spuse Caderousse. — Si ce te face sa crezi? — Sa vedeti: când m-am simtit prea nenorocit, am cugetat ca vechii mei prieteni au sa ma ajute. M-am dus la Danglars, dar nici nu m-a primit. Am fost la Fernand, care mi-a trimis o suta de franci prin valetul sau. — În cazul acesta nu i-ai vazut nici pe unul, nici pe altul? — Nu, dar doamna de Morcerf m-a vazut. — Cum? — Când am iesit, o punga a cazut la picioarele mele, continea 25 de ludovici; am ridicat repede capul si am vazut-o pe Mercédès, care tragea perdeaua. — Si domnul de Villefort? întreba abatele. — O, el nu fusese prietenul meu, pe el nu-l cunosteam, nu aveam ce-i cere. — Dar nu stii ce a devenit el si partea pe care a avut-o în nenorocirea lui Edmond? — Nu, stiu numai ca, la câtva timp dupa ce l-a arestat, el s-a însurat cu domnisoara de Saint-Méran si a parasit Marsilia curând. Fara îndoiala ca norocul îi va fi zâmbit ca si celorlalti, fara îndoiala ca e bogat ca Danglars si stimat ca Fernand; vedeti, eu singur am ramas sarac, amarât si uitat de Dumnezeu. — Te înseli, prietene, spuse abatele: Dumnezeu poate sa para uneori ca uita când dreptatea lui se odihneste, dar vine totdeauna un moment când îsi aduce aminte, si dovada — uite-o. Abatele scoase diamantul din buzunar, si dându-l lui Caderousse: — Uite, prietene, îi spuse el, ia diamantul acesta, caci e al dumitale. — Cum numai al meu? exclama Caderousse. O, domnule, nu va bateti joc de mine? — Diamantul urma sa fie împartit între prietenii sai. Edmond nu avea decât un singur prieten, astfel ca împartirea devine de prisos. Ia diamantul si vinde-l, îti repet, valoreaza cincizeci de mii de franci si nadajduiesc ca suma va putea sa te scoata din mizerie. — Domnule, spuse Caderousse, întinzând cu sfiala o mâna si stergând cu cealalta sudoarea care-i brobonea fruntea; domnule, nu faceti o gluma din fericirea sau din deznadejdea unui om! — Eu stiu ce e fericirea si ce e deznadejdea, si nu m-as juca niciodata cu sentimentele. Ia-l deci, dar în schimb... Caderousse care atingea diamantul, îsi trase mâna. Abatele zâmbi. — În schimb, continua el, da-mi punga de matase rosie pe care domnul Morrel o lasase pe caminul batrânului Dantès si care — mi-ai spus — e înca în posesia dumitale. Din ce în ce mai uimit, Caderousse se îndrepta spre un dulap mare de stejar, îl deschise si dadu abatelui o punga lunga de matase rosie învechita, în jurul careia lunecau doua verigi de metal poleite cândva. Abatele o lua si, în locul ei, dadu lui Caderousse diamantul. — O, domnule, sunteti un om al lui Dumnezeu! exclama Caderousse; caci nimeni nu stia ca Edmond v-a dat diamantul si ati fi putut sa-l pastrati. "Bine, îsi spuse încet abatele, tu ai fi facut-o, pare-se..." Abatele se scula, îsi lua palaria si manusile. — Nu-i asa, spuse el, ca tot ce mi-ai spus este adevarat si ca pot sa dau toata crezarea cuvintelor dumitale? — Priviti, domnule abate, spuse Caderousse; în ungherul peretelui e un Crist de lemn sfânt; pe scrin e evanghelia nevestei mele; deschideti cartea si va voi jura pe ea cu mâna întinsa spre Crist, va voi jura pe mântuirea sufletului meu, pe cuvântul meu de crestin ca v-am spus toate lucrurile asa cum s-au petrecut ele si cum îngerul oamenilor le va spune la urechea lui Dumnezeu în ziua judecatii din urma. — Bine, spuse abatele, convins de accentul cu care Caderousse rostea adevarul, bine; îti doresc ca banii sa-ti fie de folos. Adio, eu ma duc departe de oamenii care îsi fac atâta rau unii altora. Si, descotorosindu-se cu truda de entuziastele porniri ale lui Caderousse, abatele ridica singur drugul de la usa, iesi, urca pe cal, îl saluta înca o data pe hangiu, care se pierdea în cuvinte zgomotoase de despartire, si pleca urmând directia pe care venise. Când Caderousse întoarse capul, o vazu dinapoia lui pe Carconta, mai palida si mai tremuratoare decât oricând. — Este adevarat ce-am auzit? întreba ea. — Cum? ca ne-a dat diamantul numai noua? spuse Caderousse aproape nebun de bucurie. — Da. — Nimic, mai adevarat, caci uite-l. Femeia îl privi o clipa; apoi, cu glas înabusit: — Si daca o fi fals? glasui ea. Caderousse se îngalbeni si se clatina. — Fals? murmura el, fals? de ce mi-ar fi dat un diamant fals? — Ca sa afle secretul tau fara sa-l plateasca, nataraule. Caderousse ramase o clipa ametit sub povara presupunerii. — O, spuse el dupa o clipa, luându-si palaria pe care o puse peste basmaua rosie înnodata în jurul capului; vom vedea în curând. — Si cum? — La Beaucaire este târg; sunt acolo bijutieri din Paris; ma duc sa li-l arat. Tu pazeste casa, nevasta, peste doua ceasuri ma înapoiez. Si Caderousse se napusti din casa, pornind în goana pe drumul opus celui pe care apucase necunoscutul. "Cincizeci de mii de franci! murmura Carconta când ramase singura. Sunt bani... dar nu sunt o avere."

XXVIII - REGISTRELE ÎNCHISORILOR Edit

În ziua urmatoare aceleia când, pe drumul Bellegarde-Beaucaire, se petrecuse scena pe care am descris-o, un barbat între treizeci, treizeci si doi de ani, îmbracat cu un frac albastru, cu pantaloni de nankin si cu vesta alba, având totodata si accentul britanic, se prezenta primarului de Marsilia. — Domnule, îi spuse el, sunt primul functionar al casei Thomson si French din Roma. Suntem de zece ani în relatii cu casa Morrel si fiul din Marsilia. Avem aproape o suta de mii de franci angajati în aceste relatii si suntem oarecum nelinistiti, deoarece se spune ca firma e amenintata cu ruina: sosesc, prin urmare, direct de la Roma pentru a va cere informatii asupra casei. — Domnule, raspunse primarul, stiu într-adevar, ca de patru sau cinci ani, nenorocirea parc a-l urmari pe domnul Morrel; a pierdut, rând pe rând, patru sau cinci vapoare, a dat trei sau patru falimente; dar, desi eu însumi sunt creditorul sau cu zece mii de franci, nu va pot da nici o lamurire asupra situatiei sale. Întrebati-ma ca primar ce gândesc despre domnul Morrel si va voi raspunde ca e un om corect pâna la rigiditate si ca, pâna în prezent, a facut fata tuturor angajamentelor sale, cu perfecta exactitate. Iata ce va pot spune, domnule: daca vreti sa aflati mai mult, adresati- va domnului de Boville, inspectorul închisorilor, care sta în strada de Noailles, numarul 15; mi se pare ca el are doua sute de mii de franci plasati în casa Morrel si, daca el are într-adevar motive sa se teama, întrucât suma lui e mai însemnata decât a mea, îl veti gasi probabil în privinta aceasta mai bine informat decât mine. Englezul paru ca apreciaza suprema delicatete a primarului, saluta, iesi si se îndrepta cu pasul caracteristic fiilor Marei Britanii spre strada indicata. Domnul de Boville se afla în cabinetul sau. Când îl zari, englezul schita o miscare de surpriza, care paru sa arate ca nu pentru prima oara se afla în fata celui pe care îl vizita. Domnul de Boville era asa de deznadajduit, încât se vedea ca toate facultatile mintii sale, cufundate în gândul care-l muncea în acel moment, nu îngaduia nici memoriei, nici imaginatiei ragazul de a rataci în trecut. Cu calmul natiunii sale, englezul îi puse aproape în aceiasi termeni întrebarea pe care o pusese primarului Marsiliei. — O, domnule, exclama domnul de Boville, din nenorocire temerile dumneavoastra sunt cum nu se poate mai întemeiate si aveti în fata dumneavoastra un om disperat. Aveam doua sute de mii de franci plasati în casa Morrel, acesti doua sute de mii de franci erau zestrea fiicei mele, pe care nadajduiam sa o marit peste cincisprezece zile; acesti doua sute de mii de franci erau rambursabili: o suta de mii la 15 ale lunii curente, o suta de mii la 15 ale lunii viitoarei. Îl înstiintasem pe domnul Morrel asupra dorintei mele, si anume ca rambursarea sa se faca exact, si el a venit aici, domnule, acum abia o jumatate de ceas, spunându-mi ca, daca vasul sau "Faraonul" nu soseste pâna la 15 se va gasi în imposibilitate sa execute plata. — Dar, glasui englezul, aceasta seamana foarte mult cu o taraganare... — Spuneti, domnule, ca aceasta seamana cu un faliment! exclama domnul de Boville disperat. Englezul paru ca reflecteaza o clipa, apoi spuse: — Va sa zica, domnule, creanta va inspira temeri? — O socotesc pierduta. — Uite, v-o cumpar eu. — Dumneavoastra? — Da, eu. — Dar cu o reducere enorma, fara îndoiala... — Nu, pentru doua sute de mii de franci; casa noastra, adauga englezul râzând, nu face astfel de afaceri. — Si platiti... — Pesin. Englezul scoase din buzunar un teanc de bancnote, care puteau sa constituie înca o data pe atât suma de a carei soarta domnul de Boville se temea. Un fulger de bucurie trecu pe figura domnului de Boville. Cu toate acestea, el facu o sfortare sa se stapâneasca si spuse: — Domnule, va înstiintez ca, dupa toate probabilitatile, nu veti avea nici sase la suta din suma aceasta. — Nu ma priveste, raspunse englezul, e treaba casei Thomson si French, în numele careia lucrez. Poate ca ea are interes sa grabeasca ruina unei case rivale. Ceea ce stiu însa, domnule, e ca sunt gata sa va numar suma în schimbul transferului pe care mi-l veti face; va voi cere numai un drept de curtaj. — Bineînteles, domnule, exclama domnul de Boville. Comisionul este de obicei unu si jumatate, vreti doi? Vreti trei? Vreti cinci? În sfârsit, vreti mai mult? Vorbiti. — Domnule, relua englezul râzând, eu sunt ca si casa mea: nu fac afaceri de aceasta natura; nu: dreptul meu de curtaj este cu totul altul. — Vorbiti, domnule, va ascult. — Dumneavoastra sunteti inspectorul închisorilor? — De mai bine de 14 ani. — Tineti registrele de intrare si iesire? — Fara îndoiala. — Registrelor acestea le sunt alaturate desigur, notele cu privire la detinuti? — Fiecare detinut are dosarul sau. — Domnule, eu am fost instruit la Roma de un nenorocit de abate care a disparut deodata. Am aflat apoi ca fusese detinut la castelul If si as vrea sa am oarecari amanunte asupra mortii sale. — Cum îl chema? — Abatele Faria. — O, mi-l reamintesc perfect! exclama domnul de Boville, era nebun. — Asa se spunea. — A, era cu siguranta! — Se poate; si cum se manifesta nebunia lui? — Pretindea ca stie de o comoara imensa, si oferea sume nebunesti guvernului daca l-ar pune în libertate. — Bietul de el; si a murit? — Da, domnule, acum cinci sau sase luni, în februarie. — Aveti o memorie excelenta, domnule, daca va amintiti asa de bine datele. — Îmi aduc aminte de aceasta pentru ca moartea nenorocitului a fost însotita de o împrejurare ciudata. — Se poate cunoaste acea împrejurare? întreba englezul cu o expresie de curiozitate pe care un observator profund s-ar fi mirat gasind-o pe chipul sau flegmatic. — O, da, domnule. Carcera abatelui se gasea la o departare de patruzeci si cinci — cincizeci de picioare de aceea a unui fost agent bonapartist, a unuia care contribuise în masura cea mai mare la întoarcerea uzurpatorului în 1815, om foarte hotarât si foarte primejdios. — Serios? glasui englezul. — Da, raspunse domnul de Boville; am avut prilejul sa-l vad pe omul acesta în 1816 sau 1817, si n-am coborât în carcera sa decât cu un pichet de soldati: omul mi-a produs o profunda impresie si nu-i voi uita figura niciodata. Englezul zâmbi imperceptibil. — Si spuneati, domnule, relua el, ca ambele carcere... — Erau despartite printr-o distanta de cincizeci de picioare; se pare ca acest Edmond Dantès... — Pe omul primejdios îl chema... — Edmond Dantès. Da, domnule; se pare ca acest Edmond Dantès îsi procurase sau îsi fabricase unelte, caci s-a gasit un coridor prin care prizonierii comunicau. — Coridorul fusese facut, desigur, în scop de evadare? — Exact, din nefericire însa, pentru prizonier, abatele Faria a fost lovit de un atac de catalepsie, si a murit. — Înteleg. Faptul a pus capat proiectelor de evadare. — Pentru mort, da, raspunse domnul de Boville, dar nu pentru cel viu; dimpotriva, Dantès a vazut într-asta un mijloc de a-si grabi fuga; el îsi închipuia, fara îndoiala, ca prizonierii morti în castelul If erau înmormântati într-un cimitir obisnuit; la transportat pe defunct în camera sa, i-a luat locul în sacul unde fusese cusut si a asteptat momentul înmormântarii. — E un mijloc temerar, care indica oarecare curaj, relua englezul. — O, v-am spus, domnule, ca omul era foarte primejdios; din fericire a descotorosit el însusi guvernul de temerile pe care acesta le avea în privinta lui. — Cum? — Cum? Nu întelegeti? — Nu. — Castelul If nu are cimitir, mortii sunt aruncati pur si simplu în mare, dupa ce li se leaga de picioare o ghiulea. — Si? spuse englezul, ca si cum ar fi înteles anevoie. — Si i s-a legat o ghiulea de picioare, pe urma a fost azvârlit în mare. — Adevarat? exclama englezul. — Da, domnule, continua inspectorul. Va închipuiti mirarea fugarului când s-a simtit aruncat de pe înaltimea stâncilor, as fi vrut sa-i vad chipul în momentul acela. — Ar fi fost greu. — N-are a face, spuse domnul de Boville, pe care siguranta recapatarii celor doua sute de mii de franci ai sai îl înveselea; n-are a face, mi-l închipui. Si izbucni în râs. — Si eu, spuse englezul. Si începu sa râda la rându-i, dar asa cum râd englezii, adica printre dinti. — Va sa zica, urma englezul recapatându-si cel dintâi stapânirea de sine, va sa zica fugarul s-a înecat? — De-a binelea. — În chipul acesta, guvernatorul castelului a scapat totodata, si de furios si de nebun? — Exact. — Dar, desigur ca evenimentul a fost consemnat în vreun act? întreba englezul. — Da, da, actul mortuar. Întelegeti ca rudele lui Dantès, daca are rude, puteau sa aiba interesul de a se încredinta ca el e mort sau viu. — Asa ca acum ei pot sa fie linistiti daca îl mostenesc. A murit pentru totdeauna. — O, da. Si li se va elibera certificatul când vor vrea. — Foarte bine, spuse englezul. Dar sa revenim la registre. — Adevarat. Chestia aceasta ne-a departat de ele. Iertati-ma. — Sa va iert? Pentru ce? Pentru întâmplarea povestita? Câtusi de putin; ea mi s-a parut curioasa. — Si e, într-adevar. Asadar doriti, domnule, sa vedeti tot ce-i în legatura cu bietul dumneavoastra abate, care era într-adevar întruchiparea blândetii? — Mi-ar face placere. — Treceti în cabinetul meu si va voi arata. Trecura amândoi în cabinetul domnului de Boville. Totul era aici într-adevar în ordine perfecta: fiecare registru la numarul sau, fiecare dosar în compartimentul sau. Inspectorul îl pofti pe englez în jilt si-i puse dinainte registrul si dosarul cu privire la castelul If, dându-i ragazul sa le frunzareasca în timp ce el, asezat într-un colt, îsi citea ziarul. Englezul gasi lesne dosarul cu privire la abatele Faria. Se pare însa ca istoria povestita de domnul de Boville îl interesase mult, deoarece, dupa ce a luat cunostinta de primele piese, a continuat sa frunzareasca, pâna când a ajuns la documentele lui Edmond Dantès. Gasi aici fiecare lucru la locul sau: denuntul, interogatoriul, petitia lui Morrel, apostila domnului de Villefort. Îndoi încetisor denuntul, îl baga în buzunar, citi interogatoriul si vazu ca numele lui Noirtier nu era trecut, parcurse cererea cu data de 10 aprilie 1815, prin care, sfatuit de substitut, Morrel exagera, cu intentii admirabile — deoarece Napoleon domnea atunci, — serviciile pe care Dantès le facuse cauzei imperiale si pe care certificatul lui Villefort le întarea. Întelese totul. Cererea catre Napoleon, pastrata de Villefort, devenise, sub a doua Restauratie o arma cumplita în mâinile procurorului. Nu se mai mira deci rasfoind registrul de nota pusa în acolada în dreptul numelui sau. EDMOND DANTÈS Bonapartist înversunat; a luat parte activa la întoarcerea din insula Elba. A se tine în cel mai mare secret si sub cea mai stricta supraveghere. Sub rândurile acestea era scris de o alta mâna: "Vazut nota de mai sus, nimic de facut". Comparând scrisul acoladei cu acel al certificatului plasat sub cererea lui Morrel, capata certitudinea ca nota acoladei avea acelasi scris ca si certificatul, ca era scrisa de mâna lui Villefort. Cât priveste nota urmatoare, englezul întelese ca ca fusese consemnata, de buna seama, de vreun inspector pe care informatia amintita de noi îl pusese în imposibilitate sa dea curs interesului aratat. Precum am spus, din discretie si ca sa nu-l stânjeneasca pe elevul abatelui Faria în cercetare, inspectorul se departase citind Drapelul Alb. Nu-l vazu deci pe englez îndoind si bagând în buzunar denuntul scris de Danglars sub umbrarul de la "Réserve" purtând data postei din Marsilia, 27 februarie, orele sase seara. Se cuvine sa spunem însa ca, chiar daca l-ar fi vazut, el dadea prea putina importanta hârtiei si prea multa importanta celor doua sute de mii de franci pentru a se împotrivi faptei englezului, oricât de incorecta ar fi fost ea. — Multumesc, spuse englezul, închizând registrul cu zgomot. Am ce îmi trebuie. Acum e rândul meu sa-mi tin fagaduiala: faceti-mi un simplu transfer al creantei dumneavoastra, recunoasteti prin el ca ati primit banii, si va voi numara suma. Ceda locul la birou domnului de Boville, care se aseza fara mofturi si se grabi sa faca transferul cerut, în timp ce englezul numara biletele de banca pe marginea biroului.

XXIX - CASA MORREL Edit

Cel ce ar fi parasit Marsilia cu câtiva ani înainte, cunoscând interiorul casei Morrel, si s-ar fi înapoiat în epoca la care am ajuns noi, ar fi gasit aici o mare schimbare. În locul atmosferei de viata, de bunastare si de fericire care se desprinde, pentru a spune astfel, dintr-o casa pe cale de prosperitate; în locul fetelor voioase, care se aratau dinapoia perdelelor de la ferestre, ale functionarilor grabiti ce strabat coridoarele c-o pana pe dupa ureche; în locul curtii pline de baloturi, rasunând de strigatele si râsetele factorilor, ar fi gasit de la prima vedere ceva trist si mort. În coridorul pustiu si în curtea goala, dintre numerosii functionari care populau altadata birourile, ramasesera numai doi: unul, un tânar de 23 sau 24 de ani, anume Emmanuel Raymond, care era îndragostit de fiica domnului Morrel si astfel ramasese în serviciul casei, desi parintii sai se trudisera sa-l scoata; altul, un casier batrân, chior, cu numele de Coclès, porecla data de tinerii ce populau cândva stupul mare si zgomotos, astazi aproape nelocuit, si care îi înlocuise adevaratul nume într-o asa masura încât, probabil, n-ar mai fi întors capul daca acum l-ar fi chemat cineva pe numele scris în acte. Coclès ramasese în serviciul domnului Morrel, iar în situatia bunului om se produsese o ciudata schimbare. Fusese înaltat totodata la gradul de casier, si coborât la rang de servitor. Cu toate acestea, el ramasese acelasi Coclès, bun, rabdator, devotat, dar inflexibil fata de aritmetica, singurul punct în care tinuse piept lumii întregi, chiar domnului Morrel, necunoscând decât tabla lui Pitagora, pe care o stia ca pe degete, oricum ai fi întors-o si în orice greseala ai fi încercat sa-l bagi. În mijlocul tristetii generale ce napadise casa Morrel, Coclès ramasese de altminteri singurul netulburat. Sa nu ne înselam însa în privinta aceasta; calmul lui nu se datora lipsei de afectiune ci, dimpotriva, unei convingeri nezdruncinate. Asemeni soarecilor care, se spune, parasesc rând pe rând. un vas condamnat dinainte de soarta sa piara în mare, astfel în momentul când ridica ancora nu mai ramâne nici unul pe bord — tot asa, dupa cum am spus, multimea de slujbasi care traiau de pe urma casei armatorului parasisera, rând pe rând birourile si magaziile; Coclès îi vazuse pe toti cum se îndeparteaza, fara sa se gândeasca macar a-si da seama de cauza plecarii lor; totul, precum am spus, se reducea pentru Coclès la o chestiune de cifre si, de douazeci de ani de când se afla în serviciul casei Morrel, el vazuse întotdeauna ca platile se opreau la birourile deschise în chip asa de regulat încât nu admitea ca regularitatea aceasta se poate opri si ca platile se pot suspenda, asa cum un morar, ce poseda o moara alimentata cu apa unui râu bogat, nu admite ca râul poate sa nu mai curga. Într-adevar, pâna atunci nimic nu stirbise convingerea lui Coclès. Platile de la sfârsitul de luna se efectuasera cu o punctualitate riguroasa. Coclès descoperise o greseala de 70 de centime, savârsita de domnul Morrel în dauna sa, iar în aceeasi zi adusese cele saptezeci de centime excedent domnului Morrel care, cu un zâmbet melancolic, le luase si le trântise într-un sertar aproape gol, spunând: — Bine, Coclès, dumneata esti perla casierilor. Si Coclès se retrasese, nespus de multumit; caci un elogiu al domnului Morrel, perla oamenilor cumsecade din Marsilia, îl magulea pe Coclès mai mult decât o gratificatie de cincizeci de taleri. Dar, de la încheierea aceasta de luna, îndeplinita în chip asa de victorios, domnul Morrel traise ceasuri crude; pentru a face fata situatiei, îsi adunase toate mijloacele si, temându-se sa nu se raspândeasca zvonul dificultatilor sale când va fi vazut ca recurge la masuri extreme, întreprinsese o calatorie la bâlciul din Beaucaire, pentru a vinde câteva bijuterii ale nevestei si copilei sale, precum si o parte din argintarie. Gratie acestui sacrificiu, lucrurile se desfasurasera si de data aceasta spre cinstea casei Morrel; dar casa ramasese complet goala. Creditul, înfricosat de zvonul care circula, se retrasese cu egoismul sau obisnuit; iar pentru a face fata celor 100 de mii de franci ce trebuiau rambursati la 15 ale lunii prezente domnului de Boville, precum si celorlalti o suta de mii de franci care aveau scadenta la 15 ale lunii viitoare, domnul Morrel nu mai nadajduia decât în reîntoarcerea "Faraonului", a carui plecare îi fusese anuntata de un vas ce ridicase ancora o data cu el si care ajunsese la destinatie. Dar vasul acesta, venind, ca si "Faraon", din Calcutta, sosise de cincisprezece zile, pe când, cu privire la "Faraon", nu avea nici o veste. În aceasta stare a lucrurilor, se înfatisa domnului Morrel, a doua zi dupa ce încheiase cu domnul de Boville importanta afacere pe care am descris-o, trimisul casei Thomson si French din Roma. Îl primi Emmanuel. Tânarul, pe care fiecare figura noua îl înspaimânta, caci o figura noua anunta un nou creditor care, în nelinistea sa, venea sa-l cerceteze pe seful casei, tânarul vru sa-i crute patronului neplacerea acestei vizite: îl iscodi pe noul venit; dar noul venit declara ca nu avea ce-i spune domnului Emmanuel si ca vroia sa vorbeasca domnului Morrel în persoana. Emmanuel îl chema, oftând, pe Coclès. Coclès veni, si tânarul îi porunci sa-l conduca pe strain la domnul Morrel. Coclès o lua înainte, urmat de strain. Pe scara întâlnira o fata frumoasa, între 16-17 ani, care îl privi pe strain cu neliniste. Coclès nu observa expresia de pe chipul ei care, totusi, paru ca n-a scapat strainului. — Domnul Morrel este în cabinetul domniei sale, nu-i asa, domnisoara Julie? întreba casierul. — Da, cel putin asa cred, glasui fata ezitând; vezi mai întâi, Coclès, daca tata este în birou si anunta-l pe domnul. — Ar fi inutil sa ma anunte, domnisoara, raspunse englezul. Domnul Morrel nu îmi cunoaste numele. Omul n-are decât sa spuna ca eu sunt functionarul domnilor Thomson si French din Roma, cu care casa parintelui dumneavoastra este în legaturi. Fata pali si continua sa coboare, în timp ce Coclès cu strainul continuau sa urce. Ea intra în biroul lui Emmanuel, iar Coclès, cu ajutorul unei chei pe care o avea la el, si care îi anunta patronului intrarile speciale, deschise o usa taiata în unghiul spalierului de la etajul al II-lea, îl introduse pe strain într-o anticamera, mai deschise o usa pe care o închise dupa el, si, dupa ce îl lasa un minut singur pe trimisul casei Thomson si French, reaparu, facându-i semn ca poate sa intre. Englezul intra, îl gasi pe domnul Morrel la o masa, studiind coloanele înspaimântatoare ale registrelor în care era trecut pasivul. Vazându-l pe strain, domnul Morrel închise registrul, se ridica si oferi un scaun; apoi, dupa ce vazu ca strainul a luat loc, se aseza si el. Patrusprezece ani îl schimbasera mult pe vrednicul negustor, care, la vârsta de treizeci si sase de ani la începutul acestei povestiri, era acum în pragul vârstei de cincizeci; parul îi albise, fruntea i se brazdase de griji; în sfârsit, privirea sa, altadata asa de ferma si hotarâta, devenise vaga, nehotarâta, parând ca se teme sa nu fie silita a se opri asupra unei idei sau asupra unui om. Englezul se uita la el cu un sentiment de curiozitate si interes. — Domnule, spuse Morrel, a carui stânjenire parea sporita de examinarea strainului, ati dorit sa-mi vorbiti? — Da, domnule. Stiti din partea cui vin, nu-i asa? — Din partea casei Thomson si French, asa cel putin mi-a spus casierul. — V-a spus adevarul, domnule. Casa Thomson si French avea în cursul acestei luni si al lunii viitoare, trei sau patru sute de mii de franci de platit în Franta si, cunoscând riguroasa dumneavoastra exactitudine, a strâns toate hârtiile pe care le-a putut gasi, purtând semnatura aceasta, si m-a însarcinat ca, pe masura ce hârtiile ajung la scadenta, sa le încasez si sa dau întrebuintare fondurilor. Morrel scoase un oftat adânc si îsi trecu mâna peste fruntea acoperita de sudoare. — Asadar, domnule, întreba Morrel, aveti polite iscalite de mine? — Da, domnule, pentru o suma destul de însemnata. — Pentru ce suma? întreba Morrel cu o voce pe care cauta 5-0 faca linistita. — Poftiti, mai întâi — spuse englezul, scotând un teanc din buzunar — poftiti un transfer de doua sute de mii de franci facut casei noastre de domnul Boville, inspectorul închisorilor. Recunoasteti ca datorati suma aceasta domnului de Boville? — Da, domnule, un plasament pe care l-a facut la mine acum aproape cinci ani, cu patru jumatate la suta. — Si pe care trebuie sa-l rambursati... — Jumatate la cincisprezece ale lunii acesteia, jumatate la cincisprezece ale lunii viitoare. — Exact. Poftiti apoi 32.500 franci: polite semnate de dumneavoastra si trecute la ordinul nostru, de catre terte persoane. — Le recunosc, spuse Morrel, a carui figura era îmbujorata de rusine la gândul ca, pentru întâia oara în viata sa, nu va putea, probabil, sa-si onoreze semnatura; asta e totul? — Nu, domnule, mai am pentru sfârsitul lunii viitoare valorile acestea pe care ni le-au trecut casa Pascal si casa Wild si Turner din Marsilia, cam 55.000 de franci: în total 287.500 franci. Nu se poate descrie suferinta pe care nefericitul Morrel o încerca în timpul acestei enumerari. — 287,500 franci! repeta el masinal. — Da, domnule, raspunse englezul. Nu va voi ascunde însa, continua el dupa un moment de tacere, ca, recunoscându-se totusi corectitudinea dumneavoastra ireprosabila pâna în prezent, circula în Marsilia zvonul ca nu sunteti în stare a face fata îndatoririlor. Morrel se îngalbeni groaznic în fata acestei iesiri aproape brutale. — Domnule, spuse el, pâna în prezent — si sunt mai bine de douazeci si patru de ani de când am primit casa din mâinile parintelui meu, care si el o administrase treizeci si cinci de ani — pâna în prezent, nici o hârtie semnata Morrel si fiul nu a fost prezentata la casa fara a fi platita. — Da, stiu, raspunse englezul, dar vorbiti-mi sincer, ca între oameni de onoare. Domnule, veti plati politele acestea cu aceeasi exactitate? Morrel tresari si-l privi cu mai multa siguranta decât pâna atunci pe cel care îi vorbea astfel. — Întrebarilor puse cu sinceritatea aceasta, spuse el, trebuie sa li se dea un raspuns sincer. Da, domnule, voi plati daca, precum nadajduiesc, vasul meu soseste cu bine, caci sosirea lui îmi va reda creditul pe care accidentele repetate, a caror victima am fost, mi l-au rapit; daca însa, din nenorocire, "Faraonul", ultima resursa pe care contez, nu vine... Lacrimile urcara în ochii bietului armator. — Ei, bine, întreba interlocutorul sau, daca aceasta ultima resursa nu vine? — Atunci, continua Morrel, mi-e greu sa spun... dar, deprinzându-ma cu nenorocirea, trebuie sa ma deprind si cu rusinea... atunci cred ca voi fi nevoit sa suspend platile. — Nu aveti prieteni care sa va poata ajuta în împrejurarea de fata? Morrel zâmbi cu tristete. — În afaceri, domnule, spuse el, stiti bine ca nu exista prieteni, ca nu exista decât parteneri. — Într-adevar, murmura englezul. Asadar, nu mai aveti decât o speranta? — Una singura. — Ultima? — Ultima. — Prin urmare, daca speranta aceasta se spulbera... — Sunt pierdut, domnule, pierdut cu totul. — Când veneam la dumneavoastra, intra în port un vas. — Stiu, domnule. Un tânar care a ramas devotat ghinionului meu, îsi petrece o parte din timp pe o terasa deasupra casei, în speranta ca îmi va anunta cel dintâi o veste buna. Am aflat de la el despre sosirea navei. — Si nu e a dumneavoastra? — Nu, e o nava din Bordeaux, "Gironda"; vine si ea din Indii, dar nu e a mea. — Poate ca a avut cunostinta despre "Faraon" si va aduce vreo stire. — Sa va spun, domnule: ma tem aproape tot atâta de a afla vesti cu privire la vasul meu, ca si de a ramâne în nesiguranta. Nesiguranta e însa o nadejde. Domnul Morrel adauga apoi cu glas înabusit: — Întârzierea nu este fireasca; "Faraonul" a plecat din Calcutta la 5 februarie: ar trebui sa fie aici de mai bine de o luna. — Ce-i asta? întreba englezul ciulind urechea. Ce poate sa fie zgomotul acesta? — Doamne, ce o mai fi? exclama Morrel îngalbenindu-se. Într-adevar, pe scara se iscase o galagie mare, se auzeau tropaituri, se auzi chiar un strigat de durere. Morrel se ridica sa deschida usa, dar fortele îl parasira si recazu în jilt. Ambii barbati ramasera unul în fata celuilalt, Morrel tremurând din toate madularele, strainul privindu-l cu o expresie de adânca mila. Zgomotul încetase, dar Morrel parea ca asteapta ceva; zgomotul avea o cauza si trebuia sa aiba o urmare. Strainului i se paru ca urca cineva tiptil scara si ca pasii, care erau ai mai multor persoane, se opresc pe spalier. O cheie fu vârâta în broasca primei usi si usa scârtâi în tâtâni. — Numai doua persoane au cheile acestei usi, murmura Morrel; Coclès si Julie. A doua usa se deschise în aceeasi clipa si fata aparu, palida, cu obrajii scaldati în lacrimi. Morrel se ridica tremurând si se sprijini de bratul jiltului, caci n-ar fi putut sa ramâna în picioare. Glasul vroia sa întrebe, dar el nu mai avea glas. — Tata, spuse fata împreunându-si mâinile, iart-o pe copila ta ca e aducatoarea unei vesti rele. Morrel se îngalbeni groaznic; Julie se arunca în bratele lui. — Tata, tata, glasui ea, curaj! — Asadar "Faraonul" a pierit? întreba Morrel cu voce sugrumata. Fata nu raspunse, dar facu un semn afirmativ din cap, sprijinita la pieptul parintelui ei. — Si echipajul? întreba Morrel. — E salvat, spuse fata, salvat de vasul din Bordeaux, care a intrat în port. Morrel ridica mâinile la cer, cu o expresie de resemnare si de recunostinta sublima. — Doamne, îti multumesc! spuse Morrel, cel putin nu ma lovesti decât pe mine. Oricât de flegmatic era englezul, o lacrima îi umezi pleoapa. — Intrati, spuse Morrel, intrati, caci îmi închipui ca sunteti toti la usa. Într-adevar, abia rostise aceste cuvinte, si doamna Morrel intra plângând; Emmanuel o urma; în fund, în anticamera, se vedeau sapte sau opt marinari cu figuri aspre, pe jumatate goi. La vederea oamenilor, englezul tresari; facu un pas ca pentru a merge spre ei, dar se stapâni si se retrase în ungherul cel mai întunecos si mai îndepartat al cabinetului. Doamna Morrel se aseza în jilt, luând o mâna a sotului ei într-ale sale, în timp ce Julie ramase rezemata de pieptul parintelui. Emmanuel se oprise la jumatatea camerei, parând ca serveste de legatura între grupul familiei Morrel si marinarii care stateau la usa. — Cum s-a întâmplat? întreba Morrel. — Apropie-te Penelon, spuse tânarul, si povesteste întâmplarea. Un matelot batrân, bronzat de soarele ecuatorului, înainta învârtind în mâini resturile unei palarii. — Buna ziua, domnule Morrel, glasui el, ca si cum ar fi parasit Marsilia în ajun si ar fi sosit din Aix sau Toulon. — Buna ziua, prietene, spuse armatorul, neputându-se împiedica de a zâmbi printre lacrimi; dar unde-i capitanul? — Cit priveste pe capitan, domnule Morrel, a ramas bolnav la Palma; dar, cu voia lui Dumnezeu, n-o sa fie nimic si o sa-l vedeti venind peste câteva zile, tot asa de teafar ca dumneavoastra si ca mine. — Bine... acum vorbeste, Penelon, spuse domnul Morrel. Penelon îsi trecu bucata de tutun, pe care o morfolea în gura, dintr-o parte în alta, puse mâna la gura, se întoarse, zvârli în anticamera un scuipat negricios, întinse piciorul si, balabanindu-se de pe un picior pe altul, începu: — Domnule Morrel, spuse el, ne aflam cam între capul Blanc si capul Boyader, mergând cu briza zdravana spre sud-sud-vest, dupa ce ne trudisem timp de opt zile de calm, când capitanul Gaumard se apropie de mine — trebuie sa va spun, eram la cârma — si îmi zice: "Tata Penelon, ce gândesti de norii astia care se ridica la orizont?" Tocmai ma uitam si eu la ei în momentul acela. "Ce sa gândesc, domnule capitan? Ma gândesc ca urca parca mai iute decât au dreptul si ca sunt mai negri decât se cuvine unor nori care n-ar avea gânduri rele." "Asta e si parerea mea, zice capitanul, si ma duc sa-mi iau toate masurile. Avem prea multe pânze pentru vântul care se va stârni curând. Hei, strângeti pânzele!" Era si timpul; ordinul nu se executase înca si vântul era pe urma noastra. "Bun, zice capitanul, avem înca prea multe pânze, strângeti pânza cea mare!" Peste cinci minute, pânza cea mare era înfasurata. "Ei, tata Penelon, îmi zice capitanul, ce ai de tot motai din cap?" "În locul dumneavoastra cu n-as ramâne pe aceeasi directie." "Cred ca ai dreptate, batrâne, zise el, o sa avem o rabufnire strasnica de vânt." "O, domnule capitan, îi raspund eu, ne asteapta o furtuna naprasnica." Vântul se vedea venind asa cum vezi venind pulberea la Montredon, noroc ca avea de-a face cu un om care îl cunostea. "Sa se faca doua ochiuri la catarge! striga capitanul." — Atâta nu era de-ajuns pentru locurile acelea, spuse englezul. Glasul hotarât, sonor si neasteptat, facu pe toti cei de fata sa tresara. Penelon duse mâna la ochi si-l privi pe cel care contrazicea cu atâta putere manevra capitanului. — Am facut mai mult decât atât, domnule, glasui batrânul marinar cu oarecare respect, caci am strâns brigantina si am cautat s-o luam înaintea furtunii. — Vasul era prea vechi ca sa suporte manevra, spuse englezul. — Întocmai. Asta ne-a si pierdut. Dupa douasprezece ceasuri de zgâltâire, a patruns apa. "Penelon, îmi zice capitanul, cred ca ne scufundam, batrâne; da-mi mie cârma si coboara în cala." Îi dau cârma, cobor; apa era de trei picioare. Urc, strigând: "La pompe! la pompe!" Da, dar era prea târziu. Lumea se apuca de treaba; cred însa ca, cu cât scoteam, cu atâta intra mai mult. Ei, daca e vorba sa ne scufundam — am zis dupa patru ceasuri de munca, sa ne scufundam: omul nu moare decât o data. "Asta e exemplul pe care îl dai tu, batrâne Penelon? zise capitanul; ei bine, asteapta." Se duse si lua o pereche de pistoale din cabina sa. "Celui dintâi care paraseste pompa, spuse el, îi zbor creierii!" — Foarte bine! spuse englezul. — Nimic nu da mai mult curaj decât chibzuinta, continua marinarul, mai cu seama ca între timp vremea se luminase si vântul încetase, nu e însa mai putin adevarat ca apa urca mereu; nu mult, dar urca. Doua degete pe ceas, vedeti dumneavoastra, nu înseamna mare lucru; dar, în douasprezece ceasuri, ele fac douazeci si patru de degete, si douazeci si patru de degete fac doua picioare. Doua picioare si cu trei pe care le aveam dinainte, fac cinci. Iar când un vas are cinci picioare de apa în burta, înseamna ca e bolnav de dropica. "Haide, zise capitanul, ajunge; domnul Morrel n-o sa aiba nimic de spus; am facut ce am putut ca sa salvam vasul; sa cautam cum sa salvam oamenii. La salupa, copii, si cât mai repede..." Ascultati, domnule Morrel, continua Penelon, noua ne era tare drag "Faraonul", dar oricât de mult îsi iubeste marinarul vasul, el îsi iubeste si mai mult pielea. De aceea, n-am asteptat sa ni se spuna de doua ori; între timp vasul se tânguia si parea ca ne spune: "Plecati, haide, plecati". Si bietul "Faraon" nu mintea; îl simteam cum se scufunda sub picioarele noastre. Cât ai clipi, salupa se afla în mare si noi toti opt înauntru. Capitanul a coborât cel din urma, adica nu, nu a coborât, caci nu vroia sa paraseasca vasul, asa ca l-am luat eu în brate si l-am aruncat camarazilor, dupa care am sarit si eu. Era si timpul. În momentul când am sarit, puntea a plesnit cu un zgomot de explozie. Dupa zece minute el s-a scufundat cu partea dinainte, apoi cu partea de dinapoi, pe urma a început sa se învârteasca în juru-i ca un câine care vrea sa-si prinda coada. Si pe urma, buna seara, s-a sfârsit. "Faraonul" murise. Noi am ramas trei zile fara sa bem si fara sa mâncam; asa ca vorbeam sa tragem la sorti, ca sa stim cine o sa-i hraneasca pe ceilalti, când zariram "Gironda"; i-am facut semnale, ne-a vazut, s-a îndreptat spre noi, ne-a trimis salupa, ne-a salvat. Asa s-au petrecut lucrurile, domnule Morrel, pe cuvântul meu de cinste si de marinar. Nu-i asa, fratilor? Un murmur general de aprobare arata ca povestitorul obtinuse toate sufragiile prin adevarul fondului si prin pitorescul detaliilor. — Bine, prieteni, spuse domnul Morrel, sunteti oameni de treaba si stiam dinainte ca, în nenorocirea care ma lovea, nu exista alt vinovat decât destinul meu. E vointa lui Dumnezeu, si nu vina oamenilor. Sa slavim vointa lui Dumnezeu. Cât vi se cuvine? — Eh, sa nu mai vorbim de asta, domnule Morrel. — Dimpotriva, sa vorbim, spuse armatorul cu un zâmbet trist. — Atunci ni se cuvine pe trei luni, glasui Penelon. — Coclès, plateste câte doua sute de franci fiecaruia. În alte împrejurari, prieteni, continua Morrel, as fi adaugat: da fiecaruia si câte doua sute de franci gratificatie, dar timpurile sunt grele, prieteni, iar putinii bani care îmi ramân nu-mi mai apartin. Scuzati-ma si sa nu ma iubiti mai putin pentru asta. Penelon facu o mina de înduiosare, se întoarse spre tovarasii sai, schimba câteva cuvinte cu ei si reveni. — În privinta asta, domnule Morrel, spuse el trecându-si ghemotocul de tutun în cealalta parte a gurii si zvârlind în anticamera un al doilea scuipat care se duse sa tina tovarasie primului, — în privinta asta... — În ce privinta? — A banilor... — Ei, ce e? — Domnule Morrel, tovarasii zic ca deocamdata le ajung câte cincizeci de franci si ca pentru rest au sa astepte. — Va multumesc, prieteni, va multumesc! exclama domnul Morrel adânc miscat; sunteti suflete generoase; dar luati banii, luati-i si, daca gasiti un serviciu bun, angajati-va. Sunteti liberi. Ultima parte a frazei produse un efect uluitor asupra vrednicilor marinari. Se privira unii pe altii, înfricosati. Penelon, a carui respiratie se taiase, fu cât pe-aci sa înghita ghemotocul de tutun, noroc ca dusese din timp mâna la gâtlej. — Cum, domnule Morrel, spuse el cu voce sugrumata, ne concediati? Sunteti, va sa zica, nemultumit de noi? — Nu, copii, glasui armatorul, nu, nu sunt nemultumit de voi, dimpotriva; nu va concediez, dar ce vreti? Nu mai am nici un vas, nu mai am nevoie de marinari. — Cum nu mai aveti nici un vas? spuse Penelon. O sa construiti altele, asteptam. Slava domnului, stim ce înseamna nevoia. — Nu mai am bani sa construiesc vase, Penelon, spuse armatorul cu un zâmbet trist; nu pot deci sa primesc oferta voastra, oricât de binevoitoare ar fi. — Atunci, daca nu aveti bani, nu trebuie sa ne platiti; vom face cum a facut bietul "Faraon", vom trage pe dracu de coada. — Destul, destul, prieteni! spuse Morrel sugrumat de emotie. Plecati, va rog. Ne vom regasi în vremuri mai bune. Emmanuel, adauga armatorul, însoteste-i si sa ai grija ca dorintele mele sa fie îndeplinite. — Cel putin o sa ne revedem, domnule Morrel? întreba Penelon. — Da, prieteni, nadajduiesc, cel putin, duceti-va. Si facu un semn lui Coclès, care porni înainte. Marinarii îl urmara pe casier si Emmanuel îi urma pe marinari. — Acum, spuse armatorul sotiei si fiicei sale, lasati-ma singur o clipa; am de vorbit cu domnul. Si arata din ochi pe mandatarul casei Thomson si French, care ramasese în picioare, nemiscat în ungherul sau, cât timp durase scena la care nu luase parte decât prin cele câteva cuvinte pe care le-am relatat. Femeile îsi înaltara ochii asupra strainului pe care îl uitasera complet si se retrasera; dar, retragându-se, fata zvârli spre om o privire sublima de implorare, careia el îi raspunse printr-un zâmbet pe care un observator rece s-ar fi mirat vazându-l ca încolteste pe figura aceea de gheata. Barbatii ramasera singuri. — Domnule, spuse Morrel, recazând în jilt, ati vazut totul, ati auzit totul, asa ca nu mai am ce sa va comunic. — Am vazut, domnule, spuse englezul, ca vi s-a întâmplat o noua nenorocire, nemeritata ca si cealalta, si lucrul m-a întarit în dorinta de a va fi pe plac. — O, domnule! spuse Morrel. — Uite, continua strainul. Eu sunt unul dintre principalii dumneavoastra creditori, nu-i asa? — Sunteti cel putin acela care poseda valorile cu cea mai scurta scadenta. — Doriti un termen pentru a-mi plati? — Un termen ar putea sa-mi salveze onoarea si, ca atare, viata. — Cât cereti? Morrel sovai. — Doua luni, spuse el. — Bine, spuse strainul, va acord trei. — Credeti însa ca firma Thomson si French... — Fiti linistit, domnule, iau asupra mea totul. Suntem azi în cinci iunie. — Da. — Ei bine, schimbati-mi toate creantele, pentru cinci septembrie; iar în ziua de cinci septembrie, la 11 dimineata (pendula arata în momentul acela exact orele 11) ma voi prezenta la dumneavoastra. — Va voi astepta, domnule, spuse Morrel, si veti fi platit; altminteri voi fi mort. Ultimele cuvinte fura pronuntate atât de încet, încât strainul nu putu sa le auda. Creantele fura schimbate, cele vechi fura rupte, iar bietul armator vazu ca are macar trei luni înaintea sa pentru a-si încorda sfortarile. Englezul primi multumirile lui cu calmul caracteristic natiunii sale si se desparti de Morrel care îl conduse, binecuvântându-l, pâna la usa. Pe scara o întâlni pe Julie. Fata se prefacea ca coboara, dar în realitate îl astepta. — O, domnule! spuse ea împreunându-si mâinile. — Domnisoara, glasui strainul, veti primi într-o zi o scrisoare semnata... Simbad Marinarul... va rog sa va conformati întocmai celor cuprinse în scrisoare, oricât de ciudate vi se vor parea. — Da, domnule, raspunse Julie. — Îmi fagaduiti? — Va jur. — Bine. Adio, domnisoara! Ramâneti totdeauna o fata buna si sfânta cum sunteti, si nadajduiesc ca Dumnezeu va va. rasplati, dându-vi-l pe Emmanuel ca sot. Julie scoase un mic strigat, deveni rosie ca o cireasa si se tinu de rampa sa nu cada. Strainul îsi continua drumul facându-i un semn de despartire. În curte îl întâlni pe Penelon, care tinea în fiecare mâna câte un fisic de o suta de franci si parea ca nu se hotaraste sa-l ia. — Vino încoace, prietene, îi spuse el; am sa-ti vorbesc.

XXX - 5 SEPTEMBRIE Edit

Termenul acordat de mandatarul casei Thomson si French, în momentul când Morrel se astepta mai putin, i se paru bietului armator una din acele cotituri care anunta omului ca soarta s-a saturat, în sfârsit, sa se mai tina de capul lui. Povesti în ziua aceea, fiicei, sotiei sale si lui Emmanuel ce i s-a întâmplat, si un dram de speranta, daca nu de liniste, reintra în familie. Din pacate, însa, Morrel n-avea a face numai cu casa Thomson si French, care se aratase fata de el asa de binevoitoare. Precum spusese, în comert ai parteneri, nu prieteni. Când se gândea profund, nu întelegea nici atitudinea generoasa a domnilor Thomson si French fata de el; nu si-o explica decât prin reflexia inteligent egoista pe care casa va fi facut-o: e mai bine sa sprijinim un om care ne datoreaza aproape trei sute de mii franci si sa avem acesti trei sute de mii de franci peste trei luni, decât sa-i grabim ruina si sa ne alegem cu sase sau opt la suta din capital. Din nenorocire, — fie ura, fie orbire —, nu toti partenerii lui Morrel cugetara la fel, ba câtiva cugetara dimpotriva. Politele subscrise de Morrel fura deci prezentate la casa cu o scrupuloasa rigoare dar, gratie termenului acordat de englez, Coclès plati în termen. Coclès continua deci sa ramâna în linistea sa fatidica. Numai domnul Morrel vazu cu groaza ca, daca ar fi avut sa ramburseze la 15 ale lunii cei cincizeci de mii de franci ai lui de Boville, si la treizeci cele 32 500 franci în polite pentru care, ca si pentru creanta inspectorului închisorii, avea un termen, ar fi fost înca din luna aceea un om pierdut. Parerea întregului comert din Marsilia era ca, sub loviturile repetate care îl copleseau, Morrel nu putea sa reziste. Uimirea fu deci mare când se vazu ca îndatoririle de la sfârsitul lunii erau executate ca de obicei. Totusi încrederea nu reintra în spirite, astfel ca se amâna pentru sfârsitul lunii viitoare depunerea bilantului nefericitului armator. Întreaga luna trecu în sfortari nemaipomenite din partea lui Morrel pentru a-si reuni resursele. Altadata hârtia lui era luata cu încredere si chiar ceruta. Morrel încerca sa negocieze hârtii pe nouazeci de zile, si gasi toate bancile închise. Din fericire, Morrel avea câteva încasari pe care putea sa le încaseze. Încasarile se operara: Morrel se gasi deci din nou în masura sa faca fata angajamentelor la sfârsitul lui iulie. De altfel mandatarul casei Thomson si French nu mai fusese vazut la Marsilia. A doua sau a treia zi dupa vizita la domnul Morrel, acesta disparuse; iar pentru ca la Marsilia nu avusese legaturi decât cu primarul, cu inspectorul închisorilor si cu domnul Morrel, trecerea nu lasase decât amintirea diferita pe care cele trei persoane o pastrasera despre el. Se pare ca matelotii "Faraonului" îsi gasisera angajament, caci si ei disparusera. Capitanul Gaumard, însanatosit de indispozitia care îl retinuse la Palma, reveni. Nu avea curaj sa se prezinte domnului Morrel. Acesta afla însa ca a sosit si se duse sa-l vada. Vrednicul armator stia dinainte, din povestirea lui Penelon, de purtarea curajoasa a capitanului cu prilejul nenorocirii, si încerca el sa-l consoleze. Îi aducea solda pe care capitanul Gaumard n-ar fi cutezat s-o încaseze. Pe când cobora scara, domnul Morrel îl întâlni pe Penelon, care urca. Penelon daduse, pare-se, o buna întrebuintare banilor, caci era îmbracat în haine noi. Zarindu-l pe armator, vrednicul timonier paru foarte încurcat; se trase în ungherul cel mai îndepartat al spalierului, îsi trecu bumasca de tutun de la stânga la dreapta si de la dreapta la stânga, rostogolind ochii mari, înfricosati, si nu raspunse decât printr-o strângere sfioasa, mâinii pe care domnul Morrel i-o întinse cu prietenia de totdeauna. Domnul Morrel atribui încurcatura lui Penelon elegantei acestuia; era vadit ca bietul om nu se simtea la largul sau într-un astfel de lux; se angajase deci, fara îndoiala, pe bordul altui vas, iar rusinea lui se datora, daca s-ar putea spune astfel, faptului ca nu purtase mai multa vreme doliul dupa "Faraon". Poate chiar ca venea sa-i aduca la cunostinta capitanului Gaumard norocul sau si sa-i transmita oferte din partea noului stapân. "Bietii oameni, spuse Morrel departându-se, numai de v-ar iubi stapânul cum va iubeam eu, si de ati fi mai fericiti decât mine..." Luna august se scurse în încercari mereu repetate de Morrel pentru ridicarea vechiului sau credit sau pentru deschiderea unuia nou. La 20 august se afla în Marsilia ca ocupase un loc în diligenta, si se spuse atunci ca bilantul va fi depus la sfârsitul lunii curente, si ca Morrel plecase dinainte pentru a nu asista la actul crud, dând, fara îndoiala, delegatie functionarului sau Emmanuel si casierului Coclès. Dar, în ciuda tuturor prevederilor, la 31 august, casa se deschise ca de obicei. Coclès aparu calm, dinaintea grilajului, examina cu aceeasi atentie hârtia ce i se prezenta si, de la prima pâna la ultima, plati politele cu aceeasi exactitate. Venira chiar doua rambursari, pe care domnul Morrel le prevazuse si pe care Coclès le plati cu aceeasi punctualitate ca si politele armatorului. Lumea nu mai întelegea nimic si cu tenacitatea profetilor de vesti rele, amâna falimentul pentru sfârsitul lui septembrie. La întâi, Morrel sosi: era asteptat cu multa încordare de întreaga familie; din calatoria la Paris urma sa rasara ultima cale de mântuire. Morrel se gândise la Danglars, astazi milionar si altadata îndatoratul sau, deoarece, pe temeiul recomandatiei lui Morrel, intra Danglars în serviciul bancherului spaniol la care începuse sa strânga averea sa imensa. Se spunea ca Danglars poseda între sase si opt milioane si un credit nelimitat. Fara sa scoata un taler din buzunar, Danglars putea sa-l salveze pe Morrel; nu avea decât sa garanteze un împrumut, si Morrel era salvat. Morrel se gândise de multa vreme la Danglars; dar exista repulsii instinctive pe care nu le putem înfrâna, astfel ca Morrel întârziase cât mai mult sa recurga la acest mijloc suprem. Avusese dreptate, caci s-a înapoiat zdrobit de umilinta unui refuz. De aceea, la înapoiere, Morrel nu a scos nici o tânguire, nu a formulat nici o cârtire; si-a îmbratisat, plângând, nevasta si fiica, a întins o mâna prietenoasa lui Emmanuel, s-a închis în cabinetul de la al doilea si l-a chemat pe Coclès. — De data acesta, îi spusera femeile lui Emmanuel, suntem pierduti. Apoi, într-o scurta consfatuire tinuta între ele, hotarâsera ca Julie sa-i scrie fratelui sau aflat în garnizoana la Nimes sa vina numaidecât. Bietele femei simteau instinctiv ca aveau nevoie de toate fortele lor pentru a face fata loviturii ce le ameninta. De altminteri, desi în vârsta de abia 22 de ani, Maximilien Morrel avea o mare influenta asupra parintelui sau. Era un tânar energic si drept. În momentul când fusese vorba sa îmbratiseze o cariera, parintele n-a vrut sa-i impuna dinainte un viitor, astfel ca a consultat înclinarile tânarului Maximilien. Acesta declarase atunci ca vrea sa urmeze cariera militara; facuse în consecinta studii excelente, intrase prin concurs la scoala politehnica si iesise sublocotenent în regimentul 53 de infanterie. Detinea de un an gradul acestea si avea fagaduiala ca va fi avansat locotenent la prima ocazie. La regiment, Maximilien Morrel era citat ca pastrator rigid, nu numai al tuturor obligatiilor impuse soldatului, dar si al tuturor îndatoririlor propuse omului, si nu i se spunea decât Stoicul. Se întelege ca multi dintre cei care îi spuneau astfel, îi repetau porecla deoarece o auzisera, fara sa stie ce înseamna. Pe acest tânar îl chemau în ajutor mama si sora sa le sustina în împrejurarea grava în care îsi dadeau seama ca aveau sa se gaseasca. Nu se înselasera asupra gravitatii împrejurarii, caci, dupa o clipa de la intrarea domnului Morrel în cabinetul sau cu Coclès, Julie îl vazu pe acesta iesind, palid, tremurând, cu chipul tulburat. Vru sa-l cerceteze în momentul când trecea pe lânga ea; dar bietul om, continuând sa coboare scara cu o graba neobisnuita, se margini sa strige ridicând bratele la cer: — O, domnisoara, domnisoara, ce groaznica nenorocire! cine si-ar fi închipuit asa ceva? În clipa urmatoare, Julie îl vazu urcând iarasi, cu doua-trei registre groase, cu un portofoliu si cu o punga cu bani. Morrel consulta registrele, deschise portofoliul, numara banii. Toate mijloacele sale erau între sase si opt mii de franci, iar intrarile, pâna la 5 ale lunii, între patru si cinci mii; ceea ce facea un activ de paisprezece mii de franci, fata de o polita de 287 500 franci. Nici macar nu se putea concepe sa plateasca macar un aconto. Totusi, când coborî la masa, Morrel parea de ajuns de calm. Calmul lui le înfricosa pe femei mai mult decât cea mai profunda tristete. Dupa masa Morrel avea obiceiul sa iasa; se ducea sa-si ia cafeaua la cercul Phoceenilor si sa citeasca Semaforul. În ziua aceea nu iesi, ci urca din nou în biroul sau. Coclès parea buimacit cu totul. Statuse o parte din zi în curte, pe o piatra, cu capul gol sub un soare de treizeci de grade. Emmanuel încerca sa le linisteasca pe femei, dar nu era deloc convingator. Tânarul cunostea prea îndeaproape afacerile casei ca sa nu-si dea seama ca o mare catastrofa apasa asupra familiei Morrel. Veni noaptea: femeile vegheara, nadajduind ca Morrel, coborând din cabinetul sau, va intra la ele; dar îl auzira trecând prin dreptul usilor lor, calcând usor, temându-se desigur, sa nu-l cheme. Trasera cu urechea; el intra în camera sa si încuie usa pe dinauntru. Doamna Morrel o trimise pe fata la culcare, apoi, la o jumatate de ora dupa plecarea Juliei, se scula, îsi scoase pantofii si se furisa în coridor, sa priveasca prin gaura cheii ce facea sotul ei. Zari în coridor o umbra ce se retragea: era Julie, care, nelinistita si ea, o luase înaintea mamei. Fata veni la doamna Morrel. — Scrie, glasui ea. Femeile se întelesera fara sa-si vorbeasca. Doamna Morrel se pleca în dreptul broastei. Într-adevar, Morrel scria; dar ceea ce fata nu remarcase, remarca doamna Morrel: sotul ci scria pe hârtie timbrata. Îi veni ideea grozava ca el îsi facea testamentul, se înfiora si totusi avu puterea sa nu spuna nimic. A doua zi domnul Morrel parea cât se poate de calm; statu în biroul sau ca de obicei, coborî la masa ca de obicei, dar dupa masa îsi chema fiica lânga el. O strânse în brate si o tinu multa vreme, la pieptul lui. Seara, Julie îi spuse mamei sale ca, desi tatal paruse calm, ea observase ca inima îi batea navalnic. Celelalte doua zile se scursera aproape în acelasi fel. În seara zilei de 4 septembrie, Morrel îi ceru din nou fiicei sale cheia de la cabinet. Julie tresari, pentru ca cererea aceasta i se paru sinistra. De ce îi cerea tatal cheia pastrata întotdeauna de ea, înca de pe când era copila, si pe care el nu i-o cerea decât atunci când voia s-o pedepseasca. Ea îl privi. — Tata, cu ce ti-am gresit de vrei sa-mi iei cheia înapoi? — N-ai gresit cu nimic, copila mea, îi raspunse nefericitul, caruia întrebarea atât de simpla îi umpluse ochii de lacrimi. N-ai gresit cu nimic, dar am eu nevoie de ea. Julie se prefacu ca-i cauta cheia. — Cred c-am lasat-o în odaia mea, spuse ea. Si pleca. Dar în loc sa se duca în odaia ei, cobori si dadu fuga sa-l consulte pe Emmanuel. — Nu-i da cheia tatalui tau, spuse acesta, iar mâine dimineata, daca e cu putinta, nu te departa de el. Ea încerca sa-l descoasa pe Emmanuel, dar acesta nu stia altceva, sau nu voia sa spuna. În noaptea de 4 spre 5 septembrie, doamna Morrel ramase tot timpul cu urechea lipita de perete. Pâna la trei dimineata îl auzi pe sotul ei umblând nelinistit prin camera. Abia la ceasurile trei el se trânti pe pat. Femeile petrecura noaptea împreuna. Din seara de ajun, ele îl asteptau pe Maximilien. La ceasurile opt, domnul Morrel intra în camera lor. Era calm, dar framântarea din timpul noptii se citea pe chipul palid, ravasit. Femeile nu îndraznira sa-l întrebe daca a dormit bine. Morrel fu mai bun decât oricând cu sotia sa si mai dragastos cu fiica sa, pe care nu se putea satura privind-o si îmbratisând-o. Julie îsi reaminti de recomandarea lui Emmanuel si vru sa-si urmeze parintele când iesi; dar acesta o respinse cu blândete: — Ramâi lânga mama ta, îi spuse el. Julie vru sa insiste. — Asa vreau eu! spuse Morrel. Pentru întâia oara Morrel spunea fiicei sale: "Asa vreau eu!", dar spuse aceste cuvinte cu un accent patruns de o blândete atât de parinteasca, încât Julie nu cuteza sa mai faca un pas. Ramase pe loc în picioare, muta si nemiscata. În clipa urmatoare usa se redeschise, simti doua brate care o înconjurau si o gura care se lipea de fruntea ei. Înalta ochii si scoase o exclamatie de bucurie. — Maximilien, fratioare! exclama ea. Auzind strigatul, doamna Morrel alerga si se arunca în bratele fiului ei. — Mama, spuse tânarul, uitându-se rând pe rând la doamna Morrel si la fiica ei, ce e? Ce s-a întâmplat? Scrisoarea voastra m-a înspaimântat si am venit în goana. — Julie, spuse doamna Morrel facând semn tânarului, du-te si spune tatalui tau ca a sosit Maximilien. Fata dadu buzna din apartament dar, pe prima treapta a scarii gasi un om cu o scrisoare în mâna. — Nu sunteti dumneavoastra domnisoara Julie Morrel? glasui omul cu un foarte pronuntat accent italian. — Da, domnule, raspunse Julie cu glas pierit; dar ce doresti? Nu te cunosc. — Cititi scrisoarea aceasta, spuse omul întinzându-i o hârtie. Julie sovaia. — E vorba de salvarea parintelui dumneavoastra, spuse mesagerul. Fata îi smulse hârtia din mâna. Apoi o deschise repede si citi: "Duceti-va numaidecât în Allées de Meilhane, intrati în casa cu nr. 15, cereti portaresei cheia camerei de la a! V-lea, intrati în camera aceea, luati de pe coltul caminului o punga din retea de matase rosie, si dati punga aceasta parintelui dumneavoastra. E necesar s-o aiba înainte de ceasurile 11. Ati fagaduit ca ma veti asculta orbeste, va reamintesc fagaduiala. SIMBAD MARINARUL" Fata scoase un strigat de bucurie, ridica ochii, cauta pe omul care îi daduse biletul spre a-i pune o întrebare, dar omul disparuse. Îsi arunca înca o data ochii asupra hârtiei, s-o citeasca din nou, si observa ca avea un post scriptum. Citi: "E necesar sa îndepliniti misiunea aceasta în persoana si singura; daca veniti însotita, sau daca altcineva s-ar prezenta, portarul va raspunde ca nu stie despre ce este vorba". Post-scriptumul fu o puternica domolire a bucuriei fetei. Nu avea oare motive sa se teama, nu i se întindea o cursa? Inocenta nu-i îngaduia sa stie cam ce pericole putea sa întâmpine o fata la vârsta ei, dar nu e nevoie sa cunosti pericolul pentru a te teme de el. De remarcat ca tocmai primejdiile necunoscute inspira cele mai mari spaime. Julie sovaia. Se hotarî sa ceara un sfat. Dar, dintr-un simtamânt curios, nu recurse nici la mama, nici la fratele ei, ci la Emmanuel. Cobori, îi povesti ce i s-a întâmplat în ziua când mandatarul casei Thomson si French venise la parintele ei; îi istorisi scena de pe scara, îi repeta fagaduiala pe care o facuse si îi arata scrisoarea. — Trebuie sa te duci, domnisoara, spuse Emmanuel. — Sa ma duc? murmura Julie. — Da, te voi însoti eu. — Dar n-ai vazut ca trebuie sa fiu singura? spuse Julie. — Vei fi singura, raspunse tânarul, dar te voi astepta la coltul strazii Muzeului, iar daca întârzii în asa fel încât sa ma îngrijorez, te voi cauta si îti garantez ca va fi vai si amar de cei despre care vei avea motive sa te temi. — Asadar, Emmanuel, glasui fata sovaind, parerea dumitale este sa raspund invitatiei? — Da, nu ti-a spus mesagerul ca e vorba de salvarea parintelui dumitale? — Dar ce pericol îl pândeste, Emmanuel? întreba fata. Emmanuel sovai o clipa, dar dorinta de a o hotarî pe fata fara întârziere îl birui. — Asculta, îi spuse el, astazi e 5 septembrie, nu-i asa? — Da. — Azi, la 11, tatal dumitale are aproape trei sute de mii de franci de platit. — Da, stiu. — Ei bine, spuse Emmanuel, în casa nu sunt nici cincisprezece mii. — În cazul acesta ce se va întâmpla? — Daca astazi, pâna la 11, tatal dumitale n-a gasit pe cineva care sa-i vina în ajutor, va fi obligat la amiaza sa se declare în stare de faliment. — Oh, vino, vino! exclama fata tragându-l pe tânar dupa ea. Între timp, doamna Morrel spusese fiului ei totul. Tânarul stia bine ca, în urma repetatelor nenorociri întâmplate parintelui sau, se facusera mari schimbari în cheltuielile casei, dar nu stia ca lucrurile au ajuns atât de departe. Ramase zdrobit. Apoi, deodata, dadu buzna afara, urca repede scara, caci îl credea pe parintele sau în cabinet, dar batu zadarnic. În momentul când se afla la usa cabinetului, auzi usa apartamentului deschizându-se; întoarse capul si îsi vazu parintele. În loc sa urce drept la cabinetul sau, domnul Morrel intrase în camera, iar acum iesea. Domnul Morrel scoase un strigat de uimire zarindu-l pe Maximilien; nu stia de sosirea tânarului. Ramase nemiscat, strângând cu bratul stâng un obiect pe care îl tinea ascuns sub redingota. Maximilien coborî repede scara si se arunca de gâtul parintelui; dar, deodata se trase înapoi, lasându-si numai mâna dreapta pe pieptul tatalui sau. — Tata, spuse el devenind palid ca moartea, de ce tii sub redingota doua pistoale? — Ma temeam sa nu fiu vazut si vad ca n-am scapat, spuse Morrel. — Tata! tata i pentru numele lui Dumnezeu, exclama tânarul, ce faci cu armele? — Maximilien, raspunse Morrel privindu-si tinta fiul, tu esti barbat, un barbat cu simtul onoarei, vino, îti voi spune. Si Morrel urca cu pasi siguri spre cabinet, în timp ce Maximilien îl urma clatinându-se. Morrel deschise usa si o închise dupa fiul sau, apoi strabatu anticamera, se apropie de birou, puse pistoalele pe coltul mesei si arata cu vârful degetului un registru deschis. În registru era consemnata situatia exacta. Morrel avea de platit, peste o jumatate de ora, 287.500 franci. Poseda în total 15.257 franci. — Citeste, spuse Morrel. Tânarul citi si ramase un moment zdrobit. Morrel nu spunea un cuvânt: ce ar fi putut sa spuna mai mult decât sentinta neînduplecata a cifrelor? — Si ai facut totul, tata, ca sa preântâmpini nenorocirea? întreba tânarul dupa o clipa. — Da, raspunse Morrel. — Nu contai pe nici o intrare? — Pe nici una. — Ai epuizat toate resursele? — Toate. — Si peste o jumatate de ceas, întreba Maximillien, cu glas posomorât, numele nostru este dezonorat? — Sângele spala dezonoarea, spuse Morrel. — Ai dreptate, tata, si te înteleg. Apoi, întinzând mâna spre pistoale: — Unul e pentru dumneata si unul pentru mine, spuse el, îti multumesc. Morrel îi opri mâna. — Dar pe mama si pe sora ta cine le va hrani? Un fior trecu prin corpul tânarului. — Tata, spuse el, gândeste-te: îmi ceri sa traiesc? — Da, îti cer, relua Morrel, caci esti dator, Maximilien, tu esti calm si puternic... nu esti un om obisnuit, nu-ti comand nimic, nu-ti poruncesc nimic, îti spun numai: examineaza situatia ca si cum ai fi un strain, si judeca singur. Tânarul chibzui un moment, apoi o expresie de resemnare sublima trecu prin ochii sai; îsi scoase apoi, cu o miscare înceata si trista epoletul si contra epoletul, însemnele gradului sau. — Bine, spuse el întinzând mâna lui Morrel, mori în pace tala, eu voi trai! Morrel facu o miscare gata sa se arunce la picioarele fiului sau. Maximilien îl atrase la piept si ambele inimi batura o clipa una lânga alta. — Stii ca nu e din vina mea? spuse Morrel. Maximilien zâmbi. — Stiu, tata, ca esti omul cel mai cinstit pe care l-am cunoscut. — Bine: întoarce-te acum la mama si la sora la. — Tata, glasui tânarul îndoindu-si genunchii, binecuvânteaza-ma. Morrel lua în mâini capul fiului sau, îl apropie si-l saruta de mai multe ori: — O, da, da, spuse el, te binecuvântez în numele meu si în numele a trei generatii de oameni fara cusur, asculta ce spun ei prin glasul meu: Providenta poate sa recladeasca edificiul pe care nenorocirea l-a nimicit. Vazând ca am murit de o astfel de moarte, se vor înduiosa de tine chiar cei mai neînduplecati; tie îti vor darui poate ragazul pe care mi l-ar fi refuzat mie; cauta atunci ca termenul rusinos de "faliment" sa nu fie rostit; aseaza- te la lucru, munceste, lupta cu ardoare si curaj, tinere: traiti, tu, mama si sora ta, din strictul necesar, pentru ca, zi cu zi, bunurile celor fata de care sunt dator, sa sporeasca si sa fructifice în mâna ta. Gândeste-te ca va fi o zi frumoasa, o zi mare, solemna, aceea a reabilitarii, ziua când vei spune în biroul acesta: "Parintele meu a murit pentru ca nu putea sa faca ce fac eu astazi; dar a murit linistit si calm, pentru ca murind, stia ca eu o voi face." — Tata, tata, exclama tânarul, daca totusi ai putea sa traiesti? — Daca traiesc, totul se schimba; daca traiesc, interesul se schimba în îndoiala, mila în înversunare; daca traiesc, nu mai sunt decât un om care nu si-a respectat cuvântul, care si-a calcat angajamentele, pe scurt, nu mai sunt decât un falit. Daca mor, dimpotriva, gândeste-te, Maximilien, cadavrul meu nu mai este decât acela al unui om cumsecade, nenorocit. Traind, cei mai buni prieteni îmi vor ocoli casa. Daca mor, Marsilia întreaga ma urmeaza plângând pâna la ultimul lacas; traind, tie ti-e rusine de numele meu; daca mor, ridici capul si spui: "Eu sunt fiul celui care s-a sinucis, deoarece, pentru întâia oara, a fost silit sa nu-si tina cuvântul". Tânarul scoase un geamat, dar paru resemnat. Pentru a doua oara convingerea reintra, nu în inima, ci în constiinta sa. — Iar acum, spuse Morrel, lasa-ma singur si cauta de îndeparteaza femeile. — Nu vrei s-o mai vezi pe sora mea? întreba Maximilien. O ultima si înabusita speranta tainuia tânarul în legatura cu întrevederea aceasta, de aceea o propunea. Domnul Morrel clatina din cap. — Am vazut-o azi dimineata, spuse el, si mi-am luat ramas bun de la ea. — N-ai vreo recomandare speciala sa-mi faci, tata? întreba Maximilien, cu voce alterata. — Ba da, fiul meu, o recomandare sacra. — Spune, tata. — Casa Thomson si French este singura care, din egoism poate, — dar n-am dreptul sa citesc în inima oamenilor, — s-a înduiosat de mine. Mandatarul ci, cel care peste zece minute se va înfatisa sa încaseze suma unei trate de 287.500 franci, nu mi-a acordat, ci mi-a oferit trei luni. Casa aceasta sa fie rambursata cea dintâi, fiul meu, omul acesta sa-ti fie sfânt. — Da, tata, spuse Maximilien. — Si acum, înca o data adio, glasui Morrel; du-te, du-te, am nevoie sa fiu singur, vei gasi testamentul meu în biroul din camera de culcare. Tânarul ramase în picioare, încremenit, neavând decât puterea de vointa, dar nu si de înfaptuire. — Asculta, Maximilien, spuse parintele sau, închipuieste-ti ca eu sunt soldat ca si tine, ca am primit ordinul sa cuceresc o reduta si ca stii ca voi fi ucis, cucerind-o; n-ai sa-mi spui ce îmi spuneai adineauri: "Du-te, tata, caci tu dezonorezi ramânând, si e mai buna moartea decât rusinea". — Da, da, spuse tânarul, da. Si strângându-l convulsiv pe Morrel în brate: — Du-te, tata, glasui el. Si dadu buzna din cabinet. Dupa ce fiul sau iesi, Morrel ramase o clipa în picioare, cu ochii atintiti asupra usii; apoi întinse mâna, gasi snurul unei sonerii si suna. Peste o clipa aparu Coclès. Nu mai era omul de altadata; ultimele trei zile de încercari îl zdrobisera. Gândul acesta: Casa Morrel va înceta platile, îl încovoia spre pamânt mai mult decât l-ar fi coplesit alti douazeci de ani. — Bunul meu Coclès, spuse Morrel cu un accent a carui expresie n-ar putea fi redata, ramâi în anticamera. Când domnul acela, care a mai venit acum trei luni — îl stii, mandatarul casei Thomson si French va veni, sa-l anunti. Coclès nu raspunse; facu un semn din cap, se aseza în anticamera si astepta. Morrel recazu pe scaun; ochii i se îndreptara spre pendula: îi mai ramâneau sapte minute, atâta tot: acul mergea cu o iuteala de necrezut, i se parea ca îl vede mergând. Ceea ce se petrecu atunci, în momentul acela suprem, în mintea omului care, tânar înca, din cauza unui rationament poate fals, dar cel putin în aparenta just, urma sa se desparta de tot ce iubea pe lume si sa paraseasca viata, care avea pentru el toate bucuriile familiei, e cu neputinta de descris. Ar fi trebuit sa-i vezi, ca sa-ti faci o idee, fruntea acoperita de sudoare si totusi resemnata, ochii plini de lacrimi si totusi înaltati la cer. Acul mergea întruna, pistoalele asteptau încarcate; întinse mâna, lua unul si murmura numele fiicei sale. Lasa apoi arma mortala jos, lua condeiul si scrise câteva cuvinte. I se parea ca nu spusese îndeajuns adio, copilei adorate. Se întoarse apoi spre pendula; nu mai socotea cu minutul, ci cu secunda. Relua arma, întredeschise gura si-si fixa ochii asupra acului; apoi tresari la zgomotul pe care îl facea singur, tragând cocosul. În momentul acela o sudoare mai rece îi trecu pe frunte, o neliniste mai ucigatoare îi înclesta inima. Auzi usa scarii scârtâind în tâtâni; apoi se deschise usa cabinetului sau. Pendula statea gata sa sune orele 11. Morrel nu întoarse capul, astepta cuvintele lui Coclès: "Mandatarul casei Thomson si French". Si apropie arma de gura... Deodata auzi un strigat: glasul fiicei sale. Se întoarse si o zari pe Julie; pistolul îi scapa din mâini. — Tata! exclama fata cu rasuflarea gâtuita si aproape moarta de bucurie, esti salvat! Si se arunca în bratele lui, înaltând în mâna o punga de retea rosie. — Salvat, copila mea? glasui Morrel. Ce vrei sa spui? — Da, salvat, uite, uite! spuse fata. Morrel lua punga si tresari, caci o amintire vaga îi reaminti ca obiectul i-a apartinut cândva. Într-o despartitura era polita de 287.500 franci. Polita era achitata. În cealalta era un diamant de marimea unei alune cu aceste trei cuvinte scrise pe un petec de pergament: "Zestrea Juliei". Morrel îsi trecu mâna peste frunte, credea ca viseaza. În momentul acela pendula suna orele 11. Timbrul vibra pentru el ca si cum fiecare lovitura a ciocanului de otel vibra în inima lui. — Copila mea, explica-mi, spuse el. Unde ai gasit punga? — Într-o casa din Allées de Meilhan nr.15, pe coltul caminului unei odaite de la etajul al V-lea. — În cazul acesta, exclama Morrel, punga nu e a ta. Julie întinse parintelui sau scrisoarea pe care o primise de dimineata. — Si ai fost singura în casa aceea? spuse Morrel dupa ce o citi. — Tata, Emmanuel ma însotea. Trebuia sa ma astepte la coltul strazii Muzeului; dar, lucru ciudat, la întoarcere el nu mai era acolo. — Domnule Morrel! exclama o voce pe scara. Domnule Morrel! — E glasul lui, spuse Julie. În momentul acela Emmanuel intra cu figura tulburata de bucurie si de emotie. —"Faraonul"! striga el. "Faraonul"! — Ei, ce-i cu "Faraonul", ai înnebunit, Emmanuel? stii bine ca e pierdut. — "Faraonul"! domnule, este semnalat "Faraonul". "Faraonul" intra în port. Morrel recazu pe scaun fara puteri, mintea lui refuza sa puna în ordine însiruirea de evenimente nemaipomenite, extraordinare. Intra însa si fiul sau. — Tata, exclama Maximilien, ce tot spuneai ca "Faraonul" este pierdut? A fost semnalat si intra în port. — Dragii mei, spuse Morrel, daca este asa ar trebui sa cred într-o minune a lui Dumnezeu. E cu neputinta, cu neputinta. Dar un lucru real si nu mai putin extraordinar, era punga pe care o tinea în mâna, era polita achitata, era diamantul splendid. — O, domnule, spuse si Coclès, ce înseamna asta? "Faraonul"! — Haidem, copii, spuse Morrel ridicându-se, hai sa vedem si, îndura- se Domnul de noi, daca stirea nu e adevarata. Coborâra. La jumatatea scarii astepta doamna Morrel: biata femeie nu cutezase sa urce. Într-o clipa ajunsera la Cannebière. În port, lume imensa. Toti se dadura în laturi în fata lui Morrel. — "Faraonul"! "Faraonul"! spuneau toate vocile. Într-adevar, — lucru minunat, extraordinar —, în fata turnului Saint- Jean, un vas purtând pe pupa cuvintele acestea scrise cu litere albe: "Faraonul" (Morrel si Fiul din Marsilia), asemanator întru totul celuilalt "Faraon" si încarcat ca si celalalt cu cârmâz si indigo, arunca ancora si-si strângea pânzele; pe punte capitanul Gaumard dadea ordine, iar Penelon facea semne domnului Morrel. Nu mai încapea îndoiala: simturile marturiseau, iar zece mii de persoane veneau în ajutorul marturiei. În momentul când Morrel si fiul se îmbratisau în aplauzele întregului oras, martor al minunii, un barbat al carui chip era pe jumatate acoperit de o barba neagra si care, ascuns dinapoia gheretei unei santinele, contempla scena cu înduiosare, murmura cuvintele acestea: "Fii fericit, suflet nobil; fii binecuvântat pentru tot binele pe care l-ai facut si-l vei mai face; iar recunostinta mea sa ramâna în umbra ca si binefacerea ta." Si, cu un zâmbet în care bucuria si fericirea se oglindeau, el parasi adapostul unde statea ascuns si, fara ca vreo faptura sa-l observe, — într- atât de mult era preocupat fiecare de evenimentul zilei —, coborî pe una din micile scari ce servesc de debarcader, strigând de trei ori: — Jacopo! Jacopo! Jacopo! Atunci o salupa veni spre el, îl primi si-l conduse la un yacht bogat, pe puntea caruia sari cu sprinteneala unui marinar; privi de aici, înca o data, pe Morrel, care plângând de bucurie, împartea strângeri de mâini prietenesti multimii si multumea cu o vaga privire binefacatorului necunoscut, pe care îl cauta parca în cer. "Si acum, spuse necunoscutul, adio bunatate, omenie, recunostinta... Adio tuturor sentimentelor care înfloresc inima... M-am substituit Providentei pentru a rasplati pe cei buni... Dumnezeul razbunator sa-mi dea locul sau, ca sa-i pedepsesc pe cei rai!" Facu un semnal si, ca si cum n-ar fi asteptat decât acest semnal ca sa plece, yachtul porni în larg.

XXXI - ITALIA. — SIMBAD MARINARUL Edit

Pe la începutul anului 1838 se aflau la Florenta doi tineri care apartineau celei mai elegante societati din Paris, unul vicontele Albert de Morcerf, altul baronul Franz d'Épinay. Se întelesesera ca vor petrece carnavalul din anul acela la Roma, unde Franz, care de aproape patru ani traia în Italia, va servi lui Albert de cicerone. Dar, pentru ca nu este putin lucru sa petreci carnavalul la Roma, în special când nu tii sa te culci în piata Poporului sau în Campo-Vaccino, scrisera lui Pastrini, proprietarul hotelului Londra, din piata Spaniei, rugându- l sa le retina un apartament confortabil. Pastrini raspunse ca nu mai avea la dispozitia lor decât doua camere si un cabinet, situate al secondo piano, si ca le ofera pentru suma neînsemnata de un ludovic pe zi. Tinerii acceptara, apoi voind sa se foloseasca de timpul care îi ramânea, Albert pleca la Neapole. Franz ramase la Florenta. Dupa ce se bucura câtva timp de viata orasului familiei Medici, dupa ce se plimba îndelung prin Edenul acela denumit Casinele, dupa ce fusese primit de amfitrionii admirabili care fac onorurile Florentei, îi veni gustul — caci vazuse Corsica, leaganul lui Bonaparte — sa se duca pe Insula Elba, marele popas al lui Napoleon. Desprinse deci, într-o seara, o barchetta din veriga de fier care o pecetluia de cheiul portului Livorno, se înfasura în manta si spuse marinarilor doar aceste cuvinte: "La insula Elba". Barca parasi portul asa cum pasarea de mare îsi paraseste cuibul, iar a doua zi îl debarca pe Franz la Porto Ferrajo. Franz strabatu insula imperiala, dupa ce calcase toate urmele lasate de pasii uriasului, si se îmbarca la Marciana. La doua ceasuri dupa ce parasise tarmul, el reveni pe uscat, coborând la Pianosa unde îl asteptau — i se spunea — stoluri infinite de potârnichi rosii. Vânatoarea fu proasta. Franz ucise cu multa truda câteva potârnichi slabanoage si, ca orice vânator care s-a ostenit degeaba, reveni în barca sa, indispus. — A, daca Excelenta voastra ar vrea, îi spuse stapânul barcii, ar face o vânatoare frumoasa! — Unde? — Vedeti insula aceea? continua stapânul întinzând degetul spre sud si aratând o forma conica ce iesea din marea pictata cu cel mai frumos indigo. — Ei, ce e cu insula aceasta? întreba Franz. — E insula Monte-Cristo, raspunse livornezul. — Dar n-am permisiunea sa vânez în insula aceasta. — Excelenta voastra n-are nevoie, insula e pustie. — La naiba, glasui tânarul, o insula pustie în mijlocul Mediteranei? Curios lucru! — Si natural, Excelenta. Insula este un banc de stânci iar pe toata întinderea ei nu se gaseste poate un pogon de pamânt arabil. — Si a cui este insula? — A Toscanei. — Ce vânat am sa gasesc acolo? — Mii de capre salbatice. — Care traiesc lingând pietrele, spuse Franz cu un zâmbet neîncrezator. — Nu, ci pascând buruienile, mirtii, masticii care cresc printre pietre. — Si unde am sa ma culc? — În grote sau la bord, înfasurat în manta. De altminteri, daca Excelenta voastra voieste, vom putea sa plecam îndata dupa vânatoare; stiti ca noi putem sa vâslim tot asa de bine noaptea ca si ziua si ca, în lipsa pânzei, avem lopetile. Deoarece îi ramânea înca destul timp lui Franz sa-si gaseasca tovarasul, si pentru ca nu mai avea motive sa duca grija locuintei la Roma, accepta propunerea de a se despagubi de prima vânatoare. La raspunsul lui afirmativ, matelotii schimbara între ei câteva cuvinte pe soptite. — Ei, ce s-a întâmplat nou? întreba el. E vreun obstacol? — Nu, declara stapânul; dar suntem datori sa înstiintam pe Excelenta voastra ca insula e în contumacie. — Ce înseamna asta? — Ca, întrucât Monte-Cristo este nelocuita si serveste uneori de popas contrabandistilor si piratilor care vin din Corsica, din Sardinia sau din Africa, vom fi siliti — daca vreun semn tradeaza sederea noastra în insula — sa facem o carantina de sase zile când ne vom întoarce la Livorno. — Drace, chestia asta schimba problema! Sase zile! Exact cât i-a trebuit lui Dumnezeu sa zamisleasca lumea. Este cam mult, copii. — Dar cine va spune ca Excelenta sa a fost la Monte-Cristo? — O, eu nu! exclama Franz. — Nici noi, spusera matelotii. — În cazul acesta, haidem la Monte-Cristo. Stapânul dadu comenzile; îndreptara barca spre insula si începura sa pluteasca în directia ei. Franz astepta desavârsirea operatiei, iar când pornira pe noul drum, când pânza fu umflata de briza, iar cei patru marinari îsi ocupara locurile, — trei în fata, unul la cârma —, reînnoda conversatia. — Dragul meu Gaetano, îi spuse el stapânului, mi-ai spus mi se pare ca insula Monte-Cristo servea de refugiu piratilor, ceea ce cred ca formeaza un altfel de vânat decât caprele. — Da, Excelenta, si v-am spus adevarul. — Stiam de existenta contrabandistilor, dar îmi închipuiam ca, dupa cucerirea Algerului si nimicirea Regentei, piratii nu mai exista decât în romanele lui Cooper si ale capitanului Marryat. — Excelenta voastra se înseala: cu piratii este ca si cu banditii care sunt întruna exterminati de papa Leon al XII-lea si care totusi îi opresc zilnic pe calatori pâna la portile Romei. N-ati auzit ca, abia acum sase luni, însarcinatul de afaceri al Frantei pe lânga Sfântul Scaun a fost jefuit la cinci sute de pasi de Velletri? — Ba da. — Ei bine, daca Excelenta voastra ar locui ca noi la Livorno, ar auzi din când în când ca un vas mic, încarcat cu marfuri, sau un yacht englezesc dragut, care era asteptat la Bastia, la Porto Ferrajo sau la Civila-Vecchia nu a sosit, ca nu se stie ce a devenit si ca, fara îndoiala, se va fi sfarâmat de vreo stânca. Stânca pe care a întâlnit-o e o barca joasa si strâmta, condusa de sase sau opt oameni, care l-au surprins în strâmtoarea vreunei insulite salbatice si nelocuite, asa cum banditii opresc si jefuiesc o diligenta la un colt de padure. — Dar, relua Franz, care statea mereu lungit în barca, de ce persoanele carora li se întâmpla astfel de accidente nu reclama, nu atrag asupra piratilor razbunarea stapânirii franceze, sardine sau toscane? — De ce? întreba Gaetano cu un zâmbet. — Da, de ce? — Pentru ca, mai întâi, se transporta de pe vas sau de pe yacht în barca, tot ce este bun de luat; apoi sunt legate mâinile si picioarele echipajului, se prinde de gâtul fiecarui om o ghiulea, se face o gaura de marimea unui butoi în chila vasului capturat, se urca pe punte, ferestruicile sunt închise, si apoi se trece în barca. Dupa zece minute vasul începe sa se plânga si sa geama, apoi sa se scufunde. La început se lasa pe o parte, apoi pe alta, pe urma se ridica, dupa aceea se afunda din nou, din ce în ce mai mult. Deodata rasuna un zgomot ca o detunatura de tun: aerul nimiceste puntea. Atunci vasul se agita ca un înecat ce se zbate, îngreuindu-se la fiecare miscare. În curând apa, înabusita în cavitati, zvâcneste ca niste trombe lichide pe care le-ar zvârli prin narile sale un casalot gigantic. În sfârsit scoate un ultim horcait, se învârteste pentru cea din urma oara în juru-i si se scufunda scobind în abis o pâlnie imensa, care se învârteste o clipa, se acopera putin câte putin si dispare apoi complet; dupa cinci minute, numai ochiul lui Dumnezeu ar mai putea sa caute, în adâncul marii calme, vasul disparut. — Întelegeti acum, adauga patronul zâmbind, cum se face ca vasul nu revine în port, si de ce echipajul nu mai reclama? Daca Gaetano povestea cele de mai sus înainte de a propune expeditia, de buna seama ca Franz ar fi judecat de doua ori înainte de a se încumeta la drum; dar si pornisera si i se paru ca ar fi o lasitate sa dea înapoi. El era unul dintre oamenii care nu alearga dupa ocazii periculoase, dar care — daca ocazia vine în întâmpinarea lor, — ramân cu sânge rece, nealterat, pentru a o combate: era unul dintre oamenii cu vointa calma, care nu privesc o primejdie în viata decât ca pe un adversar în duel, care îi calculeaza miscarile, îi studiaza forta, care nu se grabesc, dar care nici nu zabovesc pentru a lasa impresia lasitatii, care întelegând dintr-o privire toate avantajele lor, ucid dintr-o singura lovitura. — Eh, relua el, am strabatut Sicilia si Calabria, am navigat doua luni în Arhipelag si n-am vazut niciodata umbra unui bandit sau a unui pirat. — De aceea nici n-am spus acestea Excelentei sale ca s-o îndemn sa renunte la proiect, glasui Gaetano; m-a întrebat si am raspuns. — Da, draga Gaetano, iar conversatia cu dumneata este cât se poate de interesanta; de aceea, pentru ca vreau sa-mi prelungesc placerea, haidem la Monte-Cristo. Între timp se apropiau repede de capatul voiajului. Sufla un vânt zdravan, astfel ca barca facea sase-sapte mile pe ora. Pe masura ce se apropiau, insula iesea parca tot mai mare din sânul marii; iar în atmosfera limpede a ultimelor raze ale zilei, se distingea, asemenea ghiulelelor dintr- un arsenal, mormanul de stânci îngramadite unele peste altele, iar printre ele se vedeau încoltind buruienile rosii si verdele copacilor. Desi matelotii pareau pe deplin linistiti, era vadit ca atentia lor statea treaza si ca privirea lor cerceta oglinda vasta pe care lunecau si al carei orizont îl populau numai câteva barci de pescari cu pânze albe, leganându-se ca niste pescarusi deasupra valurilor. Nu mai aveau pâna la Monte-Cristo decât vreo cincisprezece mile, când soarele începu sa asfinteasca dinapoia Corsicei, ai carei munti se iveau la dreapta, desenându-si pe cer dantelaria sumbra; acest morman de pietre, asemanator uriasului Adamastor, se înalta amenintator în fata barcii, careia îi tainuia soarele; putin câte putin umbra urca din mare, alungând parca ultima rasfrângere a zilei ce se stingea, în sfârsit, raza luminoasa fu gonita pâna la piscul conului, unde se opri un moment ca o tromba învapaiata de vulcan; în cele din urma umbra napadi treptat creasta, asa cum napadise baza, si insula nu se mai arata decât ca un munte cenusiu ce se întuneca mereu. Peste o jumatate de ceas era noapte deplina. Din fericire marinarii se aflau în locurile lor obisnuite, pe care le cunosteau pâna la cea mai neînsemnata stânca a arhipelagului toscan, caci în mijlocul întunericului profund care învaluia barca, Franz n-ar fi ramas cu totul linistit. Corsica disparuse în întregime, insula Monte-Cristo devenise invizibila, dar matelotii pareau ca sunt înzestrati, ca lynxul, cu darul de a vedea în bezna, iar cârmaciul care statea la cârma nu trada nici cea mai mica ezitare. Trecuse aproape un ceas de la apusul soarelui, când lui Franz i se paru ca zareste la un sfert de mila, pe stânca, o forma mohorâta; era însa asa de greu sa se distinga ceva, încât, temându-se sa nu stârneasca hazul matelotilor sai, confundând câtiva nori plutitori cu uscatul, tacu. Dar deodata o lumina mare aparu pe tarm; pamântul putea sa semene cu un nor, dar focul nu era un meteor. — Ce-i cu lumina aceea? întreba el. — Sst! spuse patronul, este un foc. — Dar spuneai ca insula e nelocuita. — Spuneam ca nu are o populatie stabila, însa am spus ca ea e un loc de popas pentru contrabandisti. — Si pentru pirati! — Si pentru pirati, spuse Gaetano repetând cuvintele lui Franz, de aceea am dat ordin sa trecem dincolo de insula caci, precum vedeti, focul e la spatele nostru. — Dar cred ca focul e mai degraba un motiv de liniste decât de îngrijorare, continua Franz. Oamenii care s-ar teme sa fie vazuti n-ar aprinde focul acesta. — O, asta nu înseamna nimic! glasui Gaetano, daca ati putea sa va dati seama, în bezna, de pozitia insulei, ati vedea ca, asezat asa cum este, focul nu poate fi zarit nici de pe coasta, nici de la Pianosa, ci numai din largul marii. — Asadar, te temi ca focul ne poate anunta ceva rau? — Va trebui sa ne încredintam de asta, relua Gaetano cu ochii atintiti întruna asupra stelei pamântesti. — Si cum sa ne asiguram? — Veti vedea. Gaetano se sfatui cu tovarasii sai, iar dupa cinci minute de discutii executara în tacere o manevra cu ajutorul careia, cât ai clipi, cotira; revenira atunci pe drumul pe care îl facusera, iar la câteva secunde dupa schimbarea de directie focul disparu, ascuns de o miscare de teren. Cârmaciul imprima atunci o directie noua micului vas, care se apropia vadit de insula, si în curând nu se afla la o departare mai mare de cincizeci de pasi. Gaetano coborî pânza, iar barca ramase pe loc. Se facuse totul în cea mai mare liniste si, de altminteri, din momentul schimbarii drumului, nici un cuvânt nu fusese rostit pe bord. Gaetano, care propusese expeditia, îsi asumase toata raspunderea. Cei patru mateloti nu-l pierdeau din ochi, pregatindu-si vâslele si stând gata sa se slujeasca de lopeti, lucru care, gratie întunericului, nu era greu. Franz îsi cerceta armele cu sângele rece pe care i-l cunoastem; avea doua pusti cu câte doua tevi si o carabina; le încarca, examina tragaciurile si astepta. În vremea asta, stapânul lepadase mantaua cu gluga si camasa, îsi prinsese pantalonii în jurul salelor si, deoarece era descult, nu avusese nevoie sa se descotoroseasca nici de încaltaminte, nici de ciorapi. Îmbracat, sau mai bine zis, dezbracat cum era, duse un deget la buze, facând semn sa se pastreze cea mai deplina tacere si, dându-si drumul în mare, înota spre tarm cu atâta bagare de seama, încât era cu neputinta sa se auda cel mai mic zgomot. Doar dupa brazda fosforescenta pe care o luau miscarile lui, putea sa i se observe urma. În curând disparu si brazda: Gaetano ajunsese, desigur, pe uscat. Lumea de pe micul vas ramase neclintita vreme de o jumatate de ora, dupa care aceeasi brazda luminoasa fu vazuta reaparând lânga tarm si apropiindu-se. În clipa urmatoare Gaetano aparu lânga barca. — Ei, ce e? întrebara în acelasi timp Franz si cei patru mateloti. — Ce sa fie? spuse el, sunt contrabandisti spanioli, atât numai ca au cu ei doi banditi corsicani. — Si ce fac banditii corsicani cu contrabandistii spanioli? — Ei, Doamne, oamenii trebuie sa se ajute unii pe altii, Excelenta, declara Gaetano cu ton de profunda caritate crestina. Deseori banditii se simt cam încoltiti pe pamânt, de jandarmi sau de carabinieri, si atunci gasesc o barca, iar în barca baieti cumsecade ca noi. Vin sa ceara ospitalitate în casa noastra plutitoare. Cum o sa refuzam ajutor unui nenorocit care e urmarit? Îi primim si, pentru mai multa siguranta, pornim în larg. Nu ne costa nimic si salvam viata sau cel putin libertatea unuia dintre semenii nostri, care, la ocazie, recunoaste serviciul ce i-am facut, indicându-ne un loc bun unde am putea sa debarcam marfurile noastre, fara a fi deranjati de curiosi. — Aha, spuse Franz, esti si dumneata un fel de contrabandist, draga Gaetano? — Ei, ce vreti, Excelenta? spuse el cu un zâmbet ce nu se poate descrie, face omul de toate, trebuie sa traim. — Atunci cunosti oamenii care ocupa Monte-Cristo la ceasul acesta. — Oarecum. Noi marinarii suntem ca francmasonii: ne recunoastem dupa anumite semne. — Si crezi ca n-am avea motive sa ne temem, debarcând? — Câtusi de putin; contrabandistii nu sunt hoti. — Dar cei doi banditi corsicani... relua Franz, calculând dinainte toate riscurile. — Ei, Doamne, spuse Gaetano, nu sunt ei de vina ca sunt banditi; de vina e autoritatea. — Cum asa? — Fara îndoiala; sunt urmariti ca au jupuit o piele nu altceva, ca si cum n-ar fi în firea Corsicei sa se razbune. — Ce întelegi prin a fi jupuit o piele? au asasinat un om? întreba Franz continuându-si cercetarile. — Înteleg ca au ucis un dusman, relua stapânul, ceea ce e cu totul altceva. — Haidem atunci sa cerem gazduire contrabandistilor si banditilor, spuse tânarul. Crezi ca ne-o acorda? — Fara nici o îndoiala. — Câti sunt? — Patru, Excelenta, si cu cei doi banditi, sase. — Exact câti suntem noi. Ne aflam deci, în cazul când domnii acestia s-ar arata cu toane, la egalitate si deci în masura sa-i înfrânam. Asadar, înca o data, haidem la Monte-Cristo. — Da, Excelenta, dar ne veti îngadui sa mai luam câteva precautiuni? — Cum sa nu, dragul meu. Fii întelept ca Nestor si prudent ca Ulysse. Mai mult decât îti permit, te rog chiar. — Atunci, tacere, glasui Gaetano. Toata lumea tacu. Pentru un om care, ca Franz, privea orice lucru prin adevarata lui prisma, situatia — fara a fi primejdioasa — nu era lipsita de o anume gravitate. Se gasea în întunericul cel mai profund, izolat în mijlocul marii, cu marinari care nu-l cunosteau si care nu aveau nici un motiv sa-i fie devotati; care stiau ca avea la el câteva mii de franci si care, în zece rânduri, daca nu cu invidie, cel putin din curiozitate, îi examinasera armele, care erau foarte frumoase. Pe de alta parte urma sa descinda, fara alta escorta decât oamenii acestia, pe o insula cu un nume foarte religios, dar care nu parea sa fagaduiasca lui Franz alta ospitalitate decât aceea oferita de calvar lui Iisus, gratie contrabandistilor si banditilor. Apoi istoria vaselor scufundate, pe care o crezuse exagerata în timpul zilei, i se parea mai verosimila noaptea. De aceea, plasat cum era între îndoitul pericol, poate imaginar, nu-i slabea pe oameni din ochi si nu lasa pusca din mâna. Între timp marinarii înaltasera din nou pânzele si reluasera brazda pe care o mai adâncisera la ducere si la venire. În întuneric Franz, obisnuit întrucâtva acum cu bezna, distingea uriasul de granit pe care barca îl ocolea, apoi, trecând din nou de coltul unei stânci, zari focul care stralucea mai puternic decât pâna atunci, iar în jurul focului observa cinci sau sase persoane. Rafrângerea lui se întindea la o suta de pasi în mare. Gaetano ocoli lumina, mentinând totusi barca în partea neluminata. Apoi, când ea fu exact în fata focului, o îndrepta spre el si intra cu bravura în cercul luminos, intonând un cântec de pescari al carui refren îl repetau în cor tovarasii sai. La primul cuvânt al cântecului oamenii din jurul focului se ridicasera si se apropiasera de debarcader, cu ochii fixati asupra barcii a carei forta si ale carei intentii se straduiau vadit sa le aprecieze. În curând ei parura ca au examinat-o îndeajuns si se asezara din nou, cu exceptia unuia singur care ramase în picioare, pe tarm, în jurul focului unde se frigea o caprioara întreaga. Când barca ajunse la vreo douazeci de pasi de uscat, omul de pe tarm facu masinal cu carabina gestul unei santinele ce asteapta o patrula si striga în dialect sard: — Cine e? Stai! Franz îsi încarca atunci cu raceala armele. Gaetano schimba cu omul câteva cuvinte, din care calatorul nu întelese nimic, dar care, de buna seama, îl priveau. — Excelenta sa, întreba stapânul, vrea sa-si spuna numele, sau sa ramâna necunoscut? — De buna seama ca numele meu le e cu totul necunoscut; spune-le numai, declara Franz, ca sunt un francez care calatoreste de placere. Dupa ce Gaetano transmise raspunsul acesta, santinela dadu un ordin unuia dintre oamenii de la foc, care se ridica îndata si disparu printre stânci. Se facu tacere. Fiecare parea preocupat de treburile sale: Franz de debarcare, matelotii de pânze, contrabandistii de caprioara. Dar, în nepasarea aceasta aparenta, se observau unii pe altii. Omul care se departase, reaparu deodata dinspre partea opusa aceleia pe unde disparuse. Facu un semn din cap santinelei, care se întoarse spre ei si se margini sa rosteasca doar aceste cuvinte: S'accommodi. Italienescul s'accommodi este intraductibil; el vrea sa spuna totodata: veniti, intrati, fiti bine veniti, faceti ca la dumneavoastra acasa, sunteti stapâni. Seamana cu fraza aceea a lui Molière care îl uimea asa de mult pe burghezul gentilom prin cantitatea de lucruri ce continea. Matelotii nu asteptara sa li se spuna de doua ori; din patru lopeti barca ajunse la uscat. Gaetano sari pe tarm, schimba alte câteva cuvinte în soapta cu santinela. Tovarasii sai coborâra unul dupa altul; veni, în sfârsit, si rândul lui Franz. El avea una din pusti de-a curmezisul pieptului, Gaetano avea cealalta pusca, un matelot îi tinea carabina. Costumul sau era totodata de artist si de dandy, ceea ce nu inspira gazdelor nici o banuiala si deci nici o neliniste. Priponira barca de tarm, facura câtiva pasi în cautarea unui bivuac comod; dar, fara îndoiala, punctul spre care se îndreptau nu convenea contrabandistului care îndeplinea serviciul de paznic, deoarece îi striga lui Gaetano: — Nu, nu pe acolo, va rog. Gaetano îngaima o scuza si, fara sa mai staruiasca, înainta spre partea opusa, în timp ce doi mateloti aprinsesera niste torte la foc, pentru a lumina drumul. Facura vreo treizeci de pasi si se oprira pe-o mica esplanada înconjurata de stânci în care fusesera scobite niste scaune asemanatoare oarecum unor mici gherete, unde santinela ar putea sa stea asezata. De jur împrejur cresteau, în vine de pamânt vegetal, câtiva stejari pitici si tufisuri dese de mirti. Franz apleca o torta si îsi dadu seama, dupa un morman de cenusa, ca nu descoperise cel dintâi confortul localitatii acesteia si ca, desigur, ca era una dintre popasurile obisnuite ale vizitatorilor nomazi de pe insula Monte-Cristo. Încordarea sa încetase; dupa ce a pus piciorul pe uscat, dupa ce a vazut atitudinea, daca nu prieteneasca cel putin indiferenta, a amfitrionilor, preocuparile sale disparusera, iar în contactul cu aroma caprioarei, care se frigea în bivuacul de alaturi, preocuparile se schimbasera în pofta de mâncare. Îi aduse la cunostinta aceasta lui Gaetano, care îi raspunse ca nimic nu poate fi mai simplu decât o cina atunci când ai, cum aveau ei în barca, pâine, vin, sase potârnichi si un foc bun pentru a le frige. — De altminteri, adauga el, daca Excelenta voastra gaseste ca aroma caprioarei este asa de ispititoare, pot sa ma duc si sa ofer vecinilor nostri doua din pasarile pe care le avem pentru o felie din patrupedul lor. — Du-te, Gaetano, du-te, glasui Franz; dumneata esti într-adevar nascut cu geniul negocierii. Între timp, matelotii smulsera manunchiuri de buruieni si facura legaturi, carora le dadura foc, ceea ce produse un jar destul de respectabil. Franz astepta deci cu nerabdare, adulmecând întruna aroma caprioarei, întoarcerea stapânului, când acesta reaparu si veni la el cu un aer foarte nelinistit. — Ei, ce e? ce s-a întâmplat? întreba el. Au respins propunerea noastra? — Dimpotriva, declara Gaetano, conducatorul caruia i s-a spus ca sunteti un tânar francez va invita sa luati masa cu el. — Ei, dar conducatorul acesta e un om foarte civilizat, spuse Franz, si nu vad de ce as refuza, cu atât mai mult cu cât aduc partea mea de cina. — O, nu-i vorba de asta; el are de mâncare mai mult decât este nevoie, dar pune o conditie ciudata venirii dumneavoastra la el. — La el? întreba tânarul, si-a construit cumva o casa, aici? — Nu, dar are un camin foarte confortabil dupa cât se spune. — Îl cunosti pe conducatorul acesta? — Am auzit vorbindu-se de el. — De bine sau de rau? — Si într-un fel si într-altul. — Drace! Si care este conditia? — Sa va lasati legat la ochi si sa nu scoateti legatura decât când va va invita el. Franz scruta cât mai mult privirea lui Gaetano, ca sa afle ce anume ascundea propunerea lui. — Ei, da, glasui acesta, raspunzând gândirii lui Franz, stiu bine, lucrul merita sa fie chibzuit. — Dumneata ce ai fi facut în locul meu? întreba tânarul. — Eu care nu am nimic de pierdut, as merge. — Ai accepta? — Da, cel putin din curiozitate. — Este, va sa zica, ceva curios de vazut la conducatorul acesta? — Ascultati, glasui Gaetano coborând vocea, nu stiu daca ceea ce se spune este adevarat... Se opri, uitându-se daca nu cumva vreun strain îl asculta. — Si ce se spune? — Ca acest conducator traieste într-o subterana pe lânga care palatul Pitti este prea putin lucru. — Ce vis! murmura Franz, asezându-se la loc. — O, nu e un vis, continua patronul, e o realitate. Cama, cârmaciul de pe "Saint-Ferdinand", a intrat într-o zi acolo si a iesit înmarmurit, spunând ca astfel de comori nu exista decât în basme. — Ei, dar stii ca, spunându-mi acestea, m-ai face sa cobor si în pestera lui Ali-Baba? glasui Franz. — Excelenta, v-am spus ce am auzit si eu. — Atunci ma sfatuiesti sa accept? — O, nu spun asta. Excelenta voastra face cum va crede. N-as vrea sa-i dau un sfat într-o împrejurare ca aceasta. Franz medita câteva clipe, întelese ca omul acela asa de bogat nu putea sa-i voiasca raul, lui care avea numai câteva mii de franci; si deoarece nu întrezarea, în toata chestiunea, decât o cina admirabila, accepta. Gaetano porni cu raspunsul lui. Totusi, am spus, Franz era prevazator, de aceea voi sa aiba cât mai multe amanunte asupra ciudatului si misteriosului amfitrion. Se întoarse deci spre matelotul care, în timpul dialogului, jumulise potârnichile, cu gravitatea unui om mândru de îndeletnicirile sale si-l întreba cu ce putusera sa vina aici oamenii aceia, deoarece nu se vedeau acolo nici barci, nici corabii. — Eu nu sunt îngrijorat despre partea aceasta si cunosc vasul cu care ei calatoresc, declara matelotul. — Este un vas frumos? — Doresc unul la fel Excelentei voastre, ca sa faca ocolul lumii. — Cam ce capacitate are? — Cam o suta de butoaie. De altminteri, e un vas curios, un yacht cum spun englezii, dar confectionat în asa chip încât sa înfrunte marca pe orice vreme. — Si unde a fost construit? — Nu stiu. Cred cu toate astea ca este genovez. — Si cum îndrazneste un sef de contrabandisti sa-si construiasca un yacht pentru comertul sau în portul Genovei? continua Franz. — Eu n-am spus ca proprietarul yachtului e un contrabandist, declara matelotul. — Nu, dar mi se pare ca a spus Gaetano. — Gaetano vazuse echipajul de departe, dar înca nu vorbise cu nimeni. — Dar daca omul acesta nu e un sef de contrabandisti, ce este? — Un nobil bogat care calatoreste de placere. "Haida, de, gândi Franz, personajul e cu atât mai misterios cu cât veriunile se bat cap în cap." — Si cum îl cheama? — Când îl întreaba cineva, el raspunde ca se numeste Simbad Marinarul. Ma îndoiesc însa ca acesta este numele lui adevarat. — Simbad Marinarul? — Da. — Si unde locuieste nobilul acesta? — Pe mare. — Din ce tara este? — Nu stiu. — L-ai vazut? — Uneori. — Ce fel de om c? — Excelenta voastra îsi va da singura seama. — Si unde o sa ma primeasca? — Fara îndoiala ca în palatul acela subteran despre care v-a vorbit Gaetano. — Si n-ati avut niciodata curiozitatea, când ati poposit aici si ati gasit insula pustie, sa încercati a patrunde în palatul fermecat? — O, ba da, Excelenta, declara matelotul; ba de mai multe ori chiar; totdeauna însa cercetarile noastre au fost zadarnice. Am scotocit pestera de jur împrejur si n-am gasit cea mai mica trecere. Se spune de altfel ca usa nu se deschide cu o cheie, ci cu un cuvânt magic. — Hotarât lucru, murmura Franz, am intrat într-o poveste din O mie si una de nopti. — Excelenta sa va asteapta, spuse dinapoia lui o voce pe care o recunoscu: vocea santinelei. Noul venit era întovarasit de doi oameni din echipajul yachtului. În locul oricarui raspuns, Franz îsi scoase batista si o prezenta celui care îi vorbise. Fara a rosti un cuvânt, i se legara ochii cu o grija ce trada temerea ca el sa nu savârseasca vreo indiscretie; dupa aceea fu pus sa jure ca nu va încerca în nici un chip sa-si scoata legatura. Jura. Atunci cei doi oameni îl luara de câte un brat si el merse calauzit de ei, cu santinela înainte. Simti, dupa vreo treizeci de pasi, dupa aroma tot mai ispititoare a caprioarei, ca trecea din nou pe dinaintea bivuacului: fu silit apoi sa-si continue drumul înca vreo cincizeci de pasi, înaintând, desigur, în directia unde Gaetano nu fusese lasat sa patrunda: interdictie care se explica acum. Curând dupa schimbarea de atmosfera întelese ca intra într-o subterana; dupa câteva clipe de mers auzi un trosnet si i se paru ca atmosfera se schimba iarasi devenind calduta, înmiresmata; simti, în sfârsit, ca picioarele sale calcau pe un covor gros si moale; calauzele îl parasira. Urma o clipa de tacere si un glas spuse într-o frantuzeasca corecta, desi cu un accent strain: — Fiti binevenit la mine, domnule; puteti sa va scoateti batista. Fireste ca Franz nu astepta sa i se repete de doua ori invitatia; scoase batista si se pomeni în fata unui barbat între 38-40 de ani, purtând un vesmânt tunisian, adica un fes rosu cu un ciucure lung, albastru, de matase, o vesta neagra de postav brodata în aur, pantaloni stacojii largi si umflati, ghetre de aceeasi culoare, brodate cu aur ca si vesta, si papuci galbeni; un casmir splendid îi strângea mijlocul, iar un hanger ascutit si încovoiat trecea prin cingatoare. Desi de o paloare aproape livida, barbatul avea o figura deosebit de frumoasa; ochii lui erau vii si strapungatori; nasul drept si aproape la nivel cu fruntea indica tipul grec în toata puritatea lui, iar dintii albi ca perlele ieseau admirabil sub mustata neagra care îi încadra. Doar paloarea lui era ciudata; parea un om închis de multa vreme într- un mormânt si care nu putuse recapata carnatia celor vii. Fara sa fie înalt de statura, era bine facut si, asemenea oamenilor de la sud, avea mâinile si picioarele mici. Ceea ce însa îl uimi pe Franz care caracterizase istorisirea lui Gaetano, un vis, fu somptuozitatea mobilierului. Toata camera era tapetata cu stofe turcesti de culoare caramizie, cu flori de aur. Într-o firida se afla un fel de divan având deasupra un trofeu de arme arabe cu teci de argint si cu mânere care scânteiau de nestemate; din plafon atârna o lampa de cristal, venetian, de o forma si o culoare fermecatoare, iar picioarele se odihneau pe un covor turcesc în care se afundau pâna la glezna; perdele atârnau la usa prin care Franz intrase si la o alta usa ce lasa trecerea într-o a doua camera, care parea splendid iluminata. Amfitrionul îl lasa un moment pe Franz în voia uimirii sale si, de altminteri, îl examina si el, neslabindu-l din ochi. — Domnule, îi spuse, în sfârsit, va cer de o mie de ori iertare pentru precautiile ce vi s-au pretins spre a fi adus la mine; dar, deoarece în marea parte a timpului, insula e pustie, daca secretul locuintei mele ar fi cunoscut, as gasi desigur, la înapoiere, cuibul acesta într-o stare destul de proasta, lucru care mi-ar displacea enorm, nu pentru paguba în sine, ci pentru ca n-as mai putea sa ma despart când vreau de restul pamântului. Voi cauta acum sa va fac sa uitati mica neplacere, oferindu-va ceea ce desigur nu nadajduiati ca veti gasi aici, adica o cina acceptabila si un pat bun. — A, nu, scumpul meu amfitrion, raspunse Franz, nu e nevoie sa va scuzati. Am vazut totdeauna ca oamenilor care patrundeau în palate fermecate li se legau ochii: gânditi-va la Raoul din Hughenotii. Nu am de ce ma plânge, caci ceea ce dumneavoastra îmi aratati, aminteste minunile din O mie si una de nopti. — Va voi spune ca Lucullus: Daca as fi stiut ca voi avea onoarea vizitei dumneavoastra, m-as fi pregatit. În sfârsit însa, asa cum este pustnicia mea, v-o pun la dispozitie si asa cum este cina mea, v-o ofer. Ali, ne servesti? Aproape în aceeasi clipa perdeaua se dadu în laturi si un negru nubian, întunecat ca abanosul, îmbracat cu o simpla bluza alba, facu semn stapânului ca putea sa treaca în sala de mâncare. — Acum, spuse necunoscutul lui Franz, nu stiu daca sunteti de parerea mea, dar gasesc ca nimic nu e mai stânjenitor decât de a ramâne doua sau trei ceasuri între patru ochi fara a sti cu ce nume sau ce titlu sa ne vorbim. Remarcati ca respect prea mult legile ospitalitatii pentru a va întreba în privinta numelui sau titlului dumneavoastra; va rog numai sa-mi aratati o denumire oarecare cu ajutorul careia sa va pot adresa cuvântul. Întrucât ma priveste, pentru a va usura, va voi informa ca mie mi se spune îndeobste Simbad Marinarul. — Iar eu, declara Franz, va voi spune ca, întrucât nu-mi lipseste, pentru a fi în situatia lui Aladin, decât faimoasa lampa minunata, nu vad nici o piedica în a ma numi pentru moment Aladin. Denumirile nu ne vor scoate din Orientul unde, sunt ispitit sa cred, am fost transportat prin puterea unui geniu bun. — Nobile Aladin, glasui atunci ciudatul amfitrion, ati auzit, nu-i asa, ca suntem serviti. Va rog sa binevoiti a intra în sala de mâncare; preaumilul dumneavoastra servitor o ia înainte sa va arate drumul. Si, dând în laturi perdeaua, Simbad trecu înaintea lui Franz. Franz trecea dintr-o încântare într-alta; masa era splendid servita. Dupa ce se încredinta în privinta acestui punct important,îsi plimba ochii în jur. Sala de mâncare nu era mai putin splendida decât budoarul pe care îl parasise; era toata din marmura, cu basoreliefuri antice de cea mai mare valoare, iar la ambele extremitati ale salii prelungi, doua minunate statui tineau pe capete cosuri de fructe. Cosurile contineau doua piramide de fructe admirabile; ananasi de Sicilia, rodii din Malaga, portocale din insulele Baleare, piersici din Franta si smochine din Tunis. Cina se compunea dintr-un fazan fript, înconjurat de mierle din Corsica, de o sunca de mistret, de o pulpa de caprioara preparata tatareste, de un calcan splendid si o langusta gigantica. Intervalele dintre tacâmurile mari erau umplute de tacâmuri mici cuprinzând gustarile. Tacâmurile erau de argint, farfuriile de portelan japonez. Franz se freca la ochi sa se încredinteze ca nu viseaza. Numai Ali avea voie sa serveasca si se achita foarte bine. Musafirul îi aduse laude fata de gazda. — Da, glasui acesta, facând onorurile cinei cu cea mai mare siguranta; da, e un biet om care mi-e foarte devotat si care se achita cât poate mai bine de datoria sa. Îsi aduce aminte ca i-am salvat viata si, deoarece tinea pare-se la capul sau, mi-a pastrat oarecare recunostinta ca l-am salvat. Ali se apropie de stapân, îi lua mâna si i-o saruta. — Nobile Simbad, glasui Franz, as fi prea indiscret întrebându-va în ce împrejurari ati savârsit fapta aceasta frumoasa? — O, e cât se poate de simpla! raspunse amfitrionul. Se pare ca împielitatul daduse târcoale pe lânga seraiul beiului din Tunis mai mult decât îi era îngaduit unui flacau de culoarea lui; astfel ca beiul l-a condamnat sa i se taie limba, mâna si capul: limba în prima zi, mâna în a doua si capul în a treia. Dorisem dintotdeauna sa am în serviciul meu un mut, asteptai sa i se taie limba si îi propusei pe urma beiului sa mi-l dea în schimbul unei admirabile pusti cu doua tevi, care în ajun mi se paruse ca a stârnit dorintele Înaltimii sale. El sovai o clipa, caci tinea foarte mult sa termine cu nenorocitul. Dar adaugai pustii un cutit de vânatoare englezesc, cu care stirbisem iataganul Înaltimii sale, astfel ca beiul se hotarî sa-i crute mâna si capul, dar cu conditia sa nu mai calce niciodata prin Tunis. Recomandatia era de prisos. Când necredinciosul zareste de departe coasta Africii, el se ascunde în fundul yachtului si nu-l mai poti scoate de acolo decât când yachtul iese din raza celei de a treia parti a lumii. Franz ramase un moment tacut si îngândurat, nestiind ce sa creada despre voiosia cruda cu care amfitrionul îi istorisise întâmplarea. — Si, asemenea onorabilului marinar al carui nume l-ati luat, spuse el schimbând conversatia, dumneavoastra va petreceti viata calatorind? — Da, e o dorinta pe care o aveam într-un timp când nu gândeam deloc ca am s-o pot îndeplini, spuse necunoscutul zâmbind. Am mai formulat câteva dorinte, care, nadajduiesc, se vor îndeplini toate pe rând. Desi Simbad rostise cuvintele acestea cu cel mai mare sânge rece, ochii sai zvârlisera o privire de ciudata ferocitate. — Ati suferit mult, domnule '? îl întreba Franz. Simbad tresari sl-l privi tinta. — Dupa ce vedeti ca am suferit? întreba el. — Dupa toate, declara Franz; dupa glasul, privirea, paloarea si dupa însasi viata pe care o duceti. — Eu traiesc viata cea mai fericita pe care mi-o pot închipui, o adevarata viata de pasa; sunt regele creatiunii: ma simt bine într-un loc, ramân; ma plictisesc, plec; sunt liber ca pasarea, am aripi ca ea; oamenii care ma înconjoara mi se supun la un semn. Ma amuz din când în când batându- mi joc de justitia omeneasca, rapindu-i un bandit pe care ea îl cauta, un criminal pe care îl urmareste. Apoi eu am justitia mea, josnica si înalta, fara amânare si fara apel, care condamna sau care absolva si careia nimeni nu i se poate împotrivi. O, daca ati fi gustat viata mea, n-ati mai vrea alta si nu v-ati mai înapoia niciodata în lume, afara doar de cazul când ar trebui sa realizati cine stie ce proiect mare! — De exemplu, o razbunare! spuse Franz. Necunoscutul fixa asupra tânarului una din acele priviri care se adâncesc în strafundul inimii si mintii. — De ce o razbunare? întreba el. — Pentru ca, relua Franz, îmi faceti impresia unui om care, persecutat de societate, are de lichidat cu ea o socoteala cumplita. — Ei bine, va înselati, glasui Simbad râzând, — râsul lui ciudat care îi arata dintii albi, ascutiti; asa cum ma vedeti, cu sunt un fel de filantrop si poate ca, într-o zi, voi veni la Paris sa fac concurenta domnului Appert si omului cu Mica Mantie Albastra. — Si veti face calatoria aceasta pentru întâia oara? — O, da. Vi se pare cam curios, nu-i asa? Va asigur însa ca nu sunt eu de vina daca am întârziat atâta, într-o zi sau într-alta lucrul se va întâmpla. — Si credeti ca veti face calatoria curând? — Nu stiu înca, depinde de anumite împrejurari supuse unor combinatii nesigure. — As vrea sa fiu acolo când veti veni; voi cauta sa va rasplatesc, pe cât îmi va sta în putinta, ospitalitatea pe care mi-o daruiti asa de larg la Monte-Cristo. — As accepta oferta dumneavoastra cu multa placere, declara amfitrionul; din pacate însa, daca vin, voi veni poate incognito. Între timp, ospatul înainta si parea servit doar pentru Franz; caci necunoscutul abia se atinsese de una sau doua din bucatele splendidului festin ce-i oferise si caruia musafirul neasteptat îi acorda o cinste foarte mare. În sfârsit, Ali aduse desertul sau, mai bine zis, lua cosurile din mâinile statuilor si le puse pe masa. Aseza între ambele cosuri o cupa mica de argint, acoperita cu un capac din acelasi metal. Respectul cu care Ali adusese cupa atâta curiozitatea lui Franz. Salta capacul si vazu o pasta verzuie, care semana cu o dulceata divina, dar care îi era absolut necunoscuta. Puse la loc capacul, tot asa de nestiutor asupra continutului cupei ca si înainte de a-l fi ridicat, si, îndreptându-si ochii asupra amfitrionului, îl vazu zâmbind. — Nu-i asa ca nu puteti sa ghiciti, îi spuse acesta, ce fel de aliment contine micul vas, si ca el va intriga? — Marturisesc. — Ei bine, dulceata aceasta verzuie nu e nici mai mult nici mai putin decât ambrozia pe care Hébè o servea la masa lui Jupiter. — Desigur însa, glasui Franz, ca, trecând prin mâna oamenilor, ambrozia si-a pierdut numele ceresc luând unul omenesc. Cum se numeste în limbaj de rând ingredientul acesta pentru care, de altminteri, nu simt o atractie deosebita? — Tocmai faptul acesta tradeaza originea noastra materiala, exclama Simbad; de multe ori noi trecem astfel pe lânga fericire, fara s-o vedem, fara s-o privim, sau, daca am vazut-o si privit-o, fara s-o recunoastem. Dumneavoastra sunteti un om pozitiv si aurul e zeul dumneavoastra, gustati de aici, iar minele din Peru, Guzarat si Golonda vi se vor deschide. Sunteti un om cu imaginatie, sunteti poet; gustati de aici si barierele posibilului au sa dispara, vi se vor deschide câmpiile infinitului, va veti plimba cu inima si cu spiritul descatusate, în domeniul fara de margini al reveriei. Sunteti ambitios, alergati dupa maretiile pamântului; gustati de aici si într- un ceas veti fi rege, nu regele unui mic regat, tainuit în vreun colt al Europei, ca Franta, Spania sau Anglia, ci regele lumii, regele universului, regele creatiunii. Tronul dumneavoastra va fi înaltat pe muntele unde Satan l-a dus pe Iisus; si, fara a avea nevoie sa-i aduceti omagii, fara sa fiti silit a-i saruta gheara, veti fi suveranul stapân pe toate regatele pamântului. Spuneti, nu e ispititor ceea ce va ofer si nu e un lucru foarte usor? Priviti! Spunând aceasta, descoperi la rându-i cupa de argint, care continea substanta atât de laudata, lua o lingurita din dulceata magica, o duse la gura si o savura pe îndelete cu ochii închisi pe jumatate si cu capul pe spate. Franz îi lasa ragazul sa guste minunea preferata apoi, când vazu ca si-a mai revenit: — În definitiv, întreba el, ce este lucrul acesta asa de pretios? — Ati auzit despre Batrânul de pe Munte, cel care a vrut sa-l asasineze pe Filip-August? — Fara îndoiala. — Ei bine, stiti ca el domnea peste o vale bogata, care domina muntele de unde îsi luase numele pitoresc. În valea aceasta erau gradini minunate, plantate de Hassen-ben-Sabah, iar în gradinile acestea se aflau pavilioane izolate. El îsi poftea alesii în pavilioane si le dadea sa manânce — spune Marco-Polo — o anume buruiana care îi transporta în rai, printre plante vesnic înflorite, printre fructe întotdeauna coapte si femei totdeauna virgine. Dar ceea ce tinerii arhifericiti luau drept realitate, era vis; însa un vis asa de placut, de îmbatator si voluptuos, încât se vindeau cu trup si suflet celui ce li-l daruise si, supunându-se ordinelor lui ca unor ordine ale lui Dumnezeu, se duceau sa loveasca la capatul lumii victima aratata, murind în chinuri fara sa se plânga, cu singura idee ca moartea pe care o îndurau nu era decât o trecere spre viata de încântari pe care o gustasera, gratie buruienii sfinte servita în fata dumneavoastra. — În cazul acesta, exclama Franz, e vorba de hasis. Da, cunosc hasisul, cel putin dupa nume. — Ati ghicit, nobile Aladin, e hasis, cel mai bun si mai curat hasis care se face la Alexandria, hasisul lui Abugor, omul unic, omul caruia ar trebui sa i se înalte un palat cu inscriptia: Negustorului de fericire, — lumea recunoscatoare. — Stiti ca simt nevoia sa-mi dau seama singur de adevarul sau de exagerarea laudelor dumneavoastra? glasui Franz. — Dati-va seama singur, dar sa nu va opriti la prima experienta; ca în orice lucru, simturile trebuiesc obisnuite cu o impresie noua, blânda sau violenta, trista sau voioasa. Natura da o lupta împotriva substantei divine, natura care nu e facuta pentru bucurie si care se agata de durere. Se impune ca natura înfrânta sa sucombe în lupta cu realitatea, sa urmeze visul; si atunci visul stapâneste, atunci visul devine viata si viata vis; dar ce deosebire în transfigurarea aceasta! Comparând durerile existentei reale cu desfatarile existentei fictive, nu veti mai voi sa traiti niciodata, ci sa visati mereu. Când veti parasi lumea aceasta pentru lumea altora, vi se va parea ca treceti de la o primavara napolitana la o iarna lapona, vi se va parea ca parasiti paradisul pentru pamânt si cerul pentru iad. Musafirule, gusta hasisul! Drept orice raspuns, Franz lua o lingurita din pasta minunata, pe masura aceleia luata de amfitrion, si o duse la gura. — Drace, exclama el, dupa ce înghiti dulceata divina, nu stiu înca daca rezultatul va fi asa de placut precum spuneti, dar lucrul nu mi se pare savuros asa cum afirmati. — Pentru ca cerul gurii dumneavoastra nu e înca deprins cu sublimul substantei pe care o gusta. Spuneti-mi: v-au placut din capul locului stridiile, ceaiul, berea englezeasca, trufele, lucruri pe care le-ati adorat apoi? Îi întelegeti oare pe romanii care preparau fazanii cu putreziciuni si pe chinezii care manânca cuiburi de rândunele? O, nu! Ei bine, la fel e cu hasisul; mâncati-l numai opt zile si nici o hrana din lume nu vi se va mai parea ca atinge finetea gustului acesta pe care îl socotiti astazi poate fad si gretos. Sa trecem, de altminteri, în camera de alaturi, adica în camera dumneavoastra, iar Ali ne va servi cafeaua si ne va da pipe. Se ridicara amândoi si, în timp ce acela care îsi daduse numele de Simbad, si pe care l-am numit si noi astfel din când în când pentru a putea sa-i dam, ca si musafirului sau, o denumire oarecare, transmitea câteva porunci servitorului, Franz intra în camera de alaturi. Aceasta avea o mobila mai simpla, desi nu mai putin bogata. Era de o forma rotunda, si un mare divan o înconjura. Dar divanul, peretii, plafonul si parchetele erau acoperite cu blanuri minunate, netede si moi, asemeni celor mai moi covoare; blanuri de tigri din Bengal cu dungi atragatoare; blanuri de pantere de la Cap, cu pete zglobii ca acela care i se arata lui Dante, în sfârsit, blanuri de urs din Siberia, de vulpi din Norvegia, iar toate aceste blanuri erau zvârlite din belsug unele peste altele, încât se parea ca mergi pe cel mai des gazon si ca te odihnesti pe patul cel mai matasos. Se culcara amândoi pe divan; ciubucuri, cu tuburi de iasomie si cu imamele de chihlimbar, se aflau la îndemâna lor, pregatite în asa fel încât sa n-ai nevoie sa fumezi de doua ori dintr-unul singur. Luara fiecare câte unul. Ali le aprinse si iesi dupa cafea. Urma un moment de tacere, în rastimpul caruia Simbad se lasa în voia gândurilor, care pareau ca-l preocupa neîncetat, chiar în toiul conversatiei, iar Franz ceda reveriei mute în care cazi aproape totdeauna când fumezi un tutun excelent ce pare ca duce, o dala cu fumul toate grijile mintii, înapoindu-i în schimb fumatorului toate visurile sufletului. Ali aduse cafeaua. — Cum o vreti? întreba necunoscutul; frantuzeste sau turceste, tare sau usoara, îndulcita sau nu? Ramâne la alegerea dumneavoastra: se poate prepara în toate felurile. — Am s-o beau turceste, raspunse Franz. — Si faceti foarte bine, exclama amfitrionul; aceasta dovedeste ca aveti înclinari pentru viata orientala. Oh, vedeti dumneavoastra, orientalii sunt singurii oameni care stiu sa traiasca. Eu, adauga el, cu unul din acele zâmbete ciudate care nu îi scapau tânarului, dupa ce îmi voi termina treburile la Paris, ma voi duce sa mor în Orient. Iar daca atunci vreti sa ma gasiti, va trebui sa ma cautati la Cairo, la Bagdad sau la Ispahan. — Va fi lucrul cel mai usor, glasui Franz, caci am impresia ca-mi cresc aripi de vultur, iar cu aceste aripi as face ocolul lumii în 24 de ore. — Aha, hasisul îsi produce efectul; ei bine, desfaceti-va aripile si zburati în regiunile supra-omenesti, nu va temeti de nimic, se vegheaza asupra dumneavoastra, iar daca, asemenea acelora ale lui Icar, aripile dumneavoastra se vor topi în soare, noi vom fi aici sa va primim. Îi spuse atunci câteva cuvinte arabe lui Ali, care facu un gest de supunere si se retrase, dar fara sa se îndeparteze. În Franz se producea o transformare bizara. Toata oboseala fizica a zilei, toate încordarile mintii prilejuite de întâmplarile din timpul serii, dispareau ca în primul moment de odihna, când traiesti înca îndeajuns pentru a simti somnul venind. I se parea ca trupul sau capata o usurinta imateriala, ca spiritul i se limpezeste în mod extraordinar, ca simturile îsi dubleaza facultatile; orizontul se largea întruna, dar nu orizontul sumbru pe care plutea o spaima nelamurita si pe care îl vazuse înainte de a adormi, ci un orizont albastru, straveziu, imens, cu tot azurul marii, cu toate rasfrângerile soarelui, cu toate miresmele vântului; apoi, printre cântecele matelotilor sai asa de limpezi si de clare, încât ai fi alcatuit din ele o armonie divina, daca puteai sa le notezi, aratându-se insula Monte-Cristo, nu ca o stânca amenintatoare pe valuri, ci ca o oaza pierduta în pustiu; pe urma, pe masura ce barca se apropia, cântecele deveneau mai numeroase, caci o armonie vrajita si misterioasa urca de pe insula spre Dumnezeu, ca si când o zâna ca Loreley, sau un vrajitor ca Amphion, ar fi vrut sa atraga un suflet sau sa construiasca un oras. În sfârsit, barca atinse tarmul, dar fara sfortare, fara zguduitura, asa cum buzele ating buzele, si el intra în pestera, fara ca pestera fermecatoare sa înceteze. Coborî sau, mai bine zis, i se paru ca coboara câteva trepte, respirând un aer proaspat, îmbalsamat, ca acela care, desigur, domnea în jurul pesterei Circeei, plasmuit din miresme care dispun sufletul la visare, din calduri care ard simturile, si revazu tot ce vazuse înaintea somnului, de la Simbad amfitrionul fantastic, pâna la Ali servitorul mut; apoi totul paru ca se sterge si se confunda sub ochii sai ca ultimele umbre ale unei lanterne magice pe care o stingi, si se regasi în camera cu statui luminata numai de una din acele lampi antice si palide ce vegheaza în toiul noptii asupra somnului sau voluptatii. Erau aceleasi statui bogate în forma, în lux si în poezie, ochii magnetici, cu zâmbete lascive, cu plete admirabile. Erau Phryneea, Cleopatra, Mesalina, marile curtezane; apoi, printre umbrele impudice, se strecura ca o raza curata, ca un înger crestin în mijlocul Olympului, una din acele figuri caste, una din acele umbre calme, una din acele viziuni blânde ce parea ca îsi voaleaza fruntea virginala sub impuritatile de marmura. I se paru atunci ca cele trei statui îsi împreunasera iubirile pentru un singur barbat, si ca barbatul era el, ca se apropiau de patul unde el visa un al doilea somn, cu picioarele pierdute în tunicele lor lungi, albe, cu sânul gol, cu parul desfasurându-se ca o unda, cu una din acele atitudini în fata carora zeii sucombau, dar carora sfintii le rezistau, cu una din acele priviri inflexibila si arzatoare ca privirea sarpelui atintita asupra pasarii, si ca el se lasa în voia privirilor dureroase cu o înclestare voluptuoasa, cu un sarut. Franz avu impresia ca închidea ochii si ca, prin ultima privire zvârlita în jurul sau, întrevedea statuia pudica ce se voala în întregime; apoi, dupa ce ochii i se închisera pentru lucrurile reale, simturile i se deschisera pentru impresiile imposibile. Urma atunci o voluptate fara ragaz, o iubire fara odihna, ca aceea pe care profetul o fagaduia alesilor sai. Toate gurile de piatra devenira vii, toate piepturile devenira calde, astfel ca, pentru Franz, care îndura pentru întâia oara stapânirea hasisului, iubirea aceasta era aproape o durere, voluptatea aproape o tortura, când simtea pe gura sa însetata, buzele statuilor moi si reci ca inelele unei sopârle, dar cu cât bratele sale încercau sa respinga dragostea necunoscuta, cu atât buzele sufereau vraja visului misterios, astfel ca dupa o lupta pentru care si-ar fi dat sufletul, se declara învins si cazu gâfâind, ars de oboseala, istovit de voluptate, sub sarutarile amantelor de marmura si sub încântarile visului fara de pereche.

XXXII - TREZIRE Edit

Când Franz îsi reveni, obiectele exterioare pareau o a doua parte a visului; i se paru ca se afla într-un mormânt unde patrundea anevoie, ca o privire miloasa, o raza de soare. Întinse mâna si simti piatra; se aseza în capul oaselor: era culcat, în burnusul sau, pe un pat de ierburi uscate, foarte moale si foarte înmiresmat. Disparuse orice nalucire si, ca si cum statuile n-ar fi fost decât umbre iesite din morminte în timpul visului, pierisera o data cu trezirea. Facu câtiva pasi spre punctul de unde venea lumina; agitatiei visului îi urma calmul realitatii. Se vazu într-o pestera. Înainta spre deschizatura si, prin usa fixata, zari un cer albastru si o mare azurie. Aerul si apa scânteiau în razele soarelui de dimineata; matelotii stateau pe tarm, vorbind si râzând, la zece pasi de mare, barca se legana cu gratie în ancora ei. Savura câteva clipe briza racoroasa care îi trecea peste frunte, ascultând zgomotul slab al vasului care se misca si lasa pe stânci o dantela de spuma alba ca argintul; se lasa fara sa mediteze, fara sa cugete, în voia farmecului divin care este în ordinea firii, mai cu seama când te trezesti dintr-un vis fantastic; apoi, putin câte putin, viata de afara, asa de calma, de pura, de mareata, îi reaminti ciudatenia somnului si amintirile începura sa-i revina în memorie. Îsi aminti de sosirea pe insula, de prezentarea în fata unui sef de contrabandisti, de un palat subteran plin de splendori, de un ospat excelent si de o lingurita de hasis. Dar, în fata realitatii din toiul zilei, i se parea ca trecuse cel putin un an de la întâmplarile acelea, într-atât de viu era visul în gândul sau si într- atât de mare era locul ce-l ocupa în mintea sa. De aceea, din când în când, imaginatia aseza în mijlocul matelotilor sau punea sa strabata o stânca ori sa se legene în barca una din umbrele care îi înstelasera noaptea cu sarutarile lor. Avea de altminteri capul perfect liber si trupul perfect odihnit: nici o toropeala în creier, ci, dimpotriva, o buna dispozitie generala, o pofta de a se bucura de aer si de soare, mai mare ca oricând. Se apropie deci cu voiosie, de mateloti. De îndata ce-l vazura, acestia se ridicara, iar stapânul se apropie de el. — Nobilul Simbad, îi spuse acesta, ne-a însarcinat sa aducem Excelentei voastre salutarile sale si ne-a spus sa va comunicam parerea sa de rau ca nu si-a putut lua ramas bun; nadajduieste însa ca-l veti scuza, aflând ca o chestiune foarte urgenta îl cheama la Malaga. — Va sa zica, dragul meu Gaetano, spuse Franz, totul e deci realitate; exista un om care m-a primit pe insula, care mi-a oferit o ospitalitate regala si care a plecat în timp ce eu dormeam? — Întocmai, încât priviti micul sau yacht care se departeaza, iar daca veti vrea sa luati luneta si sa priviti, veti recunoaste probabil gazda dumneavoastra în mijlocul echipajului sau. Spunând acestea, Gaetano întinse bratul în directia unui mic yacht care se îndrepta spre sudul Corsicii. Franz scoase luneta, o potrivi si o îndrepta spre locul indicat. Gaetano nu se însela. La pupa vasului, misteriosul strain statea în picioare, întors spre dânsul si tinând, ca si el, o luneta în mâna; era îmbracat în vesmântul cu care se aratase în ajun musafirului sau si-si flutura batista în semn de adio. Franz îi înapoie salutul, scotând la rândul sau batista si fluturând-o la fel. Dupa o secunda, un nor usor de fum se ridica la pupa vasului, se desprinse gratios si se înalta, încet, spre cer; pe urma, o detunatura slaba ajunse pâna la Franz. — Auziti, spuse Gaetano. Va spune adio. Tânarul îsi lua carabina si o descarca în aer, dar fara speranta ca zgomotul va putea sa strabata distanta care despartea yachtul de coasta. — Ce ordona Excelenta voastra? întreba Gaetano. — Mai întâi, sa-mi aprinzi o torta. — A, da, înteleg, declara stapânul; ca sa cautati intrarea apartamentului vrajit. Cu multa placere, Excelenta, daca lucrul va amuza; va voi da torta ceruta. M-a muncit si pe mine gândul acesta si mi-am îngaduit sa caut în trei sau patru rânduri. Dar a trebuit sa renunt. Giovanni, adauga el, aprinde o torta si da-o Excelentei sale. Giovanni se supuse. Franz lua torta si intra în subterana, urmat de Gaetano. Recunoscu locul unde se trezise pe patul de ierburi înca ravasite dar, oricât îsi plimba torta pe întreaga suprafata exterioara a pesterii, nu vazu nimic altceva decât, — dupa niste urme de fum — ca altii înaintea lui facusera zadarnic aceleasi cercetari. Nu lasa totusi nici un petec din zidul de granit, de nepatruns, ca si viitorul, fara sa-l examineze; nu vazu o zgârietura în care sa nu vâre lama cutitului de vânatoare; nu remarca un punct reliefat pe care sa nu apese, în speranta ca va ceda; dar totul fu degeaba, astfel ca pierdu, fara vreun rezultat, doua ceasuri cu cercetarea aceasta. În cele din urma, renunta; Gaetano triumfa. Când Franz se înapoie pe plaja, yachtul se mai vedea doar ca un punct alb la orizont; se servi de luneta, dar nici prin ea nu se mai putea distinge ceva. Gaetano îi reaminti ca venise pentru vânatoarea de capre, ceea ce el uitase complet. Lua pusca si începu sa cutreiere insula cu aerul omului care îndeplineste o datorie, mai degraba decât simte o placere, iar dupa un sfert de ora ucise o capra si doua caprioare. Dar caprele, desi salbatice si sprintene ca niste caprioare, semanau prea mult cu caprele noastre domestice, astfel ca Franz nu le privea ca pe un vânat. De altfel, era din ajun cu adevarat eroul unei povesti din O mie si una de nopti si se simtea atras, fara sa vrea, spre pestera. Atunci, cu toata zadarnicia primei cercetari, o lua de la cap, dupa ce îi spuse lui Gaetano sa friga o caprioara. A doua vizita dura destul, caci, la înapoiere, caprioara era fripta si masa pregatita. Franz se aseza în locul unde, în ajun, oamenii venisera sa-l invite la cina misteriosului amfitrion si zari înca o data, ca pe un pescarus leganat pe creasta unui val, micul yacht ce continua sa înainteze spre Corsica. — Dar, îi spuse lui Gaetano, m-ai anuntat ca nobilul Simbad se îndreapta spre Malaga, în timp ce mie mi se pare ca merge direct spre Porto- Vecchio. — Nu va mai aduceti aminte, declara patronul, ca v-am spus ca printre oamenii echipajului sau se gasesc deocamdata doi banditi corsicani? — Adevarat. Si se duce sa-i lase pe coasta? întreba Franz. — Întocmai. O, el este un om, exclama Gaetano, care nu se teme nici de Dumnezeu, nici de diavol, dupa cât se spune, si care s-ar abate cu cincizeci de leghe din drum ca sa ajute un nenorocit. — Dar acest fel de bine ar putea sa-l puna în conflict cu autoritatile tarii unde exercita acest gen de filantropie, spuse Franz. — Ei, si ce-i pasa lui de autoritati? întreba Gaetano râzând. Îsi bate joc de ele. N-au decât sa încerce sa-l urmareasca. Mai întâi, yachtul sau nu e o nava, ci o pasare, si ar lua-o cu trei noduri din douasprezece înaintea unei fregate; si apoi, n-are decât sa se refugieze si el pe coasta. Nu va gasi oare, pretutindeni, prieteni? Mai limpede decât orice era faptul ca nobilul Simbad, amfitrionul lui Franz, avea onoarea sa se gaseasca în legaturi cu contrabandistii si banditii de pe toate coastele Mediteranei, ceea ce arata ca ocupa o pozitie destul de ciudata. Pe Franz nu-l mai retinea nimic la Monte-Cristo. Pierduse orice speranta de a descoperi secretul pesterii, astfel ca se grabi sa dejuneze, poruncind oamenilor sa aiba barca pregatita pentru momentul când va termina. Peste o jumatate de ora se afla la bord. Mai arunca o privire asupra yachtului: acesta statea gata sa dispara în golful Porto-Vecchio. Dadu semnalul plecarii. În momentul când barca se punea în miscare, yachtul disparea. O data cu el, se stergea ultima realitate a noptii precedente; de aceea, ospatul, Simbad, hasisul si statuile începeau sa se topeasca pentru Franz în acelasi vis. Barca merse toata ziua si toata noaptea; iar a doua zi, când soarele rasari, disparuse si insula Monte-Cristo. De îndata ce Franz puse piciorul pe pamânt, uita, cel putin momentan, întâmplarile petrecute si îsi termina îndatoririle de placere si de politete la Florenta, nemaiavând alta preocupare, decât sa-si întâlneasca tovarasul care îl astepta la Roma. Pleca deci, iar sâmbata seara ajunse cu diligenta în Piata Vamii. Apartamentul, precum v-am spus, era retinut dinainte, astfel ca nu mai avea decât sa se duca la hotelul lui Pastrini; lucrul nu tocmai usor, caci multimea umplea strazile, iar Roma se afla în prada harmalaiei înabusite si febrile din preajma marilor evenimente. Si la Roma sunt patru mari evenimente pe an: Carnavalul, Saptamâna Sfânta, Sfântul juramânt si Sfântul Petru. Tot restul anului, orasul recade în apatia lui posaca, stare intermediara între viata si moarte, care îl face sa semene cu un popas între lumea aceasta si cealalta. Popas sublim, halta plina de poezie si caracter, unde Franz mai poposise în cinci sau sase rânduri si pe care, de fiecare data, o gasise mai minunata si mai fantastica. Strabatu în cele din urma gloata care era din ce în ce mai numeroasa si mai agitata, si ajunse la hotel. De cum întreba, i se raspunse cu obraznicia specifica vizitiilor de trasuri retinute si hangiilor cu camere ocupate ca nu mai exista nici un loc pentru el la hotelul Londra. Îi trimise atunci lui Pastrini cartea de vizita si pomeni de Albert de Morcerf. Mijlocul reusi, caci Pastrini însusi veni repede, scuzându-se ca a lasat pe Excelenta sa sa astepte, certându-si servitorii, luând sfesnicul din mâna ciceronelui care pusese stapânire pe calator si se pregatea sa-l duca la Albert, când acesta îi iesi în întâmpinare. Apartamentul retinut se compunea din doua camarute si un cabinet. Camerele dadeau spre strada, împrejurare pe care Pastrini o scoase în evidenta ca fiind o calitate nepretuita. Restul etajului era închiriat unui personaj foarte bogat, despre care se credea ca e sicilian sau maltez; hotelierul nu putu sa spuna exact careia din cele doua natiuni îi apartinea calatorul. — Foarte bine, jupâne Pastrini, zise Franz, dar ne-ar trebui numaidecât o cina pentru seara aceasta si o caleasca pentru mâine si pentru zilele urmatoare. — Cât priveste cina, raspunse hangiul, veti fi serviti îndata; dar în ce priveste caleasca... — Ei, cum în ce priveste caleasca!? exclama Albert. Jupâne Pastrini, sa nu glumim. Ne trebuie o caleasca. — Domnule, îi spuse hangiul, vom face tot ce ne va sta în putinta sa capatam una. Mai mult, nu va pot spune. — Si când avem raspunsul? întreba Franz. — Mâine dimineata, raspunse hangiul. — La naiba, spuse Albert. O s-o platim mai scump, atâta tot. Tariful se cunoaste: la Drake sau la Aarpn, douazeci si cinci de franci în zilele obisnuite si treizeci sau treizeci si cinci de franci duminicile si sarbatorile; pune cinci franci pe zi comisionul, în total patruzeci de franci, si sa nu mai vorbim. — Mi-e tare teama ca, oferind chiar îndoit, domnii aceia n-au sa ne poata procura. — Sa se puna atunci caii la trasura mea. E cam hodorogita de calatorie, dar n-are a face. — Nu se vor gasi cai. Albert se uita la Franz ca un om caruia i se da un raspuns de neînteles. — Ai auzit, Franz? N-au cai, spuse. Dar nu se pot capata nici cai de diligenta? — Sunt închiriati toti deja de cincisprezece zile, astfel ca n-au mai ramas decât caii absolut necesari pentru serviciu. — Ce spui de asta? întreba Franz. — Spun ca, atunci când un lucru trece dincolo de întelegerea mea, nu zabovesc asupra lui ci trec la altul. Jupâne Pastrini, e gata masa? — Da, Excelenta. — Ei, bine, mai întâi sa cinam. — Dar caleasca si caii? întreba Franz. — Fii pe pace, draga prietene, vor veni singuri: totul e chestie de pret. Si, sub acea admirabila filosofie care nu crede nimic cu neputinta câta vreme îsi simte punga doldora sau portofelul bine captusit, Morcerf mânca, se culca, adormi fara grija si visa ca alerga în carnaval într-o caleasca cu sase cai.

XXXIII - BANDITI ROMANI Edit

A doua zi, Franz se trezi cel dintâi si de cum se trezi, suna. Zornaitul clopotelului nu se stinsese înca si Pastrini însusi îsi facu aparitia. — Ei, bine, aveam dreptate ieri, Excelenta, când nu voiam sa va fagaduiesc nimic, glasui hotelierul triumfator, fara sa astepte macar întrebarea lui Franz. V-ati gândit prea târziu, astfel ca nu mai exista nici o caleasca la Roma, pentru ultimele trei zile, se întelege. — Adica pentru cele când ea îmi este absolut necesara, zise Franz. — Ce, nu exista caleasca? întreba Albert intrând. — Exact, draga prietene, raspunse Franz, si ai ghicit din capul locului. — Admirabil oras Roma asta eterna! — Excelenta, relua Pastrini care dorea sa mentina capitala lumii crestine la o anumita demnitate în ochii calatorilor sai, nu mai e nici o caleasca începând de duminica dimineata pâna marti seara, dar pe urma veti gasi si cincizeci daca vreti. — Tot e ceva si asta, spuse Albert. Astazi e joi, cine stie ce se poate întâmpla pâna duminica. — Au sa soseasca zece, douasprezece mii de calatori care vor spori dificultatile, raspunse Franz. — Dragul meu, glasui Morcerf, sa ne bucuram de prezent si sa nu întunecam viitorul. — Cel putin o sa putem avea o fereastra? întreba Franz. — Spre ce? — Ei, la naiba, spre strada principala! — A, da, o fereastra! exclama Pastrini. Cu neputinta, absolut cu neputinta. Mai era una la etajul al cincilea al palatului Doria si a fost închiriata unui print rus pentru douazeci de techini pe zi. Tinerii se priveau cu un aer buimacit. — Dragul meu, îi spuse Franz lui Albert, stii ce ar fi mai bine de facut? Sa petrecem carnavalul la Venetia. Acolo, cel putin, daca nu gasim o trasura, vom gasi gondole. — A, nu, exclama Albert. Am hotarât sa vad carnavalul la Roma, si-l voi vedea chiar daca ar fi sa stau pe picioroange. — Bravo, asta e o idee admirabila, mai cu seama pentru a stinge lampioanele! exclama Franz. Ne vom deghiza în polisineli vampiri sau în locuitori din Landes, si vom avea un succes nebun. — Excelentele voastre doresc totusi o trasura pâna duminica? — La dracu! Nu cumva îti închipui ca o sa cutreieram strazile Romei pe jos, ca niste portarei? spuse Albert. — Ma grabesc sa execut ordinele Excelentelor voastre, glasui Pastrini; va înstiintez numai ca trasura are sa coste sase piastri pe zi. — Iar eu, draga domnule Pastrini, spuse Franz, cu, care nu sunt ca vecinul nostru milionarul, te înstiintez la rându-mi ca, întrucât vin la Roma pentru a patra oara, cunosc pretul calestilor în zilele obisnuite, duminicile si sarbatorile. Îti vom da doisprezece piastri pentru astazi, mâine si poimâine si o sa-ti ramâna lotusi un câstig frumusel. — Cu toate acestea, Excelenta... spuse Pastrini, încercând sa se împotriveasca. — Sterge-o, scumpa gazda, sterge-o, îi suiera Franz; altminteri ma voi tocmi eu însumi cu affettatorele dumitale care e si al meu; un prieten vechi care m-a jumulit de multi bani pâna acum si care, în speranta ca ma va mai jumuli, are sa se multumeasca cu un pret mai mic decât acela pe care ti-l ofer. Prin urmare, vei pierde diferenta si numai din vina dumitale. — Nu va osteniti, Excelenta, spuse Pastrini cu zâmbetul negustorului italian care se declara învins; ma voi sili si nadajduiesc ca veti fi multumit. — Bravo, asa mai înteleg si eu! — Când doriti trasura? — Peste un ceas. — Peste un ceas va fi la usa. Într-adevar, peste un ceas, trasura îi astepta pe tineri. O trasura modesta, care, în vederea solemnitatii, fusese ridicata la rangul de caleasca, dar, în ciuda înfatisarii ei mediocre, tinerii fura bucurosi ca au un atare vehicul pentru trei zile. — Excelenta, striga ciceronele vazându-l pe Franz ca îsi scoate nasul prin fereastra, sa apropii, cupeul de palat? Oricât de obisnuit era Franz cu laudarosenia italiana, se simti îndemnat sa priveasca în jur; dar cuvintele i se adresau chiar lui. Franz era "Excelenta", "cupeul" era trasura, "palatul" era hotelul Londra. Întregul geniu fanfaron al natiei se gasea într-o singura fraza. Franz si Albert coborâra. Cupeul se apropie de palat. Excelentele lor îsi lungira picioarele pe banchete, ciceronele sari pe scaunul de dinapoi. — Unde doresc Excelentele lor sa le conduc? — Mai întâi la Sfântul Petru si pe urma la Colosseum, spuse Albert ca un adevarat parizian. Dar nu stia un lucru: ca ai nevoie de o zi ca sa vezi Sfântul Petru si de o luna, ca sa-l studiezi. Ziua trecu deci nefacând altceva decât sa priveasca. Deodata, prietenii bagara de seama ca asfintea. Franz scoase ceasul: erau orele patru si jumatate. Pornira îndata pe drumul spre hotel. La usa, Franz porunci vizitiului sa fie gata pentru orele opt. Voia sa-i arate lui Albert Colosseumul sub clar de luna, asa cum îi aratase Sfântul Petru în plina zi. Când îi arati unui prieten un oras pe care l-a mai vazut, pui aceeasi cochetarie ca si când i-ai arata o femeie îl carei amant ai fost. Prin urmare, Franz îi schita vizitiului itinerariul; urma sa iasa prin poarta del Popolo, sa mearga de-a lungul zidului exterior si sa reintre prin poarta San-Giovanni. Astfel, Colosseumul le aparea fara nici o pregatire si fara ca Forumul, Capitoliul. Arcul lui Septimiu Sever, Templul lui Antoniu si Faustin si Via Sacra vor servi de trepte puse în drum pentru a-l micsora. Se asezara la masa. Pastrini le fagaduise oaspetilor sai un festin excelent, dar le dadu o cina oarecare; nimic de zis. La sfârsitul cinei intra si el. Franz crezu la început ca venise pentru a primi complimente si se pregatea sa i le adreseze, când acesta îl întrerupse de la primele cuvinte: — Excelenta, glasui el, aprobarea dumneavoastra ma bucura; dar nu pentru asta am venit... — Ai venit sa ne spui cumva ca ai gasit o trasura? întreba Albert aprinzându- si tigara. — Câtusi de putin, ba chiar ati face bine, Excelenta, sa nu va mai gânditi la trasura si sa va resemnati. La Roma, lucrurile sunt sau nu sunt cu putinta. Când vi s-a spus ca nu sunt cu putinta, s-a terminat. — La Paris e mult mai comod: când un lucru nu se poate, îl platesti îndoit si ai îndata ceea ce ceri. — Asa îi aud spunând pe toti francezii, zise Pastrini cam întepat, de aceea nu înteleg de ce mai pleaca în calatorie. — Numai nebunii si prostii ca noi calatoresc, spuse Albert, zvârlind flegmatic fumul în tavan si rasturnându-se leganat pe picioarele de dinapoi ale jiltului. Oamenii cuminti nu-si parasesc palatul din strada Helder, bulevardul Gand si Café de Paris. Se întelege ca Albert locuia în strada sus-numita, ca-si facea în fiecare zi promenada pe bulevard si ca lua masa zilnic la singura cafenea unde se cineaza, când totusi te afli în termeni buni cu chelnerii. Pastrini ramase o clipa tacut; era vadit ca-si pregatea raspunsul care, fara îndoiala, nu i se parea tocmai limpede. — Dar, în sfârsit, venisesi cu un scop anumit, i se adresa Franz întrerupând reflexiile geografice ale hotelierului. Vrei sa ne expui obiectul vizitei dumitale? — A, da. Iata, ati comandat caleasca pentru orele opt? — Exact. — Aveti intentia sa vizitati il Colosseo? — Adica Colosseumul? — E totuna. — Fie. — Ati spus vizitiului sa iasa prin poarta del Popolo, sa faca ocolul zidurilor si sa reintre prin poarta San-Giovanni? — Acestea sunt propriile mele cuvinte. — Itinerariul este cu neputinta. — Cu neputinta? — Sau cel putin foarte periculos. — Periculos? Si de ce? — Din cauza faimosului Luigi Vampa. — Mai întii, scumpul meu amfitrion, cine e faimosul Luigi Vampa? întreba Albert. El poate fi faimos la Roma, dar te înstiintez ca e necunoscut la Paris. — Cum, nu-l cunoasteti? — N-am aceasta onorare. — N-ati auzit niciodata rostindu-se numele lui? — Niciodata. — Ei bine, el e un bandit pe lânga care Deseraris si Gasparone sunt copii nevinovati. — Atentie, Albert, striga Franz, avem, în sfârsit, de-a face cu un bandit. — Te previn, scumpul meu amfitrion, ca nu voi crede un cuvânt din ce ne vei spune. Si acum, vorbeste cât vei vrea, te ascult. "A fost odata..." Ei, haide! Pastrini se întoarse spre Franz, care i se parea mai cu judecata. Se cuvine sa recunoastem ca bietul om gazduise multi francezi în viata sa, dar niciodata nu întelesese o anume latura a spiritului lor. — Excelenta, spuse el cu multa gravitate, adresându-se, precum am spus lui Franz; daca vedeti în mine un mincinos, este de prisos sa va spun ce voiam; pot totusi sa adaug ca era în interesul Excelentelor voastre. — Draga domnule Pastrini, i se adresa Franz, Albert nu-ti spune ca esti un mincinos, îti spune doar ca nu te va crede, atâta tot. Eu însa îti voi da crezare, fii pe pace. Vorbeste deci. — Cu toate acestea, Excelenta, întelegeti bine ca daca se pune la îndoiala sinceritatea mea... — Dragul meu, relua Franz, dumneata esti mai susceptibil decât Casandra care, totusi, era profeta si pe care nu o asculta nimeni; în timp ce dumneata esti sigur pe cel putin jumatate din auditoriul pe care îl ai. Haide, ia loc si spune-ne ce este cu domnul Vampa. — V-am spus, Excelenta, ca e un bandit asa cum n-am vazut înca de la faimosul Mastrilla. — Ei, ce legatura arc banditul cu ordinul pe care l-am dat vizitiului sa iasa prin poarta del Popolo si sa se întoarca prin poarta San-Giovanni? — Este, ca ati putea sa iesiti printr-una, dar ma îndoiesc ca va veti întoarce prin cealalta, raspunse Pastrini. — De ce? întreba Franz. — Pentru ca, o data cu venirea noptii, nu mai esti în siguranta la cincizeci de pasi de porti. — Pe onoarea dumitale? exclama Albert. — Domnule viconte, spuse Pastrini jignit înca pâna în adâncul inimii de îndoiala lui Albert, cele ce vi le spun nu sunt pentru dumneavoastra, ci pentru tovarasul dumneavoastra, care cunoaste Roma si care stie ca nu se glumeste cu lucrurile astea. — Dragul meu, spuse Albert adresându-se lui Franz, se anunta pentru noi o aventura admirabila: vom umple trasura cu pistoale, cu tromboane si cu pusti cu doua tevi. Daca Luigi Vampa vine sa ne aresteze, îl arestam. Îl aducem la Roma, îl daruim Sfintiei sale, care ne va întreba cum anume ar putea rasplati un serviciu asa de mare. Atunci, noi îi cerem pur si simplu un cupeu si doi cai din grajdurile sale si vedem carnavalul în trasura. Nu mai spun ca, probabil, poporul roman, recunoscator, ne va încorona pe Capitoliu si ne va proclama, ca pe Curtius si pe Horatius Cocles, salvatorii patriei. În timp ce Albert vorbea, Pastrini facea o mutra pe care zadarnic am încerca s-o descriem. — În primul rând, îl întreba Franz pe Albert, de unde o sa iei pistoalele, tromboanele si pustile cu doua tevi cu care vrei sa ghiftuiesti trasura? — Cu siguranta ca nu din arsenalul meu, spuse el, caci, la Terrasina, mi s-a luat pâna si cutitul pumnal; dar tie? — Mie mi s-a facut la fel la Aqua-Pendenta. — Scumpul meu amfitrion, glasui Albert aprinzându-si a doua tigara de la restul celei dintâi, stii ca e foarte comoda pentru hoti masura aceasta si ca îmi face impresia ca a fost luata pe jumatate în întelegere cu ei? Fara îndoiala, Pastrini gasi gluma riscanta, caci nu raspunse decât pe jumatate, adresându-se numai lui Franz ca singurei fiinte întelepte cu care se putea întelege. — Excelenta sa stie ca nu e obiceiul sa ne aparam atunci când sunteti atacati de banditi. — Cum? exclama Albert al carui curaj se revolta la ideea de a se lasa jefuit fara a crâcni, cum nu e obiceiul? — Nu, caci orice aparare ar fi zadarnica. Ce vreti sa facem împotriva unei duzini de banditi, care ies dintr-un sant, dintr-o cocioaba sau dintr- un apeduct si care ne iau la ochi toti deodata? — Ei, la dracu, vreau sa ma las ucis! exclama Albert. Hangiul se întoarse spre Franz cu un aer care voia sa spuna: Hotarât lucru, Excelenta, tovarasul dumneavoastra e nebun. — Dragul meu Albert, relua Franz, raspunsul tau e sublim si valoreaza cât acel sa moara al batrânului Corneille: atât numai ca, atunci înca Horatiu raspundea astfel, era vorba de salvarea Romei, iar lucrul merita osteneala. Remarca însa ca, întrucât ne priveste, e vorba numai de satisfacerea unui capriciu si ca ar fi ridicol sa ne riscam viata pentru un capriciu. — Per Bacco! exclama Pastrini. Bravo, asta înseamna a vorbi cu judecata. Albert îsi turna un pahar de lacrima cristi pe care îl sorbi cu înghitituri mici, mormaind cuvinte neîntelese. — Ei, jupâne Pastrini, relua Franz, acum când tovarasul meu s-a linistit si când dumneata ai putut sa pretuiesti dispozitiile mele pacifice, spune-mi ce e cu seniorul Luigi Vampa? Este pastor sau nobil? E tânar sau batrân? E marunt sau înalt? Zugraveste-mi-l pentru ca, daca îl întâlnim cumva în lume ca pe Sbogar sau pe Lara, sa-l putem cel putin recunoaste. — Nu va puteti adresa altcuiva mai bine decât mie, Excelenta, pentru a capata amanunte exacte, caci l-am cunoscut pe Luigi Vampa de copil; iar într-o zi, când eu însumi cazusem în mâna lui mergând de la Ferealtino la Alatri, si-a amintit, spre norocul meu, de cunostinta noastra veche; m-a lasat sa plec, nu fara a ma dijmui dar, numai dupa ce mi-a daruit un ceas foarte frumos si mi-a povestit viata lui. — Sa vedem ceasul, spuse Albert. Pastrini scoase din buzunar un minunat Breguet purtând numele autorului sau, pecetea Parisului si o coroana de conte. — Poftim, glasui el. — Drace! exclama Albert, te felicit, am si eu unul aproape asemanator... (îsi scoase ceasul din buzunarul vestei) si m-a costat trei mii de franci. — Sa ascultam povestea, spuse Franz la rându-i, tragând un jilt si facându- i semn lui Pastrini sa se aseze. — Excelentele lor permit? întreba amfitrionul. — Ei, la naiba, spuse Albert, nu esti predicator, dragul meu, ca sa vorbesti în picioare. Hangiul se aseza, dupa ce adresa fiecaruia câte un salut respectuos, care avea ca scop sa arale ca e gata sa dea asupra lui Luigi Vampa toate informatiile ce le doreau. — Ia stai, glasui Franz oprindu-l pe Pastrini în momentul când acesta deschidea gura; spui ca l-ai cunoscut pe Luigi Vampa de copil? Este, va sa zica, tânar? — De buna seama ca e tânar, abia avea douazeci si doi de ani. Oho, e un flacau care o sa ajunga departe, fiti sigur. — Ce spui, Albert, de asta? E frumos ca la douazeci si doi de ani sa-si faca cineva o reputatie, spuse Franz. — Da, desigur la vârsta asta nici Alexandru, Cezar si Napoleon, care au stârnit oarecare vâlva în lume, nu erau asa de înaintati. — Va sa zica, relua Franz adresându-se gazdei, eroul a carui poveste o vom auzi, nu are decât douazeci si doi de ani? — Abia, asa cum am avut onoarea sa va spun. — Este înalt sau scund? — De statura mijlocie. Cam ca Excelenta sa, spuse amfitrionul, aratându- l pe Albert. — Multumesc de comparatie, glasui acesta, înclinându-se. — Continua, jupâne Pastrini, relua Franz zâmbind de susceptibilitatea prietenului sau. Carei clase din societate îi apartine? — Era un simplu ciobanas la ferma contelui de San-Felice, situata între Palestrina si lacul Gabri. Se nascuse la Pampinara si intrase la vârsta de cinci ani în serviciul contelui. Parintele sau, de asemenea pastor la Anagni, avea o mica turma a sa si traia din lâna oilor si din negotul cu laptele pe care venea sa-l vânda la Roma. De copil înca, micul Vampa avea un caracter ciudat. Într-o zi, la vârsta de sapte ani, veni la preotul din Palestrina, rugându-l sa-l învete cititul. Era lucru anevoios, caci tânarul cioban nu putea sa-si paraseasca turma. Bunul preot venea însa în fiecare zi sa tina slujba într-un târgusor saracacios care nu era în stare sa plateasca un preot si care, neavând nici macar un nume, era cunoscut sub acela de dell'Borgo. El îi propuse lui Luigi sa-i iasa în cale la ora întoarcerii si sa-l învete astfel lectia, înstiintându-l ca lectia va fi scurta si ca, prin urmare, va trebui sa profite de ea. Copilul primi cu bucurie. În fiecare zi Luigi îsi ducea turma sa pasca pe drumul dintre Palestrina si Borgo. În fiecare zi, la noua dimineata, preotul trecea, se aseza pe marginea unui sant si ciobanasul asculta lectia din cartea de rugaciuni a preotului. Dupa trei luni stia sa citeasca. Nu era de ajuns; trebuia acum sa învete sa scrie. Preotul trimise, printr-un profesor din Roma, trei alfabete: unul cu litere mari, unul cu litere potrivite si unul cu litere subtiri si îi arata ca, urmarind alfabetul pe o placa, putea, cu ajutorul unui cui, sa învete sa scrie. În aceeasi scara, dupa ce turma se întorcea la ferma, micul Vampa alerga la lacatusul din Palestrina, lua un piron, îl cali, îl ciocani, îl rotunji si facu din el un fel de stil antic. Aduna a doua zi o provizie de placi si se apuca de lucru. Dupa trei luni, stia sa scrie. Uimit de inteligenta lui profunda si miscat de aptitudinea pe care o avea, preotul îi dadu mai multe caiete, un pachet cu pene si un briceag. O noua învatatura care însa nu însemna nimic pe lânga cea dintâi. Peste opt zile, mânuia pana asa cum mânuia si stiletul. Preotul istorisi întâmplarea contelui de San-Felice, care se tinu sa-l vada pe ciobanas, îl puse sa citeasca si sa scrie în fata lui. Apoi îi porunci intendentului sa-l aseze la masa cu servitorii si îi dadu doi piastri pe luna. Cu banii acestia, Luigi cumpara carti si creioane. Dovedise la toate obiectele usurinta de imitatie pe care o avea si asemenea lui Giotto, copil, desena pe placi, oile sale, arborii, casele. Apoi, cu vârful briceagului, începu sa cresteze lemnul si sa-i dea tot felul de forme. Tot asa începuse Pinelli, sculptorul popular. O fata de sase sau sapte ani, adica ceva mai mica decât Vampa, pazea si ea oile într-o ferma învecinata cu Palestrina; era orfana, se nascuse la Valmontone si o chema Tereza. Copiii se întâlneau, se asezau alaturi, îsi lasau turmele sa se amestece si sa pasca împreuna, vorbeau, râdeau si cântau; apoi, seara, alegeau oile contelui de San-Felice din cârdul oilor baronului de Cervetri si se desparteau, înapoindu-se fiecare la ferma lui, cu fagaduiala de a se întâlni din nou a doua zi dimineata. A doua zi se tineau de cuvânt si cresteau astfel unul lânga altul. Vampa împlini doisprezece ani si mica Tereza unsprezece. Într-un timp, instinctele lor naturale se dezvoltau. În afara de înclinarea pentru arta pe care Luigi o împinsese cât putuse mai departe în singuratatea sa, el avea gluma trista, accese de înflacarare, se mânia din nimic si era ironic totdeauna. Nici un baiat din Pampinara, Palestrina sau Valmontone nu putuse, nu numai sa exercite vreo influenta asupra lui, dar macar sa-i devina tovaras. Temperamentul sau voluntar, înclinat totdeauna sa pretinda fara ca vreodata sa faca vreo concesie, îndeparta de el orice pornire prieteneasca, orice demonstratie de simpatie. Singura Tereza comanda cu un cuvânt, cu o privire, cu un gest caracterului acesta întreg, care se încovoia sub mâna unei femei si care, sub mâna oricarui barbat s-ar fi încordat gata sa plesneasca. Tereza era, dimpotriva, vioaie, sprintena si voioasa, dar foarte cocheta. Cei doi piastri pe care intendentul contelui de San-Felice îi dadea lui Luigi, pretul micilor lucrari sculptate pe care le vindea negustorilor din Roma, erau cheltuiti pentru cercei de perle, pentru coliere de sticla, pentru agrafe de aur. Astfel, gratie darniciei tânarului sau prieten, Tereza era cea mai frumoasa si mai eleganta taranca din împrejurimile Romei. Copiii continuara sa creasca, petrecându-si zilele împreuna si lasându- se în voia instinctelor firii lor primitive. De aceea, în conversatiile, în dorintele, în visurile lor, Vampa se vedea totdeauna capitan de vapor, general de armata sau guvernatorul unei provincii. Tereza se vedea bogata, îmbracata în cele mai frumoase rochii, si urmata de servitori în livrea. Apoi, dupa ce îsi petrecusera toata ziua brodându-si viitorul cu asemenea arabescuri nebune si scânteietoare, se desparteau, ducându-si fiecare oile în staul si recazând din înaltimea visurilor, în netrebnicia situatiei lor adevarate. Într-o zi, tânarul pastor spuse intendentului contelui ca a vazut un lup iesind din muntii Sabiniei si dând târcoale turmei sale. Intendentul îi dadu o pusca; asta urmarea Vampa. Întâmplator, pusca era o admirabila arma de Brescia, zvârlind glontul ca o carabina englezeasca; însa, într-o zi, contele rapunând o vulpe ranita, îi sfarâmase patul si azvârlise pusca la magazie. Pentru un sculptor ca Vampa, faptul nu însemna o greutate. Examina patul original, calcula ce trebuia schimbat si facu un alt pat, împodobit cu ornamente asa de minunate încât, daca ar fi vrut sa vânda la oras numai lemnul, ar fi câstigat, desigur, cincisprezece sau douazeci de piastri. Dar nu-i trecea prin minte asa ceva. O pusca fusese multa vreme visul tânarului. În toate tarile unde independenta ia locul libertatii, prima nevoie pe care orice inima tare, orice caracter puternic o încearca e aceea a unei arme care asigura totdeauna atacul si apararea si care, facându-l pe acela ce o poarta cumplit, îl face, deseori, si temut. Din momentul acela, Vampa darui toate clipele libere exercitiului cu pusca. Cumpara pulbere si gloante si totul deveni pentru el o tinta; trunchiul maslinului trist, pipernicit si cenusiu, care crestea pe coastele muntilor Sabinei, vulpea care iesea din bârlogul ei, seara pentru a începe vânatoarea nocturna si vulturul care plutea în vazduh. Deveni în curând asa de îndemânatic, încât Tereza îsi înfrângea frica ce o încercase la început auzind detunatura si se înveseli vazând pe tânarul ei tovaras cum înfige glontul pustii acolo unde voia, cu tot atâta precizie, ca si cum l-ar fi înfipt cu mâna. Într-o seara, un lup iesi într-adevar, dintr-o padure de brazi în apropierea careia tinerii aveau obiceiul sa stea; lupul nu facuse nici zece pasi pe câmp si era mort. Mândru de isprava sa, Vampa îl încarca pe umeri si-l aduse la ferma. Toate aceste amanunte îi dadeau lui Luigi o anume reputatie în împrejurimile fermei: oriunde se gaseste, omul superior îsi creeaza o droaie de admiratori. Se vorbea prin partea locului despre tânarul pastor ca despre cel mai îndemânatic, mai puternic si mai brav contadino care traia pe o raza de zece leghe; si, cu toate ca, la rândul ei, Tereza era socotita într-un cerc mai întins drept una dintre cele mai frumoase fete ale Sabiniei, nimeni nu se încumeta sa-i spuna un cuvânt de dragoste, caci se stia ca Vampa o iubeste. Si, cu toate acestea, tinerii nu-si spusesera niciodata ca se iubesc. Crescusera alaturi ca doi arbori care îsi amesteca radacinile sub pamânt, cu crengile în aer, cu mireasma la cer; dorinta lor de a se vedea era însa aceeasi. Dorinta devenise o nevoie si ei întelegeau mai degraba moartea, decât despartirea pentru o zi. Tereza avea saisprezece ani si Vampa saptesprezece. Pe vremea aceea începu sa se vorbeasca mult despre o banda de tâlhari care se organizau în muntii Lepini. Tâlharia n-a fost niciodata stârpita serios în vecinatatea Romei. Uneori lipsesc capetenii, dar, când un conducator apare, rareori îi lipseste o banda. Celebrul Cucumetto, încoltit în Abruzzi, alungat din regatul Neapolului unde înfruntase un adevarat razboi, strabatuse Ga-rigliano, ca si Manfred, si se refugiase între Sonnino si Iuperno pe malurile Amasinei. El se îndeletnicea cu reorganizarea unei bande si mergea pe urmele lui Decesaris si Gasparone pe care nadajduia ca, în curând, sa-i întreaca. Numerosi tineri din Palestrina, Frascati si Pampinara disparura. Lumea fu la început nelinistita de soarta lor, dar se afla curând ca intrasera în banda lui Cucumetto. Dupa câtva timp, Cucumetto deveni obiectul atentiei generale. Se spuneau despre acest sef de banditi întâmplari de o îndrazneala extraordinara si de o brutalitate revoltatoare. Într-o zi, el rapi o fata, pe fiica inginerului hotarnic din Frosinone. Legile banditilor sunt categorice; o fata apartine mai întâi celui ce o rapeste, apoi ceilalti o trag la sorti, astfel ca nenorocita serveste pentru placerile întregii bande, pâna când tâlharii o parasesc sau pâna când ea moare. Când parintii sunt îndeajuns de bogati s-o rascumpere, se trimite un mesager care trateaza rascumpararea. Capul prizonierului raspunde pentru siguranta emisarului. Daca rascumpararea e refuzata, prizoniera e osândita fara apel. Fata avea un iubit în banda lui Cucumetto, îl chema Carlini. Recunoscându-l pe tânar, ea întinse bratele spre el si se crezu salvata. Dar bietul Carlini, vazând-o, îsi simti inima zdrobita, caci stia ce soarta o asteapta. Totusi, pentru ca era favoritul lui Cucumetto, pentru ca împartasise cu el timp de trei ani primejdiile, pentru ca îi salvase viata coborând cu un foc de pistol un carabinier ce ridicase sabia deasupra capului acestuia, nadajduia ca, el, Cucumetto, va avea oarecare mila. Îl lua deci pe sef la o parte, în timp ce fata, rezemata de trunchiul unui pin falnic ce se înalta în mijlocul unei poiene din padure, îsi acoperise fata cu basmaua pitoreasca a tarancilor romane, ferind-o de privirile desfrânate ale banditilor. Îi istorisi totul, dragostea lui pentru prizoniera, juramintele lor de credinta si cum, în fiecare noapte, de când se aflau prin partea locului, îsi dadeau întâlnire într-o ruina. În seara aceea, Cucumetto l-a trimis pe Carlini într-un sat învecinat, astfel ca n-a putut sa vina la întâlnire, dar Cucumetto se afla întâmplator acolo, spunea el, si atunci a rapit-o pe fata. Carlini îsi implora seful sa faca o exceptie de hatârul lui si s-o ierte pe Rita, spunându-i ca tatal ei era bogat si va plati o rascumparare buna. Cucumetto paru ca se lasa convins de rugamintile prietenului sau si îl puse sa gaseasca un pastor pe care sa-l poata trimite la Frosinone, la tatal Ritei. Atunci, Carlini se apropie voios de fata, îi spuse ca e salvata si o îndemna sa scrie parintilor ei o scrisoare prin care sa-i anunte ce s-a întâmplat si sa le comunice ca rascumpararea ei a fost fixata la trei sute de piastri. Li se acorda un termen de douasprezece ceasuri, adica pâna a doua zi, la noua dimineata. Dupa ce scrisoarea a fost facuta, Carlini o lua numaidecât si alerga în cautarea unui mesager. Gasi un tânar pastor care îsi închidea turma. Mesagerii firesti ai banditilor sunt ciobanii, care traiesc între oras si munte, între viata salbatica si viata civilizata. Tânarul cioban porni numaidecât, fagaduind ca pâna într-un ceas va fi la Frosinone. Carlini se înapoie plin de bucurie la iubita Iui sa-i anunte vestea cea buna. Gasi banda în poiana, unde se ospata cu voiosie din proviziile pe care banditii le luau de la tarani sub forma de tribut. Cauta zadarnic printre comesenii veseli pe Cucumetto si pe Rita. Întreba unde sunt; banditii raspunsera cu un hohot de râs. O sudoare rece se prelinse pe fruntea lui Carlini si simti o încrâncenare a nelinistii. Repeta întrebarea. Un comesean umplu un pahar cu vin de Orvietto si i-l întinse spunând: — În sanatatea viteazului Cucumetto si a frumoasei Rita. În momentul acela, lui Carlini i se paru ca aude un strigat de femie. Ghici totul. Lua paharul, îl arunca în fata celui care i-l întindea si se napusti în directia strigatului. La o suta de pasi de acolo, în spatele unui tufis, o gasi pe Rita lesinata în bratele lui Cucumetto. Când îl zari pe Carlini, Cucumetto se ridica tinând câte un pistol în fiecare mâna. Banditii se privira o clipa: unul cu zâmbetul desfrâului pe buze, altul, cu paloarea mortii pe frunte. S-ar fi crezut ca, între cei doi se va întâmpla ceva groaznic. Putin câte putin însa, trasaturile lui Carlini se destinsera. Mâna pe care o dusese la unul din pistoalele de la brâu cazu moale de-a lungul trupului. Rita statea culcata între ei. Luna lumina scena. — Ei, ai îndeplinit misiunea pe care ti-ai luat-o? îl întreba Cucumetto. — Da, capitane, raspunse Carlini, si mâine înainte de noua parintele Ritei va fi aici cu banii. — Bravo. Pâna atunci o sa petrecem o noapte vesela. Fata este încântatoare si ai într-adevar gusturi bune, mestere Carlini. De aceea, pentru ca nu sunt egoist, ne vom înapoia la tovarasii nostri si vom trage la sorti cui sa apartina acum. — Asadar, esti hotarât s-o lasi în voia legii comune? întreba Carlini. — De ce as face o exceptie pentru ea? — Crezusem ca dupa ruga mea... — Si ce esti tu mai mult decât ceilalti? — Adevarat. — Fii însa pe pace, relua Cucumetto râzând, mai curând sau mai târziu îti va veni si tie rândul. Dintii lui Carlini se înclestara sa se sfarâme. — Haide, vii? îl chema Cucumetto, facând un pas spre tovarasi. — Te urmez... Cucumetto se departa fara sa-l piarda pe Carlini din ochi, caci se temea, desigur, sa nu-l loveasca pe la spate. Dar nimic din bandit nu trada o intentie dusmanoasa. El statea în picioare, cu bratele pe piept, lânga Rita, care era tot lesinata. Cucumetto se gândi o clipa ca tânarul o va lua în brate si va fugi cu ea. Prea putin îi pasa însa acum: avusese de la Rita ceea ce a vrut, iar cât priveste banii, trei sute de piastri împartiti bandei însemnau o suma asa de mica încât nu se prea sinchisea. Îsi continua deci drumul spre poiana, dar spre marea lui mirare, Carlini sosi aproape o data cu el. — Sa tragem, sa tragem la sorti! strigara banditii zarindu-l pe sef. Si ochii tuturor scânteiara de betie si de pofte, în timp ce flacara jarului zvârlea asupra lor o lumina rosiatica, facându-i sa semene cu demonii. Cererea lor era dreapta; de aceea seful facu din cap un semn, anuntând ca este de acord. Pusera toate numele într-o palarie — numele lui Carlini împreuna cu ale celorlalti — iar cel mai tânar din banda scoase din urna improvizata un biletel. Biletelul continea numele lui Diavolaccio, acela care închinase în sanatatea sefului si caruia Carlini îi raspunsese aruncându-i paharul în obraz. Printr-o rana lata, deschisa de la tâmpla la gura, sângele îi curgea în valuri. Vazându-se favorizat de noroc, Diavolaccio scoase un hohot de râs. — Capitane, spuse el, Carlini nu a vrut adineauri sa bea în sanatatea ta. Propune-i sa bea într-a mea, va avea poate mai mult respect pentru tine decât pentru mine. Fiecare se astepta la o explozie din partea lui Carlini; dar, spre marca mirare a tuturor, el lua un pahar într-o mâna, o sticla în cealalta, apoi umplând paharul: — În sanatatea ta, Diavolaccio! spuse el cu voce absolut linistita si dadu pe gât continutul, fara ca mâna sa-i tremure. Pe urma, asezându-se lânga foc: — Partea mea de mâncare, spuse, cursa pe care am facut-o mi-a stârnit pofta! — Traiasca Carlini! strigara tâlharii. — Bravo, iata ce înseamna sa privesti lucrurile ca un tovaras bun. Si toti refacura cercul în jurul focului în timp ce Diavolaccio se îndeparta. Carlini mânca si bea ca si cum nimic nu se întâmplase. Banditii îl priveau cu mirare, neîntelegând nimic din nepasarea lui, când auzira dinapoia lor rasunând pe pamânt un pas greoi. Întoarsera capul si-l zarira pe Diavolaccio tinând-o pe fata în brate. Capul ei era rasturnat, iar parul lung îi atârna pâna la pamânt. Pe masura ce intrau în raza de lumina proiectata de foc, se zarea paloarea fetei si paloarea banditului. Aparitia avea ceva ciudat si solemn, încât se ridicara toti, afara de Carlini, care ramase jos continuând sa bea si sa manânce, ca si cum în jurul sau nu s-ar fi întâmplat nimic. Diavolaccio continua sa înainteze, în tacerea cea mai profunda, si o depuse pe Rita la picioarele capitanului. Atunci, toata lumea putu sa vada cauza palorii fetei si a palorii banditului: Rita avea un cutit înfipt pâna în prasele sub sânul stâng. Toate privirile se îndreptara asupra lui Carlini: teaca era goala la brâul lui. — Aha, spuse seful, pricep acum de ce Carlini a ramas în urma. Orice fire salbatica poate sa înteleaga o fapta mare; desi poate nici unul dintre banditi n-ar fi facut ce facuse Carlini, toti întelesera ce facuse el. — Ei, spuse Carlini ridicându-se la rându-i si apropiindu-se de cadavru cu mâna pe pistol, mai e cineva care îmi râvneste femeia? — Nu, spuse seful, este a ta! Atunci, Carlini o lua în brate si o scoase din cercul de lumina pe care îl proiecta flacara focului. Cucumetto orândui ca de obicei santinelele, iar banditii se culcara, înfasurati în mantale, în jurul jarului. La miezul noptii, santinela dadu alarma si într-o clipa seful si tovarasii sai sarira în picioare. Tatal Ritei venea chiar el sa aduca rascumpararea. — Uite, îi spuse el lui Cucumetto, întinzând o punga cu bani, uite trei sute de pistoli. Da-mi copila! Dar fara sa puna mâna pe bani, seful îi facu semn sa-l urmeze. Batrânul se supuse. Se departara amândoi sub copaci, printre crengile strabatute de razele lunii. În sfârsit, Cucumelto se opri întinzând bratul si aratând batrânului doua fapturi ghemuite la tulpina unui copac: — Cere-o pe fiica ta lui Carlini, spuse; îti va da socoteala el. Si se înapoie la tovarasii sai. Batrânul ramase nemiscat, cu ochii ficsi. Simtea ca deasupra capului sau pluteste o nenorocire necunoscuta, imensa, nemaipomenita. Facu, în sfirsit, câtiva pasi spre grupul inform. Auzind zgomotul pe care batrânul îl facea înaintând spre el, Carlini înalta capul, iar formele ambelor fapturi începura sa se arate mai lamurite ochilor batrânului. O femeie statea culcata pe pamânt, cu capul pe genunchii unui barbat aplecat deasupra ei. Ridicându-se, barbatul a descoperit chipul femeii pe care o tinea strâns, la piept. Batrânul îsi recunoscu fiica, iar Carlini îl recunoscu pe batrân. — Te asteptam, îi spuse banditul tatalui Ritei. — Miselule, striga batrânul, ce ai facut? Si privea cu groaza la Rita, palida, nemiscata, însângerata, cu un cutit în piept. O raza de luna cadea asupra ei luminând-o cu o licarire alburie. — Cucumetto a violat-o pe fiica ta, spuse banditul, iar pentru ca cu o iubeam, am ucis-o; caci, dupa el, ea urma sa serveasca de jucarie întregii bande. Batrânul nu rosti un cuvânt, deveni doar palid ca un spectru. — Acum, glasui Carlini, daca am gresit, razbun-o. Smulse cutitul din pieptul fetei si, ridicându-se, îl oferi cu o mâna batrânului, în timp ce cu cealalta îsi desfacea vesmântul si înfatisa pieptul gol. — Ai facut bine, îi spuse batrânul cu glas înabusit. Îmbratiseaza-ma, fiul meu. Carlini se arunca plângând în bratele parintelui iubitei. Erau primele lacrimi pe care le varsa omul acesta sângeros. — Acum, îi spuse batrânul lui Carlini, ajuta-ma sa-mi îngrop copila. Carlini cauta doua unelte, iar tatal si iubitul începura sa scobeasca pamânlul la tulpina unul stejar ale carui crengi stufoase vor acoperi mormântul fetei. Dupa ce mormântul fu sapat, batrânul o îmbratisa cel dintâi, pe urma o îmbratisa tânarul, luând-o unul de picioare, altul de spate, o coborâra în groapa. Îngenuncheara de o parte si de alta si spusera rugaciunile pentru morti. Pe urma zvârlira pamântul peste cadavru, pâna când groapa se acoperi. — Îti multumesc, fiul meu, spuse batrânul. Acum lasa-ma singur. — Dar... murmura acesta. — Lasa-ma, îti poruncesc. Carlini se supuse. Se duse la tovarasii sai, se înfasura în manta si paru în curând ca doarme tot asa de profund ca si ceilalti. Hotarâsera în ajun sa schimbe tabara. Cu un ceas înainte de ziua, Cucumetto îsi trezi oamenii si dadu ordine de plecare. Dar Carlini nu vru sa paraseasca padurea, fara a sti ce a devenit parintele Ritei. Se îndrepta spre locul unde îl lasase. Îl gasi pe batrân spânzurat de una din crengile stejarului care adumbrea mormântul fiicei sale. Facu atunci deasupra cadavrului unuia si deasupra mormântului celeilalte, juramântul ca-i va razbuna. Nu putu însa sa-si tina juramântul, caci peste doua zile, într-o întâlnire cu carabinierii romani fu ucis. Însa banditii se mirara ca stând cu fata spre inamic, el primise un glont între umeri. Uimirea înceta când un bandit atrase tovarasilor sai atentia ca Cucumetto se gasea la zece pasi în urma lui Carlini când acesta cazuse. În dimineata plecarii din padurea de la Frosinone, el îl urmarise pe Carlini în întuneric, îi auzise juramântul si, prevazator, i-o luase înainte. Se mai povesteau în legatura cu teribilul sef de banda alte zece întâmplari nu mai putin curioase decât aceasta. Astfel, de la Fondi pâna la Perusa, toata lumea tremura la auzul numelui de Cucumetto. Întâmplarile acestea fusesera de multe ori subiect de conversatii între Luigi si Tereza. Fata tremura cumplit auzind povestirile; Vampa o linistea însa cu un zâmbet, izbindu-si arma care slobozea asa de bine glontul; apoi, daca ea nu se linistea, îi arata la o suta de pasi un corb catarat pe o creanga uscata, îl lua la ochi, descarca pusca si pasarea cadea izbita, la piciorul copacului. Vremea se scurgea. Între timp, tinerii hotarâsera ca se vor casatori când au sa împlineasca Vampa douazeci de ani si Tereza nouasprezece. Erau amândoi orfani si nu trebuiau sa ceara permisiunea decât stapânului lor. O cerusera si o capatasera. Într-o zi, pe când vorbeau despre proiectul lor, auzira doua sau trei focuri de pusca; apoi, deodata, un om iesi din padurea lânga care tinerii îsi tineau de obicei turmele la pascut, si alerga spre ci. Când ajunse în apropierea lor, le spuse: — Sunt urmarit, puteti sa ma ascundeti? Tinerii îsi dadura seama calugarul era un bandit; dar între taranul si banditul roman exista o simpatic înnascuta, datorita careia primul e totdeauna gata sa vina în ajutorul celui de al doilea. Fara sa spuna un cuvânt, Vampa alerga la piatra care astupa intrarea pesterii lor. Dând la o parte piatra, facu semn fugarului sa se refugieze în adapostul necunoscut, puse piatra la loc si se aseza din nou lânga Tereza. Numaidecât, patru carabinieri calari aparura la marginea padurii; trei pareau în cautarea fugarului, al patrulea târa de gât un bandit prizonier. Cei trei carabinieri scotocira locul dintr-o ochire, îi zarira pe tineri, alergara la ei în galop si-i cercetara. Ei nu vazusera nimic. — Pacat, spuse brigadierul, caci cel pe care-l cautam este seful. — Cucumetto? nu se putura opri sa exclame într-un glas Luigi si Tereza. — Da, raspunse brigadierul. Si deoarece pe capul lui e pus un pret de o mie de taleri romani, vi s-ar fi cuvenit voua cinci sute daca ne dadeati ajutor sa-l prindem. Tinerii schimbara o privire. Brigadierul nadajdui o clipa. Cinci sute de taleri romani înseamna trei mii de franci, si trei mii de franci sunt o avere pentru doi bieti orfani care vor sa se casatoreasca. — Da, pacat, spuse Vampa, însa nu l-am vazut. Carabinierii rascolira tinutul în fel si chip, dar degeaba. Apoi rând pe rând, disparura. Vampa se duse atunci sa traga bolovanul si Cucumetto iesi. El îi vazuse prin crapaturile portii de granit pe tineri stând de vorba cu carabinierii, banuise subiectul conversatiei lor, citise pe chipul lui Luigi si al Terezei hotarârea de a nu-l preda si scoase din buzunar o punga plina de aur, oferindu-le-o. Dar Vampa înalta capul cu mândrie, ochii Terezei scânteiara, însa, gândindu-se la bijuteriile scumpe si la vesmintele frumoase pe care ar putea sa le cumpere cu punga plina de aur. Cucumetto era un diavol foarte iscusit. El luase forma unui bandit, în loc s-o ia pe aceea a unui sarpe. Îi surprinse privirea, recunoscu în Tereza o vrednica fiica a Evei, si reintra în padure, întorcând de mai multe ori capul, sub pretextul ca îsi saluta liberatorii. Trecura mai multe zile fara sa-l mai vada pe Cucumetto, fara sa mai auda de el.

XXXIV - VAMPA Edit

— Se apropia timpul carnavalului, continua Pastrini. Contele de San- Felice anunta un mare bal mascat, unde cea mai eleganta lume a Romei fu invitata. Tereza tinea foarte mult sa vada balul. Luigi ceru protectorului sau intendentul, îngaduinta, pentru ca si pentru el, de a asista, ascunsi printre servitorii casei. Îngaduinta le fu acordata. Balul era dat de conte mai mult pentru a face placere fiicei sale, Carmela, pe care o adora. Carmela avea exact vârsta si statura Terezei, iar Tereza era cel putin tot asa de frumoasa ca si Carmela. În seara balului, Tereza îsi puse cea mai frumoasa toaleta, cele mai scumpe agrafe, margelele cele mai stralucitoare. Purta costumul femeilor din Frascati. Luigi purta îmbracamintea de sarbatoare, atât de pitoreasca a taranului roman. Se amestecara amândoi, asa cum li se îngaduise, printre servitori si tarani. Petrecerea era minunata. Nu numai ca vila era luminata stralucitor, dar mii de lanterne colorate atârnau prin arborii gradinii. De aceea, în curând invitatii se revarsara pe terase, pe alei. La fiecare raspântie erau o orchestra, bufele si racoritoare; lumea se oprea, cadriluri se formau si se dansa acolo unde îi placea fiecaruia sa danseze. Carmela era îmbracata ca o femeie din Sonnino. Boneta îi era brodata numai cu perle, agrafele din par erau din aur si diamante, cordonul de matase turceasca, cu flori mari, brodate, surtucul si fusta de casmir, sortul de muselina indiana, nasturii corsetului din pietre scumpe. Alte doua tovarase ale sale erau îmbracate, una ca o femeie din Nettuno, cealalta, ca o femeie din Riceia. Patru tineri apartinând celor mai bogate si mai nobile familii din Roma le însoteau, cu acea libertate italiana care nu-si gaseste perechea în nici o alta tara din lume: erau, la rândul lor, îmbracati ca tarani din Albano, Valletri, Civita-Castellana si Sora. Se întelege ca vesmintele acestor tarani ca si vesmintele tarancilor scânteiau de aur si pietre scumpe. Carmelei îi veni ideea de a face un cadril, dar lipsea o femeie. Privi în jur, însa nici una dintre invitate nu avea un costum la fel cu al ei si cu al tovaraselor sale. Contele de San-Felice i-o arata, printre taranci, pe Tcreza, care se sprijinea de bratul lui Luigi. — Îmi dai voie, tata? întreba Carmela. — Nici vorba, raspunse contele. Nu ne aflam în carnaval? Carmela se pleca spre tânarul care o însotea vorbind si îi spuse câteva cuvinte, aratându-i-o pe fata cu degetul. Tânarul urmari cu ochii mâna frumoasa care îi servea de calauza, facu un gest de supunere si veni la Tereza s-o invite la cadrilul condus de fiica contelui. Tereza îsi simti figura învapaiata de o flacara. Îl cerceta cu privirea pe Luigi: nu exista putinta de refuz. Luigi lasa încetisor bratul Tcrezei si Tereza, îndepartându-se cu elegantul cavaler, intra tremurând în cadrilul aristocratic. Desigur ca, în ochii unui artist, vesmântul exact si sobru al Terezei ar fi avut cu totul alt caracter decât acela al Carmelei si al tovarasilor ei, dar Tereza era o fata frivola si cocheta. Broderiile muselinei, florile cordonului, stralucirea casmirului o uluiau, rasfrângerea safirelor si a diamantelor îi lua mintea. La rându-i, Luigi simtea nascând în el un simtamânt necunoscut: o durere înabusita îi musca parca inima, iar de acolo alerga înfiorata prin vine si punea stapânire pe tot corpul. Urmari din ochi cele mai neînsemnate miscari ale Terezei si ale cavalerului, când mâinile li se atingeau, simtea parca ameteli, arterele îi zvâcneau cu violenta, iar în urechi parea ca îi rasuna bataia unui clopot. Când îsi vorbeau, cu toate ca Tereza asculta sfioasa, cu ochii coborâti, palavrele cavalerului ei, — dar pentru ca Luigi citea în ochii înflacarati ai tânarului ca palavrele acestea erau complimente, i se parea ca pamântul se învârteste cu el si ca toate vocile iadului îi sufla idei de crima si de asasinat. Atunci, temându-se sa nu se lase dus de nebunia sa, se agata cu o mâna de bolta lânga care statea, iar cu cealalta strângea convulsiv pumnalul cu prasele sculptate, pe care îl tinea la brâu si pe care, fara sa-si dea seama, îl scotea din când în când din teaca. Luigi era gelos; simtea ca, dusa de firea ei cocheta si trufasa, Tereza putea sa-i scape. Si totusi, tânara taranca, sfioasa si aproape speriata la început —, îsi venise curând în fire. Am spus ca Tereza era frumoasa. Nu am spus totul; Tereza era gratioasa, gratia aceea salbatica, mult mai puternica decât gratia noastra schimonosita si afectata. Avu aproape onorurile cadrilului: dar daca ea a pizmuit-o pe fiica contelui San-Felice, n-am îndrazni sa spunem ca, la rându-i, Carmela nu era geloasa de ea. De aceea frumosul cavaler o readuse cu multe complimente la locul de unde a luat-o si unde Luigi o astepta. În doua sau trei rânduri, în timpul contradansului, fata îi zvârlise o privire si, de fiecare data, îl vazuse palid, cu trasaturile crispate. Ba, într- un rând, lama cutitului pe jumatate tras din teaca îi luase ochii ca un fulger sinistru. De aceea, aproape tremurând, ea relua bratul iubitului. Cadrilul avusese cel mai mare succes si era vadit ca se vorbea de repetarea lui; se împotrivea numai Carmela. Dar contele de San-Felice îsi ruga cu atâta gingasie fiica încât, în cele din urma, ea consimti. Îndata, un cavaler înainta s-o invite pe Tereza, fara de care contradansul nu putea sa aiba loc, dar fata disparuse. Într-adevar, Luigi nu se simtise în stare sa îndure înca o încercare si, pe jumatate cu binele, pe jumatate cu forta, o trasese pe Tereza într-un alt punct al gradinii. Tereza cedase fara sa vrea. Ea vazuse însa din figura tulburata a tânarului si întelese din tacerea lui întretaiata de tresariri nervoase ca ceva ciudat se petrecea într-însul. Nu era scutita nici ea de o framântare launtrica si, fara sa fi facut totusi ceva rau, pricepea ca Luigi avea dreptul s-o dojeneasca. Pentru ce? Nu stia. Simtea, cu toate acestea, ca mustrarile ar fi fost meritate. Totusi, spre marea uimire a Terezei, Luigi ramase mut si nici un cuvânt nu-i întredeschise buzele cât tinu serata. Numai dupa ce frigul noptii izgoni musafirii din gradini si dupa ce usile vilei se închisera, oaspetii urmând sa petreaca înauntru, el o duse pe Tereza acasa; apoi, când ea se pregatea sa intre, o întreba: — Tereza, la ce te gândeai când dansai în fata tinerei contese de San- Felice? — Ma gândeam, raspunse fata cu toata sinceritatea sufletului ei, ca as da jumatate din viata sa am o îmbracaminte ca aceea purtata de ea. — Si ce îti spunea cavalerul? — Ca n-ar atârna decât de mine s-o am si ca n-as avea de spus decât un cuvânt pentru aceasta. — Avea dreptate, raspunse Luigi. O doresti într-adevar, cu înflacararea de care spui? — Da. — Ei bine, o s-o ai. Fata înalta capul cu uimire, dar figura lui era asa de posomorâta si de grozava, încât cuvântul îi îngheta pe buze. De altminteri, spunând acestea, Luigi se departase. Tereza îl urmari din ochi, în noapte, cât putu sa-l zareasca, apoi, dupa ce disparu, intra la ca, oftând. În noaptea aceea, se întâmpla un mare eveniment, fara îndoiala, din imprudenta vreunui servitor care uitase sa stinga luminile. Focul se aprinse la vila San-Felice chiar în dependintele apartamentului frumoasei Carmela. Trezita în toiul noptii de lumina flacarilor, ea sarise din pat, se înfasurase în capot si încercase sa fuga pe usa, dar coridorul prin care trebuia sa treaca era prada incendiului. Atunci reintrase în camera racnind dupa ajutor, când, deodata, fereastra aflata la douazeci de picioare de pamânt se deschisese. Un tânar taran daduse buzna în apartament, o luase în brate si, cu o putere si o agilitate supraomeneasca, o transportase pe iarba peluzei, unde a lesinat. Când si-a venit în fire, tatal ei se afla lânga ea. O înconjurau toti servitorii, dându-i ajutoare. Arsese o aripa întreaga a vilei dar n-avea importanta, de vreme ce Carmela era sanatoasa si teafara. Salvatorul ei fu cautat pretudindeni, dar el nu se mai arata. Toata lumea fu întrebata, însa nimeni nu îl vazuse. Carmela fusese asa de tulburata, încât nu-l recunoscuse. De altminteri, deoarece contele era fabulos de bogat, paguba pricinuita de flacari însemna prea putin pentru el, exceptând pericolul prin care trecuse Carmela si care, prin felul miraculos al salvarii ei, i se paruse mai degraba o noua favoare a Providentei, decât o nenorocire adevarata. A doua zi, la ceasul obisnuit, tinerii se regasira în marginea padurii. Luigi venise cel dintâi. O întâmpina pe fata cu multa voiosie, parând ca a uitat cu totul scena din ajun. Tereza era vadit îngândurata, dar, vazându-l pe Luigi bine dispus, arata la rându-i nepasarea zglobie care era caracteristica felului ei de a fi când nimic n-o tulbura. Luigi o lua de brat si o conduse pâna la intrarea pesterii. Aici se opri. Întelegând ca era vorba de ceva neobisnuit, fata îl privi tinta. — Tereza, spuse Luigi, mi-ai spus aseara ca ai da totul ca sa ai o îmbracaminte la fel cu cea a fiicei contelui. — Da, raspunse Tereza uimita, dar eram nebuna, când am rostit aceasta. — Si eu ti-am raspuns: bine, o vei avea. — Da, spuse fata, a carei uimire crestea la fiecare cuvânt al lui Luigi, dar de buna seama ca ai raspuns astfel, ca sa-mi faci placere. — Nu ti-am fagaduit niciodata nimic pe care sa nu ti-l fi dat, Tereza, spuse Luigi cu trufie. Intra în pestera si îmbraca-te. Dadu piatra la o parte si~i arata Terezei pestera luminata de doua lumânari care ardeau de o parte si de alta a unei oglinzi minunate; pe masa grosolana, cioplita de Luigi, se gaseau colierul de perle si agrafele de diamante; pe un scaun, alaturi, era restul îmbracamintei. Tereza scoase un strigat de bucurie si, fara sa se intereseze de unde venea îmbracamintea, fara sa mai zaboveasca multumindu- i lui Luigi, dadu buzna în pestera transformata în cabinet de toaleta. În urma ei Luigi împinse piatra la loc, caci zarise pe creasta unui mic dâmb, din cauza caruia — din locul unde se gasea el — Palestrina nu putea sa se vada, un calator calare. Acesta se oprise o clipa, parca nesigur de drum, profilându-se pe azurul cerului cu acea precizie de contur caracteristica departarilor din tinuturile meridionale. Zarindu-l pe Luigi, calatorul îsi îndemna calul în galop spre el. Luigi nu se înselase; calatorul care mergea de la Palestrina la Tivoli era nelamurit asupra drumului. Tânarul i-l arata, dar, pentru ca la un sfert de mila mai încolo drumul se despartea în trei poteci si pentru Ca, ajuns la aceste trei poteci calatorul putea sa se rataceasca din nou, îl ruga pe Luigi sa-i serveasca de calauza. Luigi îsi scoase mantaua si o aseza pe pamânt, îsi arunca pe umeri carabina si, usurat de vesmântul greoi, o lua înaintea calatorului cu pasul repede al munteanului pe care pasul unui cal abia poate sa-l urmeze. În zece minute, Luigi si calatorul fura la raspântia indicata de tânarul pastor. Când ajunsera aici, el întinse cu un gest maret, ca de împarat, mâna spre cararea pe care calatorul trebuia s-o urmeze. — Acesta e drumul dumneavoastra, Excelenta, spuse el. Acum n-o sa va mai rataciti. — Primeste-ti rasplata, zise calatorul, daruindu-i tânarului pastor câteva monede. — Multumesc, spuse Luigi tragându-si mâna, eu fac un serviciu, nu-l vând. — Dar, daca refuzi o plata, primesti cel putin un cadou? întreba calatorul care parea de altminteri obisnuit cu diferenta între slugarnicia omului de la oras si mândria taranului. — A, da, asta e altceva. — Atunci, spuse calatorul, ia acesti doi techini venetieni si da-i logodnicei tale ca sa-si faca din ei o pereche de cercei. — Iar dumneavoastra luati pumnalul acesta, spuse tânarul pastor; nu veti gasi altul cu prasele mai bine sculptate, de la Albano pâna la Civita- Castellana. — Primesc, raspunse calatorul; dar în cazul acesta eu sunt îndatoratul tau, caci pumnalul pretuieste mai mult de doi techini. — Pentru un negustor, poate, dar pentru mine care l-am sculptat singur, el pretuieste abia un piastru. — Cum te cheama? întreba calatorul. — Luigi Vampa, raspunse pastorul cu aerul cu care ar fi raspuns Alexandru, regele Macedoniei. Dar pe dumneavoastra? — Eu, spuse calatorul, ma numesc Simbad marinarul. Franz d'Épinay scoase un strigat de uimire. — Simbad marinarul? întreba el. — Da, relua povestitorul, acesta e numele pe care calatorul i l-a spus lui Vampa. — Ei, dar ce ai împotriva acestui nume? întrerupse Albert. E un om foarte frumos, iar aventurile acestui domn m-au amuzat, trebuie sa marturisesc, foarte mult în tineretea mea. Franz nu starui. Numele de Simbad marinarul trezise într-însul, asa cum ati înteles, o lume întreaga de amintiri, asa cum trezise în ajun numele contelui de Monte-Cristo. — Continua, spuse el gazdei. — Vampa baga cu dispret cei doi techini în buzunar si se înapoie agale pe drumul pe care venise. Ajungând la doua sau trei sute de pasi de pestera, i se paru ca aude un strigat. Se opri ascultând. Dupa o clipa, îsi auzi numele pronuntat, lamurit. Strigatul venea dinspre pestera. Se napusti ca o caprioara armându-si pusca din fuga si ajunse în mai putin de un minut pe coama dâmbului din fata aceluia unde îl zarise pe calator. Aici, strigatul "Ajutor!" ajunse la el mai lamurit. Îsi arunca ochii asupra spatiului pe care-l domina; un barbat o rapea pe Tereza, asemenea centaurului Nessus. Omul care se îndrepta spre padure era la trei sferturi de drum, între pestera si padure. Vampa masura intervalul; omul avea cel putin doua sute de pasi înaintea lui, astfel ca nu exista chip sa-l ajunga mai înainte ca acesta intre în padure. Tânarul pastor se opri ca si cum picioarele sale ar fi prins radacini. Îsi sprijini patul pustii de umar, înalta încetisor teava în directia rapitorului, îl ochi o clipa si trase. Rapitorul se opri scurt: genunchii i se încovoiara si cazu, târând-o în cadere si pe Tereza. Dar Tereza se ridica îndata. Fugarul ramase culcat, zbatându-se în zvârcolirile agoniei. Vampa se napusti îndata spre Tereza, caci, la zece pasi de muribund, picioarele ci se frânsera si cazu în genunchi. Tânarul se temea ca nu cumva glontul care îl rapusese pe inamic s-o fi ranit si pe logodnica. Din fericire nu avea nimic, singura groaza paralizase puterile Terezei. Dupa ce Luigi se încredinta ca ea era teafara se îndrepta spre ranit. Acesta îsi daduse sufletul cu pumnii înclestati, cu gura contractata de durere, cu parul zbârlit sub sudoarea agoniei. Ochii lui ramasesera deschisi si amenintatori. Vampa se apropie de cadavru si îl recunoscu pe Cucumetto. Din ziua când banditul fusese salvat de cei doi tineri el se îndragostise de Tereza si jurase ca fata va fi a lui. Din ziua aceea o spionase si, profitând de momentul când iubitul ci a lasat-o singura pentru a arata calatorului drumul, o rapise si o credea a lui, dar glontul lui. Vampa, calauzit de ochirea sigura a tânarului pastor, îi strapunsese inima. Vampa îl privi o clipa fara ca emotia cea mai mica sa se tradeze pe chipul lui, în timp ce Tereza, tremurând înca, nu îndraznea sa se apropie de banditul mort decât cu pasi marunti si arunca sovaind o privire asupra cadavrului, peste umarul iubitului ei. Dupa o clipa Vampa se întoarse spre fata: — Aha, spuse, te-ai îmbracat, acum e rândul meu sa ma gatesc. Tereza era îmbracata din crestet pâna în talpi cu îmbracamintea fiicei contelui de San-Felice. Vampa lua corpul lui Cucumetto în brate, îl duse în Pestera, în timp ce Tereza ramânea acum afara. Daca un al doilea calator ar fi trecut atunci, el ar fi vazut ceva ciudat: o pastorita pazindu-si oile cu o rochie de casmir, cu cercei si colier de perle, cu agrafe de diamante si cu nasturi de safire, smaralde si rubine. Fara îndoiala, s-ar fi crezut din nou în epoca lui Florian si ar fi afirmat, înapoindu- se la Paris, ca a întâlnit pastorita Alpilor la poalele muntilor Sabini. Dupa un sfert de ceas, Vampa iesi din pestera. Costumul lui nu era mai putin elegant, în genul sau, decât al Terezei. Avea o haina de catifea purpurie, cu nasturi de aur cizelat, o vesta de matase acoperita cu broderii, o esarfa romana înnodata în jurul gâtului, o cartusiera de aur si matase rosie-verde, pantaloni azurii de catifea, prinsi sub genunchi cu paftale de diamante, ghelre din piele de caprioara împestritate cu mii de arabescuri si o palarie de care fâlfâiau agatate panglici multicolore. Doua ceasuri îi atârnau la brâu si un pumnal era înfipt în cartusiera. Tereza scoase un strigat de admiratie. Cu îmbracamintea aceasta, Vampa semana unei picturi de Leopold Robert sau Schnetz. Îmbracase costumul complet al lui Cucumetto. Tânarul observa efectul pe care îl producea asupra logodnicei sale si un zâmbet de mândrie îi înflori pe buze. — Acum, îi spuse el Terezei, esti gata sa împarti soarta cu mine, oricare ar fi aceasta? — O, da! striga fata cu entuziasm. — Sa ma urmezi oriunde am sa merg? — Pâna la capatul lumii. — Atunci, ia-ma de brat si sa plecam, caci n-avem timp de pierdut. Fata îsi trecu bratul pe sub al iubitului, fara macar sa-l întrebe unde o duce, caci, în momentul acela, el i se parea frumos, mândru si puternic ca un zeu. Intrara în padure. Se întelege ca toate potecile muntelui erau cunoscute de Vampa; merse deci prin padure fara sa sovaiasca o clipa, desi nu era nici un drum croit, dar recunoscând calea ce trebuia urmata dupa arbori si tufisuri. Mersera astfel vreun ceas si jumatate. Ajunsera în locul cel mai umbros al padurii. Un pârâu cu albia secata ducea într-o cheie de munte, adânca. Vampa o luase pe drumul acesta ciudat care, strâns între doua maluri si întunecat de umbra deasa a pinilor, parea, cu exceptia povârnisului mai blând, poteca Infernului despre care vorbeste Virgiliu. Tereza, cuprinsa iarasi de temeri, vazând înfatisarea locului acela salbatic si pustiu, se strângea lânga calauza ei fara sa spuna un cuvânt. Dar, pentru ca îl vedea calcând mereu cu pasi egali, iar pe figura lui se rasfrângea o liniste profunda, avea puterea sa-si ascunda emotia. Deodata, la zece pasi de ei, un om paru ca se deslipeste de lânga un copac dinapoia caruia statea ascuns si îl lua pe Vampa la ochi. — Nici un pas mai mult! striga el, altminteri esti mort. — Haida, de, spuse Vampa, ridicând mâna cu un gest de dispret în timp ce Tereza, nemaitainuindu-si groaza, se strângea într-însul — de când se sfâsie lupii între ei? — Cine esti tu? întreba santinela. — Eu sunt Luigi Vampa, ciobanul de la ferma San-Felice. — Ce vrei? — Vreau sa vorbesc cu tovarasii tai, care se afla în poiana Rocca Bianca. — Atunci urmeaza-ma, spuse santinela, sau, mai bine zis, de vreme ce cunosti locul, mergi înainte. Vampa zâmbi cu dispret vazând masura de precautie a banditului. O lua înainte, cu Tereza, si îsi continua drumul cu acelasi pas apasat, linistit, care-l adusese pâna aici. Dupa cinci minute, banditul le facu semn sa se opreasca. Tinerii ascultara. Banditul imita de trei ori strigatul corbului. Un croncanit raspunse întreitului apel. — Bun, glasui banditul. Poti sa-ti continui drumul. Luigi si Tereza pornira mai departe. Dar, pe masura ce înaintau, Tereza se strângea tremurând lânga iubitul ei, caci printre copaci se vedeau aparând arme si scânteind tevi de pusca. Poiana Rocca Bianca se afla pe vârful unui munte mic, care, desigur, altadata, fusese un vulcan — vulcan stins mai înainte ca Remus si Romulus sa fi parasit Alba pentru a veni sa construiasca Roma. Tereza si Luigi atinsera piscul si se pomenira fata în fata cu vreo douazeci de banditi. — Uite un tânar care te cauta si care doreste sa-ti vorbeasca, raporta santinela. — Si ce vrea sa ne spuna? întreba acela care, în lipsa conducatorului, tinea loc de capitan. — Vreau sa spun ca ma plictisesc cu meseria de pastor, spuse Vampa. — Aha, înteleg, mormai aghiotantul, ai venit sa te primim în rândurile noastre? — Sa fie bine venit! strigara mai multi banditi din Ferrusino, Pampinara si Anagni, care-l recunoscusera pe Luigi Vampa. — Da, dar vin sa va cer altceva decât sa fiu tovarasul vostru. — Si ce vii sa ne ceri? întrebara banditii cu uimire. — Sa fiu capitanul vostru, spuse tânarul. Banditii izbucnira în râs. — Si ce ai facut ca sa nazuiesti la cinstea asta? întreba aghiotantul. — L-am ucis pe conducatorul vostru, Cucumetto, ale carui straie sunt pe mine, spuse Luigi, si am dat foc vilei San-Felice, ca sa daruiesc o rochie de nunta logodnicei mele. Peste un ceas, Luigi Vampa era ales capitan în locul lui Cucumetto. — Ei, draga Albert, spuse Franz, întorcându-se spre prietenul sau, ce gândesti acum despre cetateanul Luigi Vampa? — Spun ca e un mit si ca n-a existat niciodata, raspunse Albert. — Ce e aceea mit? întreba Pastrini. — Ar trebui prea mult ca sa-ti explic, dragul meu amfitrion, raspunse Franz. Si zici ca maestrul Vampa îsi exercita în momentul acesta profesiunea prin împrejurimile Romei? — Cu o cutezanta de care, pâna la el, nici un alt bandit nu a dat dovada. — Va sa zica, politia a încercat zadarnic sa-l prinda? — Ce vreti? el este înteles deodata cu pastorii de pe câmpie, cu pescarii Tibrului si cu contrabandistii de pe coasta. E cautat prin munti, el e pe fluviu; e urmarit pe fluviu, ajunge în largul marii. Apoi, deodata, când îl crezi refugiat în insula del Giglio, del Guanouti sau Monte-Cristo, îl vezi reaparând la Albano, la Tivoli sau la Riccia. — Si cum procedeaza cu calatorii? — O, foarte simplu! Dupa distanta la care se gasesc de oras, el le îngaduie opt ceasuri, douasprezece ceasuri sau o zi, ca sa plateasca rascumpararea, apoi, dupa trecerea acestui timp, le mai acorda un ceas de gratie. Daca în al saizecilea minut a acestui ceas n-are banii, zboara creierii prizonierului cu un foc de pistol, sau îi înfige pumnalul în inima si gata. — Ei, Albert, îl întreba Franz pe tovarasul sau, mai esti dispusa sa mergi la Colosseum prin bulevardele exterioare? — Absolut, spuse Albert, daca drumul e mai pitoresc. În momentul acela, sunara orele doua, usa se deschise si aparu vizitiul. — Excelenta, zise el, trasura va asteapta. — Haide la Colosseum, spuse Franz. — Prin poarta del Popolo, Excelenta, sau pe strazi? — La dracu, pe strazi! exclama Franz. — Dragul meu, zise Albert ridicându-se la rându-i si aprinzându-si a treia tigara, nu zau, te credeam mai curajos. Tinerii coborâra scara si se urcara în trasura.

XXXV - ARATAREA Edit

Franz gasise o cale de mijloc pentru ca Albert sa ajunga la Colosseum fara a trece pe dinaintea vreunei ruine antice si deci fara ca mersul la pas sa rapeasca un deget macar din giganticile proportii ale colosului. Vor lua- o pe via Sistinia, vor scurta un unghi drept: pe dinaintea Sfintei Maria- Mare si vor ajunge prin via Urbana si San-Pietro în Vincoli pâna la via del Colosseo. Itinerariul acesta oferea de altminteri alt avantaj: acela de a nu-l abate cu nimic pe Franz de la impresia ce i-o produsese istoria povestita de Pastrini si în care se gasea amestecat amfitrionul misterios de la Monte- Cristo. De aceea, se rezemase în ungherul sau si recazuse în cercetarile fara sfârsit al caror obiect era el însusi si carora nu le putuse gasi un raspuns multumitor. De altfel, înca un lucru i-l reamintise pe prietenul sau Simbad marinarul: legaturile misterioase dintre tâlhari si mateloti. Spusele lui Pastrini cu privire la refugiul pe care îl gasea Vampa în barcile pescarilor si contrabandistilor, îi reaminteau lui Franz de cei doi banditi corsicani gasiti cinând cu echipajul micului yacht care se abatuse din drum si acostase la Porto-Vecchio cu singurul scop de a-i coborî pe uscat. Numele pe care si-l dadea amfitrionul de la Monte-Cristo, rostit de amfitrionul de la hotelul Londra, îi dovedea ca cel dintâi juca acelasi rol filantropic pe coastele de la Piombino, Civiia-Vecchia, Ostia, Gaete ca si pe acelea ale Corsicii, Toscanei si Spaniei; si, deoarece, dupa câte îsi putea aminti Franz, amfitrionul îi pomenise de Tunis si Palermo, însemna ca el îmbratisa un cerc de relatii destul de întins. Dar, oricât de puternice ar fi fost toate aceste gânduri asupra mintii tânarului, ele se risipira în clipa când vazu înaltându-se în fata sa imaginea sumbra si gigantica a Colosseumului, prin deschizaturile caruia luna proiecta razele lungi si palide ce cad în ochii fantomelor. Trasura se opri la câtiva pasi de Mesa Sudans. Vizitiul deschise portiera. Tinerii sarira din trasura si se pomenira în fata unui cicerone rasarit parca din pamânt. Fiindca îi urmase si acela de la hotel, acum aveau doua calauze. E cu neputinta de altminteri sa eviti la Roma acest luxai calauzelor: în afara de ciceronele general care se agata de tine în momentul când calci pragul hotelului si care nu te mai paraseste decât în ziua când iesi din oras, se gaseste un cicerone special atasat fiecarui monument si aproape, as spune, fiecarei particele de monument. Va închipuiti, deci, ca nu puteau sa lipseasca ciceroni la Colosseum, adica la monumentul despre care Martial spunea: "Memphis poate sa înceteze a mai lauda miracolele barbare ale piramidelor sale, sa nu mai cânte minunile Babylonului, totul va ceda în fata muncii imense a amfiteatrului Cezarilor si toate vocile faimei sunt datoare sa se uneasca pentru a lauda monumentul acesta". Franz si Albert nu încercara sa se sustraga tiraniei ghidului. De altminteri, aceasta ar fi cu atât mai greu, cu cât numai calauzele au dreptul sa parcurga monumentul cu torte. Nu se împotrivira prin urmare deloc si se predara legati conducatorilor lor. Franz cunostea promenada, deoarece, o mai batuse de zece ori. Dar, deoarece tovarasul sau, mai novice, punea pentru prima oara piciorul în monumentul lui Flavius Vespasian, trebuie sa marturisesc, spre lauda sa, ca, în ciuda palavragelii ignorante a calauzelor, era foarte impresionat. Nu poti avea nici o idee, despre maretia unei atare ruine ale carei proportii sunt dublate de misterioasa stralucire a lunii meridionale cu raze ce par un asfintit de occident, daca nu ai vazut-o. De aceea, dupa ce facu o suta de pasi sub porticurile interioare, parasindu- l pe Albert în seama calauzelor care nu voiau sa renunte la dreptul exclusiv de a-i arata în toate amanuntele groapa cu lei, loja gladiatorilor, podiumul Cezarilor, îngânduratul Franz urca pe o scara jumatate ruinata si, lasându-i sa-si continue drumul simetric, el se aseza la umbra unei coloane în fata unei scobituri ce-i îngaduia sa îmbratiseze gigantul de granit în toata splendida lui întindere. Franz se afla acolo cam de un sfert de ora. Însotit de cei doi purtatori de torte, iesise dintr-un vomitoriu aflat în cealalta extremitate a Colosseumului; ca niste umbre care urmaresc un licarit de foc, ei coborau din treapta în treapta spre locurile rezervate vestalelor, când i se paru ca aude rostogolindu-se în adâncurile monumentului o piatra desprinsa din scara situata în fata celei pe care urcase el ca sa ajunga aici. Fara îndoiala, nu e un lucru neobisnuit o piatra care se desprinde sub piciorul timpului si se rostogoleste în abis. De data aceasta însa, i se parea ca piatra cedase sub picioarele unui om si ca un zgomot de pasi ajungea pâna la el, cu toate ca faptura nevazuta facea totul ca sa-l înabuse. Într-adevar, dupa o clipa, se arata un om iesind treptat din umbra, pe masura ce urca scara al carei orificiu situat în fata lui Franz era luminat de luna, dar ale carei trepte, pe masura ce coborai, se afundau în bezna. Putea sa fie un calator ca si el, preferând o meditatie solitara flecarelii banale a calauzelor si în consecinta, aparitia sa nu avea nimic surprinzator. Dar, dupa sovaiala cu care urca ultimele trepte, dupa felul cum, ajuns pe platforma, se opri si paru ca asculta, era vadit ca venise acolo cu un scop anumit si ca astepta p.e cineva. Cu o miscare instinctiva, Franz se ascunse cât putu mai mult în spatele coloanei. La zece pasi de locul unde se gaseau amândoi, bolta era desfundata si o deschizatura rotunda, ca aceea a unui put, permitea sa se zareasca cerul înstelat. În jurul deschizaturii prin care, poate de sute de ani, razbeau razele lunii, cresteau tufisuri ale caror forme, verzi si plapânde, se desprindeau pe azurul mat al firmamentului, în timp ce liane înalte si tulpini puternice de iedera spânzurau de pe terasa superioara, leganându-se sub bolta ca niste frânghii plutitoare. Personajul, a carui misterioasa sosire atrasese atentia lui Franz, statea într-o semi-penumbra care nu-i îngaduia sa-i distinga trasaturile, dar care nu era totusi destul de întunecata ca sa-l împiedice sa-i examineze îmbracamintea. Era înfasurat într-o manta larga, cafenie, cu o pulpana care, zvârlita peste umarul stâng, îi ascundea partea de jos a fetei, în timp ce palaria cu boruri late îi acoperea partea superioara. Numai extremitatea vesmintelor era luminata de lumina piezisa ce trecea prin deschizatura, permitând sa se distinga un pantalon negru, care acoperea, cochet, o cizma de lac. Omul apartinea, evident, daca nu aristocratiei, cel putin înaltei societati. Statea acolo de câteva minute si începu sa dea semne vadite de nerabdare, când un zgomot usor se auzi pe terasa superioara. În clipa aceea, o umbra paru ca acopera lumina. Un om se arata în deschizatura, îsi cufunda privirea strapungatoare în întuneric si zari omul cu manta. Se agata îndata de lianele care spânzurau si de iederele plutitoare, aluneca pe ele si, ajungând la trei sau patru picioare de sol, sari sprinten jos. Acesta purta costumul unui Transteverin. — Scuzati-ma, Excelenta, spuse el în dialect roman, ca v-am facut sa asteptati. Am întârziat doar câteva minute. Acum au sunat orele zece la Saint-Jean de Latran. — Eu am venit mai înainte, nu dumneata esti în întârziere, raspunse strainul, fara ceremonie, cu cel mai curat accent toscan. De altminteri, chiar daca ma lasai sa astept, mi-as fi închipuit ca te retine un motiv independent de vointa dumitale. — Si ati fi avut dreptate, Excelenta; vin de la castelul San-Angelo si am trecut prin toate greutatile ca sa vorbesc cu Beppo. — Cine e Beppo? — Un slujbas al închisorii, caruia i-am facut un mic venit ca sa aflu ce se petrece în castelul Sfintiei sale. — Aha, vad ca esti prevazator, dragul meu. — Ce vreti, Excelenta? Nu se stie niciodata ce se poate întâmpla; poate ca într-o zi am sa fiu si cu prins în plasa, ca bietul Peppino, si o sa am nevoie de un soarece ca sa roada câteva plase ale închisorii. — Pe scurt, ce ai aflat? — Vor fi doua executii marti, la orele doua, asa cum e obiceiul la Roma, cu prilejul deschiderii sarbatorilor mari. Un condamnat va fi mazzolato, un nenorocit care a ucis un preot ce-l crescuse si care nu merita nici un interes. Celalalt va fi decapitato, si acesta e bietul Peppino. — Ce vrei, dragul meu, voi inspirati o groaza asa de mare, nu numai stapânirii pontificale, dar si regatelor vecine, încât e neaparata nevoie sa se dea un exemplu. — Dar Peppino nici nu face parte din banda mea, e un biet cioban care n-a facut alta crima decât ca ne-a procurat alimente. — Ceea ce face ca el sa fie socotit complicele vostru. Precum, vezi, sunt plini de atentii cu el, caci, în loc sa-l rapuna asa cum vei fi dumneata daca au sa te prinda, se vor multumi sa-l ghilotineze. De altminteri, se va aduce o variatie în placerile poporului si va fi un spectacol pentru toate gusturile. — Afara de acela pe care i-l pregatesc eu si la care nu se asteapta, declara Transteverinul. — Draga prietene, da-mi voie sa-ti spun ca îmi pari pe punctul de a face o prostie, relua omul cu mantaua. — Sunt hotarât la orice ca sa împiedic executia nenorocitului care se afla la strâmtoare pentru vina de a ma fi servit; la naiba, m-as socoti un las daca nu as face ceva pentru bietul baiat. — Si ce ai sa faci? — Am sa pun douazeci de oameni în jurul esafodului, iar în momentul când îl vor aduce, la semnalul dat de mine, ne vom napusti cu pumnalele asupra escortei si-l vom rapi. — Mi se pare foarte riscant si cred ca planul meu e mai bun decât al dumitale. — Si care e planul dumneavoastra, Excelenta? — As da zece mii de piastri cuiva pe care îl stiu si care va obtine amânarea executiei lui Peppino pentru la anul, apoi, în timpul anului, as da înca o mie de piastri cuiva pe care de asemenea îl cunosc si i-as înlesni evadarea din închisoare. — Sunteti sigur de reusita? — Pardieu! spuse în frantuzeste omul cu mantaua. — Va rog? întreba Transteverinul. — Spun, dragul meu, ca as face mai mult cu singur cu aurul meu, decât dumneata si toti oamenii dumitale, cu pumnalele, pistoalele, carabinele si tromboanele lor. Lasa-ma pe mine sa lucrez. — Minunat, dar, daca nu izbutiti, noi vom fi oricând gata. — Fiti oricând gata, daca va face placere, dar te asigur ca cu îl voi salva. — Bagati de seama ca e hotarât pentru poimâine, marti, nu mai aveti decât ziua de mâine. — Da, dar ziua se compune din douazeci si patru de ore, fiecare ora se compune din saizeci de minute, fiecare minut din saizeci de secunde; în 86.400 de secunde se pot face multe lucruri. — Cum sa aflam, Excelenta, daca ati izbutit? — Foarte simplu. Am închiriat ultimele trei ferestre ale cafenelei Rospoli. Daca am obtinut amânarea, cele doua ferestre din colt vor fi acoperite cu damasc galben, iar aceea din mijloc va avea damasc alb cu o cruce rosie. — Minunat! Si prin cine veti comunica amânarea? — Trimite-mi pe unul din oamenii dumitale deghizat în calugar sa i-o dau. Gratie costumului sau va ajunge pâna la piciorul esafodului si va preda documentul sefului confreriei care, la rându-i, îl va preda calaului. Pâna atunci, comunicati vestea aceasta lui Peppino, sa nu moara cumva de frica sau sa-si piarda mintea, caci ar însemna ca am facut o cheltuiala inutila. — Excelenta, zise taranul, eu va sunt devotat cu trup si suflet, iar dumneavoastra sunteti încredintat de aceasta, nu-i asa? — Nadajduiesc cel putin. — Ei, bine, daca îl salvati pe Peppino, va voi purta în viitor mai mult decât devotament, va voi purta supunere. — Ia seama la ce spui, dragul meu. Poate ca într-o zi am sa-ti reamintesc, deoarece s-ar putea sa am si eu nevoie de tine vreodata. — Excelenta, ma veti gasi atunci, în ceas de nevoie, asa cum v-am gasit eu acum. Chiar de v-ati afla la capatul celalalt al lumii, nu trebuie decât sa-mi scrieti: "Fa asta" si eu o voi face... — Ssst! spuse necunoscutul. Aud zgomot. — Sunt niste calatori care viziteaza Colosseumul cu faclii. — Nu trebuie sa ne gaseasca împreuna. Copoii de calauze ar putea sa te recunoasca si oricât de onorabila ar fi prietenia dumitale, dragul meu, daca s-ar afla ca suntem legati unul de celalalt, mi-e teama ca legatura aceasta ar stirbi ceva din creditul meu. — Asadar, daca aveti amânarea? — Fereastra de la mijloc îmbracata în damasc cu o cruce rosie. — Daca n-o aveti?... — Trei culori galbene. — Si atunci? — Atunci, dragul meu, mânuieste pumnalul în voie, îti îngadui si voi fi acolo ca sa te vad la lucru. — Cu bine, Excelenta. Eu contez pe dumneavoastra si dumneavoastra contati pe mine. Dupa aceste cuvinte, Transteverinul disparu pe scara, în timp ce necunoscutul, acoperindu-si si mai mult figura cu mantaua, trecu la doi pasi de Franz si coborî în arena pe treptele exterioare. În clipa urmatoare Franz îsi auzi numele rasunând sub bolti. Îl chema Albert. Astepta pâna când cei doi se îndepartara, nevrând sa le arate ca au avut un martor care, daca nu le-a vazut chipul, totusi n-a pierdut un cuvânt din convorbirea lor. Peste zece minute, Franz gonea spre hotelul Spania ascultând cu o neatentie nepoliticoasa dizertatia savanta pe care Albert o facea, dupa Pliniu si Calpurnius, asupra retelelor cu tepi de fier care împiedicau animalele salbatice sa se napusteasca asupra spectatorilor. Îl lasa sa vorbeasca fara sa-l contrazica. Era grabit sa ramâna singur, pentru a medita în taina ia scena petrecuta în fata sa. Dintre cei doi oameni, unul îi era, cu siguranta, necunoscut. Îl vedea si îl auzea pentru întâia oara, dar nu tot asa era cu celalalt. Cu toate ca nu-i zarise chipul cufundat mereu în umbra sau ascuns de manta, inflexiunile glasului îl izbisera prea mult când le-a auzit prima oara, ca ele sa mai poata rasuna vreodata în apropierea sa fara sa le recunoasca. Cu deosebire în intonatiile ironice era ceva strident si metalic care îl facuse sa tresara în ruinele Colosseumului, ca si în pestera de la Monte-Cristo. De aceea, avea ferma convingere ca omul acesta nu e altul decât Simbad marinarul. În orice alta împrejurare, curiozitatea inspirata de acest om ar fi fost asa de mare, încât i s-ar fi aratat în fata. De data aceasta însa, conversatia pe care o auzise era prea intima ca sa nu-l retina teama chibzuita ca aparitia sa nu i-ar fi fost placuta. Îl lasase deci sa se departeze, precum ati vazut, dar fagaduindu-si, ca daca îl va mai întâlni, sa nu piarda al doilea prilej asa cum îl pierduse pe primul. Franz era prea framântat de gânduri ca sa doarma bine. Îsi petrecu noaptea evocând toate împrejurarile care se legau de omul din pestera si de necunoscutul de la Colosseum si care tindeau sa faca din ambele personaje un singur individ. Cu cât se gândea mai mult, cu atât parerea sa se întarea. Adormi spre ziua, astfel ca nu se trezi decât foarte târziu. Ca adevarat parizian, Albert îsi luase masurile de precautie pentru seara. Trimisese dupa o loja la teatrul Argentina. Franz avea de scris câteva scrisori în Franta, astfel ca lasa pentru toata ziua trasura lui Albert. La orele cinci, Albert se înapoie. Predase scrisorile de recomandatie, avea invitatii pentru fiecare seara si vazuse Roma. O zi îi fusese deajuns pentru toate acestea. Ba, avusese timp sa se informeze si asupra piesei care se juca si asupra actorilor. Piesa era intitulata Parisina; actorii se numeau: Coselli, Moriani si Specia. Tinerii nostri nu erau, precum vedeti, tocmai nefericiti: vor asista la reprezentatia uneia dintre cele mai bune opere a autorului Luciei di Lammermoor, cântata de trei dintre cei mai renumiti artisti ai Italiei. Albert nu se putuse obisnui cu teatrele ultramoderne, cu orchestra dincolo de care nu se trece si care n-au nici balcoane, nici loji descoperite; îi era greu unui om care îsi avea stalul sau la Bouffes si locul sau în loja Operei. Ceea ce nu-l împiedica pe Albert sa se gateasca în culori batatoare, ori de câte ori mergea la Opera cu Franz. Toalete zadarnice, caci, trebuie sa marturisim spre rusinea unuia dintre cei mai vrednici reprezentanti ai aristocratiei noastre, de patru luni de zile de când cutreiera Italia în lung si în lat, Albert nu avusese nici o aventura. Încerca uneori sa glumeasca pe tema aceasta, în fond însa, era, el, Albert de Morcerf, unul dintre tinerii cei mai cautati, era grozav de nemultumit de insuccesul sau. Lucru era cu atât mai penibil cu cât, potrivit deprinderii modeste a scumpilor nostri compatrioti, Albert plecase din Paris cu convingerea ca va avea în Italia cele mai mari succese si ca va veni sa faca deliciile bulevardului Gand cu istorisirea aventurilor sale. Din pacate, nu se întâmplase nimic: fermecatoarele contese genoveze, florentine si napolitane, ramasesera fidele nu sotilor, ci amantilor lor, iar Albert capatase cruda convingere ca italiencele au asupra frantuzoaicelor cel putin avantajul ca sunt fidele infidelitatii lor. Nu vreau sa spun ca, în Italia, nu sunt, ca pretutindeni, exceptii. Si cu toate acestea, Albert era nu numai un cavaler de perfecta eleganta, ci si un om cu mult spirit, în plus, era viconte; viconte de noblete noua, este drept, dar astazi când nu se mai arata dovezile, ce importa ca ea dateaza din 1399 sau din 1815? Pe deasupra, avea un venit de cincizeci de mii de lire. Era mai mult decât trebuie, precum vedeti, spre a fi la moda la Paris. Se simtea deci întrucâtva umilit ca înca nu a fost remarcat serios de nimeni în nici unul din orasele pe unde trecuse. Nadajduia însa sa-si scoata paguba la Roma, carnavalul fiind, în toate tarile care celebreaza aceasta onorabila institutie, o epoca de libertate unde cele mai severe fapturi se lasa îndemnate spre o fapta de nebunie. Si, deoarece carnavalul se deschidea a doua zi, era foarte important ca Albert sa-si lanseze prospectul înainte de deschidere. Asadar, închiriase în acest scop una din lojile cele mai aratoase din teatru si se gatise în mod ireprosabil. Loja se gasea la primul rang, cel care înlocuieste la noi galeria. De altminteri si primele trei etaje sunt lot asa de aristocratice unele ca si altele si de aceea li se spune ranguri nobile. Loja în care putea sa încapa fara a fi înghesuite, douasprezece persoane, îi costase pe cei doi prieteni ceva mai putin decât o loja de patru persoane la Ambigu. Albert mai nutrea o speranta: daca izbutea sa ocupe un loc în inima unei frumoase romane, va putea, în mod firesc, sa cucereasca si un posto în trasura si deci sa vada carnavalul dintr-un vehicul aristocratic sau dintr- un balcon princiar. Toate aceste consideratii îl faceau mai scaparator de spirit ca oricând. Statea cu spatele la actori, aplecându-se pe jumatate din loja si cercetând toate femeile dragute cu un lornion foarte lung. Si totusi, nici o femeie frumoasa nu rasplatea cu o singura privire, macar din curiozitate, manevrele lui Albert. Într-adevar, fiecare vorbea despre treburile sale, despre amorurile si placerile sale, despre carnavalul care se deschidea a doua zi dupa Saptamâna Sfânta, fara sa ia seama un singur moment la actori sau la piesa, cu exceptia momentelor indicate, când fiecare se întorcea sa auda un fragment din recitativul lui Coselli, sa aplaude vreo nota stralucita a lui Moriani sau sa strige "Bravo", Speciei. Apoi conversatiile particulare reîncepeau. Spre sfârsitul primului act, usa unei loji care ramasese goala pâna atunci se deschise si Franz vazu intrând o persoana careia avusese onoarea sa-i fie prezentat la Paris si pe care o credea înca în Franta. Albert vazu miscarea pe care o facu prietenul sau la aparitia fapturii si întorcându-se spre el, îl întreba: — O cunosti pe femeia aceasta? — Da, cum ti se pare? — Fermecatoare, dragul meu, si blonda. Oh, adorabil par! E frantuzoaica? — E venetiana. — Si cum o cheama? — Contesa G. — O, o cunosc dupa nume! exclama Albert, se spune ca e tot asa de spirituala pe cât e de frumoasa. Drace, când ma gândesc ca as fi putut sa-i fiu prezentat la ultimul bal al doamnei de Villefort si ca am neglijat. Sunt un mare natarau. — Vrei sa repar eu greseala aceasta? întreba Franz. — Cum, o cunosti asa de aproape încât poti sa ma conduci în loja ei? — Am avut onoarea sa-i vorbesc de trei sau patru ori, dar sa stii ca este destul pentru a nu comite o nepolitete. În momentul acela, contesa îl zari pe Franz si îi facu cu mâna un semn gratios, la care el raspunse printr-o respectuoasa înclinare din cap. — A, dar mi se pare ca esti în relatii intime cu ea, spuse Albert. — Uite, nu ai dreptate si asta ne va face pe noi, francezii, sa savârsim întotdeauna prostii nenumarate. În Spania, si mai cu seama în Italia, nu. trebuie sa judeci niciodata intimitatea oamenilor dupa libertatea raporturilor. Am fost în termeni de simpatie cu contesa, atâta tot. — Simpatie de inima? întreba Albert râzând. — Nu, de spirit, raspunse Franz cu seriozitate. — Si cu ce ocazie? — Cu ocazia unei promenade la Colosseum, asemenei aceleia pe care am facut-o noi. — Sub clar de luna? — Da. — Singuri? — Aproape. — Si ati vorbit... — Despre morti. — Într-adevar, un subiect foarte recreativ, exclama Albert. Ei, bine, cu îti fagaduiesc ca, daca am norocul sa fiu cavalerul frumoasei contese la o astfel de promenada, nu-i voi... vorbi decât despre vii. — Si poate ca o sa faci rau. — Pâna una alta, ma prezinti, cum mi-ai fagaduit? — De îndata ce se lasa cortina. — Ce afurisit de lung e actul asta prim! — Asculta finalul, este foarte frumos si Coselli îl cânta admirabil. — Da, dar ce turnura! — Specia e cum nu se poate mai dramatica. — Întelegi ca, atunci când ai auzil-o pe Sontaga si pe Malibrana... — Nu ti se pare ca metoda lui Morlani e excelenta? — Nu-mi plac brunii care cânta blond. — Ah, dragul meu, spuse Franz întorcându-se, în timp ce Albert continua sa arunce ocheade, esti prea pretentios. În sfârsit, cortina cazu spre marea satisfactie a vicontelui de Morcerf, care îsi lua palaria, îsi potrivi repede parul, cravata si mansetele si-i atrase atentia lui Franz ca-l asteapta. Deoarece la rândul ei contesa, pe care Franz o întreba din ochi, îi arata prrntr-un semn ca e bine venit, Franz nu mai zabovi pentru a satisface graba lui Albert, astfel ca, însotit de tovarasul sau care profita de drum sa-si rectifice cutele gulerului si reverele hainei, facu ocolul hemiciclului, si batu la loja numarul 4, unde se afla contesa. Imediat, tânarul care statea lânga ea, în fata lojei, se ridica cedând, dupa obiceiul italian, locul sau noului venit care, la rându-i, e dator sa-l cedeze atunci când o alta vizita se prezinta. Franz îl prezenta pe Albert contesei ca pe unul dintre cei mai distinsi tineri ai nostri prin pozitia sa sociala si prin inteligenta sa, ceea ce de altminteri era adevarat, caci la Paris si în mediul în care traia, Albert era un cavaler fara cusur. Adauga amanuntul ca, deznadajduit de a nu fi stiut sa profite de sederea contesei la Paris pentru a i se prezenta, l-a însarcinat pe el sa repare greseala aceasta, misiune de care se achita rugând-o pe contesa, pe lânga care ar fi avut nevoie el însusi de o protectie, sa-i scuze indiscretia. Contesa raspunse adresându-i lui Albert un salut fermecator si întinzându- i mâna lui Franz. Invitat de ea, Albert ocupa locul gol din fata, iar Franz se aseza în rândul al doilea, în spatele contesei. Albert gasise un admirabil subiect de conversatie: Parisul. Îi vorbea contesei despre cunostinjele lor comune. Franz întelese ca prietenul sau se afla pe calea cea buna. Îl lasa în voie si cerându-i gigantica lornieta, se apuca la rându-i sa exploreze sala. Singura în fata unei loji, plasata la al treilea rang vizavi de ei, statea o femeie splendida, îmbracata cu un costum grecesc pe care îl purta cu atâta gratie încât se vedea ca este costumul ei natural. În spatele ei, în umbra, se schita conturul unui barbat al carui chip nu putea fi vazut. Franz întrerupse conversatia lui Albert si a contesei, întrebând-o pe aceasta daca o cunoaste pe frumoasa albaneza care merita sa atraga atentia nu numai a barbatilor, dar si a femeilor. — Nu, spuse ea. Tot ce stiu e ca se gaseste la Roma de la începutul sezonului, caci la deschiderea teatrului, am vazut-o acolo unde este si acum, iar de o luna de zile nu a lipsit de la nici o reprezentatie, uneori fiind însotita de barbatul care e cu ea în momentul acesta, iar alteori urmata numai de un servitor negru. — Cum vi se pare, contesa? — Extrem de frumoasa. Desigur ca Medora semana cu femeia aceasta. Franz si contesa schimbara un zâmbet. Ea începu sa vorbeasca iarasi cu Albert, iar Franz sa-si priveasca albaneza. Cortina se ridica asupra baletului. Era unul din acele bune balete italiene, puse în scena de faimosul Henri, care îsi facuse, cu titlul de coregraf în Italia, o reputatie colosala, pierduta apoi de nenorocit în teatrul nautic, unul din acele balete unde toata lumea, de la primul pâna la ultimul, ia parte asa de activ la actiune, încât o suta cincizeci de persoane fac în acelasi moment acelasi gest si ridica simultan acelasi brat sau acelasi picior. Baletul se intitula Polisca. Franz era prea preocupat de frumoasa-i grecoaica pentru a se ocupa de balet, oricât de interesant ar fi fost acesta. Ea urmarea cu o placere vadita spectacolul, placere care contrasta enorm cu nepasarea profunda a însotitorului ci. Cât timp dura capodopera coregrafica, acesta nu facu o miscare, parând sa guste placerile ceresti ale unui somn calm si fericit, în ciuda zgomotului infernal pe care îl faceau trompetele si timbalele din orchestra. În sfârsit, baletul se încheie si cortina cazu în aplauzele frenetice ale unui parter vrajit. Gratie obiceiului de a taia opera printr-un balet, antractele sunt foarte scurte în Italia, cântaretii având timpul sa se odihneasca si sa-si schimbe costumul în timp ce dansatorii îsi executa piruetele. Al doilea act începu. La primele atingeri ale arcusului, Franz îl vazu pe somnoros ridicându-se încet si apropiindu-se de grecoaica, aceasta se întoarse spre el, îi adresa câteva cuvinte si se sprijini din nou pe balustrada lojii. Figura interlocutorului ei era tot în umbra, astfel ca Franz nu putea sa-i distinga nici o trasatura. Cortina se ridica, atentia lui Franz fu în mod natural atrasa de actori, astfel ca ochii sai parasira o clipa loja frumoasei grecoaice îndreptându-se spre scena. Actul începe, dupa cum stiti, cu duetul visului. Parisina, culcata, tradeaza în fata lui Azzo secretul dragostei sale pentru Ugo, sotul înselat trece prin toate furiile geloziei pâna când, convins ca femeia e infidela, o trezeste anuntându-i apropiata sa razbunare. Duetul este unul din cele mai frumoase, mai expresive si mai teribile din câte au iesit din condeiul fecund al lui Donizetti. Franz îl auzea pentru a treia oara si, desi nu era un meloman pasionat, duetul produse asupra lui un efect profund. Se pregatea deci sa-si alature aplauzele aplauzelor salii când, mâinile sale, gata sa se împreune, ramasera îndepartate, iar strigatul de "Bravo" care îi scapa din gura se stinse pe buze. Barbatul din loja se ridicase, iar capul sau, gasindu-se în lumina, Franz îl recunoscu pe misteriosul locuitor de la Monte-Cristo, pe acela a carui statura si al carui glas i se paruse ca le-a recunoscut în ajun, în ruinele Colosseumlui. Nu mai încapea îndoiala, ciudatul calator locuia la Roma. Desigur ca expresia figurii lui Franz era în armonie cu tulburarea pe care aparitia o producea în spiritul sau, deoarece contesa îl privi, izbucni în râs si îl întreba ce are. — Doamna contesa, raspunse Franz, v-am întrebat daca o cunoasteti pe femeia albaneza, va voi întreba acum daca îl cunoasteti pe sotul ei? — Nu mai mult decât pe ea, raspunse contesa. — Nu l-ati remarcat niciodata? — Iata o întrebare specific frantuzeasca. Stiti bine ca pentru noi, italiencele, nu exista în lume alt barbat decât acela pe care îl iubim. — E drept, zise Franz. — În orice caz, adauga ea, punându-si la ochi binoclul lui Albert si îndreptându- l spre loja, e desigur vreun proaspat exhumat, vreun mort iesit din groapa cu permisiunea groparului, caci mi se pare groaznic de palid. — Totdeauna e asa, raspunse Franz. — A, îl cunoasteti, întreba contesa. Atunci va voi întreba eu cine este. — Am impresia ca l-am mai vazut si mi se pare ca îl recunosc. — Înteleg într-adevar, spuse ca facând o miscare cu umerii sai frumosi, ca si cum un fior i-ar fi trecut prin vine, înteleg ca, atunci când ai vazut o data un astfel de om, nu-l mai uiti. Asadar, efectul încercat de Franz nu era o impresie speciala, caci si alta persoana simtea la fel. — Ce credeti despre omul acesta? o întreba Franz pe contesa, dupa ce ca îl mai privi o data cu binoclul. — Ca mi se pare a fi lordul Ruthwen în carne si oase. Într-adevar, evocarea lui Byron îl izbi pe Franz. Daca un om îl putea face sa creada în existenta vampirilor, apoi acesta era. — Trebuie sa aflu cine este, zise Franz sculându-se. — O, nu, exclama contesa. Nu, nu ma lasa, contez pe dumneata pentru a ma conduce acasa si te retin. — Serios, va e frica? îi spuse Franz plecându-se la urechea ei. — Asculta, îi spuse ea, Byron mi-a jurat ca el crede în vampiri, mi-a spus ca a vazut unul, mi-a descris chipul lor. Ei bine, este întrutotul asemanator: par negru, ochi mari în care scânteiaza o flacara ciudata, paloare mortala. Mai observa ca nu este cu o femeie ca toate femeile, e cu o straina... o grecoaica, o schismatica... fara îndoiala o magiciana ca si el. Te rog, nu pleca. Urmareste-l mâine, daca vrei, dar îti declar ca astazi te retin. Franz starui. — Asculta, spuse ea ridicându-se, eu plec, nu pot sa ramân pâna la sfârsitul spectacolului. Am invitati. Ai sa fii asa de putin galant încât sa-mi refuzi tovarasia dumitale? Nu exista alt raspuns decât sa-si ia palaria, sa deschida usa si sa ofere bratul contesei, ceea ce si facu. Contesa era într-adevar nespus de tulburata si nici Franz nu putea sa scape de o anume spaima superstitioasa, cu atât mai naturala cu cât ceea ce la contesa era produsul unei senzatii instinctive, la el era rezultatul unei amintiri. Simti ca ea tremura când se urca în trasura. O conduse pâna acasa. Acolo nu era nimeni si nu era câtusi de putin asteptata. O dojeni. — Într-adevar, îi spuse ea, nu ma simt bine si am nevoie sa fiu singura. Vederea omului acela m-a tulburat. Franz încerca sa râda. — Nu râde, îi spuse ea. Nici dumitale nu-ti vine sa râzi. Fagaduieste- mi un lucru. — Care? — Fagaduieste-mi-l. — Tot ce veti vrea, cu exceptia de a nu renunta la descoperirea omului acela. Am motive pe care nu vi le pot spune sa aflu cine este, de unde vine si încotro se duce. — De unde vine, nu stiu, dar unde se duce, pot sa-ti spun; cu siguranta ca în infern. — Sa revenim la fagaduiala pe care o cereati de la mine, contesa, zise Franz. — A, da, sa te înapoiezi direct la hotel si sa nu cauti sa-l vezi pe omul acesta în seara asta. Exista anumite afinitati între persoanele de care te desparti si persoanele pe care le întâlnesti. Nu servi de intermediar între omul acela si mine. Mâine, alearga dupa el daca vrei, dar sa nu mi-l prezinti niciodata, daca nu doresti sa mor de spaima. Cu acestea zise, buna seara, cauta de dormi, eu stiu bine cine dintre noi nu va dormi. Cu aceste cuvinte, contesa îl parasi pe Franz, lasându-l în dilema de a nu sti daca ea s-a amuzat pe socoteala lui sau daca a simtit într-adevar teama pe care o exprimase. Când se înapoie la hotel, Franz îl gasi pe Albert în halat, în pantaloni de casa, tolanit voluptuos într-un fotoliu si framântându-si tigara. — A tu esti? spuse el. Pe cuvântul meu, nu te asteptam decât mâine. — Draga Albert, raspunse Franz, sunt bucuros ca am prilejul de a-ti spune o data pentru totdeauna ca ai cea mai gresita idee despre femeile italiene. Cred totusi ca insuccesele tale amoroase ar fi trebuit sa te vindece. — Ei, ce vrei? nu poti întelege nimic cu afurisitele de femei. Îti dau mâna, ti-o strâng, îti vorbesc în soapta, se lasa conduse acasa; cu un sfert din manierele acestea o pariziana si-ar pierde reputatia. — Ei, bine, tocmai ca nu au nimic de ascuns, pentru ca traiesc în lumina soarelui, fac asa de putine mofturi în frumoasa tara unde rasuna si, cum spune Dante. De altminteri, ai vazut cum s-a speriat contesa? — De ce s-a speriat? De domnul acela cumsecade care statea în fata noastra cu frumoasa grecoaica? Eu însa am vrut sa ma lamuresc asupra lor si când au iesit le-am încrucisat drumul în coridor. Nu stiu de unde dracu ai luat tu toate ideile acelea despre alta lume. E un tânar foarte frumos, foarte elegant, facând impresia ca se îmbraca în Franta, la Blin sau la Humann; cam palid, este drept, dar stii ca paloarea e un semn de distinctie. Franz zâmbi. Albert avea si el pretentia ca e palid. — De aceea, îi spuse Franz, sunt convins ca ideile contesei cu privire la omul acesta nu au nici un temei. A vorbit lânga tine si ai auzit vreun cuvânt? — A vorbit, dar în romaica. Am recunoscut idiomul dupa câteva cuvinte grecesti pocite. Trebuie sa-ti spun, dragul meu, ca la colegiu eram foarte tare în greaca. — Va sa zica, vorbea romaica? — Probabil. — Nu mai încape îndoiala, murmura Franz, e el. — Ce spui? — Nimic. Ce faceai aici? — Îti rezervam o surpriza. — Care? — Stii ca nu se poate procura nici o caleasca? — La naiba, am facut zadarnic tot ce era omeneste cu putinta sa se faca. — Ei bine, eu am avut o idee minunata. Franz îl privi pe Albert cu aerul ca nu are prea mare încredere în imaginatia lui. — Dragulmeu, spuse Albert, ma onorezi cu o privire care ar merita sa-ti cer reparatie. — Sunt gata sa ti-o acord, scumpe prietene, daca ideea este ingenioasa dupa cum spui. — Asculta. — Ascult. — Nu se poate procura nici o trasura, nu-i asa? — Nu. — Nici cai? — Nici. — Dar se poate procura o caruta? — Poate. — O pereche de boi? — Probabil. — Ei, bine, dragul meu, s-a facut. Pun sa se decoreze caruta, ne îmbracam în seceratori napolitani si întruchipam în mod natural tabloul magnific al lui Leopold Robert. Daca, pentru mai multa asemanare, contesa vrea sa adopte costumul unei femei din Pouzzole sau din Sorrento, travestirea va fi luata drept originalul Femeii cu copilul. — Drace, exclama Franz, de data asta aveti dreptate, domnule Albert, caci ideea dumneavoastra e într-adevar fericita... — Si cât se poate de nationala, dragul meu. Ehei, domnilor romani, credeti ca o sa alergam pe jos, pe strazile voastre, ca niste lazzaroni si aceasta pentru ca nu aveti calesti si cai? Ei, bine, vom nascoci. — Si ai mai împartasit cuiva imaginatia asta triumfatoare? — Amfitrionului nostru. L-am chemat când am venit si i-am exprimat dorintele mele. M-a asigurat ca nu exista ceva mai usor. Eu voiam sa poleiesc coarnele boilor, va trebui deci sa renuntam. — Si unde este el? — Cine? — Amfitrionul nostru. — În cautare. Mâine ar fi fost prea târziu. — Asadar ne va aduce raspunsul chiar în seara aceasta? — Îl astept. Usa se deschise în momentul acela si jupânul Pastrini îsi vârî capul. — Permesse? întreba el. — Bineînteles ca e permis! exclama Franz. — Ei, ai gasit pentru noi o caruta si boii? întreba Albert. — Am gasit mai mult decât atât, raspunse el cu aerul perfect multumit de sine. — Scumpul meu amfitrion, ia seama, glasui Albert; mai mult, este dusmanul binelui. — Excelentele voastre sa aiba încredere în mine, spuse Pastrini cu ton sigur de el. — Ei, ce este? îl întreba Franz. — Stiti ca — spuse hangiul — contele de Monte-Cristo locuieste pe acelasi coridor cu dumneavoastra? — Îmi închipui, spuse Albert, deoarece gratie lui suntem gazduiti ca doi studenti din strada Saint-Nicolas-du-Chardonnet. — Ei, bine, el cunoaste încurcatura în care va aflati si va ofera doua locuri în trasura sa si doua locuri la ferestrele sale din palatul Rospoli. Albert si Franz se privira. — Dar, întreba Albert, se cuvine sa acceptam oferta strainului, un om pe care nu-l cunoastem? — Ce fel de om e contele de Monte-Cristo? îl întreba Franz pe hotelier. — Un mare nobil sicilian sau maltez, dar nobil ca un Borghese si bogat ca o mina de aur. — Cred ca daca omul acesta e asa de binecrescut cum îl descrie amfitrionul nostru, îi spuse Franz lui Albert, ar fi trebuit sa ne trimita invitatia într-alt mod, fie scriindu-ne, fie... În acel moment se auzi o bataie în usa. — Intra, spuse Franz. Un servitor, îmbracat într-o livrea de o eleganta desavârsita se arata în pragul camerei. — Din partea contelui de Monte-Cristo pentru domnul Franz d'Épinay si pentru domnul viconte Albert de Morcerf, spuse el. Si prezenta hotelierului doua carti de vizita pe care acesta le înmâna tinerilor. — Domnul Conte de Monte-Cristo, continua servitorul, cere domnilor permisiunea de a se prezenta ca vecin mâine dimineata la dumnealor. Va avea onoarea sa se informeze pe lânga domni la ce ora vor fi vizibili. — Ei nu, spuse Albert lui Franz, nu se poate obiecta nimic. — Spune contelui, raspunse Franz, ca noi vom avea onoarea sa-l vizitam. Servitorul se retrase. — Iata ce se cheama a face un asalt de eleganta, zise Albert. Hotarât lucru, aveai dreptate, jupâne Pastrini, contele dumitale de Monte-Cristo e un om ireprosabil. — Asadar, îi acceptati oferta? întreba amfitrionul. — O, da, raspunse Albert. Cu toate acestea, îti marturisesc, regret caruta noastra si pe seceratori, iar daca nu ar fi fereastra palatului Rospoli care sa compenseze ceea ce pierdem, cred ca as reveni la prima mea idee. Ce spui, Franz? — Spun ca si pe mine ma hotarasc tot ferestrele palatului Rospoli, raspunse Franz. Într-adevar, oferta celor doua locuri la o fereastra a palatului Rospoli îi reamintise lui Franz conversatia pe care o auzise în ruinele Colosseumului, între necunoscut si Transteverin, conversatie în care omul cu manta îsi luase angajamentul de a obtine gratierea condamnatului. Iar daca omul cu manta era, dupa cum toate îl îndemnau pe Franz sa creada, acela a carui aparitie în sala Argentina îl intrigase asa de mult, îl va recunoaste fara îndoiala si atunci nimic nu-l va împiedica sa-si satisfaca pe deplin curiozitatea. Franz petrecu o parte din noapte visând la cele doua aparitii si dorind sa se faca ziua. A doua zi se va lamuri totul, iar de data aceasta, daca nu cumva amfitrionul sau de la Monte-Cristo poseda inelul lui Gyges si gratie acestui inel facultatea de a se face invizibil, era vadit ca nu-i va mai scapa. De aceea, se trezi înainte de ceasurile opt. Neavând aceleasi motive ca Franz sa fie matinal, Albert dormea înca dus. Franz îl chema pe hotelier, care se prezenta cu slugarnicia-i obisnuita. — Jupâne Pastrini, îl întreba el, nu are loc astazi o executie? — Da, Excelenta, dar daca ma întrebati pentru a avea o fereastra, v-ati gândit prea târziu. — Nu, relua Franz, de altminteri, daca as tine sa vad neaparat spectacolul, cred ca as gasi loc pe Pincio. — O, îmi închipuiam ca Excelenta voastra nu vrea sa se compromita cu toata gloata. — Probabil ca n-am sa ma duc, zise Franz. As dori însa câteva amanunte. — Anume? — As vrea sa stiu numarul condamnatilor, numele lor si felul supliciului lor. — De minune, Excelenta. Tocmai mi s-au adus tavolettele. — Ce-s alea tavolette? — Tavolettele sunt niste tablite de lemn care în ajunul executiilor se spânzura la toate colturile strazii si pe care se lipesc numele condamnatilor, cauza condamnarii si felul caznelor. Scopul înstiintarii este de a-i pofti pe credinciosi sa se roage lui Dumnezeu ca vinovatii sa se caiasca sincer. — Si ti se aduc tavolettele pentru ca dumneata sa adaugi rugaciunile dumitale la acelea ale credinciosilor? întreba Franz, cu aer îndoielnic. — Nu, Excelenta. M-am înteles cu lipitorul si el mi le aduce, asa cum îmi aduce afisele spectacolelor, pentru ca, daca unii dintre calatorii mei doresc sa asiste la executie, sa stie. — Ei, dar asta e o atentie nespus de delicata! exclama Franz. — O, pot sa ma laud ca fac tot ce-mi sta în putinta pentru a-i satisface pe nobilii straini care ma onoreaza cu încrederea lor, glasui Pastrini zâmbind. — Îmi dau seama si voi repeta aceasta oricui, fii sigur. Pâna una alta, as dori sa citesc una din tavolette. — E foarte lesne, spuse amfitrionul deschizând usa, am dat ordin sa se puna una pe coridor. Iesi, desprinse tavoletta si o prezinta lui Franz. Iata, cuvânt cu cuvânt, talmacirea afisului: "Se aduce la cunostinta tuturor ca marti 22 februarie, prima zi a Carnavalului, vor fi, prin hotarârea tribunalului, executati în piata del Popolo numitii Andrea Rondolo, vinovat de asasinat asupra foarte respectabilei si veneratei persoane a lui don Cezar Terlini, canonicul bisericii Saint-Jeande- Latranz si numitul Pepino, zis Rocca Priori, învinuit de complicitate cu nesuferitul bandit Luigi Vampa si cu oamenii din banda sa. Primul, va fi mazzoloto. Iar al doilea, decapitato. Sufletele caritabile sunt rugate sa ceara lui Dumnezeu o cainta sincera pentru nenorocitii condamnati." Era exact ce auzise Franz alaltaieri, în ruinele Colosseumului, si nimic nu fusese schimbat în program: numele condamnatilor, cauza supliciului lor si felul executiei erau exact aceleasi. Astfel, dupa toate probabilitatile, Transteverinul nu era altul decât banditul Luigi Vampa, iar omul cu manta, Simbad marinarul care, la Roma ca si la Porto-Vecchio si la Tunis, continua expeditiile sale filantropice. Vremea trecea, erau orele noua, iar Franz se pregatea sa-l scoale pe Albert când, spre marea sa mirare, îl vazu iesind îmbracat gata din camera. Carnavalul îi huruise în cap si-l trezise mai devreme decât spera prietenul sau. — Acum, când suntem gata amândoi, crezi, dragul meu domn Pastrini, ca putem sa ne prezentam contelui de Monte-Cristo? îl întreba Franz pe hotelier. — O, da, desigur, raspunse acesta, contele de Monte-Cristo e foarte matinal si sunt sigur ca este sculat de mai bine de doua ceasuri. — Crezi ca nu facem vreo gafa prezentându-ne la el acum? — Nici una. — În cazul acesta, Albert, daca esti gata... — În întregime gata, spuse Albert. — Haide sa multumim vecinului nostru pentru amabilitatea sa. — Haide. Franz si Albert nu aveau de strabatut decât coridorul. Hangiul le-o lua înainte si suna pentru ei. Un servitor deschise. — I signori francesi, spuse hangiul. Servitorul se înclina si le facu semn sa intre. Strabatura doua încaperi mobilate cu un lux pe care nu credeau ca-l pot gasi în hotelul jupânului Pastrini si, în sfârsit, ajunsera într-un salon de o eleganta desavârsita. Un covor turcesc era întins pe parchet, iar mobilele cele mai confortabile îsi ofereau pernele dolofane si spatarele rasturnate. Tablouri minunate, executate de maestri si trofee de arme splendide atârnau pe pereti, iar perdele largi de tapiserie fâlfâiau în fata usilor. — Excelentele lor sunt rugate sa ia loc, glasui servitorul, ma duc sa-l anunt pe domnul conte. Si disparu printr-una din usi. În momentul când usa se deschise, sunetul unei guzla ajunse pâna la cei doi prieteni, dar se stinse îndata: usa închisa imediat nu îngaduise, pentru a spune astfel, sa patrunda în salon decât o frântura de armonie. Franz si Albert schimbara o privire si îsi îndreptara ochii asupra mobilelor, tablourilor si armelor. Toate acestea li se parura la a doua vedere mai minunate chiar decât la prima. — Ei, ce spui? îsi întreba Franz prietenul. — Pe legea mea, dragul meu, spun ca, desigur, vecinul nostru e vreun agent de schimb care a jucat à la baisse asupra fondurilor spaniole sau vreun print care voiajeaza incognito. — Sst! facu Franz, vom afla numaidecât. Uite-l. Într-adevar, scârtâitul unei usi ajunse pâna la musafiri si, aproape îndata, prin tapiseria ridicata, intra proprietarul tuturor bogatiilor dinauntru. Albert înainta în întâmpinarea lui, dar Franz ramase pironit pe loc. Cel care intrase nu era altul decât omul cu manta de la Colosseum, necunoscutul din loja, amfitrionul misterios de la Monte-Cristo.

XXXVI - MAZZOLATA Edit

— Domnilor, va rog sa primiti toate scuzele mele, spuse contele de Monte-Cristo intrând, ca m-am lasat anuntat, dar ma temeam sa nu fiu indiscret prezentându-ma eu mai devreme la dumneavoastra. Mi-ati comunicat de altminteri ca veti veni si am stat la dispozitia dumneavoastra. — Noi, Franz si cu mine, suntem obligati sa va exprimam mii de multumiri, domnule conte, spuse Albert. Ne scoateti, într-adevar, dintr-o mare încurcatura si eram pe cale sa nascocim cele mai fantastice vehicule, în momentul când ne-a parvenit gratioasa dumneavoastra invitatie. — Oh, e vina nataraului de Pastrini ca v-am lasat asa de multa vreme în încurcatura, zise contele, facând semn tinerilor sa ia loc pe divan. Nu-mi spusese nici un cuvânt mie care, singur si izolat cum sunt aici, nu cautam decât un prilej pentru a face cunostinta cu vecinii mei. Din momentul când am aflat ca pot sa va fiu de folos cu ceva, ati vazut cu câta graba am prins ocazia pentru a va prezenta complimentele mele. Tinerii se înclinara. Franz nu gasise înca un cuvânt de spus, nu luase înca nici o hotarâre si, deoarece nimic nu arata la conte dorinta de a-l recunoaste sau dorinta de a fi recunoscut, nu stia daca trebuie sa faca vreo aluzie la trecut, sau sa lase viitorului ragazul de a-i aduce noi dovezi. De altminteri, încredintat fiind ca el se gasea în ajun în loja, nu putea sa raspunda la fel de pozitiv ca tot el se afla alaltaieri la Colosseum. Hotarî deci sa lase lucrurile în voia lor, fara a da contelui ceva de înteles. Avea de altminteri o superioritate asupra lui: îi cunostea secretul, în timp ce, dimpotriva, contele nu putea sa aiba nici o influenta asupra lui Franz, care nu avea nimic de ascuns. Se hotarî totusi sa îndrepte conversatia asupra unui punct care, pâna una alta, putea sa lamureasca anume banuieli. — Domnule conte, îi spuse el, ne-ati oferit locuri în trasura si la ferestrele dumneavoastra din palatul Rospoli, ati putea sa ne spuneti acum cum o sa ne procuram un loc în piata del Popolo? — A, da, e drept, spuse contele cu aer distrat si privindu-l pe Morcerf cu atentie încordata, e în piata del Popolo vreo executie? — Da, raspunse Franz, vazând ca el venea singur acolo unde voia sa-l aduca. — Stati, stati, mi se pare ca i-am spus ieri administratorului meu sa se ocupe de aceasta, poate o sa va fac si acest mic serviciu. Întinse mâna spre un cordon de sonerie, pe care îl trase de trei ori. — V-ati preocupat vreodata, îi spuse el lui Franz, de întrebuintarea timpului si de mijlocul de a simplifica acest du-te-vino al servitorilor? Eu am studiat chestiunea. Când sun o data, e pentru valetul meu, de doua ori e pentru servitorul hotelului, de trei ori, pentru administratorul meu. În modul acesta, nu pierd nici un minut si nici un cuvânt. Iata-l pe omul nostru. Cei doi vazura intrând un individ între 45 si 50 de ani, care i se paru lui Franz ca seamana ca doua picaturi de apa cu contrabandistul care-l introdusese în pestera, dar care nu arata câtusi de putin ca-l recunoaste. Îsi dadu seama ca asa era cuvântul de ordine. — Domnule Bertuccio, întreba contele, te-ai interesat, dupa cum ti-am poruncit ieri, sa-mi procuri o fereastra spre piata del Popolo? — Da, Excelenta, raspunse administratorul, dar era prea târziu. — Cum, spuse contele încruntând sprâncenele, nu ti-am spus ca vreau sa am una? — Si Excelenta voastra are, o are pe aceea care era închiriata printului Lobanieff. Am fost însa obligat s-o platesc cu o suta... — Bine, bine, domnule Bertuccio, scuteste-i pe domni de toate aceste amanunte de gospodarie. Ai fereastra, e tot ce trebuie. Da vizitiului adresa casei si ramâi pe scara pentru a ne conduce. Atât! Du-te! Intendentul saluta si facu un pas spre a se retrage. — A, relua contele, fa-mi placerea si întreaba-l pe Pastrini daca a primit tavoletta si daca vrea sa-mi trimita programul executiei. — Nu mai e nevoie, interveni Franz, scotând carnetul din buzunar. Am avut tavolettele sub ochi si le-am copiat. — Bine, în cazul acesta, domnule Bertuccio, poti sa te retragi, nu mai am nevoie de dumneata. Sa ni se anunte numai când e servât dejunul. Domnii îmi fac onoarea de a dejuna cu mine? continua el, întorcându-se spre cei doi prieteni. — Domnule conte, ar însemna sa abuzam, spuse Albert. — Nu, dimpotriva, îmi faceti multa placere. Îmi veti înapoia serviciile într-o zi, la Paris, unul sau altul sau, poate, amândoi. Domnule Bertuccio, îngrijeste sa se puna trei tacâmuri. Lua carnetul din mâna lui Franz. — Spuneam deci, continua el cu tonul cu care ar fi citit Petittes Affiches, ca "vor fi executati astazi, 22 februarie, numitii Andrea Rondolo, vinovat de asasinat asupra foarte respectabilei si veneratei persoane a lui don Cezar Terlini, canonicul bisericii Saint-Jean-de-Latran, si numitul Peppino, zis Rocca Priori, învinuit de complicitate cu nesuferitul bandit Luigi Vampa si cu oamenii din banda sa... Hm! Primul va fi mazzolato, al doilea decapitato". Da, într-adevar, relua contele, asa urmau sa se petreaca lucrurile la început, mi se pare însa ca de ieri a survenit o schimbare în ordinea si mersul ceremoniei. — Hm! facu Franz. — Da. Ieri, la cardinalul Rospigliosi, unde am petrecut seara, se vorbea de ceva în sensul unei amânari acordate unuia dintre condamnati. — Lui Andrea Rondolo? întreba Franz. — Nu... declara cu neglijenta contele, celuilalt... (arunca o privire asupra carnetului, ca pentru a-si reaminti numele) lui Peppino zis si Rocca Priori. Aceasta va priveaza de o ghilotinare, dar va ramâne mazzolato, care e un supliciu foarte curios, când îl vezi prima si chiar a doua oara, în timp ce primul, pe care, desigur, ca îl cunosti, e prea simplu, prea otova: nimic neasteptat într-însul. Mandaia nu se însala, nu tremura, nu loveste gresit, nu se repeta de treizeci de ori ca soldatul care taia capul contelui de Charlais si caruia, de altfel, poate ca însusi Richelieu i-l recomandase pe osândit. O, sa nu-mi vorbiti de europeni în ce priveste supliciile, adauga contele cu dispret. Ei nu se pricep si sunt la vârsta copilariei sau, mai bine zis, la vârsta batrânetii în materie de cruzime. — S-ar parea, domnule conte, raspunse Franz, ca ati facut un studiu comparat al supliciilor la diferite popoare. — Sunt putine acelea pe care sa nu le fi vazut, zise contele cu raceala. — Si ati gasit placere asistând la spectacolele acestea oribile? — Primul meu simtamânt a fost repulsia, al doilea indiferenta, al treilea curiozitatea. — Curiozitatea? Cuvântul e grozav, stiti? — De ce? Nu exista în viata decât o preocupare grava s moartea. Ei, bine, nu e curios sa studiezi în câte feluri sufletul poate sa iasa din corp si cura anume, dupa caractere, temperamente si chiar dupa moravurile tarii, indivizii suporta trecerea suprema de la fiinta la neant? În ce ma priveste, va garantez un lucru: ca, cu cât ai vazut mai mult pe altii murind, cu atât ti se pare mai usor sa mori. Astfel, dupa parerea mea, moartea este poate un supliciu, dar nu o ispasire. — Nu va înteleg tocmai bine, zise Franz, lamuriti-ma, caci nu va pot spune, cât de mult îmi atâta curiozitatea vorbele dumneavoastra. — Ascultati, zise contele. (Si pe chipul sau se arata mânia, asa cum chipul altuia se coloreaza cu sânge.) Daca un om a rapus prin torturi nemaipomenite, prin chinuri nesfârsite, pe tatal, mama, iubita dumneavoastra, în sfirsit, pe una din acele fiinte care, când sunt smulse din inima, lasa un gol etern si o rana totdeauna sângerânda, credeti ca reparatia pe care v-o acorda societatea e îndestulatoare, deoarece fierul ghilotinei a trecut între baza occipitalului si muschii trapezi ai ucigasului, si pentru ca el, care v-a facut sa traiti ani de suferinte morale, a trecut prin câteva clipe de dureri fizice? — Da, stiu, zise Franz, justitia omeneasca e insuficienta din punctul de vedere al consolarii. Ea poate sa verse sângele în schimbul sângelui, atâta tot. Trebuie sa i se ceara ce poate, iar nu altceva. — Si înca eu va supun aici un caz material, relua contele, acela când societatea, atacata prin moartea unui individ în fundamentul pe care ea se reazema, razbuna moartea prin moarte, dar nu exista milioane de dureri care pot sa sfâsie sufletul omului fara ca societatea sa se ocupe câtusi de putin de el, fara sa-i ofere mijlocul neîndestulator al razbunarii despre care vorbeam adineauri? Nu exista crime pentru care teapa turcilor, ulucul persanilor, nervii rasuciti ai irchiezilor ar fi suplicii prea blânde si pe care, totusi, societatea indiferenta le lasa nepedepsite?... Raspundeti, nu exista astfel de crime? — Da, relua Franz, iar duelul e tolerat pentru a le pedepsi. — Oh, duelul! exclama contele, nu zau, glumeata maniera de a ajunge la tinta când tinta este razbunarea. Un om ti-a rapit iubita, un om ti-a sedus nevasta, un om ti-a dezonorat fiica; dintr-o viata întreaga care avea dreptul sa astepte de la Dumnezeu partea de fericire fagaduita de el oricarei fapturi omenesti, când a creat-o, face o existenta de durere, de mizerie sau de infamie si te crezi razbunat pentru ca acestui om care ti-a strecurat în minte delirul si în inima deznadejdea, i-ai dat o lovitura de sabie în piept sau i-ai trimis un glont în cap? Haida, de! Unde mai pui ca, de multe ori, el iese triumfator din lupta, reabilitat în ochii lumii si oarecum iertat de Dumnezeu. Nu, continua contele, daca ar fi sa ma razbun vreodata, nu în felul acesta m-as razbuna. — Asadar, dumneavoastra dezaprobati duelul? Asadar, nu v-ati bate în duel? întreba la rându-i Albert, uimit ca aude o teorie asa de ciudata. — O, ba da! spuse contele. Sa ne întelegem. M-as bate în duel pentru un moft, pentru o insulta, pentru o dezmintire, pentru o palma, si acesta cu atât mai multa nepasare, cu cât, gratie iscusintei pe care am dobândit- o în toate exercitiile corporale, si deprinderii cu primejdia, as fi aproape sigur ca-mi ucid adversarul. O, da, m-as bate în duel pentru toate acestea, dar pentru o durere lenta, profunda, infinita, eterna, as plati, daca ar fi posibil, cu o durere la fel aceluia ce mi-a pricinuit-o: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, cum spun orientalii — maestrii nostri în toate, alesii Creatiunii, care au stiut sa-si faca o viata din visuri si un paradis din realitati. — Dar, îi spuse Franz contelui, cu teoria aceasta, care va face judecator si calau în propria dumneavoastra cauza, e greu sa pastrati o masura din care sa scapati întruna puterii legii. Ura e oarba, furia e nauca, iar cel care îsi toarna razbunarea risca sa bea o bautura amara. — Da, daca e sarac si neîndemânatec, nu daca e milionar si istet. De altminteri, amuzamentul pentru el e ultimul supliciu despre care pomeneam adineauri, cel pe care filantropica revolutie franceza l-a substituit sfâsierii si rotii. Ei, bine, ce e supliciul daca s-a razbunat? La drept vorbind, îmi pare aproape rau ca, dupa toate probabilitatile, mizerabilul Peppino nu e decapitato, cum spun ei, ati vedea cât dureaza operatia si daca într-adevar merita sa se vorbeasca de ea. Dar, pe cinstea mea, domnilor, avem un ciudat subiect de conversatie pentru o zi de carnaval. Cum de am ajuns aici? A, îmi reamintesc: mi-ati cerut un loc la fereastra mea. Bine, o sa-l aveti. Mai întâi, sa ne asezam însa la masa, deoarece, uite, ni se vesteste ca suntem serviti. Într-adevar, un servitor deschise una din cele patru usi ale salonului si rosti cuvintele magice: — Al suo commodo! Tinerii se ridicara si trecura în sufragerie. În timpul dejunului care era excelent si servit cu o distinctie infinita, Franz cauta privirea lui Albert spre a citi în impresia pe care nu se îndoia ca o produsesera cuvintele amfitrionului lor. Dar, fie ca datorita nepasarii sale de totdeauna el nu le acordase multa luare-aminte, fie ca concesia pe care contele de Monte-Cristo i-a facut-o în privinta duelului l-a împacat cu acesta, fie, în sfârsit, ca antecedentele pe care le-am povestit, cunoscute numai de Franz, sporisera într-însul efectul teoriilor contelui, oberva ca tovarasul sau era cât de cât preocupat; dimpotriva, el se înfrupta din bunatatile prânzului ca unul comandat de patru sau cinci luni la bucataria italieneasca, adica la una dintre cele mai proaste bucatarii din lume. Contele abia se atingea de fiecare fel. Parea ca, asezându-se la masa cu invitatii sai, îndeplinea o simpla datorie de politete si ca astepta plecarea lor pentru a i se servi niscai lucruri ciudate sau speciale. Fara voie, Franz îsi reaminti spaima pe care contele o inspirase contesei G. si convingerea ei ca omul aratat în loja din fata ei, contele adica, era un vampir. La sfârsitul dejunului, Franz îsi scoase ceasul. — Ei, ce faceti? îi întreba contele. — Ne veti scuza, domnule conte, raspunse Franz, dar mai avem o multime de lucruri de facut. — Anume? — N-avem costume si astazi travestiul e de rigoare. — Sa nu va preocupati de asta. Avem, dupa câte îmi pare, în piata del Popolo, o camera particulara; voi porunci sa fie aduse costumele pe care veti vrea sa mi le indicati, si ne vom masca îndata. — Dupa executie? exclama Franz. — Nici vorba. Dupa, în timpul ei sau înainte de ea, cum veti vrea. — În fata esafodului? — Esafodul face parte din sarbatoare. — Domnule conte, am reflectat, zise Franz, va multumesc pentru amabilitatea dumneavoastra, dar ma voi margini sa accept un loc în trasura dumneavoastra, un loc la fereastra palatului Rospoli si va voi lasa libertatea sa dispuneti de locul meu la fereastra din piata del Popolo. — Va previn ca pierdeti un lucru foarte curios, raspunse contele. — Mi-l veti povesti dumneavoastra, relua Franz, si sunt convins ca, auzita din gura dumneavoastra, istorisirea ma va impresiona aproape tot atât cât si vederea scenei. De altminteri, în mai multe rânduri mi-am propus sa asist la o executie, dar niciodata n-am putut sa ma hotarasc; tu ce zici, Albert? — Eu, raspunse vicontele, am privit executarea lui Castaing, cred însa ca eram cam cherchelit în ziua aceea. Era în ziua când am terminat colegiul si petrecusem noaptea la nu stiu ce cabaret. — Nu e un motiv ca, daca n-ati facut ceva la Paris, sa nu faceti în strainatate: omul calatoreste pentru a se instrui si schimba locul pentru a vedea. Gânditi-va ce figura veti face când veti fi întrebat: cum se fac executiile la Roma? si când veti raspunde: nu stiu. Si apoi, se spune ca osânditul e un ticalos care a ucis cu vatraiul un bun canonic ce-l crescuse ca pe fiul sau. Ce Dumnezeu, când ucizi un om al bisericii, iei o arma mai potrivita decât un vatrai, mai cu seama când acest om al bisericii este, poate, parintele nostru. Daca ati calatori în Spania, v-ati duce sa vedeti luptele de tauri? Ei bine, închipuiti-va ca vom vedea o lupta, amintiti-va de vechii romani din circ, de vânatorile unde se ucideau trei sute de lei si o sula de oameni. Amintiti-va de cei optzeci de mii de spectatori care bateau din palme, de matroanele întelepte ce-si duceau acolo fetele de maritat si de încântatoarele vestale care faceau cu degetul un fermecator semn ce însemna: haide, lasa lenevia, da-l gata pe omul acesta care e pe trei sferturi mort. — Mergi, Albert? întreba Franz. — O, da, dragul meu! Sovaiam ca si tine, dar elocventa contelui ma convinge. — Haide, daca vrei, zise Franz, dar, ducându-ma în piata del Popolo, doresc sa trec prin strada principala, se poate domnule conte? — Pe jos, da. În trasura, nu. — Atunci am sa merg pe jos. — Este absolut necesar sa treceti prin strada principala? — Da, am ceva de vazut acolo. — Ei bine, vom trece prin strada principala, trimitem trasura sa ne astepte în piata del Popolo, prin strada del Babuino, nu-mi pare rau de altminteri nici mie ca trec prin strada principala, deoarece am sa vad daca ordinele pe care le-am dat au fost executate. — Excelenta, spuse servitorul deschizând usa, un om îmbracat calugareste tine sa va vorbeasca. — A, da, glasui contele, stiu cine e. Domnilor, va rog sa treceti iarasi în salon, veti gasi pe masa din mijloc tigari excelente de Havana, vin si eu într-o clipa. Tinerii se ridicara si iesira printr-o usa, în timp ce contele, dupa ce se scuza iar, iesea prin cealalta. Albert, care era un mare amator si care, de când se afla în Italia, nu socotea ca un sacrificiu marunt faptul ca e privat de tigarile de la Café de Paris, se apropie de masa si scoase un strigat de bucurie zarind havane adevarate. — Ei, ce gândesti despre contele de Monte-Cristo? îl întreba Franz. — Ce gândesc? spuse Albert uimit ca tovarasul sau îi pune o astfel de întrebare. Gândesc ca e un barbat fermecator, care îsi îndeplineste de minune îndatoririle de gazda, care a vazut mult, a studiat mult, a meditat mult, care apartine ca Brutus scolii stoice si care, adauga el scotând cu voluptate un fum ce urca în spirala spre tavan, — mai presus de orice poseda tigari excelente. Aceasta era parerea lui Albert cu privire la conte, dar deoarece Franz stia ca Albert are pretentia de a nu-si forma o parere asupra oamenilor si lucrurilor decât dupa reflexii mature, nu încerca sa si-o schimbe pe a sa. — Ai remarcat însa ceva ciudat? glasui el. — Anume? — Atentia cu care te privea. — Pe mine? — Da, pe tine. Albert medita. — A, nici o mirare, spuse el scotând un oftat. Lipsesc de aproape un an din Paris si desigur ca straiele mele sunt de pe alta lume. Contele ma va fi crezut un provincial. Lamureste-l tu, draga prietene, si spune-i, rogu- te, la cel dintâi prilej ca se înseala. Franz zâmbi; în clipa urmatoare contele reintra. — Iata-ma, domnilor, spuse el, stau la dispozitia dumneavoastra, ordinele sunt date. Trasura se duce singura spre piata del Popolo, iar noi o vom lua, daca vreti, prin strada principala. Luati câteva din tigarile astea, domnule de Morcerf. — O, cu multa placere, spuse Albert, caci tigarile dumneavoastra italienesti sunt si mai rele decât ale regiei. Când veti veni la Paris va voi înapoia lotul. — Nu încape refuz. Nadajduiesc sa viu într-o zi si, deoarece îmi permiteti, voi bate la usa dumneavoastra. Haideti, domnilor, haideti, n-avem timp de pierdut. Sa plecam, e douasprezece si jumatate. Coborâra tustrei. Vizitiul primi ultimele ordine din partea stapânului sau si o lua pe via del Babuino, în timp ce pietonii urcau prin piata Spaniei si prin via Frattina, care iesea de-a dreptul între palatul Fiano si palatul Rospoli. Privirile lui Franz se atintira asupra ferestrelor ultimului palat. Nu uitase semnalul convenit în Colosseum între omul cu manta si transteverinul. — Care sunt ferestrele dumneavoastra? îl întreba el pe conte, cu ton cât se poate de natural. — Ultimele trei, raspunse acesta cu o neglijenta care nu avea nimic prefacut, caci nu putea sa ghiceasca în ce scop era pusa întrebarea. Ochii lui Franz se îndreptara repede asupra celor trei ferestre. Ferestrele laterale erau acoperite cu damasc galben, iar cea din mijloc cu damasc alb, având o cruce rosie. Omul cu manta se tinuse de cuvânt fata de Transteverin si nu mai încapea îndoiala, omul cu manta era chiar contele. Cele trei ferestre erau înca goale. De altminteri, pretutindeni se faceau pregatiri. Se asezau scaune, se înaltau tribune, se decorau ferestre. Mastile nu puteau sa apara, trasurile nu puteau sa circule decât în sunetele clopotului. Simteai însa mastile în spatele tuturor ferestrelor, trasurile în spatele tuturor portilor. Franz, Albert si contele coborau pe strada principala. Pe masura ce se apropiau de Piata Poporului, multimea devenea mai deasa, iar deasupra captelor multimii se vedeau ridicându-se doua lucruri: obeliscul cu cruce, care indica centrul pietii, iar în fata obeliscului, exact în punctul întretaierii vizuale a strazilor del Babuino, del Corso si di Ripetta, cele doua bârne principale ale esafodului între care sclipea cutitul rotunjit al mandaiei. În coltul strazii, îl gasira pe administratorul contelui, care îsi astepta stapânul. Fereastra, închiriata cu un pret desigur exorbitant, pe care contele nu voise sa-l împartaseasca invitatilor sai, se gasea la al doilea etaj al marelui palat situat între strada del Babuino si Pincio. Era, cum am spus, un fel de cabinet de toaleta raspunzând într-o camera de culcare. Închizând usa camerei de culcare, ocupantii cabinetului erau nestingheriti. Pe scaune fusesera asezate costume de paiata din atlas alb si albastru, cât se poate de elegante. — Deoarece ati lasat în seama mea alegerea costumelor, le spuse contele celor doi prieteni, vi le-am pregatit pe acestea. Mai întâi, pentru ca sunt la moda acum si apoi, pentru ca sunt mai comode, fiindca nu se vede pe ele pudra. Franz auzi nedeslusit cuvintele contelui si nu pretui poate la justa ei valoare aceasta noua amabilitate, caci toata atentia lui era atrasa de spectacolul pe care-l oferea piata del Popolo si de instrumentul cumplit care constituia în momentul de fata principala ei podoaba. Franz vedea pentru prima data o ghilotina. Spunem ghilotina, caci mandaia italienilor este construita aproape dupa acelasi model ca si instrumentul francez ucigator. Cutitul, de forma unei seceri, care reteaza cu partea convexa, cade mai de aproape, atâta tot. Doi oameni asezati pe scândura cu bascula, unde e culcat condamnatul, dejunau în asteptare si mâncau, dupa câte putu sa vada Franz, pâine cu cârnati. Unul ridica seândura podelei, de sub care scoase o sticla cu vin, trase o dusca si trecu sticla tovarasului sau. Cei doi oameni erau ajutoarele calaului. Numai la vederea acestei privelisti, Franz îsi simti fruntea acoperita de sudoare. Condamnatii, adusi din ajun, seara, din Carceri Nuova în bisericuta Santa-Maria-del Popolo, petrecusera noaptea vegheati fiecare de câte doi preoti, într-o capela încinsa, închisa cu un grilaj prin fata caruia se plimbau santinele schimbate din ora în ora. Un dublu sir de carabinieri asezati de fiecare parte a usii bisericii se întindea pâna la esafodul în jurul caruia facea cerc, lasând liber un drum cam de zece picioare latime, si, în jurul ghilotinei, un spatiu de o suta de pasi în circumferinta. Restul pietii era întesat de barbati si femei. Multe femei îsi tineau copiii pe umeri. Depasind gloata cu înaltimea lor, copiii erau admirabil plasati. Dâmbul Pincio parea un amfiteatru vast cu treptele acoperite de spectatori. Balcoanele celor doua biserici care formeaza unghiul strazilor del Babuino si di Ripetta erau pline de curiosi privilegiati. Treptele peristilelor pareau un val miscator si pestrit, pe care un flux neîncetat îl împingea spre portio: fiecare asperitate a zidului care putea sa ofere loc unui om îsi avea statuia sa însufletita. Contele avea deci dreptate; ceea ce este mai curios în viata e spectacolul mortii. Si totusi, în locul linistii pe care parea ca o impune solemnitatea spectacolului, o harmalaie grozava urca din rândurile gloatei, harmalaie alcatuita din râsete, huiduieli si strigate voioase. Era vadit, de asemenea, asa cum spusese contele, ca executia nu însemna altceva pentru popor decât începutul carnavalului. Deodata, zgomotul înceta ca prin farmec; usa bisericii se deschisese. Îsi facu aparitia o confrerie de calugari, învesmântati în sac cenusiu, gaurit numai în dreptul ochilor, cu câte o lumânare aprinsa în mâna. În frunte mergea capetenia confreriei. În urma calugarilor pasea un barbat înalt. Barbatul era gol, acoperit numai cu un pantalon scurt din pânza, în partea stânga avea agatat un cutit mare, ascuns în teaca. Pe umarul drept purta un buzdugan greu, de fier. Era calaul. Era încaltat cu sandale prinse de picior cu sfori. Dupa calau mergeau, în ordinea în care urmau sa fie executati, Peppino si Andrea. Fiecare era însotit de doi preoti. Nici unul, nici celalalt nu aveau ochii legati. Peppino mergea cu pas destul de sigur. Fara îndoiala, fusese informat de cele ce se pusesera la cale. Andrea era sprijinit de fiecare brat de câte un preot. Amândoi sarutau, din timp în timp, crucifixul pe care li-l întindea duhovnicul. Vazând spectacolul, Franz simti ca i se taie picioarele. Se uita la Albert. Acesta era palid ca si camasa sa si, cu o miscare masinala zvârli departe tigara, desi nu o fumase decât jumatate. Singur contele parea netulburat. Ba paru ca o îmbujorare usoara voia sa strapunga paloarea livida a obrajilor sai. Narile îi frematau ca unui animal salbatic care adulmeca sângele, iar buzele, usor întredeschise, aratau dintii albi, mici si ascutiti, ca de sacal. Cu toate acestea, chipul sau avea o expresie de blândete surâzatoare, pe care Franz n-o mai vazuse la el. În special ochii sai negri erau admirabili prin expresia lor catifelata si buna. Între timp, condamnatii se apropiau de esafod si, pe masura ce înaintau, li se puteau distinge trasaturile chipului. Peppino era un flacau frumos, între 24 si 26 de ani, cu tenul ars de soare, cu privirea libera si salbatica. Tinea capul sus si parea ca adulmeca vântul ca sa vada dincotro vine liberatorul. Andrea era gros si scurt. Figura sa de o cruzime bestiala nu trada vârsta. Putea sa aiba cam 30 de ani. Lasase barba sa-i creasca în închisoare. Capul îi cadea pe un umar, picioarele i se taiau, întreaga sa faptura se supunea parca unei miscari în care vointa nu mai juca nici un rol. — M-ati anuntat parca, îi spuse Franz contelui, ca n-o sa fie decât o executie. — V-am spus adevarul, raspunse acesta cu raceala. — Totusi, vad doi condamnati. — Da, dar pe unul îl asteapta moartea, iar celalalt mai are de trait ani multi. — Cred însa ca, daca e sa vina gratierea, nu mai este timp de pierdut. — De aceea, uite-o ca vine. Priviti! spuse contele. Într-adevar, în momentul când Peppino ajungea la piciorul mandaiei, un calugar care parea sa fie în întârziere strabatu sirul fara ca soldatii sa-l împiedice si, înaintând spre capetenia confreriei, îi înmâna o hârtie împaturita în patru. Privirea agera a lui Peppino nu pierduse nici un detaliu. Capetenia confreriei desfacu hârtia, o citi si ridica mâna. — Domnul fie binecuvântat si Sfintia sa fie laudata! spuse el cu glas tare si raspicat. Se acorda gratia vietii pentru un condamnat. — Iertare! striga poporul într-un glas. O, iertare! La auzul cuvântului "iertare", Andrea zvâcni, îsi înalta capul. — Iertare pentru cine? exclama el. Peppino ramase nemiscat, tacut, cu respiratia gâfâitoare. — Este gratiat de pedeapsa cu moartea Peppino zis Rocca Priori, spuse capetenia confreriei. Si întinse hârtia capitanului de carabinieri care, dupa ce o cili, i-o înapoie. — Iertare pentru Peppino? striga Andrea trezit din starea de toropeala în care paruse cufundat. De ce mila pentru el si pentru mine nu? Trebuia sa murim împreuna. Mi se fagaduise ca el o sa moara înaintea mea; nu e drept sa mor singur. Nu vreau sa mor singur, nu vreau. Si se smulse din mâinile preotilor, chircindu-se, urlând, gemând si facând sfortari smintite pentru a rupe frânghiile care îl legau. Calaul le facu semn ajutoarelor, care sarira de pe esafod si îl însfacara pe condamnat. — Ce e? îl întreba Franz pe Conte, caci, vorbindu-se în dialect roman, nu prea întelesese bine. — Ce sa fie? spuse contele. Nu întelegeti? Creatura omeneasca ce va muri este furioasa ca semenul sau nu moare o data cu ea si, daca ar lasa- o libera, l-ar sfâsia cu unghiile si cu dintii în loc sa-i îngaduie sa se bucure de viata de care ea va fi lipsita. Oh, Oameni! Oameni! Specie de crocodili, cum spune Karl Moor, exclama contele, întinzând pumnii spre gloata. Cât de bine va recunosc si cât de mult sunteti întotdeauna vrednici de voi! Andrea si ajutoarele calugarului se rostogoleau în praf. Condamnatul striga mereu: "Trebuie sa moara! Vreau sa moara! Nu e drept sa fiu ucis singur". — Priviti, priviti, continua contele, apucându-i pe tineri de mâna. Priviti, caci, pe cuvântul meu, e curios. Uite un om care se resemnase cu soarta sa, care mergea la esafod, care urma sa moara, ca un las, este drept, dar, în sfârsit, fara împotrivire si fara sa cârteasca. Stiti ce îi dadea oarecare forta? Stiti ce-l mângâia? Stiti ce-l facea sa-si suporte chinul? Faptul ca un altul împartasea zbuciumul sau. Ca un altul avea sa moara ca si el. Ca un altul avea sa moara înaintea lui. Duceti doua oi la macelarie, doi boi la abator si faceti unul dintre animale sa înteleaga ca tovarasul sau nu va muri: oaia va behai de bucurie, boul va mugi de placere, dar omul pe care Dumnezeu l-a facut dupa chipul sau, omul caruia Dumnezeu i-a impus ca prima, unica, suprema lege dragostea de aproapele sau, omul caruia Dumnezeu i-a dat glas pentru a-si exprima cugetarea, ce va striga aflând ca tovarasul sau e salvat? Un blestem. Onoare omului, capodopera naturii, regele creatiunii! Si contele izbucni în râs, dar un râs cumplit, care arata ca, desigur, el suferise grozav pentru a ajunge sa râda astfel. Între timp, lupta continua si spectacolul era groaznic. Cele doua slugi îl duceau pe Andrea la esafod. Tot poporul era contra lui si douazeci de mii de glasuri strigau ca unul singur: "La moarte! La moarte!" Franz se trase înapoi, dar contele îi apuca bratul si-l tinu în dreptul ferestrei. — Ce faci!? îi spuse. Mila? Nu zau! E bine plasata! Daca ati auzi latrând un câine turbat, ati lua pusca, v-ati napusti în strada, ati ucide fara mila bietul animal care, la urma urmei, n-ar avea alta vina decât ca a fost muscat de alt câine si ca înapoiaza ceea ce i s-a dat; si iata ca va e mila de un om pe care nu l-a muscat alt om, care totusi si-a ucis binefacatorul si care, acum, nemaiputând sa ucida, fiindca are mâinile legate, vrea din rasputeri sa-l vada murind pe tovarasul sau de captivitate, pe camaradul sau de nenorocire. Nu, nu, priviti! Priviti! Îndemnul devenise aproape inutil. Franz era parca fascinat de oribilul spectacol. Cele doua ajutoare îl urcasera pe condamnat pe esafod si acolo, în ciuda sfortarilor, muscaturilor si strigatelor sale, îl silisera sa îngenuncheze. În vremea asta, calaul se asezase alaturi, cu buzduganul pregatit. La un semn, ajutoarele se îndepartara. Condamnatul vru sa se ridice, dar, mai înainte de a avea timpul, buzduganul îl lovi peste tâmpla stânga. Se auzi un zgomot înabusit, surd; osânditul cazu ca o vita cu fata la pamânt, apoi, cu o zvârcolire, se întoarse pe spate. Atunci, calaul arunca buzduganul, scoase cutitul de la brâu si dintr-o singura lovitura îi taie beregata. Apoi, urcându-se pe pântec, începu sa-l loveasca cu picioarele. La fiecare apasare, un val de sânge tâsnea din gâtul condamnatului. Franz nu mai putu sa rabde. Se trase înapoi si cazu aproape lesinat într-un jilt. Albert ramase în picioare, cu ochii închisi, dar agatându-se de perdelele ferestrei. Contele statea drept si triumfator, ca un înger al pacatului.

XXXVII - CARNAVALUL LA ROMA Edit

Când Franz îsi reveni în fire, îl gasi pe Albert bând un pahar cu apa si tradând prin paloarea sa ca avea mare nevoie sa bea, si pe conte, care îsi punea costumul de paiata. Arunca masinal ochii spre piata. Disparuse totul: esafod, calai, victime; nu mai ramasese decât poporul, zgomotos, preocupat, voios. Clopotul de pe Citolio, ce nu bate decât pentru moartea papei si pentru deschiderea carnavalului, tragea de zor. — Ei, ce s-a întâmplat? îl întreba el pe conte. — Nimic, absolut nimic, dupa cum vedeti, spuse acesta. Sa ne îmbracam însa repede, caci a început carnavalul. — Asa-i, raspunse Franz. Din toata grozavia scenei, mai staruie doar umbra unui vis. — Într-adevar, n-ati avut altceva decât un vis, un cosmar. — Da, eu, dar condamnatul? — Tot un vis, si el. Atât numai, ca el a ramas adormit, în timp ce dumneavoastra v-ati desteptat; si cine ar putea spune cine este mai norocos? — Dar Peppino, întreba Franz, ce s-a întâmplat cu el? — Peppino e un flacau lipsit de cel mai marunt amor propriu si care, spre deosebire de oamenii care sunt furiosi când nu li se da atentie, a fost încântat vazând ca interesul tuturor se îndreapta spre tovarasul sau. În consecinta, a profitat de ocazie pentru a se furisa prin multime si a dispare fara macar sa multumeasca bunilor preoti care îl însotisera. Hotarât lucru, omul e un animal foarte ingrat si foarte egoist... Dar, îmbracati-va. Uite, domnul de Morcerf va da exemplu. Albert îsi tragea masinal pantalonii de catifea peste pantalonii sai negri si peste încaltamintea de lac. — Ei, Albert, îl întreba Franz, esti dispus pentru nebunii? Haide, raspunde- mi sincer. — Nu, spuse acesta, dar ma bucur acum de cele ce am vazut, si înteleg ce spunea domnul conte: ca, dupa ce ai asistat o data la un astfel de spectacol, numai el îti mai poate da emotii. — Unde mai puneti ca numai în momentul acela se pot face studii asupra caracterelor, adauga contele. Pe prima treapta a esafodului, moartea smulge masca pe care omul a purtat-o întreaga viata, si adevaratul chip se arata. Trebuie sa recunoastem ca acela al lui Andrea nu era placut la vedere... Hidos tâlhar... Sa ne îmbracam, domnilor! Ar fi fost ridicol din partea lui Franz sa faca mofturi si sa nu urmeze exemplul tovarasilor sai. Îmbraca deci si el costumul si-si puse masca. Aceasta nu era mai palida decât figura sa. Dupa ce terminara cu toaleta, coborâra. Trasura astepta la usa, plina de confeti si de flori. Intrara în rând. Cu greu s-ar putea imagina o deosebire mai desavârsita între spectacolul de acum si cel de mai înainte. În locul privelistii de moarte, sumbra si tacuta, piata del Popolo prezenta înfatisarea unei orgii neutre, zgomotoase. Masti nenumarate apareau, navalind de pretutindeni, tâsnind prin usi, coborând prin ferestre. Trasurile rasareau la toate colturi de strada, încarcate cu pierroti, arlechini, dominouri, marchizi, transteverini grotesti, cavaleri, tarani. Toti strigau, gesticulau, zvârleau oua pline cu faina, confeti, flori; atacau cu vorba si cu proiectile prieteni si straini, cunoscuti si necunoscuti, fara ca cineva sa aiba dreptul de a se supara, fara sa faca altceva decât sa râda. Franz si Albert erau asemenea oamenilor care, pentru a fi smulsi dintr- o mâhnire violenta, sunt dusi la o petrecere si care, pe masura ce beau si se îmbata, simt o perdea tragându-se între trecut si prezent. Vedeau mereu sau, mai bine zis, continuau sa simta urmele celor vazute. Dar, putin câte putin, betia generala îi cuceri. Avura senzatia ca ratiunea sovaielnica îi paraseste. Încercau o nevoie ciudata de a se împartasi din galagia aceea, din miscare, din ameteala. Un pumn de confeti îl izbi pe Morcerf dintr-o trasura alaturata, acoperindu-l de pulbere, pe el si pe tovarasii sai. Confetiile îi întepara gâtul si toata portiunea chipului neaparata de masca, de parca ar fi fost izbit cu o suta de ace. Ele îi împinsera în batalia generala, în care erau angajate toate mastile. Se ridica la rândul sau în trasura, vârî mâinile în saci si, cu toata forta si îndemânarea de care era capabil trimise, la rândul sau, vecinilor, oua si bomboane. Din momentul acela, lupta era angajata. Amintirea lucrurilor vazuta de ei cu o jumatate de ceas înainte se sterse complet din mintea celor doi tineri, caci spectacolul pestrit, miscator, necugetat, din fata ochilor lor constituia o diversiune. Contele de Monte-Cristo nu fusese, precum am spus, impresionat nici o clipa. Închipuiti-va strada principala mare si frumoasa, strajuita de la un cap la altul de palate cu câte patru sau cinci etaje, având balcoanele garnisite cu tapiserii si ferestrele drapate. Închipuiti-va, la balcoanele si ferestrele acestea, trei sute de mii de spectatori romani, italieni, straini, veniti din cele patru parti ale lumii. Toate aristocratiile reunite, aristocratie de nastere, de bani, de geniu. Femei încânlatoare care, atrase de spectacol, se încovoaie peste balcoane, se apleaca în afara ferestrelor, arunca asupra trasurilor ce trec o grindina de confeti. Atmosfera, îmbâcsita de bomboane care cad si de flori care urca. Apoi, pe pavajul strazilor, o multime voioasa, nebuna, cu costume trasnite: verze gigantice care se plimba, capete de bivoli care mugesc pe trupuri omenesti, câini care merg parca pe picioarele de dindarat; o masca se înalta în multime, iar în aceasta ispitire a Sfântului Anton visata de Callot, o Astarte arata o figura fermecatoare. Vrei s-o urmaresti si esti despartit de demoni asemanatori acelora care ti se arata în vis. Închipuiti-va toate acestea si veti avea o slaba idee despre carnavalul de la Roma. La al doilea tur, contele opri trasura si le ceru tovarasilor sai permisiunea de a se desparti, lasându-le trasura la dispozitie. Franz ridica ochii: se gaseau în fata palatului Rospoli, iar la fereastra din mijloc, cea drapata cu damasc alb, având pe el o cruce rosie, statea un domino albastru, sub care imaginatia lui Franz si-o închipuia fara truda pe frumoasa grecoaica de la teatrul Argentina. — Domnilor, spuse contele sarind jos, când va veti plictisi de a fi actori si veti vrea sa redeveniti spectatori, stiti ca aveti loc la ferestrele mele. Pâna atunci, dispuneti de vizitiu, de trasura si de servitorii mei. Am uitat sa spunem ca vizitiul contelui era îmbracat într-o blana de urs negru, exact ca ceea a lui Odry din Ursul si pasa si ca cei doi lachei care stateau în picioare, dindaratul calestii, aveau costume de maimute verzi, potrivite pe statura lor, si masti cu resorturi, cu care se strâmbau la trecatori. Franz multumi contelui pentru îndatoritoarea sa oferta. Albert cocheta cu o trasura plina de taranci romane, oprita, ca si cea a contelui, de unul din popasurile obisnuite când se merge în sir. Din nefericire pentru el, sirul îsi relua miscarea si, în timp ce cobora spre Piata Poporului, trasura care îi atrasese atentia urca spre palatul Venetiei. — O, dragul meu, îi spuse el lui Franz, n-ai vazut?... — Ce? întreba Franz. — Uite, caleasca aceea, care se duce, încarcata cu taranci romane. — Nu. — Ei bine, am siguranta ca femeile acelea sunt încântatoare. — Ce pacat ca esti mascat, dragul meu Albert, spuse Franz. Era momentul sa-ti scoti paguba pentru dezamagirile tale amoroase. — Da, raspunse ci pe jumatate râzând, pe jumatate serios. Nadajduiesc ca n-o sa se termine carnavalul fara sa-mi ofere o despagubire. În ciuda sperantei lui Albert, ziua trecu fara alta aventura decât întâlnirea repetata de doua sau trei ori a calestii cu taranci romane. La una din aceste întâlniri, din întâmplare sau într-adins, masca lui Albert se desprinse. El lua atunci restul florilor si le arunca în caleasca. Fara îndoiala, una din fermecatoarele femei, pe care Albert le ghicea sub costumul cochet de taranca, fu miscata de galanteria lui caci, la rându- i, când se întâlnira din nou, îi arunca un buchet de violete. Albert se napusti asupra buchetului. Deoarece Franz n-avea un motiv sa creada ca îi e adresat lui, îl lasa pe Albert sa puna mâna pe el. Albert îl înfipse victorios la butoniera si trasura îsi continua drumul triumfator. — Ei, acesta e un început de aventura, îi spuse Franz. — Râzi cât poftesti, raspunse Albert, însa eu cred ca este. De aceea, nu ma mai despart de buchet. — Bineînteles, zise Franz râzând, e un semn de recunoastere. De altminteri, gluma lua curând un caracter de realitate, caci, dusi mereu de curent, Franz si Albert se încrucisara din nou cu trasura contadinelor, femeia care îi zvârlise lui Albert buchetul batu din palme vazându-l la butoniera lui. — Bravo, dragul meu, bravo! îi spuse Franz. Lucrurile se anunta de minune. Vrei sa te las? Îti este mai placut sa fii singur? — Nu, se împotrivi el, sa nu bruscam nimic. Nu vreau sa ma las antrenat ca un prost la prima demonstratie, la o întâlnire sub orologiu, cum spunem noi despre balul de la Opera. Daca frumoasa taranca simte pofta sa mearga mai departe, o vom regasi mâine sau, mai bine zis, ne va regasi ea. Îmi va da atunci un semn de viata si voi vedea ce am de facut. — Într-adevar, draga Albert, spuse Franz, esti întelept ca Nestor si prudent ca Ulise. Iar daca Circe a ta izbuteste sa te preschimbe în vreo fiara, de buna seama ca ea va fi tare îndemânatica sau puternica. Albert avea dreptate. Frumoasa necunoscuta se hotarâse desigur sa nu împinga mai departe lucrurile în ziua aceea. Caci, desi tinerii facura înca doua-trei tururi, nu mai vazura caleasca pe care o cautara din ochi: disparuse, fara îndoiala, pe una din strazile alaturate. Revenira atunci la palatul Rospoli, dar contele disparuse si el cu dominoul albastru. Ferestrele tapetate cu damasc galben continuau sa fie ocupate de persoane pe care, fara îndoiala, le invitase el. În momentul acela, clopotul, care sunase deschiderea carnavalului, batu retragerea. Sirul de pe Corso se rupse îndata si cât ai clipi, trasurile disparura pe strazile laterale. Franz si Albert se aflau în momentul acela în dreptul vilei delle Maratte. Vizitiul apuca pe ea în tacere si, ajungând de-a lungul palatului Poli, în piata Spaniei, se opri în fata hotelului. Pastrini îsi întâmpina oaspetii în pragul usii. Prima grija a lui Franz fu sa se informeze asupra contelui si sa-si exprime regretul ca nu l-a gasit la timp, dar Pastrini îl linisti spunându-i ca acesta a comandat înca o trasura si ca trasura aceasta venise sa-l ia la ceasurile patru de la palatul Rospoli. Era însarcinat din partea lui, sa le ofere celor doi prieteni cheia lojei sale la teatrul Argentina. Franz îl întreba pe Albert ce are de gând sa faca, dar Albert tinea sa puna în aplicare niste proiecte mari înainte de a se gândi sa mearga la teatru. În consecinta, în loc sa raspunda, îl întreba pe Pastrini daca poate sa-i procure un croitor. — Un croitor? întreba hangiul. Pentru ce? — Ca sa ne faca pâna mâine niste straie de tarani romani, cât mai elegante cu putinta, spuse Albert. Pastrini clatina din cap. — Sa va faca pâna mâine doua costume? exclama el. Sa ma ierte Excelentele voastre, dar asta e o pretentie frantuzeasca. Doua costume! Când, de astazi pâna în opt zile, nu veti gasi cu siguranta un croitor care sa vrea sa coasa sase nasturi la o vesta, chiar de i-ati plati fiecare bucata cu un taler! — Trebuie sa renunt atunci la hainele pe care le doresc? — Nu, pentru ca vom avea hainele acestea de gata. Lasati-ma sa ma ocup eu si mâine veti gasi la desteptare o colectie de palarii, veste si pantaloni de care veti fi multumiti. — Dragul meu, spuse Franz lui Albert, sa ne încredem în amfitrionul nostru. El ne-a mai dovedit ca este priceput. Sa cinam deci în liniste si dupa masa sa mergem sa vedem Italiana la Alger. — Bine, sa mergem la Italiana la Alger; spuse Albert. Gândeste-te însa, jupâne Pastrini, ca eu si domnul — continua el aratând-l pe Franz — tinem neaparat sa avem mâine vesmintele pe care le-am cerut. Hangiul îsi asigura înca o data oaspetii sa n-aiba nici o grija, ca vor fi serviti dupa plac. Franz si Albert urcara apoi pentru a lepada costumele de paiate. Dezbracându-l pe al sau Albert strânse cu grija buchetul de violete: era semnul de recunoastere pentru a doua zi. Prietenii se asezara la masa, dar, în timp ce mâncau, Albert nu se putu împiedica sa nu remarce deosebirea între meritele respectabile ale bucatarului lui Pastrini si cele ale bucatarului contelui de Monte-Cristo. Adevarul îl sili pe Franz sa marturiseasca, împotriva rezervelor pe care parea sa le aiba fata de conte, ca paralela nu era în avantajul bucatarului lui Pastrini. La desert, servitorul se informa despre ora pentru care tinerii doreau trasura. Albert si Franz se privira, temându-se sa nu fie indiscreti. Servitorul îi întelese. — Excelenta sa, contele de Monte-Cristo, le spuse el, a dat ordine categorice ca trasura sa ramâna toata ziua la dispozitia înaltimilor voastre, care pot deci sa dispuna de ea fara teama de a fi indiscreti. Tinerii se hotarâra sa profite pâna la capat de amabilitatea contelui si poruncira sa se înhame caii, în timp ce ci îsi vor schimba toaleta de zi cu una de seara. Mersera apoi la teatrul Argentina si se instalara în loja contelui. În timpul primului act, contesa G. intra în loja ei. Îsi îndrepta imediat privirea în directia unde îl vazuse pe conte în ajun, astfel ca-i zari pe Franz si pe Albert în loja celui despre care îi exprimase lui Franz, cu douazeci si patru de ore înainte, o opinie asa de ciudata. Lornieta ei era îndreptata asupra lui cu atâta staruinta, încât Franz îsi dadu scama ca ar fi o cruzime sa mai zaboveasca în a-i satisface curiozitatea. De aceea, uzând de privilegiul acordat spectatorilor teatrelor italienesti, care fac din salile de spectacol, saloane de receptie, prietenii îsi parasira loja, ducându-se sa-i prezinte contesei omagiile lor. Cum intrara în loja ei, ea îi facu semn lui Franz sa se aseze pe locul de onoare. Albert lua Ioc în spatele lor. — S-ar parea, spuse ca, abia dându-i lui Franz ragazul sa se aseze, ca n-ati avut ceva mai urgent de facut decât de a lega cunostinta cu noul lord Ruthwen, caci vad ca ati devenit cei mai buni prieteni. — Fara sa fim asa de avansati, precum sunteti, într-o intimitate reciproca, nu pot tagadui, doamna contesa, raspunse Franz, ca am abuzat toata ziua de amabilitatea sa. — Cum toata ziua? — Pe cuvântul meu, chiar asa. Azi dimineata am acceptat dejunul sau, în timpul carnavalului am alergat pe Corso în trasura sa, în sfârsit, asta seara venim la spectacol în loja sa. — Asadar, îl cunoasteti? — Da si nu. — Cum adica? — E o poveste lunga. — Pe care mi-o veti istorisi? — V-ar înficosa prea mult. — Un motiv în plus. — Asteptati cel putin ca istoria sa aiba un deznodamânt. — Fie, prefer istoriile complete. Pâna una alta, cum v-ati întâlnit? Cine v-a prezentat lui? — Nimeni, dimpotriva, el ni s-a prezentat. — Când? — Aseara, când m-am despartit de dumneavoastra. — Prin ce mijlocire? — O, Doamne, prin mijlocirea foarte groaznica a hangiului nostru. — Sta deci la hotelul Spaniei ca si dumneavoastra? — Nu numai în acelasi hotel, dar si pe acelasi coridor. — Cum îl cheama? caci, fara îndoiala, îi stiti numele. — Contele de Monte-Cristo. — Ce nume e acesta? Nu e un nume de rasa. — Nu, e numele unei insule pe care a cumparat-o. — Si e conte? — Conte toscan. — În sfârsit, treaca si asta, împreuna cu celelalte, adauga contesa, care apartinea uneia dintre cele mai vechi familii din împrejurimile Venetiei. Si ce fel de om este el? — Întrebati-l pe vicontele de Morcerf. — Auziti, domnule, sunt trimisa la dumneavoastra, spuse contesa. — Am fi pretentiosi daca nu l-am gasi încântator, doamna, raspunse Albert. Un prieten de zece ani n-ar fi facut pentru noi mai mult decât a facut el, si aceasta cu o gratie, o delicatete si o politete care indica, într-adevar, un om de lume. — Haida, de, spuse contesa râzând, veti vedea ca vampirul meu este pur si simplu vreun nou îmbogatit, care vrea sa i se ierte milioanele si care a adoptat privirea lui Lara pentru a nu fi confundat cu domnul de Rotschild. Dar pe ea ati vazut-o? — Care ea? întreba Franz zâmbind. — Frumoasa grecoaica de ieri. — Nu. Ni se pare ca am auzit sunetul guzlei sale, dar ea a ramas cu totul invizibila. — Draga Franz, glasui Albert, când spui invizibila înseamna ca vrei sa faci pe misteriosul. Cine era oare dominoul albastru de la fereastra cu damasc alb? — Si unde se gasea fereastra cu damasc alb? întreba contesa. — La palatul Rospoli. — Contele avea trei ferestre la palatul Rospoli? — Da. Ati trecut cumva pe strada principala? — Fara îndoiala. — Ei bine, ati remarcat doua ferestre tapetate cu damasc galben si o fereastra cu damasc alb având o cruce rosie? Aceste trei ferestre erau ale contelui. — Aha, dar omul acesta e un nabab! Stii cât costa trei ferestre ca acelea, pentru opt zile de carnaval, si înca la palatul Rospoli, adica în pozitia cea mai frumoasa? — Doua sau trei sute de taleri romani. — Spuneti doua, trei mii. — Ah, drace! — Insula aceea îi produce oare acest venit frumos? — Insula? Ea nu-i produce un gologan. — Atunci de ce a cumparat-o? — Din fantezie. — Este, va sa zica, un original? — Fapt e ca mi s-a parut destul de excentric, spuse Albert. Daca ar locui la Paris, daca ar frecventa spectacolele noastre, ti-as spune, dragul meu, sau ca e un glumet de prost gust care pozeaza sau ca e un nenorocit pe care literatura l-a pierdut. A avut într-adevar astazi de dimineata doua, trei iesiri vrednice de Didier sau de Antony. În momentul acela intra un musafir si, potrivit obiceiului, Franz ceda locul sau noului venit. Împrejurarea aceasta avu ca rezultat schimbarea subiectului conversatiei. Peste un ceas, cei doi prieteni se înapoiau la hotel. Pastrini se ocupase de travestiurile lor pentru a doua zi si le fagadui ca au sa fie multumiti de initiativa lui inteligenta. Într-adevar, a doua zi, la orele noua, el intra în camera lui Franz, cu un croitor încarcat cu opt sau zece costume de tarani romani. Prietenii alesera doua costume asemanatoare, care se potriveau taliei lor, si îi spusera hotelierului sa le coasa vreo douazeci de metri de panglici la fiecare palarie si sa le procure doua din acele încântatoare esarfe de matase, cu dungi întretaiate si colorate viu, cu care, în zilele de sarbatoare oamenii din popor îsi încing de obicei mijlocul. Albert era nerabdator sa vada cum îi va veni noua îmbracaminte: o vesta si un pantalon de catifea albastra, ciorapi brodati, pantofi cu catarame si o haina de matase. Albert nu putea, de altminteri, decât sa câstige cu costumul acesta pitoresc. Iar când centura îi strânse talia eleganta, când palaria usor înclinata pe o parte lasa pe umarul sau valuri de panglici, Franz marturisi ca îmbracamintea ocupa de multe ori un loc important în superioritatea fizica pe care o atribuim anumitor popoare. Turcii, asa de pitoresti altadata, în halatele lor lungi, în culori vii, nu sunt oare hidosi acum cu redingotele albastre, încheiate, si cu fesurile grecesti care le dau aparenta unor sticle de vin cu peceti rosii? Franz îl complimenta pe Albert care, în picioare, în fata oglinzii, îsi zâmbea cu un aer de satisfactie lipsit de orice echivoc. În momentul acela intra contele de Monte-Cristo. — Domnilor, li se adresa el, deoarece, oricât de placut ar fi un tovaras de petrecere, libertatea este si mai placuta, am venit sa va spun ca, pentru astazi si pentru zilele urmatoare, las la dispozitia dumneavoastra trasura de care v-ati servit ieri. Hotelierul nostru v-a spus, desigur, ca mai am alte trei sau patru trasuri în pensiune la el. Prin urmare, nu va abtineti: folositi- va în toata voia de ea, fie pentru placere, fie pentru afaceri. Întâlnirea noastra, daca avem sa ne spunem ceva, e la palatul Rospoli. Tinerii încercara sa obiecteze ceva, dar nu aveau, la drept cuvânt, nici un motiv serios sa refuze o oferta care, de altminteri, le era placuta. Acceptara deci. Contele de Monte-Cristo ramase cam un sfert de ceas cu ei, vorbind despre toate lucrurile cu o usurinta extrema. Precum ati putut sa remarcati, el era în curent cu literatura tuturor tarilor. O ochire aruncata asupra peretilor salonului sau le dovedise, lui Franz si lui Albert, ca era amator de tablouri. Câteva cuvinte lipsite de pretentie, aruncate în treacat, le dovedi ca stiintele nu-i erau straine. Parea ca s-a ocupat mai ales cu chimia. Prietenii nu aveau pretentia sa înapoieze contelui dejunul oferit de el. Ar fi fost o gluma prea proasta sa-i ofere, în schimbul excelentului sau prânz, masa mediocra a lui Pastrini. Îi spusesera aceasta, pe sleau, si el le primi scuzele, apreciind delicatetea lor. Albert era încântat de manierele contelui, pe care numai stiinta lui îl împiedica sa-l recunoasca drept un autentic gentilom. Libertatea de a dispune în întregime de trasura îl coplesea de bucurie în mod deosebit. Avea vederile sale asupra gratioaselor taranci si, deoarece ele i se aratasera în ajun într-o trasura extrem de eleganta, nu-i parea rau sa continuie a se înfatisa în aceasta privinta pe picior de egalitate. La ora unu si jumatate tinerii coborâra. Vizitiul si lacheii avusesera ideea de a-si îmbraca livrelele peste blanurile de animale, ceea ce le dadea un aer si mai grotesc decât în ajun, astfel ca Franz si Albert le adresara laude. Albert îsi prinsese, sentimental, buchetul de violete vestejite la butoniera. Pornira la primul sunet al clopotului si se repezira în strada principala prin via Vittoria. La al doilea tur, un buchet de violete proaspete porni dintr-o caleasca încarcata cu femei paiate, si care cazu în caleasca contelui, îi arata lui Albert ca, asemenea lui si prietenului sau, tarancile din ajun schimbasera costumul si ca, din întâmplare sau dintr-un sentiment identic aceluia al sau, în timp ce el adoptase cu galanterie costumul lor, ele îl îmbracasera pe al sau. Albert puse buchetul proaspat în locul celuilalt, dar pastra buchetul vestejit în mâna iar, când se înrucisa din nou cu caleasca, îl duse, îndragostit, la buze. Gestul paru ca stârneste bucuria nu numai celei care îl aruncase, dar si veselelor ei tovarase. Ziua fu la fel de însufletita ca si în ajun. Ba, e probabil ca un observator profan ar fi constatat o sporire a zgomotului si a voiosiei. Îl zarira o clipa pe conte la fereastra lui, dar când trasura trecu din nou, el disparuse. Se întelege ca schimbul de cochetarii între Albert si paiata cu buchetele de violete dura toata ziua. Seara, înapoindu-se, Franz gasi o scrisoare de la ambasada. I se aducea la cunostinta ca va avea onoarea sa fie primit a doua zi de Sfintia sa. Ori de câte ori venise la Roma, el solicitase si obtinuse aceeasi favoare; si, atât din religiozitate, cât si din recunostinta, nu voia sa puna piciorul în capitala lumii crestine fara a depune respectuosul sau omagiu la picioarele unuia din urmasii Sfântului Petru care a dat exemplul rar al tuturor virtutilor. Nu se gândea, deci, în ziua aceea, la carnaval. Caci, în ciuda bunatatii cu care îsi înconjoara maretia, totdeauna te pregatesti sa te înclini cu un respect plin de emotie pofunda în fata nobilului si sfântului batrân care se numeste Grigore al XVI-lea. Când iesi de la Vatican, Franz se înapoie direct la hotel, chiar evitând sa treaca pe strada principala. Ducea cu sine o comoara de gânduri pioase, pentru care contactul bucuriilor nebune ale carnavalului ar fi însemnat o profanare. La ceasurile cinci si zece minute, Albert se înapoie. Era în culmea bucuriei. Paiata îsi reluase costumul de taranca si, încrucisându-se cu caleasca lui Albert, îsi ridicase masca. Era încântatoare. Franz îi exprima lui Albert complimentele sale sincere. El le primi, ca unul caruia i se cuvine. Recunoscuse, spunea el, dupa anumite semne de eleganta inimitabila, ca frumoasa necunoscuta apartinea, desigur, celei mai înalte aristocratii. Era hotarât sa-i scrie a doua zi. Primind destainuirea aceasta, Franz baga de seama ca Albert voia parca sa-i ceara ceva si totusi ezita. El starui, declarându-i dinainte ca e gata sa faca în folosul lui toate sacrificiile care îi vor sta în putinta. Albert se lasa rugat exact timpul pe care îl pretindea o politete prieteneasca. În cele din urma, el îi marturisi ca i-ar face un serviciu lasându-l a doua zi singur în caleasca. Albert punea în seama neatentiei prietenului sau bunatatea extrema pe care o avusese frumoasa taranca scotându-si masca. Se întelege ca Franz nu era atât de egoist încât sa-l opreasca pe Albert la jumatatea unei aventuri ce fagaduia, totodata, sa fie placuta pentru curiozitatea lui si magulitoare pentru amorul propriu. Cunostea îndeajuns perfecta indiscretie a vrednicului sau prieten pentru a fi sigur ca acesta îl va tine la curent cu cele mai marunte detalii ale norocului sau; si deoarece în cei doi sau trei ani de când strabatea Italia în lung si în lat, nu avusese sansa nici macar sa schiteze o astfel de aventura; Franz era dornic sa afle cum decurg lucrurile. Îi fagadui deci lui Albert ca se va margini sa priveasca a doua zi spectacolul de la ferestrele palatului Rospoli. Într-adevar, a doua zi, îl vazu pe Albert trecând în sus si în jos. Avea un buchet enorm pe care, fara îndoiala, îl însarcinase sa fie purtatorul epistolei sale amoroase. Probabilitatea se schimba în certitudine când Franz revazu acelasi buchet, remarcabil printr-un cerc de camelii albe, în mâna unei încântatoare paiate, îmbracate în atlas roz. De aceea, seara, n-a mai fost bucurie, a fost delir. Albert nu se îndoia ca frumoasa necunoscuta îi va raspunde pe aceeasi cale. Franz i-o lua înainte, spunându-i ca harmalaia îl obosea si ca era hotarât sa întrebuinteze ziua urmatoare revazându-si jurnalul si luând note. Albert nu se înselase de altminteri în prevederi. A doua zi seara, Franz îl vazu dând navala în camera si agitând masinal un petec de hârtie pe care îl tinea de un colt. — Ei, m-am înselat? spuse el. — A raspuns? exclama Franz. — Citeste. Cuvântul fu rostit cu o intonatie care nu se poate reproduce. Franz lua biletul si citi: "Marti seara, la sapte, coboara în trasura dumitale în fata vilei dei Pontefici, si urmeaz-o pe taranca romana care îti va lua lumânarea. Când vei ajunge pe prima treapta a bisericii San-Giacomo ai grija, pentru ca ea sa te poata recunoaste, sa înnozi o panglica roz pe umarul costumului dumitale de paiata. Pâna atunci, nu ma vei mai vedea. Statornicie si discrete. " — Si, ce zici de asta, scumpe prietene? îi spuse el lui Franz, dupa ce acesta termina lectura. — Zic ca lucrul ia caracterul unei aventuri foarte placute, raspunse Franz. — La fel cred si eu, spuse Albert, si mi-e tare teama c-o sa mergi singur la balul ducelui de Bracciano. Franz si Albert primisera în dimineata aceea câte o invitatie din partea celebrului bancher roman. — Ia seama, draga Albert, spuse Franz, va fi la duce toata aristocratia, iar daca frumoasa ta necunoscuta face cu adevarat parte din aristocratie nu va putea sa lipseasca de acolo. — Ca va fi sau nu acolo, cu îmi mentin parerea asupra ei, continua Albert. Ai citit biletul? — Da. — Cunosti educatia saracacioasa pe care o primesc în Italia femeile din burghezie? — Da, raspunse Franz. — Ei bine, reciteste biletul, examineaza scrisul si cauta-mi o greseala de limba sau de ortografie. Într-adevar, scrisul era încântator si ortografia ireprosabila. — Esti predestinat, îi spus Franz lui Albert, înapoindu-i biletul pentru a doua oara. — Râzi cât vei vrea, glumeste cât poftesti, îi striga Albert, eu sunt îndragostit. — O, ma înfricosezi! exclama Franz; si vad nu numai ca am sa merg singur la balul ducelui de Bracciano, dar si ca, poate, am sa ma întorc singur la Florenta. — Fapt e ca, daca necunoscuta mea e la fel de simpatica pe cât e de frumoasa, îti declar ca ma stabilesc la Roma si, de altminteri, am avut totdeauna o înclinatie pronuntata pentru arheologie. — Haida, de, înca o întâlnire sau doua ca aceasta si sunt sigur ca le voi vedea membru al Academiei de Inscriptii si Arte Frumoase. Fara îndoiala, Albert se pregatea sa discute cu seriozitate drepturile sale la fotoliul academic, dar fura anuntati ca sunt serviti, iar la Albert, dragostea nu era câtusi de putin potrivnica apetitului. Se grabi deci, ca si prietenul sau, sa se aseze la masa, ramânând sa reia discutia dupa aceea. Dupa masa, fu anuntat contele de Monte-Cristo. De doua zile tinerii nu-l zarisera. O afacere, spuse Pastrini, l-a chemat la Civita-Vecchia. Plecase în ajuns, seara, si se înapoiase abia de o jumatate de ceas. Contele fu încântator. Fie ca se observa, fie ca prilejul nu trezea într- însul fibrele rautacioase pe care anumite împrejurari le facusera sa rasune în doua sau trei rânduri în cuvintele-i amare, el fu aproape ca toata lumea. Omul acesta era pentru Franz o adevarata enigma. Contele nu se putea îndoi ca tânarul calator nu l-a recunoscut si, totusi, nici macar un cuvânt nu parea sa tradeze ca-si amintea sa-l mai fi vazut în alta parte. La rându-i, oricât ar fi vrut Franz sa faca aluzie la prima lor întrevedere, temerea de a-i deveni antipatic unui om care îi coplesise, pe el si pe prietenul sau, cu atentii, îl retinea; continua deci sa se pastreze în aceeasi rezerva ca si el. Contele aflase ca cei doi prieteni au vrut sa ia o loja la teatrul Argentina si ca li s-a raspuns ca toate sunt închiriate. Le aducea, în consecinta, cheia lojei sale. Cel putin acesta era motivul aparent al vizitei. Franz si Albert schitara o împotrivire, invocând temerea de a nu-l privea pe el, dar contele le raspunse ca mergând în seara aceea la teatrul Palli, loja sa la teatrul Argentina va fi pierduta daca ei nu profita de ea. Asigurarea îi determina pe prieteni sa accepte. Franz se obisnuise putin câte putin cu paloarea contelui, care îl izbise asa de puternic când l-a întâlnit prima oara. Nu se putea împiedica de a recunoaste frumusetea capului lui sever, a carui paloare era singurul cusur sau poate principala calitate. Adevarat erou al lui Byron, Franz nu putea nu numai sa-l vada, dar macar sa se gândeasca la el, fara a-si imagina figura aceea sumbra pe umerii lui Manfred sau sub palaria lui Lara. Avea acea cuta a fruntii care indica prezenta neîncetata a unui gând amar; avea acei ochi arzatori care citesc în strafundul sufletelor; avea buza semeata si batjocoritoare, care da cuvintelor un caracter particular, gratie caruia ele se graveaza adânc în memoria celor ce le asculta. Contele nu mai era tânar. Avea 40 de ani cel putin si întelegea de minune ca el e facut sa domine asupra tinerilor pe care îi va întâlni. În realitate, printr-o ultima asemanare cu eroii fantastici ai poetului englez, contele parea înzestrat cu darul fascinatiei. Albert nu mai ispravea cu norocul pe care el si Franz îl avusesera întâlnind un astfel de om. Franz era mai putin entuziasmat si totusi simtea influenta pe care orice om superior o exercita asupra celor din preajma sa. Se gândea la proiectul pe care contele îl manifestase în doua sau trei rânduri, de a veni la Paris, si nu se îndoia ca datorita caracterului sau excentric, figurii sale caracteristice si averii colosale ce-o avea, contele va produce cel mai mare efect. Si totusi, nu dorea sa fie la Paris când el va veni. Seara trecu asa cum trec de obicei serile la teatru, în Italia, nu ascultându- i pe cântareti, ci facând vizite si vorbind. Contesa G. voia sa readuca conversatia asupra contelui, dar Franz o anunta ca are ceva mult mai interesant sa-i comunice si, în ciuda protestelor de falsa modestie ale lui Albert, îi istorisi marele eveniment care de trei zile forma obiectul preocuparilor lor. Deoarece aventurile acestea nu sunt rare în Italia, cel putin daca e sa-i credem pe calatori, contesa nu se arata deloc sceptica si-l felicita pe Albert pentru începutul unei aventuri care fagaduia sa se termine în mod asa de satisfacator. Se despartira, fagaduindu-si ca se vor întâlni la balul ducelui de Bracciano, unde Roma întreaga era invitata. În sfârsit, veni ziua de marti, ultima si cea mai zgomotoasa dintre zilele carnavalului. Marti, teatrele se deschid la zece dimineata, caci, dupa orele opt seara, se intra în post. Marti, toti cei care din lipsa de timp, de bani sau de entuziasm n-au luat înca parte la serbarile precedente se învalmasesc în bacanala, se lasa antrenati de orgie si aduc partea lor de zgomot si de miscare la agitatia si la zgomotul general. De la orele doua pâna la cinci, Franz si Albert urmara alaiul, schimbând confeti cu trasurile din sensul opus si cu pietonii care circulau printre picioarele cailor, printre rotile cupeurilor, fara sa se fi întâmplat în învalmaseala groaznica, un singur accident, o singura cearta, o singura încaierare. Italienii sunt oameni ideali în privinta aceasta. Sarbatorile sunt pentru ei sarbatori adevarate. Autorul acestei povestiri, care a locuit în Italia cinci sau sase ani, nu-si aminteste sa fi vazut vreodata o solemnitate tulburata de unul din aceste evenimente care servesc totdeauna de corolar solemnitatilor noastre. Albert triumfa în costumul sau de paiata. Avea pe umar un nod din panglica roz, ale carei capete cadeau pâna la glezne. Ca sa nu produca nici o confuzie între el si Franz, acesta îsi pastrase costumul de taran roman. Cu cât ziua înainta, cu atât harmalaia devenea mai mare. Nu exista, pe toate caldarâmurile, în toate trasurile, la toate ferestrele, o gura care sa taca, un brat care sa ramâna lenes. Cu adevarat o vijelie omeneasca, alcatuita într-un tunet de strigate si dintr-o grindina de bomboane, de buchete, de oua, de portocale, de flori. La ceasurile trei, zgomotul unor pocnitori care rasunara în acelasi timp în Piata Poporului si la palatul Venetiei strapungând cu greu tumultul, anunta ca încep alergarile. Alergarile sunt unul din episoadele caracteristice ultimelor zile de carnaval. La zgomotul artificiilor, trasurile rupsera pe data rândul, refugiindu- se fiecare în strada laterala cea mai apropiata de locul unde se aflau. Toate aceste miscari se fac de altminteri cu o îndemânare de neînchipuit si cu o iuteala fara pereche, fara ca politia sa se preocupe câtusi de putin sa fixeze fiecaruia locul sau sa-i arate drumul. Pietonii se lipira lânga palat, apoi se auzi un zgomot mare de cai si zornait de sabii. O echipa de carabinieri alerga în galop pe toata largimea strazii principale, curatind-o pentru a face loc barberilor. Când carabinierii ajunsera la palatul Venetia, rasunetul altor pocnitori anunta ca strada este libera. Aproape imediat, într-o harmalaie imensa, universala, nemaipomenita, trecura, ca niste umbre, sapte sau opt cai atâtati de strigatele a trei sute de mii de persoane si de cravasele care îi îmboldeau din spate. Apoi, tunul de la castelul San-Angelo trase trei salve, ceea ce însemna ca numarul trei câstigase. Imediat, fara alt semnal, trasurile se pusera din nou în miscare navalind spre Corso, revarsându-se prin toate strazile, ca niste torente înfrânate o clipa si care se arunca toate deodata în albia fluviului alimentat de ele, iar valul imens îsi relua mai zorit decât oricând cursul între doua tarmuri de granit. Dar un nou element de zgomot si de miscare se amestecase în multime: intrasera în scena negustorii de moccoli. Moccoli sau moccoletti sunt lumânari a caror grosime variaza si care desteapta printre actorii marii scene ce încheie carnavalul roman doua preocupari opuse: aceea de a-si pastra moccoletto aprinsa si aceea de a stinge moccoletto altora. Cu moccoletto este ca si cu viata: omul n-a gasit înca un mijloc de a o transmite si detine acest mijloc de la Dumnezeu. Dar el a descoperit o mie de mijloace de a o rapi. E drept ca, pentru aceasta suprema operatie, diavolul i-a venit întrucâtva în ajutor. Moccoletto se aprinde apropiind-o de alta lumina. Cine va descrie însa nenumaratele mijloace nascocite pentru a stinge moccoleto, foalele gigantice, stingatoarele monstruoase, evantaiele supraomenesti? Fiecare se grabi, deci, sa cumpere moccoletti. Franz si Albert facura la fel. Noaptea se apropia repede si o data cu strigatul de Moccoli! repetat de glasurile stridente ale nenumaratilor negustori, doua sau trei stele începura sa sclipeasca deasupra multimii. A fost ca un semnal. Dupa zece minute, cincizeci de mii de lumini scântciara coborând de la palatul Venetia în Piata Poporului si urcând din Piata Poporului la palatul Venetia. Parea sarbatoarea focurelelor. Nu poti avea o idee despre aceasta imagine daca nu ai vazut-o. Închipuiti-va toate stelele desprinzându-se de pe cer si învalmasindu- se pe pamânt într-un dans smintit. Totul, însotit de strigate pe care nici o ureche omeneasca nu le-a auzit înca pe restul globului. În momentul acesta nu mai exista nici o deosebire sociala. Hamalul se ataseaza printului, printul transteverinului, transteverinul burghezului, fiecare suflând, slingând, reaprinzând. Daca batrânul Eol ar aparea în momentul acesta, el ar fi proclamat regele lumânarilor, iar Aquilon mostenitor prezumtiv al coroanei. Goana nebuna, învapaiata dura vreo doua ceasuri; strada principala era luminata ca în toiul zilei, astfel ca trasaturile spectatorilor se distingeau pâna la etajul al treilea si al patrulea. Din cinci în cinci minute, Albert îsi scotea ceasul. În sfârsit, ceasul arata orele sapte. Cei doi prieteni se gaseau chiar în dreptul vilei dei Pontefici. Albert sari din caleasca cu moccoletto în mâna. Doua sau trei masti vrura sa se apropie de el, sa i-o stinga sau sa i-o smulga, dar, boxer iscusit, Albert îi rostogoli pe rând la zece pasi de el si îsi continua drumul spre biserica San-Giacomo. Treptele erau ticsite de curiosi si de masti care luptau sa-si smulga unii altora torta din mâna. Franz îl urmari pe Albert din ochi si îl vazu punând piciorul pe prima treapta, apoi, aproape numaidecât, o masca purtând costumul binecunoscut al tarancii cu buchet, întinse bratul si, fara ca el sa opuna vreo rezistenta, ea îi smulse moccoletto. Franz se afla prea departe ca sa auda cuvintele schimbate de ci. Fara îndoiala însa ca ele nu aveau nimic dusmanos, caci îi vazu, pe Albert si pe taranca, departându-se la brat. Câtva timp îi urmari prin multime dar, pe via Macello, îi pierdu din vedere. Deodata, rasuna sunetul clopotului care da semnalul închiderii carnavalului. Si în clipa aceea, toate lumânarile se stinsera ca prin farmec. Parca o singura si imensa rabufnire de vânt nimicise totul. Franz se pomeni în întunericu] cel mai profund. În acelasi timp, toate strigatele încetara ca si cum suflul puternic ce luase luminile lua, totodata, zgomotul. Nu se mai auzi decât huruitul cupeurilor care aduceau mastile pe la casele lor. Nu se mai vazura decât luminile stinghere care sclipeau în spatele ferestrelor. Carnavalul se sfârsise.

XXXVIII - CATACOMBELE DE LA SAN- SEBASTIAN Edit

Poate ca Franz nu încercase niciodata pâna atunci o impresie asa de taioasa, o trecere asa de rapida de la voiosie la tristete, ca în momentul acesta. Parea ca, sub adierea magica a unui demon al noptii, Roma se schimbase într-un imens mormânt. Printr-o întâmplare care sporea intensitatea beznelor, luna, în decrestere atunci, nu avea sa se ridice decât pe la unsprezece seara. Strazile traversate de tânar erau deci, cufundate în întunericul cel mai adânc. Altminteri drumul era scurt. Dupa zece minute, trasura sa sau, mai bine zis, a contelui se opri în fata hotelului Londra. Masa astepta. Dar, deoarece Albert înstiintase ca nu crede sa se înapoieze curând, Franz se aseza la masa fara el. Pastrini, obisnuit sa-i vada mâncând împreuna, se informa de cauzele absentei lui; dar Franz se margini sa raspunda ca Albert primise alaltaieri o invitatie la care se dusese. Stingerea subita a moccolettelor, întunericul care înlocuise lumina, linistea care urmase zgomotului lasasera în mintea lui Franz o anume tristete, nu lipsita de îngrijorare. Cina foarte tacut, în ciuda amabilitatilor amfitrionului sau, care intra de doua sau trei ori sa-l întrebe daca nu are nevoie de ceva. Franz era hotarât sa-l astepte pe Albert cât de târziu. Ceru deci trasura pentru orele unsprezece rugându-l pe Pastrini sa-i dea de veste imediat, chiar daca Albert revine la hotel doar pentru câteva clipe. La ceasurile unsprezece, Albert nu se înapoiase. Franz se îmbraca si pleca, anuntându-l pe hotelier ca va petrece noaptea la ducele de Bracciano. Casa ducelui de Bracciano e una dintre cele mai fermecatoare din Roma. Sotia lui, una dintre ultimele mostenitoare ale familiei Colona, îndeplineste onorurile în mod desavârsit. De aceea, serbarile pe care le da el au o faima europeana. Franz si Albert venisera la Roma cu scrisori de recomandatie pentru el, asa se face ca prima întrebare adresata lui Franz a fost cu privire la tovarasul de calatorie. Franz raspunse ca l-a parasit în momentul când se stingeau lumânarile si l-a pierdut din vedere pe via Macello. — În cazul acesta, nu s-a înapoiat? întreba ducele. — L-am asteptat pâna acum, raspunse Franz. — Si stiti unde se ducea? — Nu prea; cu toate acestea, cred ca era vorba de o întâlnire. — Drace, spuse ducele, proasta zi sau, mai bine zis, proasta noapte pentru a întârzia. Nu-i asa, doamna contesa? Ultimele cuvinte se adresau contesei G., care tocmai sosise si se plimba la bratul domnului Torlonia, fratele ducelui. — Dimpotriva, gasesc ca e o noapte încântatoare, raspunse contesa, iar cei ce sunt aici n-au sa se plânga decât de un lucru: ca va trece prea iute. — De aceea, relua ducele zâmbind, eu nu vorbesc de persoanele care sunt aici. Ele nu întâmpina alte primejdii decât barbatii sa se îndragosteasca de dumneavoastra, iar femeile sa se îmbolnaveasca de gelozie ca va vad asa de frumoasa. Ma refer la cei care hoinaresc pe strazile Romei. — Ei, Doamne, cine hoinareste pe strazile Romei la ora aceasta, daca nu pentru a merge la bal? întreba contesa. — Prietenul nostru, Albert de Morcerf, doamna contesa, pe care l-am lasat în urmarirea necunoscutei sale pe la orele sapte seara, zise Franz, si pe care de atunci nu l-am mai vazut. — Cum, si nu stiti unde este? — Câtusi de putin. — Si are arme la el? — Este costumat ca paiata. — Dumneavoastra care cunoasteti Roma mai bine decât el, n-ar fi trebuit sa-l lasati, îi spuse ducele lui Franz. — Ca sa-l opresc ar fi fost tot una cu a încerca sa opresc numarul trei care a câstigat astazi premiul cursei, raspunse Franz; si apoi, ce vreti sa i se întâmple? — Cine stie? Noaptea e foarte întunecoasa, iar Tibrul e prea aproape de via Macello. Franz simti un fior trecându-i prin vine la auzul spuselor ducelui si al contesei. — De aceea, am dat de stire la hotel ca am onoarea sa petrec noaptea la dumneavoastra, domnule duce, spuse Franz, si urmeaza sa mi se anunte aici înapoierea lui. — Uite, glasui ducele, mi se pare ca tocmai va cauta un servitor al meu. Ducele nu se însela. Zarindu-l pe Franz, servitorul se apropie de el. — Excelenta, spuse acesta, stapânul hotelului Londra va înstiinteaza ca un om va asteapta la el cu o scrisoare din partea vicontelui de Morcerf. — Cu o scrisoare din partea vicontelui? exclama Franz. — Da. — Si cine este omul? — Nu stiu. — De ce n-a venit sa mi-o aduca aici? — Mesagerul nu i-a dat nici o explicatie. — Si unde-i mesagerul? — A plecat de îndata ce m-a vazut intrând în sala de bal pentru a va da de veste. — O, Doamne, duceti-va repede, spuse contesa. Bietul tânar, poate i s-a întâmplat un accident. — Alerg, striga Franz. — Va vom revedea ca sa ne dati noutati? întreba contesa. — Da, daca nu este nimic grav. Altminteri, nu garantez nici de mine. — În orice caz, prudenta! zise contesa. — O, fiti pe pace! Franz îsi lua palaria si porni în goana. Daduse drumul trasurii, poruncindu- i sa se înapoieze la ceasurile doua. Din fericire însa, palatul Bracciano care raspunde, dintr-o parte în strada principala, din cealalta în piata Sfintilor Apostoli, e abia la zece minute departare de hotelul Londra. Apropiindu-se de hotel, Franz vazu un om în mijlocul strazii. Nu se îndoi o clipa ca acesta era mesagerul lui Albert. Omul era înfasurat într-o manta larga. Merse spre el; dar, spre marea mirare a lui Franz, omul deschise vorba. — Ce poftiti, Excelenta? întreba el facând un pas înapoi, ca omul ce doreste sa ramâna în garda. — Nu dumneata mi-ai adus o scrisoare de la vicontele de Morcerf? întreba Franz. — Excelenta voastra locuieste la hotelul lui Pastrini? — Da. — Si e tovarasul de calatorie al vicontelui? — Da, — Cum se numeste Excelenta voastra? — Baron Franz d'Épinay. — În cazul acesta scrisoarea e adresata Excelentei voastre. — E vreun raspuns? întreba Franz luându-i scrisoarea din mâna. — Da, cel putin asa nadajduieste prietenul dumneavoastra. — Atunci urca la mine sa ti-l dau. — Prefer sa-l astept aici, spuse mesagerul râzând. — De ce? — Excelenta voastra va întelege dupa ce va citi scrisoarea. — Prin urmare te regasesc aici? — Fara îndoiala. Franz intra. Pe scara se întâlni cu Pastrini. — Ei, ati vazut? îl întreba acesta. — Ce sa vad? raspunse Franz. — L-ati vazut pe omul care dorea sa va vorbeasca din partea prietenului dumneavoastra? îl întreba el pe Franz. — Da, l-am vazut si mi-a dat scrisoarea aceasta. Aprinde, te rog, la mine. Hangiul dadu ordin unui servitor sa mearga înaintea lui Franz cu o lumânare. Tânarul observase la Pastrini un aer preocupat si aerul acesta îi sporise dorinta de a citi scrisoarea lui Albert. Se apropie de lumânare de îndata ce ea fu aprinsa si defacu hârtia. Scrisoarea era scrisa de mâna lui Albert si semnata de el. Franz o reciti de doua ori, într-atât de uluitor era continutul ei. Iata-l: "Draga prietene, de îndata ce vei primi prezenta, fii bun si ia din portofelul meu, pe care îl vei gasi în sertarul patrat la biroului, scrisoarea de credit; adaug-o si pe a ta daca nu este de-ajuns. Alearga la Torlenia, ia imediat de la el patru mii de piastri si înmâneaza-i aducatorului. Este absoluta nevoie ca suma sa-mi fie adresata fara întârziere. Nu staruiesc mai mult, bizuindu-ma pe tine asa cum si tu ai putea sa te bizui pe mine. P.S. I Believe now to italian banditti12. Prietenul tau, ALBERT DE MORCERF." Dedesubtul acestor rânduri erau scrise de o mâna straina aceste câteva cuvinte în italieneste: "Se alle sei della mattina le quattro mila piastre non sono nelle mie mani, alle sette il conte Alberto avra cessato di vivere.13" LUIGI VAMPA A doua semnatura îi explica totul lui Franz, care acum întelese refuzul mesagerului de a urca. Strada i se parea mai sigura decât camera lui Franz: Albert cazuse în mâinile faimosului capitan de banditi, în existenta caruia refuzase atâta timp sa creada. Nu era vreme de pierdut. Alerga la birou, îl deschise, gasi în sertarul indicat portofelul si scrisoarea de credit: ea reprezenta în total sase mii de piastri, dar din cele sase mii de piastri, Albert cheltuise trei mii. Franz nu avea nici o scrisoare de credit. Deoarece locuia la Florenta si venise la Roma numai pentru a petrece sapte-opt zile, luase o suta de ludovici, iar din acesti o suta de ludovici, mai avea cel mult cincizeci. Era nevoie deci de înca sapte-opt sute de piastri pentru ca amândoi, Franz si Albert, sa poata strânge suma ceruta. E drept ca Franz putea sa se bizuie într-un astfel de caz pe bunavointa domnilor Torlonia. Se pregatea deci sa se întoarca la palatul Bracciano fara a pierde o clipa, când deodata o idee luminoasa îi trecu prin minte. Se gândi la contele de Monte- Cristo. Franz se pregatea sa-l cheme pe Pastrini, când îl vazu pe acesta ivindu-se în usa. — Draga domnule Pastrini, îi spuse repede, crezi ca domnul conte e acasa? — Da, Excelenta, s-a înapoiat. — A avut timp sa se culce? — Ma îndoiesc. — Suna atunci, te rog, la usa lui si cere-i în numele meu permisiunea de a ma prezenta la el. Pastrini se grabi sa urmeze instructiunile. Peste cinci minute era înapoi. — Contele îl asteapta pe Excelenta voastra, spuse el. Franz strabatu coridorul si un servitor îl introduse la conte. Acesta se afla într-un cabinet mic, pe care Franz nu-l vazuse înca si care era încon- 12 Acum cred ca exista banditi italieni. 13 Daca la orele sase dimineata cei patru mii de piastri nu sunt în mâinile mele, la ceasurile sapte vicontele Albert va înceta sa existe. jurat de divane. Contele îi iesi în cale. — Ei, ce vânt va aduce la ora aceasta? îl întreba el. Nu cumva veniti sa ma invitati la masa? Ar fi tare amabil din partea dumneavoastra. — Vin sa va vorbesc într-o chestiune grava. — O chestiune? întreba contele privindu-l pe Franz cu privirea lui profunda, caracteristica. Despre ce chestiune? — Suntem singuri? Contele se duse la usa si reveni. — Perfect singuri, spuse el. Franz îi întinse scrisoarea lui Albert. — Cititi-o, îi spuse el. Contele citi scrisoarea. — Hm! facu el. — Ati luat cunostinta de post-scriptum? — Da, spuse el, vad: "Se alle sei della mattina le quattro mila piastre non sono nelle mie mani, alle sette il conte Alberto avra cessato di vivere. " LUIGI VAMPA — Ce spuneti despre asta? întreba Franz. — Aveti suma care vi s-a cerut? — Da, minus opt sute de piastri. Contele se duse la birou, îl deschise, si, tragând un sertar plin cu aur, zise: — Nadajduiesc ca nu-mi veti face injuria de a va adresa altuia decât mie? — Dimpotriva, vedeti ca am venit direct la dumneavoastra, spre Franz. — Si va multumesc. Poftim. Si facu semn lui Franz sa scoata din sertar. — E necesar sa trimit suma aceasta lui Luigi Vampa? întreba tânarul, privindu-l la rândul sau tinta pe conte. — Ei, Doamne, spuse el, judecati si dumneavoastra: post-scriptumul e precis. — Cred ca daca v-ati da osteneala sa cautati, ati gasi un mijloc care ar simplifica mult târgul, spuse Franz. — Anume? întreba contele uimit. — De exemplu, daca am merge sa-l gasim împreuna pe Luigi Vampa, sunt sigur ca nu ne-ar refuza libertatea lui Albert. — Mie? Si ce influenta credeti ca am eu asupra banditului? — Nu i-ati facut oare unul din acele servicii care nu se uita? — Anume? — N-ati salvat dumneavoastra viata lui Peppino? — Aha, cine v-a spus asta? — Ce va intereseaza? Stiu. Contele ramase o clipa tacut cu sprâncenele încruntate. — Daca m-as duce sa-l gasesc pe Vampa, m-ati însoti? — Daca tovarasia mea nu v-ar fi prea neplacuta... — Ei, bine, fie. Timpul e frumos, o plimbare în câmpia Romei nu poate sa ne faca decât bine. — Trebuie sa luam arme? — Ce sa facem cu ele? — Bani? — De prisos. Unde e omul care a adus biletul? — În strada. — Asteapta raspunsul? — Da. — Trebuie sa stim unde mergem. Ma duc sa-l chem. — Inutil, n-a vrut sa urce. — La dumneavoastra poale, dar la mine nu va face mofturi. Contele se duse la fereastra cabinetului ce dadea spre strada si fluiera într-un anumit mod. Omul cu manta se desprinse de lânga zid si înainta pâna în mijlocul strazii. — Salite! striga contele cu tonul cu care ar fi dat ordin unui servitor. Mesagerul se supuse fara întârziere, fara sovaiala, cu graba chiar, si, urcând cele patru trepte ale peronului, intra în hotel. Peste cinci minute era la usa cabinetului. — A, tu esti, Peppino? spuse contele. Dar, în loc sa raspunda, Peppino se arunca în genunchi, apuca mâna contelui si o saruta de mai multe ori. — Aha, îi spuse contele, înca n-ai uitat ca ti-am salvat viata. Ciudat, caci au trecut de atunci opt zile. — Nu, Excelenta, si n-am sa uit niciodata, raspunse Peppino cu un accent de profunda recunostinta. — Niciodata este prea mult. În sfârsit, însa este destul si asa, ca îti închipui. Scoala-te si raspunde-mi. Peppino îi arunca lui Franz o privire nelinistita. — O, poti sa vorbesti în fata Excelentei sale! spuse el. Este un prieten al meu. — Permiteti-mi sa va dau acest titlu, spuse în franceza contele, întorcându- se spre Franz. E nevoie, pentru a mari încrederea omului. — Poti sa vorbesti în fata mea, zise Franz, sunt un prieten al contelui. — Atunci e bine, spuse Peppino, întorcându-se la rându-i spre conte. Excelenta voastra sa ma întrebe si voi raspunde. — Cum a cazut vicontele Albert în mâinile lui Luigi? — Excelenta, caleasca francezului s-a încrucisat de mai multe ori cu aceea în care se gasea Tereza. — Amanta capitanului? — Da. Francezul i-a facut ochi dulci, Tereza s-a distrat raspunzându- i, francezul i-a aruncat buchete; i-a aruncat si ea; toate acestea, bineînteles, cu învoirea capitanului care se gasea în aceeasi caleasca. — Cum, exclama Franz, Luigi Vampa se gasea în caleasca tarancilor romane? — El era cel care conducea, deghizat ca vizitiu, raspunse Peppino. — Pe urma? întreba contele. — Pe urma, francezul s-a demascat. Tereza, tot cu învoirea capitanului, a facut la fel. Francezul a cerut o întâlnire, Tereza i-a acordat întâlnirea ceruta, numai ca, în locul Terezei, pe treptele bisericii San-Giacomo a fost Beppo. — Cum, îl întrerupse iarasi Franz, taranca aceea care i-a smuls lumânarea?... — Era un flacau de cincisprezece ani, raspunse Peppino; dar nu e nici o rusine pentru prietenul dumneavoastra ca a fost prins; Beppo a înhatat si pe altii. — Si Beppo l-a scos dintre ziduri? întreba contele. — Întocmai. O caleasca astepta la capatul viei Macello. Beppo s-a urcat înauntru, invitându-l pe francez sa-l urmeze. Acesta nu s-a lasat rugat de doua ori. I-a oferit cu galanterie mâna dreapta lui Beppo si s-a asezat lânga el. Beppo l-a anuntat atunci ca-l conduce la o vila situata la o leghe de Roma. Francezul i-a dat asigurari lui Beppo ca e gata sa-l urmeze pâna la capatul lumii. Vizitiul a urcat pe strada di Ripetta, a ajuns la poarta San-Paulo, iar la doua sute de pasi, în câmpie, fiindca francezul devenea prea cutezator, Beppo i-a pus o pereche de pistoale în gât; vizitiul a oprit numaidecât caii, s-a rasucit pe scaun si a facut la fel. În acelasi timp, patru dintr-ai nostri, care erau ascunsi pe malurile Almului, s-au napustit asupra trasurii. Francezul avea chef sa se apere, ba chiar, dupa câte am auzit, l-a cam gâtuit pe Beppo, însa nu putea face nimic împotriva a cinci oameni înarmati. A trebuit sa se predea. L-au coborât din trasura, au mers de-a lungul malurilor râuletului si l-au condus la Tereza si la Luigi, care îl asteptau în catacombele de la San-Sebastian. — Ei, dar mi se pare ca istoria aceasta este interesanta, spuse contele întorcându-se spre Franz. Ce spuneti dumneavoastra, ca sunteti cunoscator? — Spun ca as gasi-o foarte nostima, raspunse Franz, daca s-ar fi întâmplat altuia decât bietului Albert. — Fapt este, spuse contele, ca daca nu ma gaseati, norocul l-ar fi costat cam scump pe prietenul dumneavoastra. Fiti însa pe pace, va scapa doar cu spaima. — Si este nevoie sa-l cautam? întreba Franz. — Ba bine ca nu. Cu atât mai mult, cu cât el se gaseste într-un loc foarte pitoresc. Cunoasteti catacombele de la San-Sebastian? — Nu, n-am coborât niciodata acolo, dar îmi fagaduiam sa cobor într- o zi. — Uite, aveti prilejul, si ar fi greu sa gasiti altul mai bun. Aveti trasura? — Nu. — Nu e nimic; mi se tine de obicei una înhamata zi si noapte. — Înhamata gata? — Da, sunt o fiinta foarte capricioasa. Trebuie sa va spun ca, uneori, sculându-ma dupa-masa la mijlocul noptii, îmi vine pofta sa pornesc undeva, si plec. Contele suna o data si cameristul intra. — Spune sa se scoata trasura din sopron, spuse el, si ia pistoalele din buzunare. Nu e nevoie sa-l scoli pe vizitiu, va conduce Ali. Peste o clipa se auzi huruitul trasurii care se oprea în dreptul portii. Contele scoase ceasul. — Douasprezece si jumatate, spuse el. Am fi putut pleca de aici la cinci dimineata si înca sa ajungem la timp; dar poate ca întârzierea l-ar fi facut pe tovarasul dumneavoastra sa petreaca o noapte rea, asa ca e mai bine sa mergem repede si sa-l scoatem din mâinile tradatorilor. Mai sunteti hotarât sa ma însotiti? — Mai mult decât oricând! — Atunci veniti. Franz si contele iesira, urmati de Peppino. La poarta gasira trasura. Ali statea pe capra. Franz îl recunoscu pe sclavul mut din pestera de la Monte-Cristo. Franz si contele urcara în trasura care era un cupeu. Peppino se aseza lânga Ali si pornira în galop. Ali primise ordine dinainte, caci o lua pe strada principala, strabatu Campo-Vaccino, urca pe strada San- Gregorio si ajunse la poarta San-Sebastian. Aci, portarul vru sa le faca oarecare dificultati, dar contele de Monte-Cristo îi prezenta o autorizatie a guvernatorului Romei de a intra în oras si de a iesi la orice ora din zi si noapte. Bara fu deci ridicata, portarul primi un ludovic pentru osteneala si trecura. Drumul, pe care îl urma trasura era vechea cale Appiana strajuita de morminte. Din loc în loc, în lumina lunii care începea sa se înalte, lui Franz i se parea ca vede o santinela desprinzându-se dintr-o ruina. Dar, îndata, la un semn schimbat între Peppino si santinela, ea reintra în umbra si disparea. Cu putin înainte de circul Caracalla, trasura se opri. Peppino deschise portiera, iar contele si Franz coborâra. — Peste zece minute, îi spuse contele tovarasului sau, vom ajunge. Îl lua apoi pe Peppino de-o parte, îi dadu un ordin în soapta si Peppino porni dupa ce se prevazu cu o torta pe care o scoase din cufarul cupeului. Se scursera înca cinci minute, în rastimpul carora Franz îl vazu pe cioban afundându-se pe o poteca mica, printre denivelarile de teren care formeaza solul convulsionat al sesului Romei, si disparând în ierburile înalte, rosiatice, care par coama zburlita a unui leu gigantic. — Acum, spuse contele, sa-l urmam. Franz si contele pornira, la rândul lor pe aceeasi carare, care dupa o suta de pasi, îi duse pe o panta înclinata, din fundul unei vâlcele. În curând, zarira doi oameni vorbind în umbra. — Trebuie sa mergem mai departe sau sa asteptam? întreba Franz pe conte. — Sa mergem. Desigur ca Peppino a înstiintat santinela despre sosirea noastra. Într-adevar, unul dintre cei doi oameni era Peppino, iar celalalt era un bandit, pus acolo de paza. Franz si contele se apropiara. Banditul saluta. — Excelenta, spuse Peppino adresându-se contelui, daca vreti sa ma urmati, gura catacombelor e la doi pasi de aici. — Bine, spuse contele, ia-o înainte. Într-adevar, dupa un pâlc de tufisuri si în mijlocul câtorva stânci, aparu o deschizatura prin care un om cu greu putea trece. Peppino se strecura cel dintâi. Dar, de îndata ce facu câtiva pasi, trecerea subterana se largi. Atunci se opri, îsi aprinse torta si se întoarse sa vada daca este urmat. Terenul se afunda printr-o panta lina si treptat se largea. Franz si contele erau însa nevoiti sa mearga aplecati, si cu greu ar fi putut sa mearga alaturi. Mai facura vreo cincizeci de pasi astfel, pe urma îi opri strigatul: Cine e? Stai! Vazura atunci sclipind în întuneric, pe teava unei carabine, rasfrângerea propriei lor torte. — Prieten! spuse Peppino. Înainta singur si sopti câteva cuvinte celei de a doua santinele care, ca si prima, saluta facând semn vizitatorilor nocturni ca pot sa-si continue drumul. În spatele santinelei, era o scara de vreo douazeci de trepte. Franz si contele coborâra si se pomenira la o raspântie macabra. Cinci drumuri se desparteau, asemenea razelor unei stele, iar zidurile, scobite de niste firide suprapuse, având forma unor sicrie, aratau ca intrasera, în sfârsit, în catacombe. Într-o grota a carei întindere nu putea fi distinsa se vedeau ziua câteva rasfrângeri de lumina. Contele puse mâna pe umarul lui Franz. — Vreti sa vedeti o tabara de banditi în repaus? îl întreba el. — Desigur, raspunse Franz. — Bine, veniti cu mine... Peppino, stinge torta. Peppino asculta, astfel ca Franz si contele se pomenira în întunericul cel mai profund. Dar, la vreo cincizeci de pasi înaintea lor, continuau sa danseze de-a lungul zidurilor câteva licariri rosiatice, devenite si mai vizibile când Peppino îsi stinsese facla. Înaintara în tacere, contele calauzindu-l pe Franz ca si cum ar fi fost înzestrat cu darul bizar de a vedea în bezna. De altfel si Franz distingea mai usor drumul, pe masura ce se apropiau de reflexele care îi calauzeau. Trei arcade, dintre care cea de la mijloc servea de poarta, le lasa trecerea libera. Arcadele se deschideau într-o parte, spre coridorul unde erau contele si Franz, iar în alta, spre o încapere mare, patrata, înconjurata de firide la fel cu acelea despre care am mai vorbit. În mijlocul încaperii se înaltau patru pietre ce servisera altadata de altar, asa cum indica crucea înfipta înca deasupra lor. O singura lampa asezata pe un capat de coloana lumina cu o lumina palida, sovaielnica, ciudata scena care se oferea ochilor celor doi vizitatori ascunsi în umbra. Un barbat statea jos, sprijinit cu cotul de coloana, si citea cu spatele spre arcadele prin a caror deschizatura îl priveau noii sositi. Era Luigi Vampa, conducatorul bandei. De jur împrejurul lui, grupati dupa toane, culcati în mantale sau rezemati de un fel de banca de piatra, care înconjura columbarul, se odihneau vreo douazeci de tâlhari. Fiecare avea carabina la îndemâna. În fund, tacuta, abia vizibila si asemanatoare unei armuri, o santinela se plimba în lung si în lat în dreptul unei deschizaturi care nu se zarea, pentru ca acolo bezna parea si mai groasa. Când contele socoti ca Franz si-a desfatat îndeajuns privirile urmarind pitorescul tablou, puse degetul la gura recomandându-i tacere si, urcând cele trei trepte care duceau din coridor în columbar, intra în încapere prin arcada de la mijloc si înainta spre Vampa, care era asa de adânc cufundat în lectura încât nu auzi zgomotul pasilor. — Cine e? striga santinela atenta si care vazu, la licarirea lampii, o umbra marindu-se dinapoia capitanului. Auzind strigatul, Vampa sari în sus, scotând în acelasi timp un pistol de la brâu. Cât ai clipi, toti banditii fura în picioare si douazeci de tevi de carabina se îndreptara asupra contelui. — Dragul meu Vampa, spuse acesta linistit, cu glas cât se poate de calm si fara ca un singur muschi sa-i tresara pe figura, mi se pare ca se fac prea multe formalitati pentru primirea unui prieten. — Armele jos! striga capitanul facând un semn poruncitor cu o mâna, în timp ce cu cealalta îsi scotea respectuos palaria. Apoi, întorcându-se spre misteriosul personaj care domina toata scena: Iertati-ma, domnule conte, îi spuse, dar ma asteptam asa de putin la onoarea vizitei dumneavoastra încât nu v-am recunoscut. — Se pare ca ai memoria scurta în toate privintele, Vampa, vorbi contele, si ca nu uiti numai figura oamenilor, dar si angajamentele încheiate cu ei. — Si ce angajamente am uitat, domnule conte, întreba banditul cu tonul celui care, daca a savârsit o greseala, nu vrea decât s-o repare. — Nu ne-am înteles, spuse contele, ca nu numai persoana mea, dar si a prietenilor mei îti vor fi sacre? — Si cu ce m-am abatut de la conventie, Excelenta? — Ai rapit în asta seara si l-ai transportat aici pe vicontele Albert de Morccrf. Ei, bine, continua contele cu accent care îl înfiora pe Franz, tânarul acesta face parte dintre prietenii mei. Tânarul sta în acelasi hotel cu mine, tânarul s-a plimbat pe Corso timp de opt zile în caleasca mea si totusi, îti repet, l-ai rapit, l-ai transportat aici si, adauga contele scotând scrisoarea din buzunar, ai cerut pret de rascumparare ca si cum ar fi primul venit. — Voi de ce nu m-ati înstiintat cum stau lucrurile? spuse capitanul, întorcându-se spre oamenii care se trasera toti dinaintea privirii sale. De ce m-ati silit sa-mi calc cuvântul fata de un om ca domnul conte, care tine în mâna viata noastra, a tuturora? Pe sângele lui Hristos, daca mi-as închipui ca unul dintre voi a stiut ca tânarul era prietenul Excelentei sale, i-as zbura creierii cu mâna mea. — Ei, ti-am spus ca la mijloc e o eroare? zise contele, întorcându-se spre Franz. — Nu sunteti singur? întreba Vampa nelinistit. — Sunt cu persoana careia îi era adresata scrisoarea aceasta si careia am vrut sa-i dovedesc ca Luigi Vampa e un om de cuvânt. Veniti, Excelenta, îi spuse el lui Franz, Luigi Vampa va va spune singur ca e foarte mâhnit de greseala pe care a savârsit-o. Franz se apropie. Capitanul facu câtiva pasi spre ci. — Fiti bine venit printre noi, Excelenta, îi spuse el. Ati auzit ce v-a spus contele si ce i-am raspuns eu: voi adauga ca n-as vrea ca, pentru cele patru mii de piastri la care fixasem rascumpararea prietenului dumneavoastra, sa se fi întâmplat acest fapt. — Dar unde e prizonierul, întreba Franz, privind de jur-împrejur cu neliniste. Nu-l vad. — Nadajduiesc ca nu i s-a întâmplat nimic? zise contele încruntând sprâncenele. — Prizonierul e acolo, spuse Vampa, aratând cu mâna fundatura în dreptul careia se plimba banditul de santinela. Îi voi da de veste cu însumi ca e liber. Capitanul înainta spre locul aratat de el ca servind de închisoare lui Albert, iar Franz si contele îl urmara. - — Ce face prizonierul? întreba Vampa pe santinela. — Capitane, nu stiu, raspunse acesta. De mai bine de un ceas nu l-am mai auzit miscându-se. — Veniti, Excelenta, spuse Vampa. Contele si Franz urcara sapte sau opt trepte, având înaintea lor pe capitan, care trase un zavor si împinse o usa. Atunci, la licarirea unei lampi asemanatoare aceleia care lumina columbarul, putura sa-l vada pe Albert înfasurat într-o manta pe care i-o împrumutase un bandit, culcat într-un ungher si dormind dus. — Haida, de, nu e tocmai rau pentru un om care urma sa fie împuscat la sapte dimineata, spuse contele cu zâmbetul ce-i era caracteristic. Vampa îl privea pe Albert dormind, cu oarecare admiratie. Se vedea ca dovada aceasta de curaj nu-l lasa rece. — Aveti dreptate, domnule conte, spuse el, omul acesta e, de buna seama, prietenul dumneavoastra. Apoi, apropiindu-se de Albert si atingându-l pe umar, spuse: — Excelenta, va rog sa va sculati. Albert întinse bratele, îsi freca pleoapele si deschise ochii. — Aha, spuse el, dumneata esti, capitane? La naiba, ar fi trebuit sa ma lasi sa dorm. Visam un vis încântator, visam ca dansam galopul la Torlonia cu contesa G. Îsi scoase ceasul pe care îl pastrase ca sa-si dea seama de timpul scurs. — Unu si jumatate noaptea, spuse. De ce dracu ma scoli la ora asta. — Ca sa va spun ca sunteti liber, Excelenta! — Dragul meu, relua Albert cu desavârsita libertate de spirit, tine minte pe viitor maxima aceasta a lui Napoleon cel Mare: "Nu ma treziti decât pentru vestile rele". Daca ma lasai sa dorm, terminam galopul si ti-as fi fost recunoscator toata viata...Ti s-a platit va sa zica rascumpararea mea? — Nu, Excelenta. — Atunci cum sunt liber? — Cineva caruia nu pot a-i refuza nimic a venit sa va reclame. — Pâna aici? — Pâna aici. — Drace, acest cineva este foarte amabil. Albert privi în juru-i si-l zari pe Franz. — Cum, tu, draga Franz, împingi devotamentul pâna aici? îi spuse el. — Nu eu, raspunse Franz, ci vecinul nostru, domnul conte de Monte- Cristo. — O, la naiba, domnule conte, spuse Albert cu voiosie, potrivindu-si cravata si mansetele. Sunteti un om cu adevarat pretios si nadajduiesc ca ma veti primi ca pe vesnicul dumneavoastra îndatorat, mai întâi pentru chestia cu trasura, apoi pentru aceasta. Si întinse mâna contelui care se înfiora în momentul când sa i-o dea pe a sa, dar care, totusi, i-o dadu. Banditul privea scena cu aer buimacit. Era de buna seama, deprins sa-si vada prizonierii tremurând în fata lui si iata ca avea unul a carui dispozitie ironica nu suferise nici o stirbire. Franz era încântat ca Albert sustinuse, chiar fata de un bandit, onoarea nationala. — Draga Albert, îi spuse, daca te grabesti, vom mai avea timp sa încheiem noaptea la Torlonia. Îti vei relua galopul de unde l-ai întrerupt, astfel ca nu-i vei pastra pica lui senior Luigi, care s-a purtat în împrejurarea aceasta ca un om galant. — Adevarat, spuse el, ai dreptate, si vom putea sa fim acolo la ceasurile doua. Senior Luigi, continua Albert, mai e vreo formalitate de îndeplinit pentru a ma desparti de Excelenta voastra? — Nici una, domnule, raspunse banditul, si sunteti liber ca aerul. — În cazul acesta, viata e placuta si vesela. Veniti, domnilor, veniti. Urmat de Franz si de conte, Albert coborî scara si strabatu sala mare, patrata. Banditii stateau în picioare cu palariile în mâna. — Peppino, spuse capitanul, da-mi torta! — Dar ce vrei sa faci? întreba contele. — Va conduc, spuse capitanul. E cea mai mica onoare pe care o pot înapoia Excelentei voastre. Si, luând torta aprinsa din mâinile pastorului, merse înaintea oaspetilor sai, nu ca un valet care îndeplineste o opera de servilism, ci ca un rege care îsi precede ambasadorii. Când ajunse la poarta, se înclina. — Si acum, domnule conte, spuse el, va repet scuzele mele si nadajduiesc ca nu veti pastra nici o ciuda pentru cele întâmplate. — Nu, draga Vampa, spuse contele. De altminteri, dumneata îti rascumperi greselile într-un mod asa de galant, încât sunt aproape ispitit sa-ti multumesc pentru cele facute. — Domnilor, relua capitanul întorcându-se spre tineri, poate ca invitatia nu vi se va parea tocmai atragatoare. Dar, daca va va veni pofta sa-mi mai faceti o vizita, veti fi bine veniti oriunde ma voi afla. Franz si Albert salutara. Contele iesi primul, apoi Albert. Franz ramase ultimul. — Excelenta voastra vrea sa ma întrebe ceva? spuse Vampa zâmbind. — Da, marturisesc, raspunse Franz. As fi curios sa stiu ce citeai cu atâta atentie când am sosit noi. — Comentariile lui Cezar, spuse banditul. E cartea mea de predilectie. — Hai, nu vii? întreba Albert. — Ba da, iata-ma, raspunse Franz. Si iesi la rându-i, din gârlici. Facura câtiva pasi pe câmpie. — A, pardon, spuse Albert înapoindu-se. Îmi dai voie, capitane? Si îsi aprinse tigara de la torta lui Vampa. — Acum, domnule conte, glasui el, cea mai mare graba cu putinta. Doresc grozav sa închei noaptea la ducele de Bracciano. Regasira trasura unde o lasasera. Contele îi spuse lui Ali un singur cuvânt arab si caii pornira în goana. Erau fix orele doua la ceasul lui Albert, când cei doi prieteni intrara în sala de dans. Întoarcerea lor stârni senzatie. Dar, deoarece intrau împreuna, toate îngrijorarile cu privire la Albert încetara pe data. — Doamna, spuse vicontele de Morcerf apropiindu-se de contesa, ati avut ieri bunatatea sa-mi fagaduiti un galop. Vin cam târziu si reclam gratioasa fagaduinta, dar prietenul meu, a carui sinceritate o cunoasteti, va va declara ca nu sunt eu de vina. Si, deoarece muzica tocmai dadea semnalul valsului, Albert îsi trecu bratul pe dupa talia contesei si disparu cu ca în vârtejul dansatorilor. În vremea asta, Franz se gândea la înfiorarea ciudata care strabatuse trupul contelui de Monte-Cristo în momentul când a fost oarecum nevoit sa-i dea mâna lui Albert. SFÂRSITUL VOLUMULUI I

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki