FANDOM


Partea a treia
MITURI
Capitolul I
Istoria ne-a arătat că bărbaţii au avut întotdeauna toate puterile concrete; chiar de la
începuturile patriarhatului, ei au considerat folositor ca femeia să fie menţinută într-o
stare de dependenţă; şi astfel ea a fost constituită, în mod concret, drept Celălalt. Această
condiţie servea intereselor economice ale masculilor; dar convenea şi pretenţiilor lor
ontologice şi morale. Chiar din momentul în care subiectul încearcă să se afirme, Celălalt,
care îl limitează şi îl neagă, îi este, totuşi, necesar: nu se atinge pe sine decît prin această
realitate care nu este el. De aceea viaţa bărbatului nu este niciodată plenitudine şi odihnă,
ci lipsă şi mişcare: este luptă. Faţă în faţă cu sine, bărbatul întîlneşte Natura; are impact
asupra ei, încearcă să şi-o aproprieze. Dar ea nu l-ar putea satisface. Ori nu ajunge să se
realizeze decît ca o opoziţie pur abstractă, este obstacol şi rămîne străină; ori suportă
pasiv dorinţa bărbatului şi se lasă asimilată de el; nu o posedă decît consumînd-o, adică
distrugînd-o. În ambele cazuri, bărbatul rămîne singur: este singur cînd atinge o piatră,
cînd mănîncă un fruct. Nu există prezenţă a celuilalt decît dacă celălalt este el însuşi
prezent pentru sine: aceasta înseamnă că adevărata altentate este aceea a unei conştiinţe
diferite de a mea i identic cu ea. Existen a a doi b rba i îl smulge ş ă ţ ă ţ pe fiecare bărbat din
imanenţa sa şi îi îngăduie să-şi împli nească adevărul fiinţei, să se împlinească ca
transcendenţă, ca evadare către obiect, ca proiect. Dar această libertate străină, care-mi
confirmă libertatea, intră, de asemenea, în conflict cu ea: aceasta este tragedia conştiinţei
nefericite; fiecare conştiinţă pretinde să se afirme singură ca subiect suveran. Fiecare
încearcă să se împlinească reducîndu-1 pe celălalt la sclavie. Dar sclavul, prin muncă şi
prin frică, se simte şi el esenţial şi, printr-o întoarcere dialectică, stăpînul apare ca
neesenţial. Drama poate fi depăşită prin libera recunoaştere a fiecărui individ în altul,
fiecare afirmîndu-se în acelaşi timp pe sine şi pe celălalt ca obiect şi ca subiect, într-o
mişcare reciprocă. Dar dragostea, generozitatea, ce realizează în mod concret această
recunoaştere a libertăţilor, nu sînt nişte virtuţi facile; ele sînt, desigur, cea mai înaltă
înfăptuire a omului, prin care se află pe sine în adevărul lui; dar acest adevăr este acela al
unei lupte fără încetare începute, fără încetare abolite; ea cere ca omul să se depăşească în
orice moment al vieţii sale. Putem spune, cu alte cuvinte, că omul ajunge la o atitudine
autentic
174
morală cînd renunţă la a fi pentru a-şi asuma existenţa. Prin această conversiune, el
renunţă, de asemenea, la orice posesiune, căci posesiunea este un mod de căutare a fiinţei;
dar conversiunea prin care atinge adevărata înţelepciune nu este niciodată făcută, trebuie
săvîrşită tot timpul, cere o tensiune constantă. Astfel încît, incapabil .să se împlinească în
singurătate, bărbatul este fără încetare în primejdie în raporturile cu semenii săi: viaţa sa
este o întreprindere dificilă a cărei reuşită nu este niciodată asigurată.
Dar lui nu-i plac greutăţile, iar de primejdii îi este teamă. Aspiră, în mod
contradictoriu, la viaţă şi la repaus, la existenţă şi la fiinţă; ştie bine că „neliniştea
spiritului" este răscumpărarea dezvoltării sale, că distanţa pînă la obiect este
răscumpărarea prezenţei sale în sine; dar visează liniştea în sînul neliniştii, şi visează o
plenitudine opacă ce ar locui, totuşi, conştiinţa. Întruchiparea acestui vis este chiar
femeia; ea este intermediarul dorit între natura străină de om şi semenul său care i se pare
a fi prea identic cu el. •
Am văzut că nu au existat mai întîi femei eliberate de sclavie pe care bărbaţii să le fi
aservit şi că niciodată diviziunea sexelor nu a întemeiat o diviziune în caste. A compara
femeia cu sclavul este o eroare; au existat printre sclavi şi femei, dar au existat
întotdeauna femei libere, adică învestite cu o demnitate religioasă şi socială: ele acceptau
suveranitatea bărbatului, iar acesta nu se simţea ameninţat de o revoltă care să-1 poată
transforma la rîndul său în obiect. Femeia apare astfel ca neesenţialul care nu se întoarce
niciodată la esenţial, ca un Celălalt absolut, fără reciprocitate. Toate miturile creaţiei
exprimă această convingere preţioasă pentru bărbat şi, între altele, legenda Genezei, care,
prin intermediul creştinismului, sa perpetuat în civilizaţia occidentală. Eva nu a fost
creată în acelaşi timp cu Adam, ci a fost extrasă din coasta primului bărbat. Nici naşterea
ei nu a fost autonomă; Dumnezeu nu a ales în mod spontan să o creeze pentru ea însăşi şi
pentru ca, în schimb, să fie adorat direct de către ea: el a sortit-o bărbatului; ia dăruit-o lui
Adam pentru a-1 salva de singurătate, în soţul ei este deci originea şi raţiunea de a fi a
Evei; ea este complementul lui la modul neesenţialului. De aceea apare ca o pradă
privilegiată. Este natura ridicată la transluciditatea conştiinţei, este o conştiinţă în mod
natural supusă. Şi în aceasta se află minunata speranţă pe care bărbatul şi-a pus-o în
femeie: el speră să se poată împli-
' .....Femeia nu este repetarea inutilă a bărbatului, ci locul vrăjit în care se împlineşte
alianţa vie a bărbatului şi a naturii. Dacă ea dispare, bărbaţii se trezesc singuri, străini fără
paşaport într-o lume îngheţată. Ea este pămîntul însuşi purtat pe culmile vieţii, pămîntul
devenit sensibil şi fericit; şi tară ea, pentru bărbaţi pămîntul este mut şi mort", scrie
Michel Carrouges. (Puterile femeii, Cahiers du Sud, nr. 292.)
175
ni ca fiin posedînd trupe te o alt fiin , confirmîndu-se în libertatea ţă ş ă ţă sa printr-o
libertate docilă. Nici un bărbat nu ar consimţi să fie femeie, dar toţi doresc să existe pe
lume femei. „Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că a creat femeia." „Natura este bună
pentru că i-a dăruit bărbatului femeia." Prin aceste fraze şi prin altele asemănătoare,
bărbatul afirmă încă o dată, cu o arogantă naivitate, că prezenţa sa în lume este un fapt
ineluctabil şi un drept, iar cea a femeii, un simplu accident: dar este un accident fericit.
Apărînd drept Celălalt, femeia apare în acelaşi timp ca o plenitudine de a fi în opoziţie cu
această existenţă al cărei neant bărbatul îl simte în sine; Celălalt, fiind afirmat ca un
obiect în ochii subiectului, este afirmat ca în-sine, deci ca fiinţă. În femeie se
întruchipează în mod pozitiv absenţa pe care orice creatură o poartă în suflet şi, căutînd să
se regăsească prin ea, bărbatul speră să se împlinească pe sine.
Totuşi, ea nu a reprezentat pentru el numai întruchiparea Celuilalt, şi nu şi-a păstrat
întotdeauna, în cursul istoriei, această importanţă. Au existat momente în care a fost
eclipsată de alţi idoli. Cînd Cetatea, Statul îl devoră pe cetăţean, acesta nu mai are
posibilitatea de a se ocupa de viaţa lui privată. Fiind destinată Statului, femeia spartană
are o condiţie superioară celorlalte femei grecoaice. Dar ea nu este transfigurată de nici
un vis masculin. Cultul căpeteniei, fie că se numeşte Napoleon, Mussolini sau Hhler,
exclude orice alt cult. În dictaturile militare, în regimurile totalitare, femeia nu mai este
un obiect privilegiat. Înţelegem că femeia poate fi divinizată într-o ţară bogată, ai cărei
cetăţeni nu ştiu ce sens să dea vieţii lor; este ceea ce se înfîmplă în America. În schimb,
ideologiile socialiste, care cer egalitatea tuturor fiinţelor omeneşti, refuză ca în viitor,
începînd cu prezentul chiar, vreo categorie umană să fie obiect sau idol: în societatea
autentic democratică pe care ne-o anunţă Marx nu există loc pentru Celălalt Totuşi, puţini
bărbaţi se suprapun exact peste solda tul, peste militarul care au ales sa fie; în măsura în
care ei rămîn indivizi, femeia păstrează în ochii lor o valoare particulară. Am văzut
scrisori trimise de soldaţii germani unor prostituate franţuzoaice, în care, în pofida
nazismului, tradiţia florii albastre se dovedea, în chipul cel mai naiv, deosebit de vie.
Scriitori comunişti, precum Aragon în Franţa, Vittonni în Italia, oferă în operele lor un
loc de primă importanţă femeii, amantă şi mamă. Poate că mitul femeii se va stinge într-o
zi: cu cît femeile se afirmă mai mult ca fiinţe umane, cu atît minunata calitate de a fi
Celălalt moare în ele. Dar în prezent acest mit există încă în inimile tuturor bărbaţilor.
Orice mit implică un Subiect care îşi proiectează speranţele şi temerile sale către un
Cer transcendent. Femeile, neafinnîndu-se ca Subiect, nu au creat mitul viril în care s-ar
reflecta proiectele lor: ele nu au nici religie, nici poezie proprie: ele încă visează prin
inter-
176
mediul viselor bărbaţilor, adoră idoli pe care iau fabricat bărbaţii. Aceştia au făurit,
pentru propria lor exaltare, marile figuri virile: Hercule, Prometeu, Parsifal; în destinul
acestor eroi, femeile nu au decît un rol secundar. Fără îndoială, există imagini stilizate ale
bărbatului aşa cum este el perceput în raporturile sale cu femeia: tatăl, seducătorul, soţul,
gelosul, fiul cel bun, fiul cel rău; dar tot bărbaţii le-au stabilit, şi ele nu ajung la
demnitatea mitului; nu sînt decît nişte clişee. In timp ce femeia este definită exclusiv din
perspectiva raporturilor sale cu bărbatul. Asimetria celor două categorii, mascul şi femelă,
se manifestă în constituţia unilaterală a miturilor sexuale. Se spune adeseori „sexul"
pentru a desemna femeia; ea este însăşi carnea, deliciile şi primejdiile sale: faptul că, din
punctul de vedere al femeii, bărbatul este sexuat şi carnal este un adevăr care nu a fost
niciodată proclamat pentru că nu s-a găsit nimeni să-1 proclame. Reprezentarea lumii, ca
i lumea îns i, este opera b rba ilor; ei o descriu din punctul lor ş ăş ă ţ de vedere, pe care îl
confundă cu adevărul absolut.
Este întotdeauna dificil să descrii un mit; nu se lasă sesizat sau definit, bîntuie
conştiinţele fără a fi pus vreodată în faţa lor ca obiect nemişcător. Mitul este atît de
alunecos, atît de contradictoriu, încît mai întîi nici nu i se percepe unitatea: Dalila şi
Judith, Aspazia şi Lucreţia, Pandora şi Atena; femeia este în acelaşi timp Eva şi Fecioara
Măria. Ea este un idol, o servitoare, izvorul vieţii, o putere a întunericului; este liniştea
elementară a adevărului, este artificiu, sporovăială şi minciună; este vindecătoarea şi
vrăjitoarea; este prada bărbatului, este pierzania sa, este tot ceea ce el nu este şi vrea să
aibă, negarea sa şi raţiunea sa de a fi.
„A fi femeie, spune Kierkegaard1 este ceva atît de ciudat, de complicat, încît nici un
predicat nu ajunge să-1 exprime, iar multiplele predicate pe care am vrea să le folosim sar
contrazice în aşa fel încît numai o femeie le-ar putea suporta." Aceasta vine din faptul
că ea e considerată nu în mod pozitiv, ca pentru-sine, ci negativ, aşa cum îi apare
bărbatului. Căci, dacă există şi alţi Ceilalţi decît femeia, nu este mai puţin adevărat că ea
este întotdeauna definită ca Celălalt. Iar ambiguitatea sa este însăşi ambiguitatea ideii de
Celălalt: este aceea a condiţiei umane aşa cum se defineşte ea în raport cu Celălalt.
Precum am spus-o deja, Celălalt este Răul; dar, cum îi este necesar Binelui, se întoarce
către Bine; prin el ajung la Tot, dar el mă separă de acesta; este poarta infinitului şi
măsura finitudinii mele. Şi de aceea femeia nu întruchipează nici un concept imuabil; prin
ea se realizează fără încetare trecerea de la speranţa la eşec, de la ură la
1 Etape pe drumul Vieţii.
177
dragoste, de la bine la rău, de la rău la bine. Sub orice aspect am considera-o, această
ambivalenţă ne frapează înainte de toate.
Bărbatul îl caută în femeie pe Celălalt ca Natură şi ca semen al său. Dar ştim ce
sentimente ambivalenţe îi inspiră Natura bărbatului. O exploatează, dar ea îl striveşte, se
naşte din ea şi moare în ea; este izvorul fiinţei sale şi regatul pe care-1 supune voinţei lui;
este o închisoare materială în care sufletul este prizonier şi este realitatea supremă; ea este
contingenţa şi Ideea, finitudinea şi totalitatea; este ceea ce se opune Spiritului şi lui
însuşi. Rînd pe rînd aliată şi duşmancă, apare ca haosul tenebros de unde ţîşneşte viaţa, ca
şi această viaţă însăşi, ca acel dincolo spre care tinde; femeia rezumă natura ca Mamă,
Soţie şi Idee; aceste figuri cînd se confundă, cînd se opun, şi fiecare dintre ele are cîte
două feţe.
Bărbatul îşi plonjează rădăcinile în Natură; el a fost zămislit precum animalele şi
plantele; ştie bine că nu există decît ca fiinţă vie. Dar de la instaurarea patriarhatului,
Viaţa a căpătat în ochii săi un dublu aspect: este conştiinţă, voinţă, transcendenţă, este
spirit; şi este materie, pasivitate, imanenţă, este trup. Eschil, Aristotel, Hipocrate au
proclamat că, pe pămînt ca şi în Olimp, principiul masculin este cu adevărat creatorul; din
el s-au ivit forma, numărul, mişcarea; prin Demeter se înmulţesc spicele, dar originea
spicului şi adevărul sau este în Zeus; fecunditatea femeii nu este privită decît ca o virtute
pasivă. Ea este pămîntul, iar bărbatul este sămînţa, ea este Apa, iar el este Focul. Creaţia a
fost adesea imaginată ca o nuntire a focului cu apa; umiditatea caldă dă naştere fiinţelor
vii; Soarele este soţul Mării, Soarele, Focul sînt divinităţi masculine; iar Marea este unul
dintre simbolurile materne întîlnite în mod universal. Inertă, apa suferă acţiunea razelor
arzătoare care o fertilizează. Tot astfel, glia brăzdată de plugar primeşte, nemişcată,
grăunţele în sînul ei. Totuşi, rolul ei este necesar: ea hrăneşte gennenele, îl adăposteşte şi
îi dă din sub stanţa ei. De aceea, chiar după ce Marea Mamă a fost detronată, bărbatul a
continuat să închine un cult zeiţelor fecundităţii1; îi datorează Cybelei recoltele, turmele
sale, prosperitatea. Îi datoreaz pro-pria-i via . El exalt apa la fel ă ţă ă de mult ca şi focul.
„Glorie mării! Glorie valurilor sale înconjurate de foc sacru! Glorie undei! Glorie focului!
Glorie ciudatei aventuri!" scrie Goethe în Al doilea Faust. El venerează Pămîntul: „The
matron Clay", după cum îl numeşte Blake.
1 „Voi cînta Glia, mamă universală a aşezărilor trainice, strămoaşă venerabilă care
hrăneşte pe suprafaţa ei tot ceea ce există", spune un imn homeric. Şi Eschil glorifică
pămîntul care „naşte toate fiinţele, le hrăneşte, şi apoi le primeşte din nou germenele
fecund".
178
Un profet indian îi sfătuieşte pe discipolii săi să nu sape pămîntul, căci „ este un păcat
s-o răneşti şi s-o tai, s-o sfîşii pe mama noastră a tuturor pentru muncile agricole. Voi lua
eu cuţitul să-1 împlînt în sînul mamei mele? îi voi mutila carnea pînă la os? Cum aş putea
îndrăzni să tai părul mamei mele?' în India centrală, indienii Baija consideră şi ei că „este
un păcat să sfîşii sînul gliei-mame cu fierul plugului". Şi invers, Eschil spune despre Edip
că „a îndrăznit să însămînţeze brazda sacră în care a fost zămislit". Sofocle vorbeşte
despre „brazdele părinteşti" şi despre „plugar, stăpîn al unui cîmp îndepărtat, pe care nu-1
vizitează decît o dată, la vremea însămînţării". Iubita dintr-un cîntec egiptean declară: „Eu
sînt pămîntul!" în textele islamice, femeia este numită „cîmp... vie cu struguri". Sfîntul
Francisc din Assisi, într-unui dintre imnurile sale, ne vorbeşte despre „sora noastră, glia,
mama noastră, care ne ţine şi ne îngrijeşte, care produce fructele cele mai variate, cu
florile multicolore şi cu iarba". Michelet, făcînd băi de nămol la Acqui, exclamă: „Draga
noastră mamă a tuturor! Sînt una cu tine. De la tine vin, în tine mă întorc". Şi chiar există
epoci în care se afirmă un romantism vitalist care doreşte triumful vieţii asupra Spiritului:
atunci fertilitatea magică a pămîntului, a femeii apare mai minunată decît acţiunile
plănuite ale bărbatului; atunci bărbatul visează să se confunde din nou cu întunericul
matern pentru a regăsi acolo adevăratele izvoare ale fiinţei sale. Mama este rădăcina
îngropată în adîncimile cosmosului, a cărui sevă urcă în ea, este fîntîna de unde ţîşneşte
apa vie care este şi un lapte hrănitor, un izvor cald, un nămol făcut din pămînt şi apă,
bogat în forţe regeneratoare.1
Dar mai generală este la bărbat revolta sa împotriva condiţiei sale trupeşti; el se
consideră ca »n zeu decăzut: blestemul său este că s-a prăbuşit dintr-un cer luminos şi
ordonat în tenebrele haotice ale pînte-celui matern. Acest foc, acest suflu activ şi pur în
care doreşte să se recunoască este femeia care-1 întemniţează în noroiul pămîntului. S-ar
voi necesar ca o pură Idee, ca Unul, Totul, Spiritul absolut; şi se trezeşte închis într-un
trup limitat, într-un loc şi un timp pe care nu le-a ales, în care nu era chemat, inutil,
stînjenitor, absurd. Contingenţa carnală este contingenţa înseşi fiinţei sale, pe care o
suportă în abandonul, în nejustificabila sa gratuitate. Tot ea îl sorteşte şi morţii. Această
gelatină tremurătoare care se formează în uter (uterul închis şi secret ca un mormînt)
aminteşte prea mult de vîscozitatea moale a hoiturilor ca să nu ne facă să ne întoarcem cu
oroare privirile. Peste
..Literal, femeia este Isis, natura fecundă. Este fluviul şi albia fluviului, rădăcina şi
trandafirul, pămîntul şi cireşul, butucul şi strugurele" (M. Carrouges, articolul citat).
179
tot acolo unde ia naştere viaţa - germinaţie, fermentare - ea deşteaptă dezgust pentru
că nu se încheagă decît destrămîndu-se; embrionul mucilaginos deschide ciclul care se
încheie cu putreziciunea morţii. Pentru că are oroare de gratuitate şi de moarte, bărbatului
îi este silă că a fost zămislit; ar vrea să-şi renege legăturile sale animale; prin faptul
naşterii sale, Natura ucigaşă a pus stăpînire pe el. La primitivi, naşterea este înconjurată
de cele mai severe tabuuri; în special placenta trebuie arsă cu grijă sau aruncată în mare,
c ci oricine ar lua-o ar ine în mîini soarta nou-n scutului; aceast închisoare ă ţ ă ă în care s-a
format fetusul este semnul dependenţei sale; distrugînd-o, i se îngăduie individului să
participe la magma lumii vii şi să se realizeze ca fiinţă autonomi Murdăria naşterii se
proiectează asupra mamei. Leviticul şi toate codurile antice îi impun lehuzei rituri
purificatoare; şi în multe ţinuturi, la ţară, această tradiţie se păstrează în ceremoniile de
după naştere. Se ştie ce jenă spontană, jenă care se camuflează adesea prin rînjete, simt
puştii, fetele tinere, bărbaţii în faţa pîntecelui unei femei însărcinate, a sinilor umflaţi ai
unei doici. In muzeele Dupuytren, curioşii contemplă embrioane şi fetuşi în formol cu ace
laşi interes morbid cu care ar privi deschiderea unui inormînt. Cu tot respectul cu care o
înconjoară societatea, funcţia gestaţiei inspiră o repulsie spontană. Şi dacă băieţelul, în
primii ani ai copilăriei, rămîne senzual ataşat de trupul matern, atunci cînd creşte, cînd
devine o fiinţă socială şi capătă conştiinţa existenţei sale individuale, acest trup îi produce
teamă; vrea să-1 ignore şi să nu vadă în mama sa decît o fiinţă morală; dacă ţine s-o
gîndească ca fiind pură şi castă, aceasta se întîmplă nu atît din gelozie amoroasă, cît din
refuzul de a recunoaşte că ea are trup. Un adolescent este descumpănit, roşeşte dacă,
plimbîndu-se cu tovarăşii săi, se întîlneşte cu mama sau cu surorile sale, ori cu vreo
femeie din familie: pentru că prezenţa lor îi aminteşte de regiunile de imanenţă din care
vrea să evadeze, îi descoperă rădăcinile din care vrea să se smulgă. Iritarea băieţaşului
atunci cînd mama sa îl mîngîie şi îl sărută are acelaşi sens; îşi reneagă familia, mama,
sînul matern. Ar vrea, precum Atena, să se fi ivit în lumea adulţilor înarmat din cap pînăn
picioare, invulnerabil.1 Blestemul care apasă asupra destinului său, impuritatea care-i
pătează fiinţa este aceea de a fi fost conceput, născut. Aceasta este şi anunţarea morţii
sale. Cultul germinaţiei a fost întotdeauna asociat cu acela al morţilor. Glia-Mamă
primeşte în sînul său oasele copiilor săi. Femeile -Parcele şi Moirele - ţes destinul
omenirii; dar tot ele sînt acelea care
1 A se vedea mai departe studiul nostru despre Montherlant care întruchipează într-o
manieră exemplară această atitudine.
180
retează firul vieţii. În majoritatea reprezentărilor populare, Moartea este femeie, şi
femeile trebuie să-i plîngă pe morţi pentru că moartea este opera lor.1
Astfel, Femeia-Mamă are un chip al întunericului: ea este haosul din care a apărut
totul şi în care totul va trebui să se întoarcă într-o zi; ea este neantul. În Noapte se
confundă multiplele aspecte ale lumii pe care le revelează ziua: noaptea spiritului închis
în generalitatea şi opacitatea materiei, noaptea somnului şi a nimicului. În inima mării e
întuneric: femeia este Mare tenebrarum cea temută de vechii navigatori; în măruntaiele
pămîntului e beznă; această noapte în care bărbatul este ameninţat să se piardă şi care este
reversul fecundităţii îl înspăimîntă. El aspiră către cer, către lumină, către culmile
însorite, către frigul pur şi cristalin al azurului; şi sub picioarele sale se deschide o
prăpastie umedă, caldă, obscură, gata să-1 înghită; o mulţime de legende ni-1 arată pe
erou pierdut pentru totdeauna atunci cînd cade în tenebrele materne: cavernă, abis, infern.
Dar din nou intervine aici ambivalenţa: dacă germinaţia este întotdeauna asociată cu
moartea, aceasta este însă legată şi de fecunditate. Moartea detestată apare ca o nouă
naştere, şi iat-o, deci, bine-cuvîntată. Eroul mort reînvie, precum Osiris, în fiecare
primăvară, şi este regenerat printr-o nouă zămislire. Suprema speranţă a omului, spune
Jung2, „este ca întunecatele ape ale morţii să devină ape ale vieţii, ca moartea şi
îmbrăţişarea ei rece să fie sînul matern, aşa cum marea, deşi face să dispară în apele ei
soarele, îl naşte din nou în adîncime". Este o temă comună mai multor mitologii această
în-mormîntare a zeului-soare în sînul mării şi apariţia lui din nou, strălucitoare. Iar
bărbatul vrea să trăiască şi în acelaşi timp aspiră la repaus, la somn, la neant. Nu se
doreşte nemuritor, şi prin aceasta poate învăţa să iubească moartea. „Materia anorganică
este sînul matern, scrie Nietzsche. A fi eliberat de via înseamn a ţă ă redeveni adevărat, a
se desăvîrşi. Acela care ar înţelege acest lucru ar considera o sărbătoare reîntoarcerea în
ţărîna nesimţitoare." Chaucer pune această rugă în gura unui bătrîn care nu poate muri:
Cu toiagul meu, zi şi noapte
Lovesc pămîntul, poartă a mamei mele,
Şi-i spun: O, scumpă mamă, lasă-mă să intru.
1 Demetra este tipul de mater dolorosa. Dar alte zeiţe - Iştar. Artemis - sînt ciude.
Kali ţine în mînă un craniu plin de sînge. „Capetele fiilor tăi ucişi de puţin timp spînzură
la gîtul tău ca un colier... Forma ta e frumoasă ca norii ploioşi, picioarele tale sînt năclăite
de sînge". spune un poet hindus.
- Metamorfozele libidoului.
181
Bărbatul vrea să-şi afirme existenţa sa singulară şi vrea să se sprijine orgolios pe
„diferenţa sa esenţială", dar vrea şi să spargă barierele eului, să se confunde cu apa, cu
păinîntul, cu noaptea, cu Neantul, cu Totul. Femeia care-1 condamnă pe bărbat la
finitudine îi permite şi să-şi depăşească propriile limite; şi de aici vine magia echivocă cu
care este ea învestită.
În toate civilizaţiile, chiar şi în zilele noastre încă, ea îi inspiră bărbatului oroare; el
proiectează în femeie însăşi oroarea contingenţei sale carnale. Fetiţa încă impuberă nu
ascunde nici o ameninţare, nu este obiectul nici unui tabu şi nu posedă nici un caracter
sacru. În multe societăţi primitive chiar sexul ei apare ca inocent: jocurile erotice sînt
permise încă din copilărie între băieţi şi fete. Din ziua cînd devine susceptibilă să nască,
femeia devine impură. Adesea au fost descrise tabuurile severe cu care societăţile
primitive o înconjoară pe fetiţă în ziua primei sale menstruaţii; chiar şi în Egipt, unde este
tratată cu o atenţie particulară, femeia rămînea izolată pe toată perioada menstruaţiei.'
Adesea este expusă pe acoperişul unei case, este surghiunita într-o cabană afară din
sat, nimeni nu trebuie s-o vadă sau s-o atingă: iar ea nu trebuie să se atingă nici pe sine
însăşi; la popoarele la care despăducherea este o practică cotidiană, i se dă un bastonaş cu
care îi este îngăduit să se scarpine: nu trebuie să atingă cu degetele aii mente; uneori îi
este interzis cu desăvîrşire să mănînce; în alte cazuri, li se dă voie mamei şi surorilor să o
hrănească, cu ajutorul unui instrument; dar toate obiectele care au intrat în contact cu ea
în această perioadă trebuie să fie arse. După ce trece de această primă probă, tabuurile
menstruale sînt ceva mai puţin severe, dar rămîn riguroase, în special citim în Levitic:
„Femeia care va avea izvor de sînge în carnea ei va rămîne şapte zile în necurăţenia ei.
Oricine o va atinge va rămîne murdar pînă seara. Orice pat pe care se va culca... orice
obiect pe care se va aşeza va rămîne impur. Oricine îi va atinge patul, îi va spăla
veşmintele, se va spăla cu apă şi va rămîne impur pînă seara". Acest text este perfect
simetric celui care vorbeşte despre impuritatea provocată în bărbat de gonoree. Iar
sacrificiul purificator este identic în cele două cazuri. O dată purificată de fluxul
menstrual, trebuie să lase să treacă şapte zile, şi să aducă două turturele sau doi porumbei
sacrificatorului, care le va oferi Celui Veşnic. Este de remarcat că în societăţile
matriarhale virtuţile ataşate menstruaţiei
1 Diferenţa între credinţele mistice st mitice şi convingerile trăite ale indivizilor este,
de altfel, evidentă în faptul următor: Levi-Strauss semnalează că „tinerii Nimmebago îşi
văd iubitele profitând de secretul la care le condamnă izolarea prescrisă în perioada
menstruaţiei".
182
ftnt ambivalenţe. Pe de o parte, ea paralizează activităţile sociale, distruge forţa
vitală, face să se ofilească florile, să cadă fructele; dar are şi efecte binefăcătoare: sîngele
menstrual este utilizat în prepararea b uturilor dragostei, a leacurilor, ă în special pentru a
vindeca tăieturile sau vînătăile. Şi astăzi, unii indieni, cînd pleacă să lupte împotriva
monştrilor fantomatici care bîntuie rîurile, pun înaintea ambarcaţiunilor lor un tampon de
pînză impregnat de sînge menstrual; emanaţiile lui sînt nefaste pentru duşmanii
supranaturali. Fetele din unele cetăţi greceşti purtau ca omagiu în templul Astarteei
veşmîntul pătat de primul lor val de sînge menstrual. Dar, de la instaurarea patriarhatului,
nu se mai atribuie decît puteri nefaste licorii ciudate care se scurge din sexul feminin.
Pliniu spune în a sa Istorie naturală: „Femeia la ciclul ei lunar strică recoltele, devastează
grădinile, omoară germenii, face să cadă fructele, ucide albinele, dacă atinge vinul, acesta
se transformă în oţet; laptele se acreşte..." Un vechi poet englez explimă acelaşi sentiment
cînd scrie:
Oh! menstruating woman, thou'st a fiend From whom all nature should be screenedl
Femele, spurcata-ţi singerare e o urgisire De care-ar trebui păzită-ntreaga fire!
Aceste credinţe s-au păstrat pînă în zilele noastre cu o deosebită vigoare. În 1878, un
membru al Asociaţiei medicale britanice a făcut o comunicare în British Medical Journal,
în care declara: „Este neîndoios că atunci cînd femeia la menstruaţie atinge o bucată de
carne, aceasta se strică". El susţine că ştie personal două sau trei cazuri în care bucăţi de
carne au fost alterate în astfel de împrejurări. La începutul acestui secol, în rafinăriile din
Nord, un regulament le interzicea femeilor să intre în fabrică în zilele cînd erau atinse de
ceea ce anglo-saxonii numeau „tlie curse" („blestemul"): căci atunci zahărul s-ar fi
înnegrit. La Saigon nu se angajează femei în fabricile de opium; din cauza menstruaţiei
lor, opiumul se strică şi devine amar. Aceste credinţe curioase s-au perpetuat în multe sate
franceze. Orice bucătăreasă ştie că îi este imposibil să reuşească o maioneză dacă este în
perioada menstruaţiei, sau numai în prezenţa unei femei aflate în această stare. În Anjou,
recent, un bătrîn grădinar care pusese în pivniţă recolta de cidru a anului îi scria stăpînului
casei: „Trebuie să le cereţi doamnelor tinere din casă şi invitatelor să nu treacă prin
pivniţă în anumite zile ale lunii; căci ele ar împiedica cidrul să fermenteze". Pusă la
curent cu această scrisoare, bucătăreasa a ridicat din umeri: „Asta na împiedicat niciodată
cidrul să fermenteze, a spus ea, doar pentru slănină nu este bine: nu poţi să sărezi slănina
cînd e de faţă o femeie la ciclu; slănina ar putrezi"1. Ar fi insuficient să
183
asimilăm aceste repulsii cu acelea pe care le suscită în mod normal sîngele: desigur,
sîngele este în sine un element sacru, pătruns mai mult ca oricare altul de mana
misterioasă care este în acelaşi timp viaţă şi moarte. Dar puterile malefice ale sîngelui
menstrual sînt mai singulare. El întruchipează esenţa feminităţii. Şi de aceea scurgerea lui
pune în pericol femeia însăşi, a cărei mana este astfel materializată, în timpul iniţierii
fetelor din tribul Chago, acestea sînt îndemnate să-şi ascundă cu grijă sîngele menstrual:
„Nul arăta mamei tale, căci va muri. Nu-1 arăta prietenelor tale, căci printre ele ar putea fi
una rea care va lua cîrpa cu care te-ai şters, iar pîntecele tău nu va prinde rod. Nu-1 arăta
unei femei rele, care va lua cîrpa s-o pună sus pe casa ei... şi astfel tu nu vei avea copii.
Nu arunca cîrpa pe potecă sau în mărăciniş. Un om rău poate face lucruri rele cu ea.
Ingroap-o în pămînt Ascunde sîngele de vederea tatălui tău, a fraţilor şi surorilor tale.
Dacă-1 laşi să se vadă, e un păcat"~. La triburile Aleute, dacă tatăl îşi vede fiica atunci
cînd aceasta are prima dată menstruaţie, ea riscă să devină mută sau oarbă. Credinţa e că
în această perioadă femeia este posedată de un spirit şi e plină de o forţă periculoasă. Unii
primitivi cred că fluxul e provocat de muşcătura unui şarpe, femeia avînd cu şarpele şi cu
şopîrla nişte afinităţi ascunse: sîngele menstrual, cred ei, participă la veninul tîrîtoarei.
Leviticul apropie fluxul menstrual de gonoree; sexul feminin sîngerînd nu este numai o
rana, ci şi o plagă suspectă. Iar Vigny asociază noţiunea de murdărire şi aceea de boală
cînd scrie: „Femeia, copil bolnav, de douăsprezece ori impură". Fruct al unor tulburi
alchimii interioare, hemoragia periodic de care sufer femeia este în ă ă mod ciudat în acord
cu ciclul lunii: şi luna are nişte primejdioase capricii^. Femeia face parte din redutabilul
angrenaj care comandă cursul astrelor şi al soarelui, este

  • Un medic din Cher mi-a semnalat că, în regiunea în care locuieşte, accesul femeilor

în crescătoriile de ciuperci este interzis în aceste împrejurări. Se mai discută şi astăzi pe
tema realităţii acestor prejudecăţi. Singurul fapt pe care îl semnalează în favoarea lor este
o observaţie a lui Schink (citat de Vignes). Schink văzuse nişte flori ofilindu-se în mîna
unei servitoare care avea menstruaţie; prăjiturile cu drojdie făcute de această femeie nu
crescuseră, după spusele sale. decît trei centrimetri în loc de cinci, cît ar fi fost normal...
Oricum, aceste fapte sînt prea sumare şi destul de vag întemeiate dacă luăm în
considerare importanţa şi universalitatea credinţelor a căror origine este, în mod evident,
mistică.
2 Citat după Levi-Strauss: Structurile elementare ale rudeniei.
^ Luna este un izvor de fertilitate; ea apare ca „stăpîna femeLlor; se crede adesea că,
sub forma unui şarpe sau a unui bărbat, se acuplează cu femeia. Şarpele este o epifanie a
lunii; el îşi leapădă învelişul şi se regenerează, este nemuritor. este o forţă care împrăştie
fecunditatea şi ştiinţa El are în pază izvoarele sfinte, pomul vieţii, Fîntîna Tinereţii etc.
Dar tot el i-a furat omului nemurirea Se spune că se acuplează cu femeile. Tradiţiile
persane şi acelea ale mediilor rabinice pretind că menstruaţia a fost pricinuită de
raporturile primei femei cu şarpele.
184
prada unor forţe cosmice care reglează destinul stelelor, al mareelor, ale căror iradieri
neliniştitoare le simt bărbaţii. Dar este frapant mai ales că acţiunea sîngelui menstrual este
legată de ideea smîntînii care se acreşte, a maionezei care nu se leagă, a fermentării, a
descompunerii; se pretinde şi că este în stare să provoace spargerea unor obiecte fragile;
să facă să sară corzile viorii sau ale harpei; şi aceasta, nu atît pentru că este sînge, cît
pentru că emană din organele genitale; chiar şi fără să i se cunoască funcţia exactă, se ştie
că este legat de genninaţia vieţii; ignorînd existenţa ovarului, anticii vedeau în
menstruaţie un complementar al spermei. De fapt, nu acest sînge face ca femeia să fie
impură, ci mai degrabă îi manifestă impuritatea; apare în momentul în care femeia poate
fi fecundată; cînd dispare, în general ea redevine sterilă, pentru că sîngele ţîşneşte din
pîntecele în care se formează fetusul. Prin el se exprimă oroarea pe care bărbatul o
încearcă pentru fecunditatea feminină.
Printre tabuurile legate de femeia în stare impură, nu este nici unul atît de riguros ca
interzicerea oricărei relaţii sexuale cu ea. Leviticul îl condamnă la şapte zile de impuritate
pe bărbatul care a încălcat această regulă. Legile lui Mânu sînt şi mai severe:
„înţelepciunea, puterea, energia, vitalitatea unui bărbat care se apropie de o femeie
murdărită de secreţii menstruale vor pieri pentru totdeauna". Penitenţii porunceau
cincizeci de zile de penitenţă bărbaţilor care avuseseră relaţii sexuale cu o femeie în
această stare. Pentru că principiul feminin este considerat ca fiind la apogeul puterii sale,
există teama că, printr-un contact intim, ar putea triumfa asupra principiului masculin.
Intr-un fel mai nedefinit, bărbatului îi este silă să regăsească în femeia pe care o posedă
esenţa redutabilă a mamei; el vrea să disocieze aceste două tipuri de feminitate: de aceea
interdicţia incestului sub forma exogamiei, sau sub aspecte mai moderne, este o lege
universală; de aceea bărbatul se îndepărtează din punct de vedere sexual de femeie în
momentele în care ea este cu deosebire consacrată rolului său de reproducere; cînd are
menstruaţie, cînd e însărcinată, cînd alăptează. Complexul lui Edip - a cărui descriere, de
altfel, ar trebui revizuită - nu contrazice această atitudine, ci, dimpotrivă, o implică.
Bărbatul se apără împotriva femeii, socotită sursă confuză a lumii şi tulbure devenire
organică.
Totu i, tot sub aceast înf i are ea permite societ ii care s-a separat ş ă ăţş ăţ de cosmos şi de
zei să păstreze firul comunicării cu ea. Şi astăzi, la beduini, la irochezi, ea asigură
fertilitatea pămîntului; în Grecia antică, aude voci subpămîntene, captează limbajul
vînturilor şi al copacilor: este Pythia, Sibyla, prezicătoarea: morţii şi zeii vorbesc prin
gura ei. Ea şi-a păstrat pînă în zilele noastre aceste puteri ale divinaţiei: este medium,
ghicitoare în palmă, în cărţi, prezicătoare, inspirată; aude voci, are vedenii. Cînd bărbaţii
simt nevoia să se scufunde din nou în sînul Vieţii vegetale şi animale - precum Anteu care
185
atingea pămîntul ca să-şi recapete puterile - se întorc spre femeie. Prin civilizaţiile
raţionaliste ale Greciei şi ale Romei supravieţuiesc vechile culte chtoniene. Acestea se
desfăşoară de obicei în marginea vieţii religioase oficiale şi sfîrşesc chiar, ca la Eleusis,
prin a lua forma misterelor: sensul lor este invers decît acela al cultelor solare în care
bărbatul îşi afirmă voinţa sa de separare şi de spiritualitate; dar ele sînt şi un complement
al acestora din urmă; bărbatul caută să scape de singurătate j)rin extaz: acesta este scopul
misterelor, al orgiilor, al bacanalelor. In lumea recucerită de bărbaţi, un zeu masculin,
Dionysos, a uzurpat virtuţile magice şi sălbatice ale zeiţelor Iştar şi Astartea; dar în jurul
imaginii sale tot nişte femei se dezlănţuie: menade, thyade, bacante îl ispitesc pe bărbat la
beţia religioasă, la nebunia sacră. Rolul prostituatei sacre este analog: în acelaşi timp se
dezlănţuie şi se canalizează forţele fecundităţii. Şi astăzi sărbătorile populare se
caracterizează prin explozii de erotism; femeia nu apare, în cadrul lor, pur şi simplu ca un
obiect al plăcerii, ci ca un mijloc de a atinge acest hybris în care individul se depăşeşte pe
sine. „Ceea ce o fiinţă are înlăuntrul său pierdut şi tragic, «minunea orbitoare», nu poate
fi întîlnit decît într-un pat", scrie Georges Bataille.
În dezlănţuirea erotică, bărbatul, înlănţuindu-şi iubita, caută să se piardă în infinitul
mister al cărnii. Am văzut că, dimpotrivă, sexualitatea sa normală caută să disocieze
Mama de Soţie. Îi repugnă misterioasele alchimii ale vieţii, în timp ce propria sa viaţă se
hrăneşte şi se desfată cu fructele savuroase ale pămîntului; doreşte să şi le însuşească; o
rîvneşte pe Venus abia născută din apele mării. Femeia se descoperă mai întîi în patriarhat
ca soţie, din moment ce creatorul suprem este bărbat. Înainte de a fi mama seminţiei
omeneşti, Eva a fost soaţa lui Adam; ia fost dată bărbatului pentru ca el să o posede şi să
o fecundeze aşa cum posedă şi fertilizează pămîntul. Bărbatul nu caută în actul sexual
numai o plăcere subiectivă şi efemeră. El vrea să cucerească, să ia, să posede; a avea o
femeie înseamnă a o învinge; pătrunde în ea ca fierul unui plug în brazdă; o ia în stăpînire
aşa cum ia în stăpînire pămîntul pe care-1 lucrează; ară, plantează, însămînţează: aceste
imagini sînt la fel de vechi ca Scriptura; din antichitate pînă în zilele noastre se pot cita
mii de exemple: „Femeia este precum pămîntul, iar bărbatul precum săinînţa", zic Legile
lui Mânu. Intr-un desen al lui Andre Masson se vede un bărbat, cu o cazma în mînă,
săpînd grădina unui sex feminin.1 Femeia este prada bărbatului, bunul său.
Ezitarea bărbatului între teamă şi dorinţă, între frica de a fi posedat de forţe
incontrolabile şi voinţa de a le capta se reflectă într-o
1 Rabelais numeşte sexul masculin „plugarul naturii". Am văzut originea religioasă şi
istorică a asimilării falus-fier de plug, femeie-brazdă.
186
manieră frapantă în miturile despre Virginitate. Cînd temută de bărbat, cînd dorită
sau chiar imperios cerută, aceasta apare ca fiind forma cea mai desăvîrşită a misterului
feminin; este deci aspectul cel mai neliniştitor şi în acelaşi timp cel mai fascinant După
cum bărbatul se simte strivit de puterile care îl îngrădesc sau după cum se crede, orgolios,
în stare să şi le însuşească, el refuză sau cere ca soţia lui săi fie dată fecioară. În
societăţile cele mai primitive, în care puterea femeii este exaltată, teama este cea care
învinge; este bine ca femeia s fie deflorat înainte de noaptea nun ii. ă ă ţ Marco Polo afirma
despre tibetani că „nici unul dintre ei nu ar fi vrut să ia de soţie o fată virgină". S-a
explicat uneori acest refuz într-o manieră raţională: bărbatul nu vrea o soţie care încă nu a
deşteptat dorinţa altui bărbat. Geograful arab El Bekri, vorbind despre slavi, povesteşte că
„dacă un bărbat se însoară şi descoperă că soţia lui este virgină, îi spune: «Dacă ar fi ceva
de capul tău, le-ai fi plăcut bărbaţilor şi printre ei s-ar fi găsit unul care ţi-ar fi luat
fecioria»'". Apoi o alungă şi o repudiază. Se pretinde chiar că, la unele triburi primitive,
bărbaţii nu se însoară decît cu o femeie care a fost deja mamă, făcînd astfel dovada
fecundităţii sale. Dar adevăratele motive ale obiceiului atît de răs-pîndit al deflorării sînt
mistice. Unele popoare îşi imaginează că în vagin trăieşte un şarpe care îl muşcă pe
bărbat în momentul rupturii himenului; sîngelui virginal îi sînt atribuite virtuţi terifiante,
înrudite cu sîngele menstrual şi capabile, ca şi acesta, să distrugă vigoarea masculină. Prin
aceste imagini se traduce ideea că principiul feminin are cu atît mai multă forţă şi conţine
cu atît mai multe ameninţări cînd este intact.1 Există cazuri în care nici nu se pune
problema deflorării; de pildă, la indienii descrişi de Malinowski, la care, prin faptul că
jocurile sexuale sînt autorizate încă din copilărie, rezultă că fetele nu sînt niciodată
fecioare. Uneori, mama, sora mai mare sau vreo matroană o deflorează sistematic pe
fetiţă şi, în timpul întregii ei copilării, îi lărgesc orificiul vaginal. Se întîmplă şi ca
deflorarea să fie executată, la vîrsta pubertăţii, de femei, cu ajutorul unui băţ, al unui os,
al unei pietre, fiind privită doar ca o operaţie chirurgicală. La alte triburi, fetiţa este
supusă, cînd devine puberă, unei iniţieri sălbatice; cîţiva bărbaţi o scot afară din sat şi o
deflorează cu ajutorul unor unelte sau o violează. Unul dintre riturile cele mai frecvente
este acela care constă în a da fecioarele unor străini în trecere prin partea locului, fie
pentru că se crede că ei nu sînt vulnerabili la acea mana periculoasă pentru membrii
tribului, fie pentru că relele care s-ar putea abate asupra lor îi lasă indiferenţi pe aceştia
din urmă. Şi mai adesea,
1 De aici vine puterea atribuită în luptă fecioarelor: valkiriile. Fecioara din Orleans.
187
preotul sau vraciul, ori căpetenia tribului dezvirginează fecioara în noaptea de
dinaintea nunţii. Pe coasta Malabar, brahmanilor le revine această operaţiune pe care o
îndeplinesc, se pare, fără nici o plăcere şi pentru care cer o răsplată considerabilă. Se ştie
că toate obiectele sacre sînt periculoase pentru profan, dar că indivizii care au fost ei
înşişi consacraţi pot să le mînuiască fără nici un risc. Înţelegem de ce preoţii şi căpeteniile
sînt în stare să îmblînzească forţele malefice împotriva cărora soţul trebuie să se apere. În
Roma antică nu se mai păstrase din aceste obiceiuri decît o ceremonie simbolică:
logodnica era aşezată pe falusul unui Priap de piatră, ceea ce avea dublul scop de a-i mări
fertilitatea şi de a absorbi fluidele prea puternice şi, prin aceasta, nefaste, de care fata era
pătrunsă. Bărbatul se mai apără şi altfel: o deflorează el însuşi pe fecioară, dar în cursul
unor ceremonii care îl fac, în acel moment, invulnerabil; de exemplu, face aceasta în
prezenţa tuturor oamenilor din sat şi cu ajutorul unui băţ sau al unui os. La Samoa, se
foloseşte de deget, învelit într-o cîrpă albă, din care apoi rupe fîşii îmbibate de sînge şi le
împarte privitorilor. Se întîmplă şi să-şi defloreze în mod normal soţia, dar nu trebuie să
ejaculeze în ea înainte să fi trecut trei zile, astfel încît germenele generator să nu fie
murdărit de sîngele himenului.
Printr-o reîntoarcere clasică în domeniul lucrurilor sfinte, sîngele virginal devine în
societăţile mai puţin primitive un simbol pozitiv. Există încă în Franţa sate unde, în
dimineaţa ce urinează nunţii, li se arată părinţilor şi prietenilor cearşaful pătat de sînge.
Aceasta se întîmplă pentru că, în regimul patriarhal, bărbatul a devenit stăpînul femeii; şi
aceleaşi virtuţi care înspăimîntau la animale sau la elementele neîmblînzite devin nişte
calităţi preţioase pentru proprietarul care a ştiut să le domesticească. Din ardoarea calului
s lbatic, din violen a fulgerului i a cascadelor, b rbatul a f ă ţ ş ă ăcut nişte unelte ale
prosperităţii sale. De aceea vrea să-şi anexeze femeia în toată bogăţia ei intactă. Motivele
de ordin raţional au, desigur, un rol în consemnul virtuţii ce i se impune fetei: ca şi
castitatea soţiei, inocenţa fiicei este necesară pentru ca tatăl să nu rişte să-şi lase averea
unui copil străin. Dar virginitatea femeii este pretinsă într-o manieră mai imediată cînd
bărbatul îşi consideră soţia ca pe proprietatea sa personală. În primul rînd, ideea de
posesiune nu se poate niciodată realiza într-un fel pozitiv; de fapt, nu putem avea
niciodată nimic şi pe nimeni; deci încercăm să o realizăm negativ, iar cea mai sigură
manieră de a afirma că un bun ne aparţine este să-i împiedicăm pe alţii să se folosească de
el. Şi apoi, nimic nu apare mai dezirabil pentru bărbat decît ceea ce nu a aparţinut
niciodată altei fiinţe umane: atunci, cucerirea apare ca un eveniment unic şi absolut.
Pămînturile virgine întotdeauna i-au fascinat pe exploratori; zeci de alpinişti îşi pierd
viaţa în fiecare an pentru că au voit să exploreze un munte neatins încă, sau chiar fiindcă
188
au încercat să deschidă o nouă cale; iar curioşii îşi riscă viaţa pentru a coborî sub
pămînt, în adîncul unor peşteri în care n-a mai intrat nimeni, niciodată. Un obiect pe care
oamenii şi l-au aservit a devenit un instrument; legăturile sale naturale fiind rupte, îşi
pierde cele mai profunde virtuţi: există mai multe promisiuni în apa neîmblîzită a
torentelor decît în aceea a fîntînilor publice. Un trup virgin are prospeţimea izvoarelor
ascunse, catifelarea matinală a corolei închise, reflexul sidefiu al perlei pe care soarele
încă nu a mîngîiat-o. Grotă, templu, sanctuar, grădină secretă; precum copilul, bărbatul e
fascinat de locurile umbroase şi închise pe care nici o conştiinţă nu le-a însufleţit, care
aşteaptă să li se împrumute un suflet; i se pare că a creat într-adevăr ceea ce numai el ştie
să sesizeze, să pătrundă. Mai mult, unul dintre scopurile pe care le urmăreşte orice dorinţă
este consumarea obiectului dorit, care implică distrugerea sa. Sfîşiind himenul, bărbatul
posedă trupul feminin mai intim decît printr-o penetrare care îl lasă intact; prin această
operaţie ireversibilă, el face, fără îndoială, din trupul posedat un obiect pasiv, îşi afirma
puterea asupra lui. Acest sens se exprimă foarte exact în legenda cavalerului care îşi
croieşte cu greu drumul printre tufişurile spinoase pentru a culege un trandafir al cărui
parfum nu 1-a respirat nimeni; nu numai că îl descoperă, dar îl şi culege, şi atunci 1-a
cucerit. Imaginea este atît de clară, încît în limbajul popular „a lua floarea" unei femei
înseamnă a-i distruge virginitatea, iar această expresie a dat naştere cuvîntului
„deflorare".
Dar virginitatea nu are niciodată această atracţie erotică decît dacă ea se asociază cu
tinereţea; dacă nu, misterul ei devine neliniştitor. Mulţi bărbaţi din zilele noastre încearcă
această repulsie sexuală faţă de virginele prea înaintate în vîrstă; nu numai din motive
psihologice fetele bătrîne sînt privite ca nişte matroane acre şi răutăcioase Blestemul este
chiar în carnea lor, această carne care nu este obiect pentru nici un subiect, care a înflorit
şi s-a ofilit fără a-şi găsi vreun loc în lumea bărbaţilor; deturnată de la destinaţia ei,
devine un obiect baroc care nelinişteşte, aşa cum este neliniştitoare gîndirea incomunicabilă
a unui nebun. Am auzit un bărbat spunînd cu grosolănie despre o femeie de
patruzeci de ani, încă frumoasă, dar presupusă a fi virgină: „Are numai pînze de păianjen
înăuntru..." Şi într-adevăr, pivniţele şi podurile unde nu mai intră nimeni, care nu mai
folosesc la nimic, se umplu de un mister necurat; fantomele bîntuie prin ele în voie;
casele părăsite de oameni devin sălaşul spiritelor. Doar dacă virginitatea feminină nu a
fost cumva consacrată vreunui zeu, lumea e gata să creadă că presupune căsătoria cu un
demon. Fecioarele pe care bărbatul nu le-a stăpînit, femeile bătrîne care au scăpat puterii
sale sînt, mai uşor decît altele, privite ca vrăjitoare; căci soarta femeii este de a fi menită
altuia, iar dacă nu acceptă jugul bărbatului, este gata să-1 accepte pe acela al diavolului.
189
Exorcizat prin rituri de deflorare sau, dimpotriv , purificat prin ă ă ă virginitate, soţia
poate apărea atunci ca o pradă dezirabilă. Cînd o strînge în braţe, amantul ar vrea să
posede toate bogăţiile vieţii. Ea este toată fauna, toată flora terestră: gazelă, căprioară,
crin şi trandafir, piersică pufoasă, zmeură parfumată; este piatră preţioasă, sidef, agată,
perlă, mătase, azurul cerului, răcoarea izvoarelor, aerul, flacăra, pămîntul şi apa. Toţi
poeţii Occidentului au metamorfozat trupul femeii în flori, în fructe, în păsări. Din
Antichitate pînă în Evul Mediu şi pînă în epoca modernă, ar trebui să cităm aici o întreagă
antologie. Este binecunoscută Cîntarea Cîntărilor, în care iubitul îi spune iubitei:
Ochi de porumbiţă-s ochii tăi...
Părul tău turmă de capre pare...
Dinţii tăi par turmă de oi tunse...
Două jumătăţi de rodie par ochii tăi...
Cei doi sini ai tăi par doi pui de căprioară...
Miere curge, lapte curge, de sub limba ta...
În Arcana 17, Andre Breton reia această cîntare eternă: „Melusine în clipa celui de-al
doilea strigăt: ea a ţîşnit din şoldurile sale în plina lumină, pîntecele său este tot grîul de
august, trupul i se înalţă ca un foc de artificii din talia subţire, modelată ca două aripi de
rîndunică, sînii îi sînt hermine prinse în propriul lor strigăt, orbitoare luminînd din
tăciunii închişi ai gurii lor arzătoare, iar braţele-i sînt sufletul izvoarelor ce cîntă şi
înmiresmează aerul.. ."
Bărbatul regăseşte în femeie stelele strălucitoare şi luna visătoare, lumina soarelui,
umbra peşterilor; florile sălbatice din tufişuri, trandafirul mîndru din grădină sînt femei.
Nimfe, driade, sirene, ondine, zîne bîntuie ţinuturile, pădurile, lacurile, mările, cîmpiile.
Nimic nu este mai puternic ancorat în inima oamenilor decît acest animism. Pentru
marinar, marea este o femeie periculoasă, perfidă, greu de cucerit, dar pe care o
îndrăgeşte în efortul său de a o îmblînzi. Orgolioasă, rebelă, virginală şi răutăcioasă,
culmea unui munte este femeie pentru alpinistul care vrea s-o violeze, cu riscul vieţii sale.
Se pretinde adesea că aceste comparaţii manifestă o sublimare sexuală; ele exprimă mai
curînd, între femeie şi elemente, o afinitate la fel de originară ca şi sexualitatea însăşi.
Bărbatul doreşte, posedînd femeia, altceva decît satisfacerea unui instinct; ea este obiectul
privilegiat prin care el îşi aserveşte Natura. Se poate întîmpla ca şi alte obiecte să joace
acest rol. Uneori bărbatul caută în trupul băieţilor nisipul plajelor, catifelarea nopţilor,
aroma de caprifoi. Dar penetraţia sexuală nu este unicul mod prin care se poate realiza o
apropriere trupească a pămîntului. În Unui zeu neştiut, Steinbeck înfăţişează un bărbat
care a ales ca mediatoare între el şi natură o stîncă acoperită de muşchi. În
190
Pisica, Colette arată cum un soţ tînăr şi-a fixat dragostea asupra pisicii favorite,
pentru că, prin acest animal sălbatic şi catifelat, are asupra universului senzual o priză pe
care trupul omenesc al soţiei sale nu reuşeşte să i-o ofere. În mare sau în munte, Celălalt
se poate întruchipa la fel de bine ca în femei; ele îi opun bărbatului aceeaşi rezistenţă
pasivă şi neprevăzută care îi permite să se împlinească; sînt un refugiu care trebuie
cîştigat, o pradă care trebuie posedată. Dacă marea şi muntele sînt femei, este pentru că şi
femeia încarnează pentru iubitul ei muntele şi marea.1
Dar nu oricărei femei îi este dat să aibă rolul de mediatoare între bărbat şi lume;
bărbatul nu se mulţumeşte să afle la partenera sa organe sexuale complementare alor sale.
Trebuie ca ea să întruchipeze minunata înflorire a vieţii şi, în acelaşi timp, să-i disimuleze
misterele tulburi. I se va cere deci înainte de orice tinereţe şi sănătate, căci, strîngînd în
braţe un obiect viu, bărbatul nu poate fi satisfăcut decît dacă uită că înlăuntrul vieţii se
află peste tot moartea. El doreşte şi mai mult încă: vrea ca iubita lui să fie frumoasă.
Idealul frumuse ii feminine este variabil, dar anumite exigen e r ţ ţ ămîn constante; între
altele, din moment ce femeia este destinată a fi posedată, trebuie ca trupul ei să ofere
calităţile pasive şi inerte ale unui obiect. Frumuseţea virilă este adaptarea trupului la nişte
funcţiuni active, este forţa, agilitatea, supleţea, manifestarea unei transcendenţe animînd
un trup care nu trebuie niciodată să se răsfrîngă asupra ei. Idealul feminin nu este simetric
decît în societăţi ca Sparta, Italia fascistă, Germania nazistă, care o destinau pe femeie
statului şi nu individului, care o considerau exclusiv ca mamă şi nu lăsau nici un loc
erotismului. Dar cînd femeia
1 Fraza lui Samivel citată de Bachelard (Pămîntul şi reveriile Voinţei) este
semnificativă: „începusem să consider munţii culcaţi în cerc în jurul meu ca pe nişte
duşmani cu care trebuia să lupt, femele pe care trebuia să le calc în picioare sau trofee de
cucerit, ca să-mi aduc mie şi altora o dovadă a propriei mele valori". Ambivalenţa muntefemeie
se stabileşte prin ideea de „duşman care trebuie învins", „trofeu", „dovadă" de
putere.
Vedem această reciprocitate manifestîndu-se, de exemplu. În aceste două poeme de
Senghor:
Femeie goală, femeie obscură!
Fruct copt cu carnea tare, întunecate extaze ale vinului negru, gură care-mi face gura
să devină lirică.
Savană cu orizonturi pure. savană care freamătă la mîngîienle aprinse ale Vuitului din
est.
Şi:
Oho! Congo culcată pe patul tău de păduri, regină peste Africa îmblînzită
Fie ca falusul munţilor să-ţi înalţe pavilionul
Căci tu eşti femeie prin capul meu, prin limba mea, căci tu eşti femeie prin pîmecele
meu.
191
este predată bărbatului ca un bun al lui, el reclamă ca trupul ei să fie prezent în pura
sa facticitate. Corpul ei nu mai este sesizat ca iradierea unei subiectivităţi, ci ca un lucru
înglodat în imanenţa lui; nu mai trebuie ca acest corp să trimită spre restul lumii, nu mai
trebuie să fie promisiunea a altceva decît este: trebuie să oprească în loc dorinţa. Forma
cea mai naivă a acestei exigenţe este idealul hotentot al lui Venus cea cu fese uriaşe,
fesele fiind partea cea mai puţin inervată a corpului, aceea în care carnea apare ca un dat
fără destinaţie. Înclinaţia orientalilor pentru femeile grase are aceleaşi raţiuni; le place
luxul absurd al acestei proliferări adipoase pe care n-o însufleţeşte nici un proiect, care nu
are nici un sens decît acela de a fi acolo.1 Chiar în civilizaţiile înzestrate cu o sensibilitate
mai subtilă, în care intervin noţiunile de formă şi de armonie, sînii şi fesele rămîn obiecte
privilegiate din cauza gratuităţii şi a contingenţei dezvoltării lor. Obiceiurile, modele s-au
străduit adesea să separe trupul feminin de transcendenta sa: chinezoaica cu picioarele
bandajate de-abia poate merge, unghiile lăcuite ale starurilor de la Hollywood le fac să
nu-şi poată folosi mîinile, tocurile înalte, corsetele, rochiile puse pe cercuri de sînnă,
turnurile, crinolinele erau făcute nu atît pentru a accentua cambrarea trupului feminin, cît
pentru a-i mări neputinţa. Îngreunat de grăsime, sau, dimpotrivă, atît de diafan îneît orice
efort îi este interzis, paralizat de veşminte incomode şi de riturile bunei-cuviinţe, abia
astfel trupul femeii îi apare bărbatului ca fiind un lucru al său. Machiajul, bijuteriile ajută
şi ele la această pietrificare a trupului şi a figurii. Funcţia podoabei este foarte complexă;
la anumiţi primitivi are un caracter sacru; dar rolul său cel mai obişnuit este acela de a
desăvîrşi metamorfoza femeii în idol. Un idol echivoc: bărbatul o vrea carnală,
frumuseţea ei participă la frumuseţea florilor şi a fructelor; dar femeia are dreptul să fie
netedă, dură, eternă ca o piatră. Rolul podoabei este în acelaşi timp să o facă să participe
mai intim la natur i s o smulg din ea, s împrumute vie ii care ăş ă ă ă ţ palpită necesitatea
încremenită a artificiului. Femeia se face plantă, panteră, diamant, sidef, amesteeîndu-şi
trupul cu flori, cu pietre preţioase, cu cochilii, cu pene; se parfumează pentru a răspîndi
mireasmă precum trandafirul şi crinul: dar penele, mătasea, perlele şi parfumurile servesc
şi la
1 „Femeile hotentote. la care steatopygia nu este nici la fel de dezvoltată, nici la fel
de constantă ca la femeile busliman, consideră această conformaţie ca fiind estetică şi
masează fesele fetiţelor încă din copilărie pentru a le face să se dezvolte. La fel,
îngrăşarea artificială a femeilor, adevărată îndopare ale cărei principii esenţiale sînt
nemişcarea şi ingestia abundentă a unor alimente potrivite acestui scop. În special a
laptelui, se întîlneşte în diverse regiuni ale Africii. Este încă practicată de orăşenii înstăriţi
arabi şi israeliţi din Algeria, Tunisia şi Maroc- (Luquet. Journal de Psychologie, 1934,
„Afroditele din caverne-').
192
ascunderea crudităţii animale a trupului ei, a mirosului ei Ea îşi fardează gura, obrajii,
pentru a le împrumuta soliditatea nemişcată a unei măşti; îşi întemniţează în stratul gros
de khol sau de rimei privirea, care nu mai este decît un ornament strălucitor al ochilor.
Împletit, buclat, sculptat, părul ei îşi pierde misterul lui vegetal şi neliniştitor, în femeia
împodobită, Natura este prezentă, dar captivă, modelată printr-o voinţă umană după
dorinţa bărbatului. O femeie este cu atît mai dezirabilă cu cît natura a înflorit mai mult în
ea şi îi este mai mult aservită: este femeia „sofisticată" care a fost întotdeauna obiectul
erotic ideal. Iar înclinaţia pentru o frumuseţe mai naturală nu este adesea decît o formă
înşelătoare a sofisticării. Remy de Gourmont vrea ca femeile să poarte părul unduitor,
liber ca rîurile şi ierburile cîm-piei; dar ondulările griului şi ale apei pot fi mîngîiate
atingînd părul unei Veronica Lake, şi nu o coamă ciufulită cu adevărat abandonată naturii.
Cu cît o femeie este mai tînără şi mai sănătoasă, cu atît mai mult trupul ei nou şi lustruit
pare menit unei prospeţimi eterne, cu atît mai puţin îi este de folos artificiul; dar trebuie
întotdeauna să-i ascundă bărbatului slăbiciunea trupească a acestei prăzi pe care el o ţine
în braţe şi degradarea care o ameninţă. Pentru că se teme de destinul ei contingent, pentru
că visează ca ea să fie imuabilă, necesară, bărbatul caută în chipul femeii, în torsul şi în
picioarele ei, exactitatea unei idei. La popoarele primitive, ideea este numai aceea de
perfecţiune a tipului popular: o rasă cu buzele groase, cu nasul turtit făureşte o Venus cu
buzele groase şi cu nasul turtit; mai tîrziu li se aplică femeilor canoanele unei estetici mai
complexe. Dar în orice caz, cu cît trăsăturile şi proporţiile unei femei par mai elaborate,
cu atît încîntă mai tare inima bărbatului, pentru că pare să scape de avatarurile lucrurilor
naturale. Se ajunge deci la acest ciudat paradox: dorind să sesizeze în femeie natura, dar
transfigurată, bărbatul o predestinează pe femeie artificiului. Ea nu este numai physis, ci
şi antiphysis; şi aceasta nu numai în civilizaţiile permanentelor electrice, ale epilărilor cu
ceară, ale corsetelor supraelastice, ci şi în ţinutul negreselor cu platouri*, în China şi
pretutindeni. Swift a denunţat în faimoasa Odă către Cella această mistificare; el descrie
cu dezgust împopoţonarea cochetei şi aminteşte cu repulsie servitutile animale ale
trupului său. Indignarea lui este de două ori nejustificată; căci bărbatul vrea ca femeia să
fie în acelaşi timp animal şi plantă şi să se ascundă în spatele unei armături fabricate; îi
place cînd iese din valuri şi dintr-o casă de modă, goală şi îmbrăcată, goală sub veşminte,

  • Din fr. negresses a plateaux: femeile unor triburi primitive africane, care poartă în

gură, din raţiuni estetice, o bucată de lemn plat fixată de maxilarul inferior pentru a le
întinde buza de jos (a tr.).
193
chiar aşa cum a întîlnit-o în universul uman. Orăşeanul caută în femeie animalitatea;
dar pentru tîn rul ran care- i satisface stagiul militar, bordelul întruchipeaz ă ţă ş ă toată magia
oraşului. Femeia este cîmp şi păşune, dar este şi Babilon.
Totuşi, aici aflăm prima minciună, prima trădare a femeii; este aceea a vieţii înseşi
care, chiar şi sub forme atrăgătoare, este veşnic pîndită de bătrîneţe şi de moarte.
Folosirea ei de către bărbat îi distruge cele mai preţioase virtuţi: îngreunată de sarcină, îşi
pierde atracţia erotică; chiar dacă este sterilă, trecerea anilor ajunge să-i altereze
farmecele. Infirmă, urîtă, bătrînă, femeia produce oroare. Se spune despre ea că este
ofilită, trecută, aşa cum se spune despre o plantă. Desigur, decrepitudinea înspăimîntă şi
în cazul unui trup masculin; dar bărbatul normal n-a trăit experimente trupeşti cu alţi
bărbaţi; faţă de aceste trupuri autonome şi străine nu încearcă decît o solidaritate
abstractă. Prin trupul femeii, acest trup care îi este destinat, bărbatul simte acut decăderea
cărnii. „Frumoasa armurăreasă" din balada lui Villon contemplă cu ochii ostili ai unui
bărbat degradarea propriului său trup. Femeia bătrînă sau cea urîtă nu sînt numai nişte
obiecte lipsite de farmec; ele suscită o ură amestecată cu teamă. Regăsim în ele figura
neliniştitoare a Mamei, în timp ce farmecele Soţiei au dispărut.
Dar Soţia însăşi este o pradă periculoasă. În Venus cea ieşită din valuri, spumă
proaspătă, grîu blond, supravieţuieşte Demeter; punînd stăpînire pe femeie prin plăcerea
pe care şi-o procură prin ea, bărbatul trezeşte puterile ascunse ale fecundităţii; el
penetrează acelaşi organ prin care se naşte copilul. De aceea, în toate societăţile, bărbatul
este protejat prin atîtea tabuuri de sexul feminin. Reciproca nu este adevărată, femeia nu
trebuie să se teamă de nimic din partea barba tului; sexul acestuia este considerat ca fiind
laic, profan. Falusul poate fi ridicat la demnitatea unui zeu: în cultul care i se închină, nu
intră nici un element de teroare şi în cursul vieţii cotidiene femeia nu trebuie să fie
apărată mistic împotriva lui; îi este numai folositor. Este remarcabil, de altfel, că în multe
societăţi de drept matern, sexualitatea este foarte liberă; dar numai în timpul copilăriei
femeii, în adolescenţă, cînd coitul nu este legat de ideea de reproducere. Malinow-ski
povesteşte cu o oarecare uimire că tinerii care se culcă împreună în mod liber în „casa
tinerilor necăsătoriţi" îşi afişează bucuros dragostea; pentru că fata necăsătorită este
considerată ca fiind incapabilă să nască, iar actul sexual nu este decît o liniştită plăcere
profană. Dimpotrivă, o dată căsătorită, soţul ei nu trebuie să-i mai dea nici un semn de
afecţiune în public, nu trebuie s-o atingă, şi orice aluzie la raporturile lor intime este un
sacrilegiu: aceasta se întîmplă pentru că ea participă atunci la esenţa redutabilă a mamei,
iar împreunarea a devenit un act sacru. De acum înainte, va fi înconjurat de interdicţii şi
de precauţii. Împreunarea este interzisă cînd se cultivă pămîntul,
194
cînd se însămînţează, cînd se plantează: în acest caz, pentru că oamenii nu vor să
risipească în relaţiile lor individuale forţele fecun-dante care sînt necesare pentru
prosperitatea recoltei, şi deci pentru binele comunităţii; din respect pentru puterile ataşate
fecundităţii, ele sînt economisite. Dar în majoritatea ocaziilor, reţinerea protejează
virilitatea soţului; ea este impusă atunci cînd bărbatul pleacă la pescuit, la vînătoare, şi
mai ales atunci cînd se pregăteşte pentru război; în împreunarea cu femeia, principiul
masculin pierde din intensitate, trebuie deci să fie evitată de cîte ori bărbatul are nevoie
de integritatea forţelor sale. Sa pus întrebarea dacă oroarea pe care bărbatul o simte faţă
de femeie vine din aceea pe care i-o inspiră sexualitatea în general, şi invers. Constatăm
că, în Levitic în special, poluţia nocturnă este privită ca o murdărire, deşi femeia nu are
nici o legătură cu asta. Şi în societăţile noastre moderne, masturbaţia e considerată ca un
pericol şi ca un păcat: mulţi copii şi tineri care se dedau la aceasta nu o fac decît încercînd
oribile angoase. Intervenţia societăţii, şi în special a părinţilor, este aceea care face din
plăcerea solitară un viciu; dar o mulţime de băieţi au fost în mod spontan înspăimîntaţi de
primele ejaculări: sînge sau spermă, orice scurgere din propria lor substanţă li se pare
nelini titoare; via a lor, mana le scap . Totu i, dac din punct de ş ţ ă ş ă vedere subiectiv un
bărbat poate traversa experienţe erotice în care femeia nu este prezentă, ea este obiectiv
implicată în sexualitatea sa: cum spunea Platon în mitul său despre androgini, organismul
bărbatului îl presupune pe acela al femeii. Descoperindu-şi propriul său sex el descoperă,
de fapt, femeia, chiar dacă ea nu îi este dată nici în carne şi oase, nici ca imagine; şi
invers, în calitatea sa de întrupare a sexualităţii, femeia este redutabilă. Nu pot fi
niciodată separate aspectul imanent şi aspectul transcendent al experienţei vii: ceea ce mă
sperie sau ceea ce doresc este întotdeauna un avatar al propriei mele existenţe, dar nimic
nu mi se întîmplă decît prin ceea ce nu sînt eu. Non-eul este implicat în poluţiile nocturne,
în erecţie, dacă nu sub înfăţişarea precisă a femeii, cel puţin în calitate de Natură şi Viaţă:
individul se simte posedat de o magie străini La fel de bine, ambivalenţa sentimentelor pe
care le are faţă de femeie se regăseşte în atitudinea faţă de propriul său sex: e mîndru de
el, rîde de el, îi este ruşine de el. Băieţaşul îşi compară sfidător penisul cu acela al
camarazilor săi; prima sa erecţie îl face să fie mîndru şi îl sperie în acelaşi timp. Bărbatul
îşi arată sexul ca pe un simbol al transcendenţei şi al puterii; se mîndreşte cu el de parcă
ar fi un muşchi striat şi în acelaşi timp un dar magic: este o libertate îmbogăţită de toată
contingenţa datului, a unui dat consimţit în mod liber; sub acest aspect contradictoriu
bărbatul este încîntat de el; dar îi bănuieşte şi amăgirea; acest organ prin care pretinde să
se afirme nu i se supune; greu de dorinţe nesatisfăcute, ridicîndu-se pe neaşteptate, uneori
uşurîndu-se în vis, el
195
manifestă o vitalitate suspectă şi capricioasă Bărbatul pretinde că face să triumfe
Spiritul asupra Vieţii, activitatea asupra pasivităţii; conştiinţa lui ţine natura la distanţă,
voinţa sa îl modelează, dar, sub înfăţişarea sexului, regăseşte în el viaţa, natura şi
pasivitatea. „Părţile sexuale sînt adevăratul sălaş al voinţei, al cărei pol contrar este
creierul", scrie Schopenhauer. Ceea ce filosoful numeşte voinţă este ataşamentul faţă de
viaţă, care este suferinţă şi moarte, în timp ce creierul este gîndirea care se detaşează de
viaţă reprezentîndu-şi-o: ruşinea sexuală este, după el, ruşinea pe care o încercăm în faţa
stupidei noastre încăpăţînări carnale. Dar, dacă respingem pesimismul propriu teoriilor
sale, Schopenhauer are dreptate să vadă în opoziţia sex-creier expresia dualităţi omului.
Ca subiect, el afirmă lumea şi, rămînînd în afara universului pe care-1 afirmă, se
proclamă suveran al acestuia; dacă se percepe ca trup, ca sex, nu mai este conştiinţă
autonomă, libertate transparentă: este angajat în lume, obiect limitat şi perisabil. Şi fără
îndoială că actul generator depăşeşte frontierele trupului; dar chiar în acelaşi moment le
constituie. Penisul, tată al generaţiilor, este simetric cu uterul matern; ieşit dintr-un
germene crescut în pîntecele femeii, bărbatul este el însuşi purtător de germeni şi, prin
această sămînţă care dă naştere vieţii, propria sa viaţă se reneagă. „Naşterea copiilor
înseamnă moartea părinţilor", scrie Hegel. Ejacularea este promisiunea morţii, ea afirmă
specia împotriva indi vidului; existenţa sexului şi activitatea sa neagă singularitatea
orgolioasă a subiectului. Această contestare a spiritului de către viaţă face din sex un
obiect de scandal. Bărbatul exaltă falusul în măsura în care îl sesizează ca transcendenţă
şi activitate, ca mod de apropriere al Celuilalt; dar îi este ruşine cînd nu vede în el decît o
carne pasivă prin intermediul căreia este jucăria forţelor obscure ale Vieţii. Această ruşine
este gata să se ascundă sub masca ironiei. Sexul altora trezeşte uşor rîsul; prin faptul că
imită o mişcare plănuită, dar că, pe de altă parte, este suportată cu pasivitate, erecţia apare
adesea ca fiind ridicolă; şi chiar simpla prezenţă a organelor genitale, imediat ce este
evocată, suscită veselia. Malinowski povesteşte că sălbaticilor printre care trăia le era de
ajuns să pronunţe numele acelor „părţi ruşinoase" pentru a provoca rîsete care nu se mai
terminau; multe glume aşa-zise fără perdea sau grosolane nu merg mai departe decît
aceste rudimentare jocuri de cuvinte. La anumite popoare primitive, femeile au dreptul, în
timpul celor cîteva zile în care se plivesc gr dinile, s violeze cu s ă ă ălbăticie orice străin
care s-ar aventura în sat Atacîndu-1 toate, adesea îl lasă pe jumătate mort: bărbaţii tribului
rîd de această ispravă; prin acest viol, victima a fost constituită ca un trup pasiv şi
dependent; el a fost posedat de femei şi, prin femei, de către bărbaţii lor; în timp ce, în
împreunarea normală, bărbatul vrea să se afirme ca posesor.
196
Dar atunci va experimenta în modul cel mai evident ambiguitatea condiţiei sale
carnale. El nu-şi asumă cu orgoliu sexualitatea decit în măsura în care aceasta este o
apropriere a Celuilalt: iar acest vis de posesiune nu ajunge decît la eşec. Intr-o posesiune
autentică, celălalt se nimiceşte ca atare, este consumat şi distrus; numai sultanul din O
mie şi una de nopţi are puterea de a tăia capetele iubitelor sale imediat ce zorii le alungă
din patul său; femeia supravieţuieşte îmbrăţişărilor bărbatului şi prin chiar acest lucru îi
scapă; cum şi-a deschis braţele, prada lui redevine din nou străini Iat-o nouă, intactă, gata
să fie posedată de un nou amant, într-un mod la fel de efemer. Unul dintre visele
bărbatului este să o „însemne" pe femeie astfel încît ea să rămînă pentru totdeauna lui; dar
pînă şi cel mai arogant ştie că nu-i va lăsa niciodată decît amintiri şi că imaginile cele mai
arzătoare pălesc în comparaţie cu o senzaţie. O întreagă literatură a denunţat acest eşec
obiectivat în femeie, care este numită nestatornică şi trădătoare pentru că trupul ei o face
să fie destinată bărbaţilor în general, şi nu unui bărbat anume. Trădarea sa este şi mai
perfidă: ea este cea care face din amant o pradă. Numai un trup poate atinge alt trup;
bărbatul nu stăpîneşte carnea rîvnită decît devenind came el însuşi; Eva îi este dată lui
Adam pentru a-şi realiza în ea transcendenţa, pentru a fi antrenat de ea în noaptea
imanenţei; în ameţeala plăcerii, iubita închide în jurul lui lutul opac al acestei închisori
tenebroase pe care mama a făurit-o pentru propriul ei fiu şi din care el vrea să evadeze.
Voia să posede, şi iată-1 posedat. Miros, sudoare, oboseală, plictis, literatura a descris în
repetate rînduri această tristă pasiune a unei conştiinţe care se face trup. Dorinţa, care
adesea învăluie dezgustul, se întoarce la dezgust după ce a fost satisfăcută. Post coitum
homo animal triste. „Carnea e tristă."' Şi totuşi, bărbatul nici măcar n-a aflat în braţele
femeii o potolire definitivă. Curînd, dorinţa renaşte în el; şi adesea nu dorinţa de femei în
general, ci de o anume femeie. Atunci ea dobîndeşte o putere ciudat de înspăimîntătoare.
Căci, în propriul său corp, bărbatul nu află nevoia sexuală decît ca pe o nevoie generală
analoagă setei sau foamei, al cărei obiect nu este definit: deci legătura care-1 înlănţuie de
un anumit trup feminin a fost făurită de Celălalt. Este o legătură misterioasă ca şi
pîntecele impur şi fertil în care îşi are rădăcinile, un soi de forţă pasivă: este magică.
Vocabularul plin de locuri comune al romanelor-foileton, unde femeia este descrisă ca o
vrăjitoare, ca o magiciană care-1 fascinează pe bărbat şi îl încîntă, reflectă cel mai arhaic
şi cel mai universal dintre mituri. Femeia este sortită magiei. Magia, spunea Alain, este
spiritul adăstînd în lucruri; o acţiune este magică atunci cînd, în loc să fie produsă de un
agent, este o emanaţie a unei pasivităţi; chiar bărbaţii au privit totdeauna femeia ca pe o
imanenţă a ceea ce este dat; dacă produce recolte şi copii, aceasta nu se întîmplă prin
actul voinţei sale; nu este
197
subiect, transcendenţă, putere creatoare, ci un obiect încărcat de fluide, în societăţile
în care bărbatul adoră aceste mistere, femeia este, datorită acestor virtuţi, asociată cultului
şi venerată ca preoteasă. Dar cînd el luptă pentru a face să triumfe societatea asupra
naturii, raţiunea asupra vieţii, voinţa asupra datului inert, atunci femeia este privită ca
vrăjitoare. Se cunoaşte diferenţa dintre preot şi magician: primul domină şi dirijează
forţele pe care le-a stăpînit în acord cu zeii şi cu legile, pentru binele comunităţii, în
numele tuturor membrilor; magicianul operează la distanţă de societate, împotriva zeilor
i a legilor, dup propriile-i sentimente. Or, femeia nu este pe deplin ş ă integrată în lumea
bărbaţilor; în calitate de Celălalt, li se opune; e firesc să se folosească de forţele pe care le
deţine, nu pentru a întinde în comunitatea bărbaţilor şi în viitor impactul transcendenţei,
ci, fiind separată, opusă, pentru a-i antrena pe bărbaţi în solitudinea despărţirii, în
tenebrele imanenţei. Ea este sirena ale cărei cîntece îi făceau pe marinari să se izbească de
stînci; este Circe, cea care-şi preschimba iubiţii în animale, ondina care-1 atrage pe pescar
pe fundul lacurilor. Bărbatul prizonier al farmecelor sale nu mai are voinţă, nu mai are
proiecte, nu mai are viitor; nu mai este cetăţean, ci un trup sclav al dorinţelor sale, este
şters din sinul comunităţii, închis în momentul prezent, aruncat de colo-colo, pasiv, între
tortură şi plăcere; vrăjitoarea perversă ridică pasiunea împotriva datoriei, momentul
prezent împotriva unităţii timpului, îl reţine pe călător departe de casa, revarsă asupra lui
uitarea. Căutînd să pună stăpînire pe Celălalt, tre buie ca bărbatul să rămînă el însuşi; dar
în eşecul posesiunii imposi bile, ele încearcă să devină acest Celălalt cu care nu ajunge să
se unească; atunci se alienează, se pierde, bea filtrul magic care îl înstrăinează de sine
însuşi, se cufundă în adîncul apelor înşelătoare şi letale. Mama îşi sorteşte fiul morţii
dîndu-i viaţă; iubita îşi îndeamnă iubitul să renunţe la viaţă şi să se lase în voia somnului
din urmă Această legătură care uneşte Dragostea cu Moartea a fost într-un mod patetic
reliefată în legenda lui Tristan şi a Isoldei, dar adevărul său este originar. Născut din trup,
bărbatul se realizează în dragoste ca trup, iar trupul este promis pămîntului. Prin aceasta
se confirmă alian ţa dintre Femeie şi Moarte; marea Femeie cu coasa este figura inver sată
a fecundităţii care face să crească spicele. Dar ea apare şi ca îngrozitoarea mireasă al cărei
schelet se descoperă sub tandra carne înşelătoare1.
Astfel, ceea ce bărbatul îndrăgeşte şi detestă mai întîi la femeie, ca amantă şi mamă,
este imaginea încremenită a destinului său ani-
1 De exemplu, în baletul lui Prevert, întîlnirea. şi în acela al lui Cocleau. Tînârul şi
moartea, Moartea este înfăţişată ca avînd trăsăturile fetei iubite.
198
mal, este viaţa necesară existenţei, dar care îl condamnă la finitudine şi la moarte. Din
ziua în care se naşte, bărbatul începe să moară: acesta este adevărul pe care îl
întruchipează Mama Procreînd, el afirmă specia împotriva lui însuşi: acest lucru îl învaţă
el în braţele soţiei sale; prin tulburare şi plăcere, chiar înainte de a fi procreat, îşi uită eul
singular. Deşi încearcă să le distingă una de alta, şi în mamă, şi în soţie regăseşte aceeaşi
evidenţă: aceea a condiţiei sale trupeşti. În acelaşi timp, el doreşte să o împlinească: îşi
venerează mama, îşi doreşte iubita şi totodată se revoltă împotriva lor cu dezgust şi cu
teamă.
Un text semnificativ în care vom găsi o sinteză a aproape tuturor miturilor este acela
al lui Jean Richard Bloch care, în Noaptea kurdă, descrie legătura tînărului Saad cu o
femeie mult mai în vîrstă decît el, dar încă frumoasă, în timpul jefuirii unui oraş:
„Noaptea făcea să dispară contururile lucrurilor şi ale senzaţiilor. Nu mai strîngea la
piept o femeie. Ajungea în cele din urmă la capătul unei călătorii nesfîrşite, în care
plecase de la începuturile lumii. Se nimici puţin cîte puţin într-o imensitate care se legăna
în jurul lui. Toate femeile se confundară într-o ţară uriaşă, închisă în sine, tristă ca
dorinţa, arzătoare ca vara... Iar el recunoştea, cu o admiraţie temătoare, puterea închisă în
femeie, coapsele lungi şi avîntate de mătase, genunchii semănînd cu două coline de fildeş.
Cînd urca pe axa lustruită a spinării, de la mijloc pînă la umeri, i se părea a străbate însăşi
bolta care susţinea lumea. Dar pîntecele îl atrăgea fără încetare, ocean elastic şi moale în
care viaţa se naşte şi se întoarce, adăpost între adăposturi cu mareele sale, cu orizonturile
şi cu suprafeţele sale nesfîrşite.
Atunci îl apucă o furie să pătrundă acest înveliş delicios şi să atingă în sfîrşit izvorul
acestor frumuseţi. O comoţie simultană îi făcu să se încleşteze unul de altul. Femeia nu
mai exista decît pentru a se despica precum p mîntul, pentru ai deschide ă viscerele, pentru
a se sătura de umorile iubitului. Vraja se transformă în ucidere. Se împreunară cu
sălbăticia cuiva care ar împlînta cuţitul în carne.
El, bărbatul singur, cel divizat, cel separat, cel retras în spatele unor baricade, avea să
ţîşnească din propria sa substanţă, să evadeze din închisoarea de carne şi să se absoarbă,
carne şi suflet, în materia universală. Lui îi era rezervată fericirea supremă, niciodată
simţită pînă în acea zi, de a depăşi limitele fiinţei, de a topi în aceeaşi exaltare subiectul şi
obiectul, întrebarea şi răspunsul, de a anexa fiinţei tot ce nu este fiinţă şi de a atinge
printr-o ultimă convulsiune imperiul a ceea ce nu poate fi atins.
Fiecare du-te-vino al arcuşului trezea în preţiosul instrument pe care-1 ţinea în braţe,
la dispoziţia sa, vibraţii din ce în ce mai aprinse.
199
Deodată, un ultim spasm îl smulse pe Saad din înaltul cerului şi îl aruncă din nou spre
pămînt, în noroi".
Dorinţa femeii nefiind potolită, ea îl întemniţează între picioarele sale pe iubitul ei
care, împotriva voinţei sale, simte dorinţa renăs-cîndu-i: ea îi apare atunci ca fiind puterea
ostilă care îi smulge virilitatea şi, posedînd-o din nou, o muşcă de gît atît de adînc, încît o
ucide. Astfel se închide ciclul care evoluează de la mamă la amantă şi apoi la moarte, prin
extrem de complicate meandre.
In acest punct, bărbatul poate avea mai multe atitudini, după cum pune accentul pe un
aspect sau altul al dramei trupeşti. Dacă un bărbat nu crede că are o singură viaţă, dacă nu
îl nelinişteşte destinul său particular, dacă nu se teme de moarte, îşi va accepta cu bucurie
animalitatea. La musulmani, femeia este redusă la o stare abjectă din cauza structurii
feudale a societăţii care nu permite recursul la Stat împotriva familiei, din pricina religiei
care, exprimînd idealul războinic al acestei civilizaţii, 1-a predestinat direct pe bărbat
morţii, înde-părtînd astfel magia femeii: de ce-ar putea să se teamă aici pe pămînt cel care
este gata să se cufunde, dintr-o clipă în alta, în voluptuoase-le orgii ale paradisului
mahomedan? Bărbatul se poate bucura de femeie în linişte, fără a trebui să se apere nici
împotriva lui, nici împotriva ei. Poveştile din O mie şi una de nopţi o privesc ca pe un
izvor de onctuoase delicii la fel cum sînt fructele, dulceţurile, prăjiturile opulente,
uleiurile parfumate. Astăzi întîlnim aceeaşi bunăvo inţă senzuală la multe popoare
mediteraneene: copleşit de clipa prezentă, nedorind nemurirea, bărbatul din sud, care, prin
strălucirea cerului şi a mării, percepe Natura sub aspectul său fast, va iubi femeile cu
lăcomie; prin tradiţie, le dispreţuieşte îndeajuns pentru a nu le considera ca persoane; nu
face mare diferenţă între plăcerea pe care io oferă trupul lor şi aceea a nisipului sau a
apei; nici în ele, nici în el însuşi nu simte oroarea cărnii. În Călătorie în Sicilia, Vittorini
spune că a descoperit spre vîrsta de şapte ani trupul gol al femeii, cu o uluire liniştiţi
Gîndirea raţionalistă a Greciei şi a Romei confirmă această atitudine spontană. Filosofia
optimistă a grecilor a depăşit maniheismul pitagoreic; inferiorul este subordonat
superiorului şi, ca şi el, îi este util; aceste ideologii armonioase nu manifestă faţă de trup
nici o ostilitate. Întors către cerul Ideilor, ori spre Cetate sau Stat, individul, gîndindu-se
ca Novţ sau ca cetăţean, crede că şi-a depăşit condiţia animală: fie că se abandonează
voluptăţii, fie că practică ascetismul, femeia solid integrată în societatea masculină nu are
decît o importanţă secundară. Desigur, raţionalismul nu a triumfat niciodată în întregime
şi experienţa erotică îşi păstrează în aceste civilizaţii caracterul ambivalent: asta o
dovedesc riturile, miturile, literatura. Dar farmecele şi pericolele feminităţii nu se
manifestă decît sub o formă atenuată. Creştinismul atribuie din nou femeii o putere
însp imîn- ă2
00
t toare: teama de cel lalt sex este una dintre formele pe care le ia, ă ă la bărbat, sfîşierea
conştiinţei nefericite. Creştinul este despărţit de sine însuşi; diviziunea sufletului şi a
trupului, a vieţii şi a spiritului se consumă: păcatul originar face din trup duşmanul
sufletului toate legăturile trupeşti apar ca fiind rele.1 Omul poate fi salvat numai dacă este
salvat de Christ şi îndreptat către împărăţia cerurilor; dar la origine nu este decît
putreziciune; prin graţia divină îi vor putea fi deschise porţile cerului, dar, în toate
avatarurile vieţii sale naturale, îl urmăreşte blestemul. Şi, bineînţeles, din moment ce
femeia nu încetează niciodată să fie Celălalt, nu se consideră că, în mod reciproc, bărbatul
şi femeia sînt trup: trupul, care este pentru creştin Celălalt, duşmanul, nu se distinge de
femeie. În ea se întruchipează ispitele pămîntului, ale sexului, ale demonului. Toţi Părinţii
Bisericii insistă asupra faptului că ea a fost aceea care 1-a împins pe Adam în păcat
Trebuie să cităm, din nou, cuvintele lui Tertulian: „Femeie, tu eşti poarta diavolului. Tu lai
prins în mreaja ta pe acela pe care diavolul nu cuteza să-1 privească în faţă. Din pricina
ta a trebuit să moară fiul Domnului; în veci ar trebui să umbli îmbrăcată în doliu şi în
zdrenţe". Toată literatura creştină se străduieşte să exacerbeze dezgustul pe care bărbatul
îl poate simţi faţă de femeie. Tertulian o numeşte Templum aedificatam super cloacam*.
Augustin subliniază cu oroare promiscuitatea organelor sexuale şi excretorii: Inter foeces
et urinam nascimur**. Sila creştinismului faţă de trupul feminin este atît de mare, încît
consimte să-1 predestineze pe Dumnezeul lor unei morţi ruşinoase, dar îl cruţă de
murdăria naşterii: Conciliul din Efes, în Biserica orientală, cel din Latran, în Occident,
afirmă naşterea lui Christ din Fecioară. Primii Părinţi ai Bisericii, Origene, Tertulian,
Ieronim - credeau că Măria a născut în sînge şi mizerie, ca şi celelalte femei; dar părerea
Sfîntului Ambrozie şi a Sfîntului Augustin prevalează. Pîntecele Fecioarei a rămas închis.
Din Evul Mediu, faptul de a avea un trup este considerat, în ceea ce priveşte femeile,
drept o ruşine. Chiar şi ştiinţa a fost mult timp paralizată de acest dezgust. Linne, în
tratatul său despre natură, lasă deoparte, ca pe ceva abominabil, studiul organelor genitale
ale femeii. Medicul francez din Laurens se întreabă scandalizat cum „acest animal divin
plin de ra-
1 Pînă la sfîrşitul secolului al XH-lea teologii - cu excepţia Sfîntului Anselme -
consideră după doctrina Sfîntului Augustin că păcatul originar este implicat prin însăşi
legea înmulţirii: „Concupiscenţa este un viciu... trupul omenesc care se naşte din ea este
un trup al păcatului", scrie Sfîntul Augustin. Iar Sfîntul Toma: „împreunarea sexelor
fiind, de la păcatul originar, însoţită de concupiscenţă, transmite păcatul şi copilului".

  • Templu clădit pe o cloacă (lat.) (n. tr.).
    • Ne naştem între fecale şi urină (lat.) (n. tr.).

201
ţiune şi de judecată care se numeşte bărbat poate fi atras de părţile obscene ale femeii,
murdărite de umori şi aşezate ruşinos în partea cea mai de jos a trunchiului". Şi astăzi,
multe alte influenţe se interferează cu acelea ale gîndirii creştine, şi acest fapt are mai
multe aspecte; dar, în lumea puritană, între altele, ura faţă de trup se păstrează; ea îşi
găseşte expresia, de exemplu, în Lumină de august, romanul lui Faulkner; primele iniţieri
sexuale ale eroului îi provoacă nişte traumatisme teribile. Este frecventă în întreaga
literatură înfăţişarea unui tînăr tulburat pînă la starea de vomă după primul său coit; şi
dacă, în realitate, o asemenea reacţie este foarte rară, nu este o întîmplare faptul că a fost
atît de adesea descrisă. Mai ales în ţările anglo-saxone, care sînt impregnate de
puritanism, femeia trezeşte în majoritatea adolescenţilor şi în mulţi bărbaţi o teroare mai
mult sau mai puţin mărturisită. Şi în Franţa, această teroare există şi este destul de
puternică. Midiei Leiris scrie în Vtrstă de bărbat: „Adesea am tendinţa să privesc organul
feminin ca pe un lucru murdar sau ca pe o rană, lucru care nu-1 face mai puţin atrăgător,
ci periculos în sine însuşi, ca tot ceea ce este sîngerînd, mînjit de mucoase, contaminat".
Ideea de boal veneric traduce aceste spaime; femeia nu produce ă ă teamă pentru că ar
putea îmbolnăvi, ci aceste maladii sînt înspăimîn-tătoare pentru că vin de la femeie; mi sa
vorbit despre tineri care credeau că raporturile sexuale prea frecvente ar provoca
blenoragie. La fel de uşor bărbaţii sînt gata să creadă că, prin împreunare, bărbatul îşi
pierde vigoarea musculară, luciditatea cerebrală, i se consumă fosforul, 1 se toceşte
sensibilitatea. În realitate, onanismul duce şi el la asemenea riscuri; şi, din raţiuni morale,
societatea îl consideră chiar mai nociv decît funcţiunea sexuală normală. Căsătoria
legitimă şi voinţa de a procrea apără de vrăjile erotismului. Dar am spus deja că în orice
act sexual este implicat Celălalt; iar chipul său cel mai obişnuit este acela al femeii. In
faţa ei bărbatul simte în modul cel mai evident pasivitatea propriului său trup. Femeia
este vampir, tîrfă, îl devoră şi îl soarbe pe bărbat; sexul ei se hrăneşte cu lăcomie din
sexul masculin. Unii psihanalişti au vrut să confere baze ştiinţifice acestor închipuiri:
toată plăcerea pe care femeia o are de pe urma împreunării vine din faptul că, simbolic, îl
castrează pe bărbat şi îşi însuşeşte sexul lui. Dar se pare că aceste teorii înseşi se cer a fi
psihanalizate şi că medicii care le-au inventat şi-au proiectat în ele temerile lor
ancestrale.l
Sursa acestor terori este că, dincolo de orice anexare, alteritatea rămîne în Celălalt. În
societăţile patriarhale, femeia a păstrat multe
Am arătat mai înainte că nutul insectei-călugănţe nu are nici o bază biologică.
202
dintre virtuţile neliniştitoare pe care le deţinea în societăţile primitive. De aceea nu
este niciodată lăsată în voia Naturii, este înconjurată de tabuuri, este purificată prin rituri,
este aşezată sub controlul preoţilor; bărbatul este învăţat să nu o abordeze niciodată în
nuditatea sa originară, ci cu ajutorul ceremoniilor, a ritualurilor care o smulg din pă-mînt,
din trupul ei, o metamorfozează într-o creatură omenească. Atunci magia pe care o
posedă este canalizată precum fulgerul, de la inventarea paratrăsnetului şi a centralelor
electrice. Devine chiar posibil să fie utilizată în interesul colectivităţii: aici este evidentă o
altă fază a acestei mişcări oscilatorii care defineşte raporturile bărbatului cu femela sa. O
iubeşte atît timp cît este a sa, se teme de ea atunci cînd este Celălalt. Dar în calitatea ei de
Celălalt bărbatul încearcă să pună stăpînire pe ea cît mai profund posibil: acest fapt îl va
determina să o ridice la demnitatea unei persoane şi s-o recunoască drept semen al său.
Magia feminină a fost profund domesticită în familia patriarhală. Femeia îi permite
societăţii să integreze în ea forţele cosmice. În cartea sa Mitra-Varuna, Dumezil
semnalează că, în India ca şi la Roma, există două feluri în care se afirmă forţa virilă: în
Varuna şi Romulus, în Gandharva şi Lupercus, ea este agresiune, viol, dezordine, hybris;
atunci femeia apare ca o fiinţă care trebuie răpită, vio-lentatăf Sabinele răpite se dovedesc
a fi sterile, sînt biciuite cu bice împletite din piele de ţap, compensînd prin violenţă un
exces de violenţă. Pe cînd Mithra, Numa, brahmanii şi flaminii asigură, dimpotrivă,
ordinea şi echilibrul raţional al cetăţii; atunci femeia este legată de soţ printr-o căsătorie
cu rituri complicate şi, colaborînd cu el, îi asigură dominaţia tuturor forţelor feminine ale
naturii; la Roma, dacă preoteasa unui templu moare, preotul este demis din funcţiunile
sale. Astfel, în Egipt, chiar după ce şi-a pierdut puterea supremă de zei-ţă-mamă, Isis
rămîne totuşi generoasă, surîzătoare, binevoitoare şi înţeleaptă, magnifica soţie a lui
Osiris. Dar cînd femeia apare astfel asociată bărbatului, complementul său, jumătatea sa,
ea este în mod necesar dotată cu o conştiinţă, un suflet; el n-ar putea depinde într-un mod
atît de intim de o fiinţă care nu ar putea participa la esenţa umană. Am văzut deja că
Legile lui Mânu promiteau soţiei legitime acelaşi paradis ca şi soţului ei. Cu cît bărbatul
se individualizează şi îşi revendică libertatea, cu atît mai mult va recunoaşte în soţia sa un
individ şi o libertate. Orientalul nepăsător în faţa propriului său destin se mulţumeşte cu o
femelă care reprezintă pentru el un obiect al plăcerii; dar visul occidentalului, cînd s-a
ridicat la con tiin a singularit ii fiin ei sale, este s fie recunoscut de ş ţ ăţ ţ ă o libertate străină şi
docilă. Grecul nu află în prizoniera închisă în gineceu seamănul pe care-1 doreşte: de
aceea îşi va îndrepta dragostea către tovarăşii săi
203
bărbaţi, a căror carne este locuită, ca şi a sa, de o conştiinţă şi de o libertate, sau o
închină hetairelor, a căror independenţă, cultură şi spirit fac din ele aproape nişte egale.
Dar atunci cînd împrejurările o permit, soţia poate satisface cel mai bine exigenţele unui
bărbat Cetăţeanul roman vede în matroană o persoană: în Cornelia, în Arria, îşi posedă
propriul său dublu. În mod paradoxal, în creştinism se va proclama, pe un anumit plan,
egalitatea bărbatului şi a femeii. El detestă în ea trupul; dacă ea se reneagă ca trup, va fi,
la fel ca şi bărbatul, o creatură a Domnului, răscumpărată de Mîntuitor: iat-o aşezată
printre bărbaţi în rîndul sufletelor promise bucuriilor celeste. Bărbaţii şi femeile sînt robii
lui Dumnezeu, aproape la fel de asexuaţi ca îngerii; împreună, cu ajutorul graţiei divine,
resping ispitele pămîn-teşti. Dacă acceptă să-şi renege animalitatea, femeia, prin chiar
faptul că înainte fusese o întrupare a păcatului, va fi cea mai radicală întruchipare a
triumfului aleşilor care au învins păcatul.1 Bineînţeles, Mîntuitorul divin care le va aduce
oamenilor Mîntuire este bărbat; dar trebuie ca omenirea să coopereze pentru propria sa
salvare, şi sub înfăţişarea cea mai umilită, cea mai perversă va fi chemată ea să-şi
manifeste bunăvoinţa supusă. Christ este Dumnezeu; dar asupra tuturor creaturilor
omeneşti domneşte o femeie, Fecioara Măria. Totuşi, doar sectele care se dezvoltă la
marginea societăţii reînviază în femeie anticele privilegii ale marilor zeiţe. Biserica
exprimă şi serveşte o civilizaţie patriarhală în care se cuvine ca femeia să rămînă
dependentă de bărbat. Făcîndu-se servitoarea lui supusă, femeia va fi astfel o sfîntă
binecuvîntată. Astfel, în mijlocul Evului Mediu se înalţă imaginea cea mai desăvîrşită a
femeii potrivite pentru bărbat: chipul Maicii Domnului se nimbează de glorie. Ea este
figura inversată a păcătoasei Eva; ea striveşte şarpele sub călcîi; este mediatoarea mîntuirii
oamenilor, aşa cum Eva a fost aceea a damnării lor.
Ca Mama, femeia era redutabilă; de aceea ea trebuie să fie transfigurată şi aservită
prin maternitate. Virginitatea Măriei are mai ales o valoare negativă; aceea prin care
carnea a fost răscumpărată nu are camalitate; nu a fost nici atinsă, nici posedată. Nici
Marii Mame asiatice nu i se recunoştea vreun soţ; ea născuse lumea şi domnea asupra ei,
solitară; putea fi lubrică din capriciu, dar grandoarea Mamei nu era micşorată de
servitutile impuse soţiei. Astfel, Măria nu a cunoscut murdărirea pe care o implică
sexualitatea. Înrudită cu Minerva cea războinică, ea este turn de fildeş, citadelă, cetate
imposibil de cucerit. Preotesele antice, precum majoritatea sfintelor creştine, erau şi ele
virgine; femeia închinată binelui trebuie să-i fie închinată în splendoarea forţelor lor
intacte; trebuie ca ea să păstreze în integritatea-i
' De aici locul privilegiat pe care-1 ocupă în opera lui Claudel, de exemplu. Vezi
paginile 253-256.
204
neîmblînzită principiul feminităţii sale. Dacă i se refuză Măriei caracterul de soţie,
aceasta se întîmplă pentru a exalta şi mai mult în ea Femeia-Mamă. Dar numai acceptînd
rolul subordonat care îi este atribuit va putea ea fi glorificată. „Sînt roaba lui Dumnezeu."
Pentru prima dată în istoria omenirii, mama îngenunchează în faţa fiului şi îşi recunoaşte
deschis inferioritatea. În cultul Măriei se consumă suprema victorie masculină; acest cult
este reabilitarea femeii prin desăvîrşirea înfrîngerii sale. Iştar, Astartea, Cybele erau
crude, capricioase, desfrînate; erau puternice; izvor al morţii ca şi al vieţii, dînd naştere
bărbaţilor, dar făcînd din ei sclavii lor. Cum viaţa şi moartea, în creştinism, nu depind
decît de Dumnezeu, bărbatul ieşit din pînte-cele matern a evadat din el o dată pentru
totdeauna, p mîntul nu-i pînde te decît trupul; destinul sufletului ă ş său se hotărăşte în
locuri în care puterile femeii au fost abolite; sfînta taină a botezului face să pară derizorii
ceremoniile în care se ardea sau se arunca în valuri placenta. Nu mai există loc pentru
magie pe pămînt: Dumnezeu este singurul împărat. Natura este de la începuturi rea, dar,
în faţa graţiei divine, este neputincioasă. Maternitatea ca fenomen natural nu conferă nici
o putere. Nu-i mai rămîne deci femeii, dacă vrea să depăşească această tară originară,
decît să se încline în faţa lui Dumnezeu a cărei voinţă o aserveşte bărbatului. Şi prin
această supunere ea poate căpăta un rol nou în mitologia masculină. Călcată în picioare,
declarată duşman cînd se voia dominatoare, de vreme ce nu abdicase în chip explicit, va
putea fi acum onorată ca supusă. Nu-şi pierde nici unul dintre atributele ei primitive, dar
acestea îşi schimbă semnul; din nefaste devin faste; magia neagră se preschimbă în magie
albă. Servitoare, femeia are dreptul la cele mai splendide apoteoze.
Şi din moment ce ea a fost aservită mai întîi în calitate de Mamă, tot ca mamă va fi
îndrăgită şi respectată. Dintre cele două chipuri antice ale maternităţii, bărbatul din zilele
noastre nu mai vrea să-1 cunoască decît pe cel surîzător. Limitat în timp şi în spaţiu,
neavînd decît un trup şi o viaţă limitate, bărbatul nu este decît un individ în mijlocul unei
Naturi şi a unei Istorii străine. Limitată ca şi el, asemănătoare cu el pentru că şi ea este
locuită de Spirit, femeia aparţine Naturii, este traversată de curentul infinit al Vieţii; apare
deci ca mediatoare între individ şi cosmos. Cînd figura mamei a devenit liniştitoare şi
sfîntă, este uşor de înţeles că bărbatul se întoarce spre ea cu dragoste. Pierdut în natură, el
încearcă să evadeze; dar aspiră să se întoarcă în mijlocul ei atunci cînd este separat de ea.
Aşezată temeinic în familie, în societate, în acord cu legile şi cu moravurile, mama este
însăşi întruchiparea Binelui: natura la care participă ea devine bună, nu mai este ostilă
spiritului; şi dacă rămîne misterioasă, este un mister surîzător, ca acela al madonelor lui
Leonardo Da Vinci. Bărbatul nu vrea să fie femeie, dar visează să învăluie în el tot ceea
ce este, şi
205
deci şi femeia care este alta decît el: în cultul pe care i-1 închină mamei, încearcă săşi
însuşească bogăţiile sale străine. A se recunoaşte fiul mamei sale înseamnă a-şi
recunoaşte mama în sine, a integra feminitatea ca legătură cu pămîntul, cu viaţa, cu
trecutul. Este ceea ce va căuta eroul alături de mama sa în Călătorie în Sicilia de Vittorini:
pămîntul natal, mirosurile şi fructele sale, copilăria, amintirea strămoşilor, tradiţiile,
rădăcinile de care existenţa lui individuală 1-a despărţit. Această înrădăcinare însăşi
exaltă în bărbat orgoliul depăşirii; îi place să se admire smulgîndu-se din braţele mamei
pentru a pleca spre aventură, spre viitor, spre război; această plecare ar fi mai puţin
emoţionantă dacă nu ar fi nimeni care să încerce să-1 oprească în loc: ar apărea ca un
accident, nu ca o victorie cu greu cîştigată. Şi îi place şi să ştie că aceste braţe rămîn
pentru totdeauna deschise, gata să-1 primească înapoi. După tensiunea acţiunii, eroului îi
place să guste din nou alături de mama sa repausul imanenţei; ea este refugiul, somnul;
mîngîierea mîinilor ei îl cufundă din nou în sînul naturii, bărbatul se lasă dus de marele
torent al vieţii la fel de liniştit ca în pîntece sau în mormînt. Şi dacă tradiţia vrea ca el să
moară strigîndu-şi mama este pentru că, sub privirea maternă, moartea însăşi este
domesticită, simetrică naşterii, indisolubil legată de orice viaţă carnală. Mama rămîne
asociată morţii ca în mitul antic al Parcelor; ea trebuie să îngroape morţii şi săi plîngă.
Dar rolul său este chiar să integreze moartea vieţii, societăţii, binelui. De aceea cultul
,,mamelor eroine" este sistematic încurajat; dacă societatea le convinge pe mame să-şi
cedeze morţii propriii lor fii, crede că are dreptul să-i asasineze. Din cauza influenţei pe
care mama o are asupra fiului, este avantajos pen tiu societate să şi-o anexeze: de aceea
mama este înconjurată de atîtea semne de respect, este înzestrată cu toate virtuţile, se
creează în jurul ei o întreaga religie căreia este interzis să te sustragi sub ameninţarea
sacrilegiului i a blasfemiei; se face din ea o p zitoare a moralei; servitoare ş ă a bărbatului,
servitoare a puterii, ea îşi va conduce cu blîndeţe copiii pe drumurile deschise. Cu cît o
colectivitate este mai hotărît optimistă, cu atît mai docil va accepta ea această tandră
autoritate, cu atît mama va fi mai mult transfigurată înlăuntrul ei. Această „Mom"
americană a devenit idolul pe care-1 descrie Philipp Wyllie în Generaţie de vipere, pentru
că ideologia oficială a Americii este cel mai obstinat optimism posibil. A glorifica mama
înseamnă a accepta naşterea, viaţa şi moartea sub forma lor animală şi socială în acelaşi
timp, înseamnă a proclama armonia naturii şi a societăţii. Pentru că visează la desăvîrşirea
acestei sinteze, Auguste Comte face din femeie divinitatea viitoarei umanităţi. Dar tot din
această pricină toţi revoltaţii se înverşunează asupra figurii mamei; batjocorind-o, ei
206
refuză datul pe care societatea ţine să-1 impună prin intermediul păzitoarei
moravurilor şi a legilor.1
Respectul cu care este aureolată Mama, interdicţiile de care este înconjurată refulează
dezgustul ostil care se amestecă în mod spontan cu tandreţea carnală pe care o inspiră.
Totuşi, sub forme larvare, oroarea de maternitate supravieţuieşte. În special este
interesant de remarcat că în Franţa, încă din Evul Mediu, a fost făurit un mit secundar
care permite acestor repulsii să se exprime în mod liber: este acela al Soacrei. De
l&fabliaux la vodeviluri, bărbatul batjocoreşte, în persoana mamei soţiei sale, pe care nici
un tabu nu o apără, maternitatea în general. Bărbatul detestă ideea că femeia pe care o
iubeşte a fost zămislită: iar soacra este imaginea evidentă a decrepitudinii la care ea şi-a
predestinat fiica, dîndu-i naştere: obezitatea, ridurile ei anunţă obezitatea şi ridurile
promise tinerei mirese, al cărei viitor este astfel în mod trist prefigurat; alături de mama
sa, ea nu mai apare ca
1 Ar trebui să cităm aici poemul lui Michel Leiris întitulat Mama. Iată cîteva extrase:
Mama în negru, mov, violet - hoaţă a nopţilor - este vrăjitoarea a cărei ascunsă
iscusinţă vă aduce pe lume, cea care vă leagănă, vă răsfaţă, vă pune în sicriu, dacă nu
cumva se întîmplă ca ea să-şi lase - ca pe o ultimă jucărie în mîinile voastre care-1 aşază
încetişor în coşciug trupu-i chircit...
Mama - statuie oarbă, fatalitate înălţată în centrul sanctuarului nepătruns este natura
care vă mîngîie. vîntul care vă înmiresmează, lumea ce în adînc vă pătrunde, vă urcă la
cer (purtat pe rotundele căi fără de număr ale spiralei) şi vă putregăieşte făptura. (...)
Mama fie ea tînără sau bătrînă. frumoasă sau urîtă. miloasă sau încăpăţînată - este
cancatură, monstru-femeie gelos. Prototipul decăzut, dacă este adevărat că Ideea (pythie
ofilită căţărată pe trepiedul austerei sale majuscule) nu e decît parodia gîndurilor vii,
uşoare, sclipitoare...
Mama - şoldurile ei rotunde sau uscate, sînul ei tremurător sau tare este declinul
promis, încă de la început, oricărei femei, este fărîmiţarea progresivă a stîncii
seînteietoare sub talazul sîngelui menstrual, înmormîntarea lentă sub nisipul bătrînului
deşert - a caravanei luxunante şi încărcate de frumuseţe.
Mama - înger al morţii care pîndeşte, al universului care înlănţuie, al dragostei pe
care o respinge valul timpului - este cochilia cu desenul nebunesc (semn al unui venin
neîndoielnic) ce trebuie aruncată în fîntînile adînci. născătoare de cercuri pentru apele
uitate.
Mama - băltoacă întunecată, veşnic îndoliată după tot şi după noi înşine -este
pestilenta vaporoasă care se irizează şi se sfarmă, umflîndu-şi bulă după bulă marea-i
umbră bestială (ruşine de carne şi de lapte), văl ţeapăn pe care un fulger încă nenăscut ar
trebui să-1 sfîşie...
Îi va trece vreodată prin minte vreuneia dintre aceste tîrfe inocente să se tîrască cu
picioarele goale prin veacuri pentru a-i fi iertată crima de a ne fi născut?
207
un individ, ci ca un moment al speciei; nu mai este prada dorit ă, tovarăşa îndrăgită,
pentru că existenţa ei singulară se dizolvă în viaţa universală. Particularitatea ei este
derizoriu contestată prin generalitate, autonomia spiritului prin înrădăcinarea sa în trecut
şi în trup; bărbatul obiectivează această deriziune într-un personaj grotesc; dar, dacă
există atîta ranchiună în rîsul său este pentru că ştie bine că soarta femeii sale e aceea a
oricărei fiinţe umane; este chiar soarta sa în toate ţările, legendele şi poveştile au
întruchipat astfel în soţia de-a doua aspectul crud al maternităţii. O mamă vitregă caută
să-i piardă viaţa Albei-ca-Zăpada. În soacra cea rea - doamna Fichini biciuind-o pe
Sophie în cărţile contesei de Segur - supravieţuieşte Kali cea antică, purtîndu-şi colierul ei
de capete tăiate.
În acest timp, în spatele Mamei sanctificate se înghesuie cohorta de vrăjitoare ale
magiei albe, care pun în slujba bărbaţilor ierburile şi strălucirile astrelor: bunici, femei
bătrîne cu ochii plini de bunătate, servitoare cu suflet de aur, surori de caritate, infirmiere
cu mîini minunate, amante precum cea pe care o visează Verlaine:
Blîndâ şi gînditoare, brună, nicicînd uimită, Ca pe-un copil, pe frunte, adesea te
sărută.
Adeseori li se împrumută misterul luminos al butucilor bătrîni de viţă-de vie, al apei
limpezi; ele leagă rănile şi vindecă; înţelepciunea lor este înţelepciunea tăcută a vieţii, ele
înţeleg fără să fie nevoie de cuvinte. Alături de ele, bărbatul uită de orice orgoliu;
cunoaşte dulceaţa abandonului şi redevine copil, căci nu este nevoie să lupte pen tru
prestigiu în faţa lor: n-ar putea să-i rîvnească Naturii virtuţile ei neomeneşti; şi, în
devotamentul lor, înţeleptele iniţiate care îl îngri jesc se recunosc ca fiind servitoarele
sale; el se supune puterii lor binefăcătoare întrucît ştie că, chiar şi în această supunere, le
rămîne stăpîn. Surorile, prietenele din copilărie, tinerele fete pure, toate viitoarele mame
fac parte din această ceată binecuvîntată. Şi chiar şi soţia, cînd magia erotică s-a risipit,
apare pentru majoritatea bărbaţilor mai mult ca mama copiilor săi decît ca o iubită. Din
ziua în care mama este sanctificată şi aservită, bărbatul poate să o regăsească fără teamă
în soţia sa, de asemenea sanctificată şi ea şi supusă. A răscumpăra mama înseamnă a
răscumpăra trupul, deci uniunea carnală şi soţia.
Privată de armele magice prin rituri nupţiale, subordonată, economic şi social, soţului
său, „soţia cea bună'" este pentru bărbat cea mai preţioasă comoară. Ea îi aparţine atît de
profund, încît participă la aceeaşi esenţă ca şi el: „Ubi tu Gaius, ego Gaia"; ea îi poartă
numele, se închină la zeii lui, el este responsabil pentru ea şi o numeşte jumătatea lui. Se
mîndreşte cu femeia sa aşa cum se mîndreşte cu
208
casa, cu pămînturile, cu turmele, cu bogăţiile sale, şi uneori şi mai mult; prin ea îşi
manifestă în ochii lumii puterea: ea este măsura lui şi partea lui pe acest pămînt La
Orientali femeia, aşa cum am arătat mai devreme, trebuie să fie grasă: se vede că este
bine hrănită şi face cinste stăpînului său.l
Un musulman este cu atît mai preţuit cu cît posedă un număr mai mare de femei şi cu
cît ele au o înfăţişare mai înfloritoare. În societatea burgheză, unul dintre rolurile
rezervate femeii este acela de a reprezenta: frumuseţea, farmecul, inteligenţa, eleganţa ei
sînt semnele exterioare ale averii bărbatului la fel ca şi caroseria automobilului său. Dacă
este bogat, o acoperă cu blănuri şi cu bijuterii. Dacă este sărac, îi va lăuda calităţile
morale şi talentul de gospodină; pînă şi bărbatul cel mai oropsit de soartă, dacă se
ataşează de o femeie care-1 serveşte, crede că posedă ceva pe acest pămînt: eroul din
îmblînzirea scorpiei îşi cheamă toţi vecinii pentru a le arăta cu ce autoritate a reuşit să-şi
îmblînzească soţia. Orice bărbat reiterează, mai mult sau mai puţin, orgoliul regelui
Candaules*: el î i exhib so ia pentru a- i etala astfel propriile ş ă ţ ş sale merite.
Dar femeia nu flatează numai vanitatea socială a bărbatului; ea îi permite şi un
orgoliu mai intim; este încîntat de dominaţia pe care o exercită asupra ei; peste imaginile
naturaliste ale fierului de plug brăzdînd pămîntul se suprapun, cînd femeia este o
persoană, simboluri mai spirituale; nu numai din punct de vedere erotic, ci şi moral,
intelectual, bărbatul îşi „formează" soţia; o educă, o influenţează, îi impune propria sa
amprentă. Una dintre reveriile în care se complace bărbatul este aceea a impregnării
lucrurilor de voinţa lui, a modelării formei lor, a penetrării substanţei lor; femeia este prin
excelenţă „aluatul moale" care se lasă în mod pasiv frămîntat şi modelat, ea rezistă în
aceeaşi măsură în care f-edcază, ceea ce permite acţiunii masculine să se perpetueze. O
materie prea plastică se autodistruge prin docilitatea sa; preţios în femeie este faptul că în
ea există ceva care se sustrage la nesfîrşit oricărei îmbrăţişări; astfel încît bărbatul este
stăpîn pe o realitate cu atît mai demnă de a fi stăpînită cu cît îl depăşeşte. Ea trezeşte în el
o fiinţă ignorată pe care o recunoaşte cu mîndrie ca fiind el însuşi. În orgiile conjugale
cuminţi descoperă splendoarea animalităţii sale: este Masculul; corelativ, femeia este
femelă, dar acest cuvînt dobîndeşte în împrejurările date cele mai flatante rezo-
1 Vezi nota de la pag. 192.
În Istoriile sale. Herodot povesteşte despre acest rege Candaules. care. vrînd ca unul
dintre supuşii săi să se convingă de frumuseţea neasemuită a soţiei lui, 1-a silit să se
strecoare pe furiş în dormitorul ei pentru a o vedea goală; zănndu-1, regina 1-a constrîns,
sub ameninţarea morţii, să-1 ucidă pe rege şi să-i ia tronul (n. ir.).
209
nanţe: femela care cloceşte, alăptează, îşi linge puii, îi apără, îi salvează cu riscul
vieţii sale este un exemplu pentru omenire; cu emoţie, bărbatul cere de la tovarăşa sa
aceeaşi răbdare, acelaşi devotament; şi aici este tot Natura, dar impregnată de toate
virtuţile utile societăţii, familiei, capului familiei, este aceea pe care bărbatul vrea s-o
închidă în căminul său. Una dintre dorinţele comune bărbatului şi copilului este dorinţa
de a descoperi ce secret se ascunde în interiorul lucrurilor; din acest punct de vedere,
materia este decepţionantă; o păpuşă spintecată, cu burta tăiată, nu mai are interioritate;
intimitatea vie este însă impenetrabilă; pîntecele feminin este simbolul imanenţei, al
profunzimii; el îşi descoperă doar parţial secretele, între altele cînd plăcerea se înscrie pe
chipul femeii; dar şi atunci continuă să le păstreze; bărbatul captează în interior obscurele
palpitaţii ale vieţii, fără ca posesiunea lor să le distrugă misterul. În lumea umană, femeia
transpune funcţiile femelei animale: perpetuează viaţa, domneşte peste regiunile
imanenţei; ea aduce în cămin căldura şi intimitatea uterului; ea păzeşte şi însufleţeşte
locul unde s-a depus trecutul, unde se prefigurează viitorul; ea naşte generaţia următoare
şi hrăneşte copiii deja născuţi; datorită ei existenţa pe care bărbatul o cheltuie în lume
prin muncă şi acţiune se recompune cufundîndu-se din nou în imanenţă: cînd se întoarce
seara acasă, iată-1 ancorat din nou pe pămînt; prin femeie este asigurată continuitatea
zilelor; oricare ar fi hazardul întîmplărilor pe care bărbatul le înfruntă în lumea exterioară,
ea garantează repetiţia meselor şi a somnului; ea repară tot ceea ce activitatea distruge sau
uzează: ea îi pregăteşte mîncare muncitorului ostenit, îl îngrijeşte dacă este bolnav,
cîrpeşte, spală. Şi în universul conjugal pe care îl constituie şi îl perpetuează, ea introduce
o întreagă lume: aprinde focurile, umple casa de flori, îmblînzeşte efluviile soarelui, ale
apei, ale pămîntului. Un scriitor burghez citat de Bebel rezumă astfel cu seriozitate acest
ideal: „Bărbatul doreşte pe cineva care nu numai să-1 iubească, ci să-i treacă mîna peste
frunte, să radieze pacea, ordinea, liniştea, o tăcută autoritate asupra lui şi asupra lucrurilor
pe care le regăseşte în fiecare zi întorcîndu-se acasă; vrea pe cineva care să răspîndească
asupra tuturor lucrurilor acest inexprimabil parfum de femeie care este căldura
înviorătoare a vieţii de familie".
Se vede cît de mult s-a spiritualizat figura femeii de la apari ţia creştinismului;
frumuseţea, căldura, intimitatea pe care bărbatul doreşte să le cuprindă prin ea nu mai sînt
calităţi sensibile; în loc să rezume savuroasa aparenţă a lucrurilor, ea devine chiar sufletul
lor; mai profundă decît misterul carnal, există în inima ei o prezenţă pură şi secretă în
care se reflectă adevărul lumii. Ea este sufletul casei, al familiei, al căminului. Este şi
sufletul colectivităţilor mai vaste: oraşe, provincii sau naţiuni. Jung observă că
întotdeauna cetăţile au fost
210
asimilate cu Mamele pentru că în sînul lor trăiesc cetăţenii; de aceea Cybele apare
încoronată de turnuri; din acelaşi motiv se vorbeşte despre Patria-Mamă; dar, mai mult
decît pămîntul hrănitor, o realitate mai subtilă îşi găseşte simbolul în femeie. În Vechiul
Testament, în Apocalipsă, Ierusalim şi Babilon nu sînt numai mame, ci şi soţii. Există
cetăţi virgine şi cetăţi prostituate precum Babei sau Tyr. De asemenea, Franţa a fost
numită „fiica mai mare" a Bisericii; Franţa şi Italia sînt surori întru latinitate. Funcţia
femeii nu este specificată, ci numai feminitatea ei în statuile care înfăţişează Franţa,
Roma, Germania şi în cele care, în piaţa Concorde, evocă Strasbourgul şi Lyonul. Această
asimilare nu este numai alegorică: ea este afectiv realizată de mulţi bărbaţi.'
Foarte frecvent, călătorii cer femeilor cheia ţinuturilor pe care le cutreieră; cînd ţin în
braţe o italiancă sau o spaniolă, li se pare a poseda esenţa savuroasă a Italiei, a Spaniei.
„Cînd sosesc într-un oraş nou, prima oară merg întotdeauna la bordel", spunea un ziarist.
Dacă o ciocolată cu scorţişoară poate să-i descopere lui Gide întreaga Spanie, cu atît mai
mult sărutările unei guri exotice îi vor dărui amantului o ţară cu flora şi fauna sa, cu
tradiţiile şi cultura ei. Femeia nu rezumă instituţiile politice, nici bogăţiile economice ale
unei ţări, dar întruchipează în acelaşi timp carnea ei şi mana, puterea ei mistică. De la
Graziella a lui Lamartine pînă la romanele lui Loti şi la nuvelele lui Morand, îl vedem pe
străin însuşindu-şi sufletul unei regiuni prin intermediul femeilor. Mignon, Sylvie,
Mireille, Colomba, Carmen dezvăluie cel mai intim adevăr din Italia, din Valais,
Provenţa, Corsica sau Andaluzia. Faptul că de Goethe s-a îndrăgostit alsaciana Frederique
le-a apărut germanilor ca un simbol al anexării de către Germania; şi invers, cînd Colette
Baudoche refuză să se căsătorească cu un german, în ochii lui Barres aceasta înseamnă
Alsacia care refuză Germania. El simbolizează Aigues-Mortes şi o întreagă civilizaţie
rafinată şi friguroasă în micuţa persoană a Berenicei; ea reprezintă şi sensibilitatea
scriitorului însuşi. Căci în aceea care este sufletul naturii, al oraşelor, al universului,
bărbatul îşi recunoaşte dublul său misterios; sufletul bărbatului este Psyche, o femeie.
Psyche are trăsături feminine în Ulalume, personajul lui Edgar Allan Poe: „Aici,
odată, pe o alee gigantică de chiparoşi, rătăceam cu
1 Ea este alegorică în ruşinosul poem pe care Claudel 1-a comis de curînd, în care
numeşte Indochina „această femeie galbenă"; este, dimpotrivă, afectivă în versurile
poetului negru:
Sufletul ţârii negre în care dorm străbunii
trăieşte şi vorbeşte
În seara asta
În forţa neliniştită de-a lungul mijlocului tău arcuit.
211
sufletul meu - o alee de chiparoşi cu Psyche\ sufletul meu... Astfel am împăcat-o pe
Psychă şi am sărutat-o... şi i-am spus: «Ce stă scris, dulcea mea soră, pe poartă?»"
Iar Mallarme, dialogînd la teatru cu „un suflet sau cu ideea noastră" (adică divinitatea
prezentă în spiritul bărbatului), îl numeşte „o atît de rafinată doamnă anormală (sic!)"1
Armonios eu diferit de un vis
Femeie flexibil i ferm ăş ă cu tăcerile urmate
De acte pure!...
Misterios cu...
Astfel îl interpelează Valery. Lumea creştină a substituit nimfelor şi zînelor prezenţe
mai puţin carnale: dar căminele, peisajele, cetăţile şi indivizii înşişi rămîn bîntuiţi de o
impalpabilă feminitate.
Acest adevăr îngropat în noaptea timpurilor rămîne şi în cer; imanenţă perfectă,
Sufletul este în acelaşi timp transcendentul, Ideea. Nu numai oraşele şi naţiunile, ci şi
entităţile, instituţiile abstracte capătă trăsături feminine: Biserica, Sinagoga, Republica,
Umanitatea sînt femei, ca şi Pacea, Lupta, Libertatea, Revoluţia, Victoria. Bărbatul
feminizează idealul pe care şi-1 aşază în faţă drept Celălalt esenţial, pentru că femeia este
figura sensibilă a alterităţii; de aceea aproape toate alegoriile, în limbaj ca şi în
iconografie, sînt femei- Suflet şi Idee, femeia este mediatoare între cele două: ea este
Graţia care I conduce pe creştin spre Dumnezeu, este Beatrice ducîndu-1 pe Dante prin
infern, Laura chemîndu-1 pe Petrarca spre înaltele culmi ale poe ziei. Din toate doctrinele
care asimilează Natura spiritului, ea apare ca Armonie, Raţiune, Adevăr. Sectele gnostice
făcuseră din înţelep ciune o femeie: Sofia, şi îi atribuiau mîntuirea lumii şi chiar crearea
ei. Atunci femeia nu mai este carne, ci un trup glorios; nimeni nu mai pretinde s-o posede,
ci este venerată în splendoarea ei de neatins; moartele palide ale lui Edgar Allan Poe sînt
fluide ca apa, ca vîntul, ca amintirea; pentru amorul curtean, pentru preţioşi şi în toată
tradiţia galantă, femeia nu mai este o creatură animală, ci o fiinţă eterată, un suflu, o
lumină. Astfel, opacitatea Nopţii feminine se converteşte în transparenţă, negreala, în
puritate, ca în aceste texte ale lui Novalis:
1 Schiţă la teatru.
~ Filologia este mai curînd misterioasă asupra acestui punct; toţi lingviştii sînt de
acord că distribuţia cuvintelor concrete în genuri este pur accidentală Totuşi, în franceză
majoritatea entităţilor sînt feminine: frumuseţe, loialitate etc Iar în germană, majoritatea
cuvintelor importate, diferire, sînt feminine: die Bar
212
f „Extaz nocturn, somn celest, tu ai coborît către mine; peisajul s-a ridicat încet,
deasupra lui plutea spiritul meu eliberat, regenerat Textul a devenit un nor prin care am
zărit trăsăturile transfigurate ale Iubitei.
Îţi place de noi şi ţie, întunecată noapte? Un balsam preţios curge din mîinile tale, o
rază cade din jerba ta. Tu opreşti aripile grele ale sufletului. O emoţie obscură şi
imposibil de spus în cuvinte ne cuprinde: văd un chip serios, înspăimîntat şi fericit,
înclinîndu-se spre mine cu blîndeţe şi reculegere şi recunosc sub buclele-i înlănţuite
tinereţea dragă a Mamei... Mai celeste decît stelele ne par ochii infiniţi pe care Noaptea ia
deschis în noi..."
Atracţia descendentă pe care o exercită femeia s-a inversat; ea nu-1 mai cheamă pe
bărbat către miezul pămîntului, ci către cer.
Eternul feminin ^ Ne atrage spre înalt,
scrie Goethe, la sfîşitul celui de Al doilea Faust.
Din moment ce Fecioara Măria este imaginea cea mai desăvîrşită, cea mai universal
venerată a femeii regenerate şi consacrate Binelui, este interesant de văzut cum apare ea
în literatură şi în iconografie. Iată un extras din litaniile pe care i le adresau în Evul
Mediu creştinele fervente:
„Preaînaltă fecioară, tu eşti Rouă fecundă, Fîntîna de Bucurie, Canalul milosteniei,
Puţul apelor vii care ne potolesc fierbinţeala.
Tu eşti sînul la care Dumnezeu îi alăptează pe orfani...
Tu eşti Măduva, Miezul pîinii, Sîmburele tuturor bunurilor.
Tu e ti Femeia f r viclenie, a c rei dragoste nu se ş ă ă ă schimbă niciodată...
Tu eşti Cristelniţa curăţitoare a jertfelor, Leacul vieţii leproşilor, priceputa
Vindecătoare care nu-şi are seamăn nici la Salerno, nici la Montpellier...
Tu eşti Doamna cu mîini tămăduitoare ale căror degete atît de frumoase, atît de albe,
atît de lungi dreg nasurile şi gurile, fac ochi noi şi urechi noi. Tu-i stingi pe cei care ard, îi
însufleţeşti pe paralitici, redai curajul laşilor, reînvii morţii".
Se regăsesc în aceste invocaţii majoritatea atributelor feminine pe care le-am
semnalat. Fecioara este fecunditate, rouă, izvor al vieţii; multe imagini o înfăţişează ca
puţ, izvor, fîntînă; expresia „Izvor al vieţii" este dintre cele mai răspîndite; ea nu este
creatoare, dar fertilizează, face să ţîşnească lumina ascunsă în pămînt. Ea este profunda
realitate închisă sub aparenţa lucrurilor: Sîmburele, Măduva. Prin ea se potolesc
dorinţele: este tot ce-i este dat omului pentru al mulţumi. Peste tot unde viaţa este
ameninţată, ea o salvează şi o restaurează;
213
ea vindecă şi întăreşte. Şi pentru că viaţa emană de la Dumnezeu, cum ea este
mediatoare între om şi viaţă, este şi legătura între umanitate şi Dumnezeu. „Poartă a
Diavolului", zicea Tertulian. Însă, transfigurată, ea este poartă a Cerului; picturile ne-o
reprezintă deschizînd o uşă sau o fereastră spre Paradis, ori ridicînd o scară între cer şi
pămînt Şi mai limpede, iat-o avocată, pledînd Fiului pentru salvarea oamenilor: multe
tablouri înfăţişînd Judecata de Apoi ne-o arată pe Fecioară descoperindu-şi pieptul şi
implorîndu-1 pe Christ în numele glorioasei sale maternităţi; dragostea ei milostivă îi
urmăreşte pe bărbaţi pe oceane, pe cîmpuri de luptă, prin pericole. Ea înduplecă, în
numele carităţii, Justiţia divină; putem vedea „Fecioare cu Balanţa' care înclină, surîzînd,
de partea Binelui talgerul pe care se află sufletele.
Acest rol milostiv şi tandru este unul dintre cele mai importante care i-au fost hărăzite
femeii. Chiar integrată în societate, femeia îi depăşeşte cu subtilitate frontierele, pentru că
are generozitatea insidioasă a Vieţii. Această distanţă între construcţiile dorite de bărbaţi
şi contingenţa naturii pare în anumite cazuri neliniştitoare; dar ea devine benefică atunci
cînd femeia, prea docilă pentru a ameninţa opera bărbaţilor, se limitează să o
îmbogăţească şi săi îndulcească liniile prea pronunţate. Zeii masculini reprezintă
Destinul; de partea zeiţelor întîlnim o bunăvoinţă arbitrară, o favoare capricioasă.
Dumnezeul creştin are asprimea Justiţiei; Fecioara are blîndeţea carităţii. Pe pămînt,
bărbaţii sînt apărătorii legilor, ai raţiunii, ai necesităţii; femeia cunoaşte contingenţa
originară a bărbatului însuşi şi a acestei necesităţi în care crede; de aici vine misterioasa
ironie care înfloreşte pe buzele ei şi flexibila sa generozitate. Ea a născut în chinuri, ea a
îngrijit rănile bărbaţilor, alăptează nou-născutul şi îngroapă morţii; cu noaste tot ceea ce
poate să rănească orgoliul bărbatului şi să-i îndoaie voinţa. Inclinîndu-se în faţa lui,
supunîndu-şi carnea spiritului, ea stă la frontierele trupeşti ale spiritului şi contestă
seriozitatea durelor arhitecturi masculine, le îndulceşte unghiurile, introduce în ele un lux
gratuit, o graţie neprevăzută. Puterea ei asupra bărbaţilor vine din faptul că ea îi cheamă
cu tandreţe la o conştiinţă modestă a condiţiei lor autentice; acesta e secretul înţelepciunii
ei blazate, dureroase, ironice şi iubitoare. Chiar şi frivolitatea, capriciul, ignoranţa sînt la
ea virtuţi fermecătoare, pentru că înfloresc dincolo de lumea în care bărbatul. Îşi alege să
trăiască, dar în care nu-i place să se simtă închis. În faţa semnificaţiilor oprite în loc, a
instrumentelor şlefuite în scopuri utile, ea ridică misterul lucrurilor intacte; ea face să
treacă pe străzile oraşelor, pe cîmpurile cultivate, suflul poeziei. Poezia pretinde a capta
ceea ce există dincolo de proza cotidiană; femeia este o realitate eminamente poetică
pentru că în ea bărbatul proiectează tot ce el nu hotărăşte să fie. Ea întruchipează Visul;
visul este pentru bărbat prezenţa cea mai
214
intim i mai str in , ceea ce el nu vrea, nu face, acel ceva spre care ăş ă ă aspiră şi care nar
putea fi atins. Celălalt, fiinţa misterioasă care este profunda imanenţă şi îndepărtata
transcendenţă, îi va împrumuta trăsăturile ei. Astfel Aurelia îl vizitează pe Nerval în vis şi
îi dă, sub figura visului, lumea întreagă. „începu să crească sub o rază clară de lumină,
astfel încît puţin cîte puţin grădina lua forma ei, florile şi arborii deveneau rozetele şi
festoanele veşmintelor sale, în timp ce chipul şi braţele ei îşi imprimau contururile norilor
de purpură de pe cer. O pierdeam din ochi pe măsură ce se transfigura, căci părea a se
pierde în propria-i mărime. Oh! Nu fugi de mine! strigai eu. Căci natura moare o dată cu
tine."
Fiind substanţa însăşi a activităţilor poetice ale bărbatului, înţelegem de ce femeia
apare ca inspiratoare a sa: Muzele sînt femei. Muza este mediatoarea între Creator şi
izvoarele naturale din care el îşi trage seva creaţiei. Prin femeie spiritul este profund
angajat în natura căreia bărbatul îi va sonda abisurile de linişte şi întunericul fecund.
Muza nu creează nimic singură; este o Sibylă cuminţită care s-a făcut, cu docilitate,
servitoarea unui bărbat Chiar în domeniile concrete şi practice, sfaturile ei vor fi utile.
Bărbatul vrea să atingă fără ajutorul semenilor săi scopurile pe care şi le inventează, şi
adesea sfatul unui alt bărbat i se pare inoportun; dar îşi imaginează că femeia îi vorbeşte
în numele altor valori, în numele unei înţelepciuni pe care el nu pretinde că o are, mai
instinctivă decît a sa, mai imediat legată de realitate; Egeria oferă celui care-i cere
sfaturile „intuiţiile"' ei. El o întreabă fără nici un fel de amor-propnu, ca şi cum ar întreba
astrele. Această „instituţie" se introduce pînă şi în afaceri sau în politică: Aspazia şi
doamna de Maintenon fac şi astăzi cariere înfloritoare.l
Există şi o altă funcţie pe care bărbatul o încredinţează bucuros femeii: fiind scop al
activităţilor bărbaţilor şi sursă a deciziilor lor, ea apare prin chiar acest fapt ca măsură a
valorilor. Ea se descoperă ca un judecător privilegiat. Bărbatul visează un Celălalt nu
numai pentru a-1 poseda, ci şi pentru a fi confirmat de către el; confirmarea de către
bărbaţi, care sînt semenii săi, îi cere o tensiune constantă; de aceea doreşte ca o privire
venită din afară să confere vieţii, acţiunilor sale, lui însuşi o valoare absolută. Privirea lui
Dumnezeu este ascunsă, străină, neliniştitoare: chiar în epocile de mare credinţă, numai
cîţiva mistici au fost arşi de această privire. Acest rol divin i-a revenit adesea femeii.
Apropiată de bărbat, dominată de el, ea nu afirmă valori care să-i fie străine; şi totuşi,
cum este o altă fiinţă, rămîne exterioară lumii bărbaţilor şi deci capabilă de a-1 vedea cu
obiectivitate.
1 Se înţelege de la sine că ele manifestă într-adevăr calităţi intelectuale identice cu
acelea ale bărbaţilor.
215
Ea este cea care, în fiecare caz particular, va denunţa prezenţa sau absenţa curajului, a
forţei, a frumuseţii, confirmîndu-le din afară preţul universal. Bărbaţii sînt prea ocupaţi cu
raporturile lor de cooperare şi de luptă pentru a se constitui ca un public unii pentru alţii:
ei nu se contemplă. Femeia se află la distanţă de activităţile lor, nu ia parte la trîntele şi la
luptele lor; întreaga ei situaţie o predestinează pentru a juca acest rol al privirii. Cavalerul
luptă în turneu pentru doamna inimii sale; poetul caută să obţină sufragiile femeilor. Cînd
Rastignac vrea să cucerească Parisul, el se gîndeşte mai întîi să aibă femei, nu atît pentru
a le poseda trupul, cît pentru a se bucura de această reputaţie pe care numai ele pot s-o
creeze unui bărbat. Balzac a proiectat în eroii săi povestea propriei sale tinereţi: el a
început să se formeze alături de iubite mai în vîrstă; şi nu numai în Crinul din vale femeia
joacă acest rol de educatoare, ci şi în Educaţia sentimentală, în romanele lui Stendhal şi
într-o mulţime de alte romane de formare. După cum am văzut, femeia este physis şi
antiphvsis: ca Natură, ea întruchipează Societatea; în ea se rezumă civilizaţia unei epoci,
cultura sa, a a cum se vede în poemele de curte, în Decameronul. În ş Astre'e; ea lansează
mode. domneşte asupra saloanelor, dirijează şi reflectă opinia celorlalţi. Reputaţia, gloria
sînt femei. „Mulţimea este femeie", spune Mallanne. Alături de femei, tînărul este iniţiat
în „lume" şi în această realitate complexă care se numeşte „viaţă". Ea este unul dintre
scopurile privilegiate cărora li se consacră eroul, aventurierul, individualistul. În
Antichitate îl vedem pe Perseu elibe-rînd-o pe Andromeda, pe Orfeu dueîndu-se după
Euridice în Infern şi toată Troia luptînd s-o păstreze pe frumoasa Elena. Romanele cava
lereşti nu cunosc altă faptă de vitejie decît eliberarea prinţeselor cap tive. Ce-ar face
Prinţul dacă n-ar trezi-o pe Frumoasa din pădurea adormită, dacă n-ar copleşi-o pe Piele
de Măgar cu darurile sale? Mitul regelui care se însoară cu o păstoriţă îl flatează pe bărbat
la fel de mult ca şi pe femeie. Bărbatul bogat simte nevoia să dea, dacă nu, bogăţia sa
inutilă rămîne abstractă; trebuie să aibă în faţa lui pe cineva căruia să-i dăruiască. Mitul
Cenuşăresei, pe care Philipp Wyllie 1-a descris cu complezenţă în Generaţie de vipere,
înfloreşte mai ales în ţările prospere, şi în America are mai multă forţă decît oriunde în
altă parte, pentru că acolo bărbaţ ii sînt mai stmjeniţi de bogăţia lor; cum şi-ar putea
cheltui banii pe care-i cîştigă punîndu-şi în joc întreaga lor existenţă, dacă n-ar fi femeile?
Orson Welles, printre alţii, a întruchipat în Cetăţeanul Kane imperialismul acestei false
generozităţi; pentru afirmarea propriei sale puteri, cetăţeanul Kane alege să strivească cu
darurile sale o cîntăreaţă obscură şi să o impună publicului drept mare cîntăreaţă; ani
putea cita şi în Franţa cetăţeni Kane care trăiesc pe picior mai mic. În alt film, Tăişul
briciului, cînd eroul revine din India înzestrat cu înţelepciunea absolută, singurul lucru pe
care se
216
gîndeşte să-1 realizeze cu ajutorul ei este să mîntuiască o prostituată Este clar că,
visîndu-se astfel generos, eliberator, mîntuitor, bărbatul doreşte şi mai mult aservirea
femeii; căci, pentru a trezi Frumoasa din pădurea adormită, trebuie ca ea să doarmă;
pentru a exista prinţese captive, mai întîi trebuie să existe căpcăuni şi dragoni. Totuşi, cu
cît bărbatul este mai înclinat spre întreprinderile dificile, cu atît îi va acorda femeii mai
multă independenţă. A învinge este şi mai fascinant decît a elibera sau a dărui. Idealul
bărbatului occidental mediu este o femeie care să-i suporte în mod liber dominaţia, care
să nu-i accepte ideile fără discuţie, dar care să cedeze în faţa motivelor sale, care să-i
reziste cu inteligenţă, pentru ca în final să se lase convinsă. Cu cît orgoliul său devine mai
îndrăzneţ, cu atît îi place ca aventura să fie mai periculoasă; este mai frumos să o
îmblînzeşti pe Pentesileea decît să iei de soţie o Cenuşăreasă care te doreşte.
„Războinicului îi plac primejdia şi jocul, spune Nietzsche, de aceea iubeşte femeia care
este cel mai periculos dintre jocuri." Bărbatului căruia îi plac primejdia şi jocul nu-i
displace să vadă femeia preschimbîndu-se în amazoană, dacă păstrează speranţa că o va
învinge1: ceea ce doreşte în sufletul lui este ca această luptă să rămînă pentru el un joc, în
timp ce femeia îşi angajează în ea întregul ei destin. Aceasta este adevărata victorie a
bărbatului, eliberator sau cuceritor: ca femeia să-1 recunoască în mod liber ca fiindu-i
destin.
Astfel expresia „a avea o femeie" ascunde un dublu sens: funcţiunile de obiect şi de
judecător nu sînt disociate. Din momentul în care femeia este privită ca o persoană, nu
poate fi cucerită decît cu consimţămîntul ei; trebuie cîştigată. Surîsul Frumoasei din
pădurea adormită îl umple de încîntare pe Prinţ: lacrimile de fericire şi de recunoştinţă
conferă adevărul vitejiei cavalerului. Şi invers, privirea ei nu are severitatea abstractă a
unei priviri masculine, se lasă fermecată. Astfel, eroismul şi poezia sînt moduri de
seducţie; dar, lăsîndu-se sedusă, femeia exaltă eroismul şi poezia. În ochii
individualistului, ea deţine un privilegiu şi mai esenţial: ea îi apare nu ca măsura valorilor
universal recunoscute, ci ca revelaţia meritelor sale singulare şi a fiinţei sale înseşi. Un
b rbat este judecat de semenii s i dup ceea ce face, în obiectivitate ă ă ă şi după reguli
generale. Dar unele calităţi ale sale, ca de pildă cele virile, nu pot să fie interesante decît
pentru femeie; el nu este viril, fennecător, seducător, tandru, crud, decît în
1 Romanele poliţiste americane - sau sen se după moda americană - sînt un exemplu
frapant în acest sens. Eroii lut Peter Cheyney, de exemplu, sînt întotdeauna în luptă cu o
femeie extrem de periculoasă, de neîmblînzit pentru oricare altul în afară de ei: după o
încleştare care se desfăşoară de-a lungul întregului roman, ea este pînă la urmă învinsă de
Campion sau Callagham şi îi cade în braţe.
217
funcţie de ea; dacă pune preţ pe aceste virtuţi mai ascunse, va avea o nevoie absolută
de femeie; prin ea va cunoaşte miracolul de a apărea ca un altul, un altul care este totuşi
eul său cel mai profund. Există un text din Malraux care exprimă admirabil ceea ce
individualistul aşteaptă de la femeia iubită. Kyo se întreabă: „«Vocea altora o auzi cu
urechile, pe a ta cu gîtiejul.»" Da. Şi viaţa ta o auzi cu gîtlejul, dar a celorlalţi ? Mai întîi
era singurătatea, singurătatea eternă dincolo de mulţimea muritoare, ca imensa noapte
dintîi a naşterii lumii dincolo de noaptea de acum, densă, apăsătoare, sub care pîndea
oraşul pustiu, plin de speranţă şi de ură. «Insă pentru mine, pentru gîtlej, ce sînt? Un soi
de afirmaţie absolută, afirmarea unui nebun: o intensitate mai mare decît a tuturor. Pentru
ceilalţi, sînt ceea ce am făptuit.» Numai pentru May nu era doar ceea ce făptuise; numai
pentru el, ea reprezenta cu totul altceva decît propria ei biografie, îmbrăţişarea care uneşte
dragostea a două fiinţe împotriva singurătăţii nu omului îi vine în ajutor, ci nebunului,
neasemuitului monstru, buricul pămîntului, care sălăşluieşte, răsfăţat, în sufletul fiecăruia.
De cînd îi murise mama, May era singura fiinţă pentru care nu era doar Kio Gisors, ci
complicitatea cea mai profundă. «O complicitate consimţită, cucerită, aleasă», medita el,
într-un unison extraordinar cu noaptea, ca şi cum gîndurile lui nu mai erau destinate
luminii. «Oamenii nu sînt semenii mei, ei mă privesc şi mă judecă; semenii mei sînt cei
ce mă iubesc fără a mă privi, care mă iubesc orice s-ar întîmpla, care mă iubesc în pofida
nenorocirii, a josniciei, a trădării, pe mine şi nu ceea ce am făptuit sau voi făptui, care mă
vor iubi cît timp mă voi iubi eu însumi - pînă la sinucidere, inclusiv. Numai cu ea
împreună împărtăşesc o asemenea dragoste, sfîşiată sau nu, cum alţii au împreună copii
bolnavi sau muribunzi...»1" Ceea ce face ca această atitudine a lui Kyo să fie umană şi
emoţionantă este faptul că ea implică reciprocitate şi că îi cere lui May să-1 iubească în
autenticitatea sa, nu să-i trimită înapoi o reflectare complezentă. La mulţi dintre bărbaţi
această exigenţă se degradează: în locul unei revelaţii exacte, ei caută în adîncul unei
perechi de ochi vii imaginea lor nimbată de admiraţie şi de recunoştinţă, divinizată. Dacă
femeia a fost atît de adesea comparată cu apa, este, printre altele, pentru că ea e oglinda în
care se contem plă bărbatul Narcis: el se apleacă asupra ei cu bună-credinţă sau cu reacredinţă.
Dar în orice caz, ceea ce îi cere este să fie, în afara lui, tot ceea ce el nu poate
cuprinde în sine, pentru că interioritatea fiinţei nu este decît neant şi, pentru a se atinge,
trebuie ca el să se proiecteze într-un obiect. Femeia reprezintă pentru el suprema
recompensă pentru că este, sub o formă străină pe care el o poate poseda în trupul ei,
1 Condiţia umană.
218
propria-i apoteoza Cînd strînge în braţe fiinţa care rezumă pentru el Lumea şi căreia ia
impus propriile-i valori şi legi, îmbrăţişează de fapt „monstrul incomparabil", pe sine
însuşi. Atunci, unindu-se cu această fiinţă pe care a făcut-o una cu el, speră să ajungă la
sine. Tezaur, pradă, joc şi primejdie, muză, ghid, judecător, mediatoare, oglindă, femeia
este Celălalt în care subiectul se deplasează fără a fi limitat, care i se opune fără să-1
nege; ea este Celălalt care se lasă anexat fără a înceta să fie Celălalt Şi prin acest fapt ea
este atît de necesar bucuriei b rbatului i triumfului s u, încît putem ă ă ş ă spune că, daca n-ar
fi existat, bărbaţii ar fi inventat-o.
Cum au şi făcut, de altfel.1 Dar ea există şi fără să fi fost inventată de ei. De aceea
este, în acelaşi timp, întruchiparea şi eşecul visurilor lor. Nu există nici măcar o singură
figură feminină care să nu fi născut imediat figura ei inversă: este Viaţa şi Moartea,
Natura şi Artificialitatea, Lumina şi Noaptea. Sub orice aspect am considera-o, vom
regăsi întotdeauna aceeaşi oscilare, prin faptul că neesenţialul se întoarce în mod necesar
la esenţial. În figura Fecioarei Măria şi a Beatricei supravieţuiesc Eva şi vrăjitoarea Circe.
„Prin femeie, scrie Kierkegaard, idealitatea intră în viaţă, şi ce-ar fi bărbatul fără
ea?'Numeroşi bărbaţi au devenit genii datorită unei fete... dar nici unul dintre ei nu a
devenit geniu datorită fetei a cărei mînă a obţinut-o..."
Într-un raport negativ, femeia îl face pe bărbat productiv în idealitate... Raporturile
negative cu femeia ne pot face infiniţi... raporturile pozitive cu femeia îl fac pe bărbat
finit în proporţiile cele mai vaste..."2 Aceasta echivalează cu a spune că femeia este
necesară atîta timp cît rămîne o Idee în care bărbatul îşi proiectează propria sa
transcendenţă; dar că ea este nefastă ca realitate obiectivă, existînd pentru sine şi limitată
la sine. Refuzînd să o ia în căsătorie pe logodnica sa, Kierkegaard crede că a întemeiat
singurul raport valabil cu femeia. Şi are dreptate, în sensul că mitul femeii stipulate drept
ca un Celălalt infinit antrenează imediat contrariul său.
Pentru că este un fals Infinit, Ideal înşelător, ea se descoperă ca finitudine şi
mediocritate şi în acelaşi timp ca minciună. Astfel apare la Laforgue; în toată opera sa el
exprimă ranchiuna împotriva unei înşelătorii de care îl face pe bărbat la fel de vinovat ca
şi pe femeie. Ofelia, Salomeea nu sînt, de fapt, decît nişte „femei mărunte". Hamlet
gîndeşte: „Astfel m-a iubit Ofelia, ca pe un «bun» al său, şi pentru că eram din punct de
vedere moral şi social superior bunurilor pri-
1 „Bărbatul a creat femeia, şi clin ce? Dintr-o coastă a zeului, a idealului său"
(Nietzsche, Amurgul Zeilor). - In vino veri tas.
219
etenelor ei. Şi măruntele fraze care-i scăpau la ceasul cînd se aprind lămpile în
bunăstare şi în confort!" Femeia îl face pe bărbat să viseze: totuşi ea se gîndeşte la
confort, la un cămin liniştit; i se vorbeşte de sufletul ei, în timp ce ea nu este decît un
trup. Şi crezînd că urmăreşte Idealul, îndrăgostitul este jucăria naturii, care foloseşte toate
aceste mistici în scopul perpetuării speciei. Ea reprezintă într-adevăr cotidianul vieţii: este
stupiditate, prudenţă, meschinărie, plictis. Este cea ce exprimă, între altele, poemul
intitulat, Micuţa noastră soaţă:
...Am arta şcolilor din lume, toate,
Am suflete pe placul orişicui
Şi chipuri - o puzderie. Floarea le-o culegeţi;
Nu glasul, gura să-mi sorbiţi, mereu
Şi nu trudiţi mai multe să-nţelegeţi:
Căci nimeni nu m-a desluşit. Nici eu.
Iubirile ce le-ncercăm nu-s deopotrivă
Ca nuna să-mi întind spre voi, senin,
Sărmani bărbaţi, cu mintea prea-naivă
Sînteţi. Eu sînt Eternul Feminin!
Iar Ţelul meu se pierde printre Stele!
Căci Unica şi Marea Isis sînt!
Nu clinti nimeni vălurile-mi grele
Nicicînd. Visaşi la oazele-mi. Atît...
Bărbatul a reuşit să aservească femeia; dar în aceeaşi măsură i-a răpit ceea ce o făcea
dezirabil . Integrat familiei i societ ii, magia femeii se împr tie, nu ă ă ş ăţ ăş se transfigurează;
redusă la condiţia de servitoare, nu mai este acea pradă neîmblînzită în care se întruchipau
toate comorile naturii. De la naşterea amorului curtean, este bine ştiut că dragostea este
ucisă de căsătorie. Prea dispreţuită sau prea respectată, prea cotidiană, soţia nu mai este
un obiect erotic. Riturile căsătoriei sînt la origine destinate să-1 apere pe bărbat împotriva
femeii; ea devine proprietatea lui; dar tot ceea ce posedăm ne posedă pe noi, în schimb;
căsnicia este şi pentru bărbat o servitute; atunci el este prins în capcana întinsă de natură:
pentru că a dorit o fată tînără şi fragedă, bărbatul trebuie să hrănească toată viaţa lui o
matroană grasă, o bătrînă descărnată; delicata bijuterie menită să-i înfrumuseţeze
existenţa devine o povară apăsătoare; Xantipa aparţine unuia dintre tipurile feminine
despre care bărbaţii au vorbit întotdeauna cu oroare.1 Dar, chiar şi atunci cînd femeia este
tînără, în căsătorie există
Am văzut că. În Grecia antică 51 în Evul Mediu, aceasta era tema a numeroase
lamentaţii.
220
o mistificare: pretinzînd să socializeze erotismul, nu a reuşit decît să-1 ucidl Pentru că
erotismul implică o revendicare a momentului împotriva timpului, a individului împotriva
colectivităţii; el afirmă separarea împotriva comunicării; este rebel oricărei reglementări
şi conţine un principiu ostil societăţii. Niciodată moravurile nu s-au adaptat la rigoarea
instituţiilor şi a legilor: împotriva lor s-a afirmat, în toate timpurile, dragostea. Sub figura
sa senzuală, aceasta se adresează, în Grecia şi în Roma, tinerilor şi curtezanelor; carnal şi
platonic în acelaşi timp, amorul curtean a fost întotdeauna destinat soţiei altui bărbat.
Tristan este epopeea adulterului. Epoca în care a fost creat din nou, în jurul anului 1900,
mitul femei, este aceea în care adulterul devine tema întregii literaturi. Unii scriitori, ca,
de pildă, Bernstein, într-o supremă încercare de apărare a instituţiilor burgheze, se
străduiesc să integreze în căsătorie erotismul şi dragostea; dar există mai mult adevăr în
îndrăgostita lui Porto-Rich, care arata incompatibilitatea acestor două ordini de valori.
Adulterul nu poate dispărea decît o dată cu căsătoria Căci scopul căsătoriei este întrucîtva
să-1 imunizeze pe bărbat împotriva femeii sale: dar celelalte femei îşi păstrează în ochii
săi atracţia vertiginoasă; şi spre ele se va întoarce. Femeile se fac complice între ele. Căci
se revoltă împotriva unei ordini care pretinde să le priveze de toate armele lor. Pentru a o
smulge Naturii, pentru a o aservi bărbatului prin ceremonii şi prin contracte, femeia a fost
ridicată la demnitatea unei fiinţe umane, a fost dotată cu o libertate. Dar libertatea este
chiar ceea ce scapă oricărei servituti; şi dacă este acordată unei fiinţe locuite la origine de
puteri malefice, ea devine periculoasă, cu atît mai mult atunci cînd bărbatul s-a oprit la
jumătăţi de măsură; el n-a acceptat femeia în lumea masculina decît făcînd din ea o
servitoare, frustrînd-o de transcendenţa ei; libertatea cu care a fost înzestrată n-ar putea
să-şi afle decît o întrebuinţare negativă; ea se străduieşte s-o refuze. Femeia nu s-a
eliberat decît devenind captivă; ea renunţă la acest privilegiu uman pentru aşi putea regăsi
puterea sa de obiect natural. Ziua îşi joacă, cu perfidie, rolul său de servitoare docilă, dar
noaptea se preschimbă în pisică, în căprioară; se strecoară din nou în pielea ei de sirenă
sau, încălecînd pe matură, îşi ia zborul spre hore satanice. Une ori îşi exersează magia
nocturnă chiar asupra bărbatului ei; dar este mai prudent să-i ascundă stăpînului aceste
metamorfoze, şi atunci îşi alege drept prăzi nişte străini; aceştia nu au nici un drept asupra
sa, şi pentru ei a rămas plantă, izvor, stea, vrăjitoare, lat-o deci menită infidelităţii: este
singura înfăţişare concretă pe care o poate lua libertatea sa. Este infidelă dincolo chiar de
dorinţele ei, de gîndurile, de conştiinţa ei; prin faptul că este privită ca obiect, este oferită
oricărei subiectivităţi care ar vrea să pună stăpînire pe ea; nici cînd este închisă în harem,
ascunsă de văluri, nu e sigur că nu inspiră nimănui
221
dorin ; a inspira dorin unui str in înseamn deja s - i în ele so ţă ţă ă ă ă ş ş ţul, societatea Dar,
mai mult, ea se face complice acestei fatalităţi; numai prin minciună şi prin adulter poate
dovedi că nu este obiectul nimănui şi că dezminte pretenţiile bărbatului. De aceea
bărbatului i se deşteaptă atît de uşor gelozia; din legende vedem că femeia poate fi
bănuită fără motiv, condamnată la cea mai mică suspiciune, precum Genoveva de Brabant
sau Desdemona; chiar înainte de a fi bănuită măcar, Griselidis este supusă celor mai grele
suferinţe; această poveste ar fi absurdă dacă femeia nu ar fi dinainte suspectă; nu trebuie
să-i fie demonstrate greşelile; ea trebuie să-şi dovedească nevinovăţia. De aceea gelozia
poate fi insaţiabilă; am spus deja că posesiunea nu poate fi niciodată realizată în mod
pozitiv; nu posezi izvorul din care bei apă, chiar dacă îi interzici altuia să ia apă din el, iar
bărbatul gelos ştie foarte bine acest lucru. Prin însăşi esenţa ei, femeia este nestatornică,
precum apa este fluidă; şi nici o forţă omenească nu poate contrazice un adevăr natural. În
toată literatura, în O mie şi una de nopţi ca şi în Decameronul, se văd vicleniile femeii triumfînd
asupra prudenţei bărbatului. Şi totuşi, nu numai prin voinţa individualistă acesta îi
este temnicer; societatea îl face responsabil pentru purtarea femeii în calitatea sa de tată,
frate sau soţ. Dar este, de asemenea, foarte important ca femeia să fie obligată să coincidă
exact cu rolul pe care i 1-a atribuit societatea. Există o dublă exigenţă a bărbatului care o
predestinează pe femeie sa fie duplicitară: el vrea ca femeia să fie a sa şi totuşi să rămînă
o străină; visează ca ea să fie în acelaşi timp servitoare şi magiciană. Dar el îşi asumă în
mod public numai prima dorinţă; cealaltă este o revendicare perfidă pe care o ascunde în
adîncul sufletului şi al cărnii sale, prin care contestă morala şi societatea şi care este rea
precum Celălalt, precum Natura rebelă, precum „femeia cea rea". Bărbatul nu se consacră
în întregime Binelui pe care îl construieşte şi pretinde să îl impună, ci păstrează nişte
ruşinoase conivenţe cu Răul. Dar pretutindeni unde acesta îndrăzneşte să se arate pe faţă,
bărbatul porneşte război împotrivă-i. În întunericul nopţii, bărbatul o îndeamnă pe femeie
la păcat. Dar în plină zi repudiază păcatul şi pe păcătoasă. Iar femeile, ele însele
păcătoase în misterul patului, închină cu şi mai multă pasiune un cult public virtuţii. Aşa
cum, la primitiv, sexul masculin este laic, în timp ca acela al femeii este plin de virtuţi
religioase şi magice, greşeala bărbatului în societăţile moderne nu este decît o abatere
lipsită de gravitate, privită adesea cu indulgenţă; chiar dacă nu se supune legilor
comunităţii, bărbatul continuă să-i aparţină; nu este decît un copil teribil care nu ameninţă
în profunzime ordinea colectivă. Dimpotrivă, dacă femeia evadează din societate, ea se
întoarce la Natură şi la Demon, dezlănţuie în sînul colectivităţii forţe incontrolabile şi
rele. Dezaprobarea pe care-o inspiră o purtare neruşinată este întotdeauna
222
amestecată cu teamă. Dacă bărbatul nu reuşeşte s-o constrîngă pe femeie să fie
virtuoasă, el participă la greşeala ei; nenorocirea sa este o dezonoare în ochii societăţii;
există civilizaţii atît de severe, încît trebuie s-o ucidă pe vinovată pentru a se desolidariza
de vina acesteia, în altele, soţul care închide ochii asupra greşelilor soţiei sale va fi
pedepsit prin vacarmul şi vociferarea mulţimii sau va fi plimbat gol, călare pe un măgar.
Iar comunitatea va lua asupra ei pedepsirea vinovatei; căci nu numai pe soţ 1-a ofensat
femeia adulteră, ci întreaga colectivitate. Aceste obiceiuri au fost deosebit de aspre în
Spania superstiţioasă şi mistică, senzuală şi terorizată de trup. Calderon, Lorca, Valle
Inclan au scris numeroase drame pe această temă. În Casa Bernardei Alba a lui Lorca,
femeile din sat vor s-o pedepsească pe tînăra fată sedusă arzînd-o cu un tăciune încins „în
locul păcatului", în Vorbele divine de Valle Inclan, femeia adulteră apare ca o vrăjitoare
care dansează cu demonul; cînd i se descoperă vina, tot satul se strînge, îi smulge
veşmintele şi o îneacă. Multe tradiţii povestesc cum era astfel despuiată păcătoasa; apoi
oamenii aruncau în ea cu pietre, cum se povesteşte în Evanghelie, o îngropau de vie, o
înecau, îi d deau foc. Sensul acestor torturi este de a reda astfel femeia ă Naturii, după ce
fusese deposedată de demnitatea ei socială; prin păcatul său dezlănţuise efluvii naturale
rele; ispăşirea se împlinea într-un soi de orgie sacră în care femeile, despuind-o, lovind-o,
masacrînd-o pe vinovată, dezlănţuiau la rîndul lor fluide misterioase, însă binefăcătoare,
pentru că acţionau în acord cu societatea.
Această severitate sălbatică se pierde pe măsură ce superstiţiile se diminuează, iar
teama îşi pierde intensitatea. Dar la ţară oamenii încă le privesc cu neîncredere pe
ţigăncile fără Dumnezeu, fără adăpost. Femeia care-şi exercită în mod liber farmecele:
aventurieră, vampă, femeie fatală, rămîne un tip neliniştitor. În personajul femeii rele din
filmele de la Hollywood supravieţuieşte figura vrăjitoarei Circe. Multe femei au fost arse
pe rug ca vrăjitoare pur şi simplu pentru că erau frumoase. Iar in teama făţarnică a
virtuţilor de provincie în faţa femeilor de moravuri uşoare se păstrează o spaimă
ancestrală.
Chiar aceste primejdii o transformă pe femeie, pentru un bărbat aventuros, într-un joc
captivant. Renunţînd la drepturile sale de soţ, refuzînd să se sprijine pe legi sociale, va
încerca să o învingă într-o luptă de unul singur. El încearcă să o supună pe femeie
anexîndu-i pînă şi rezistenţele; o urmăreşte în această libertate prin care ea îi scapă.
Zadarnic; libertatea nu contează; femeia liberă va fi liberă adesea împotriva bărbatului.
Chiar şi Frumoasa din pădurea adormită se poate trezi cu neplăcere, poate să nul
recunoască în cel care o trezeşte pe Prinţ, poate să nu surîdă. Este chiar cazul cetăţeanului
Kane, a cărui protejată apare oprimată şi a cărui generozitate se dezvăluie ca o voinţă de
putere şi de tiranie; soţia eroului ascultă
223
povestea isprăvilor sale cu indiferenţă, Muza la care visează poetul cască ascultîndu-i
versurile. Amazoana poate refuza plictisită lupta, şi poate chiar să iasă învingătoare.
Femeile din epoca decadenţei romane, americanele din ziua de azi le impun bărbaţilor
capriciile sau legea lor. Unde este Cenuşăreasa? Bărbatul ar voi să dăruiască, şi iată că
femeia ia. Nu mai este vorba pentru el să joace, ci să se apere. Din momentul în care
femeia este liberă, ea nu mai are alt destin decît acela pe care şi-l creează în mod liber.
Raportul dintre cele două sexe este atunci înfruntarea. Devenită egala bărbatului, ea apare
la fel de redutabilă ca pe vremea cînd era pentru el Natura străină. Femeia doică,
devotată, răbdătoare se preschimbă într-un animal avid şi devorator. Femeia rea îşi înfige
astfel rădăcinile în Pămînt, în Viaţă; dar pămîntul este o groapă, iar viaţa, o luptă
necruţătoare; mitul albinei harnice, al mamei-cloşti este înlocuit cu acela al insectei
devoratoare, mantis rcligiosa, păianjen. Femeia nu mai este aceea care alăptează copiii, ci
aceea care mănîncă masculul: ovulul nu mai este un corn al abundenţei, ci o capcană de
materie inertă în care spermatozoidul, castrat, se îneacă; uterul, această vizuină caldă,
tăcută şi liniştită, devine carne lutoasă, plantă carnivoră, abis de tenebre convulsive; în el
locuieşte un şarpe care nu se mai satură înghiţind puterile bărbatului. Aceeaşi dialectică
face din obiectul erotic o vrăjitoare a magiei negre, din servitoare o trădătoare, din
Cenuşăreasa o căpcăună, şi metamorfozează orice femeie într-un duşman; este
răscumpărarea pe care bărbatul o plăteşte pentru că s-a afirmat pe sine, cu rea-credinţă, ca
fiind singurul esenţial.
Totuşi, nici acest chip ostil nu este chipul definitiv al femeii Maniheismul se
insinuează în sînul speciei feminine. Pitagora asimila principiul bun cu bărbatul,
principiul rău cu femeia. Bărbaţii au încercat să învingă răul supunînd femeia; şi. parţial,
au reuşit; dar, la fel cum creştinismul, aducînd ideile de mîntuire şi de salvare, a dat un
sens deplin cuvîntului „damnare", tot astfel, în faţa femeii sanctificate, femeia rea îşi
capătă întregul ei relief. În cursul acestui „cearta femeilor" care durează din Evul Mediu
pînă fn zilele noastre, unii bărbaţi nu vor să cunoască decît femeia binecuvîntată pe care o
viseaz , alta decît femeia blestemat care le dezminte visele. Dar ă ă de fapt, dacă bărbatul
poate afla în femeie totul, este pentru că ea are în acelaşi timp cele două chipuri. Ea
înfăţişează într-o modalitate vie şi trupească toate valorile şi antivalonle prin care viaţa îşi
dobîndeşte sensul, lată, separate net, Binele şi Răul care se înfruntă sub trăsăturile Mamei
devotate şi sub acelea ale Amantei perfide; în vechea baladă engleză Randall, fiul meu,
un tînăr cavaler vine să moară în braţele mamei sale, otrăvit de iubita lui. Lipiciul de
Richepin reia cu mai mult patetism şi cu prost-gust aceeaşi temă. Angelica Micaela se
opune întunecatei Carmen. Mama, logodnica fidelă, soţia răbdătoare
224
se oferă să panseze rănile din inima bărbaţilor, făcute de vampe şi de femeimandragore.
Între aceşti poli clar definiţi se vor contura o serie de figuri ambigue, jalnice,
detestabile, păcătoase, victime, cochete, slabe, angelice, demonice. Prin acestea, o
mulţime de conduite şi de sentimente îl solicită pe bărbat şi îl îmbogăţesc.
Chiar această complexitate a femeii îl încîntă: iată un slujitor minunat, care îl poate
uimi pentru bani puţini. Este înger sau demon? Incertitudinea aceasta face din femeie un
sfinx. Sub această egidă era plasat unul dintre bordelurile cele mai renumite din Paris. În
marea epocă a Feminităţii, pe vremea corsetelor, a lui Paul Bourget şi Henri Bataille, a
french-concan-u\ui, tema sfinxului face ravagii neîncetat în comedii, în poezii şi cîntece:
„Cine eşti tu, de unde vii tu. Sfinx bizar?" Şi încă oamenii n-au terminat să viseze şi să
discute pe tema misterului feminin. Pentru a salva acest mister, bărbaţii le-au implorat
mult timp pe femei să nu abandoneze rochiile lungi, jupoanele, voaletele, mănuşile şi
botinele înalte: tot ceea ce accentuează în Celălalt diferenţa îl face şi mai dezirabil, pentru
că bărbatul vrea să şi-l însuşească pe Celălalt ca atare. În scrisorile lui Alain Fournier li se
reproşează englezoaicelor strîngerea de mînă prea bărbătească: tulburătoare este pentru el
rezerva pudică a franţuzoaicelor. Trebuie ca femeia să rămînă ascunsă, necunoscută,
pentru a putea fi adorată ca o prinţesă îndepărtată; se pare că Alain Fournier nu a fost
deosebit de respectuos cu femeile care au trecut prin viaţa lui, dar tot miraculosul
copilăriei, al tinereţii, toată nostalgia paradisului pierdut se află într-o femeie care le-a
întruchipat, o femeie a cărei primă calitate era de a părea inaccesibilă. El a conturat o
imagine albă şi aurită a Yvonnei de Galais. Dar bărbaţii îndrăgesc chiar şi defectele
feminine dacă acestea creează misterul „O femeie trebuie să aibă capricii" îi spunea cu
autoritate un bărbat unei femei rezonabile. Capriciul este imprevizibil; el împrumută
femeii graţia apei unduitoare; minciuna o împodobeşte cu sclipiri fascinante; cochetăria,
perversitatea chiar îi dau un parfum ameţitor. Înşelătoare, nestatornică, neînţeleasă,
mincinoasa, astfel se pretează ea cel mai bine dorinţelor contradictorii ale bărbatului; este
Maya cea cu nenumărate chipuri. Reprezentarea Sfinxului sub înfăţişarea unei tinere fete
este un loc comun; virginitatea este unul dintre secretele pe care bărbaţii, cu cît sînt mai
libertini, cu atît îl găsesc mai tulburător; puritatea fetei îngăduie speranţa tuturor
obscenităţilor, şi nu se ştie ce perversităţi se ascund în inocenţa ei; încă aproape de animal
şi de plantă, deja docilă în faţa riturilor sociale, ea nu este nici copil, nici adult,
feminitatea ei timidă nu inspiră teamă, ci o nelinişte temperată. Înţelegem de ce ea este
una dintre figurile privilegiate ale misterului feminm. Totuşi, cum „adevărata fată" este pe
cale de dispariţie, cultul său a devenit întrucîtva perimat. În schimb, figura prostituatei pe
care, într-o piesă cu succes
225
triumfător, Gantillon o împrumuta Mayei şi-a păstrat un imens prestigiu. Acesta este
unul dintre tipurile feminine cele mai plastice, cel care permite cel mai bine jocul viciilor
şi al virtuţilor. Pentru puritanul timorat, prostituata întruchipează răul, ruşinea, boala,
damnarea, inspiră teamă şi dezgust; nu aparţine nici unui bărbat, ci se împrumută tuturor
i din asta tr ie te; ea reg se te prin aceasta independen a redutabil a ş ă ş ă ş ţ ă desfrînatelor zeiţemame
primitive şi întruchipează Feminitatea pe care societatea masculină nu a
sanctificat-o, care rămîne încărcată de puteri malefice; în actul sexual, bărbatul nu-şi
poate închipui că o posedă, este aruncat singur în ghearele demonilor cărnii; este o
umilire, o murdărire pe care o simt deosebit de acut anglo-saxo-nii, pentru care carnea
este mai mult sau mai puţin blestemată. În schimb, un bărbat pe care nu-1 înspăimîntă
trupul va iubi la prostituată afirmarea sa generoasă şi crudă; va vedea în ea exaltarea
feminităţii pe care nici o morală nu a ofilit-o; va regăsi în corpul ei virtuţile magice care
altădată o înrudeau pe femeie cu astrele şi cu marea: culcîndu-se cu o prostituată, Miller
crede că sondează chiar tenebrele vieţii, ale morţii, ale cosmosului; el se înfîlneşte cu
Dumnezeu în întunecimile umede ale unui vagin primitor. Pentru că ea este, la marginea
unei lumi în mod ipocrit morale, un soi de paria, „femeia pierdută" poate fi considerată ca
o contestare a tuturor virtuţilor oficiale; indignitatea sa o înrudeşte cu sfintele autentice;
căci ceea ce a fost înjosit poate fi exaltat; Christ a privit-o cu bunăvoinţă pe Maria-Magdalena;
păcatul deschide mai uşor porţile cerului decît o virtute ipocrită. Astfel, la
picioarele Soniei, Raskolnikov îşi sacrifică arogantul orgoliu masculin care 1-a dus la
crimă; el a exasperat prin ucidere această voinţă de separare care există în fiecare bărbat;
resemnată, abandonată de toţi, umila prostituată poate primi cel mai bine mărturisirea
abdicării sale.1 Sintagma „femeie pierdută" trezeşte ecouri tulburătoare; mulţi bărbaţi
visează să se piardă; nu e atît de lesne, Răul nu este atît de uşor de atins sub o figură
pozitivă; şi chiar şi demonicul este înspăimîntat de crimele excesive; femeia îngăduie
celebrarea fără risc a meselor negre unde Satan este evocat fără a fi invitat, propriu-zis; ea
este la marginea lumii masculine: actele care
1 Marcel Schwob expune poetic acest mit în Le Livre de Monelle. „Am să-ţi vorbesc
despre micile prostituate şi tu vei şti începutul... Vezi, ele scot un strigă! de milă către
tine, şi te mîngîie cu mîna lor descărnată. Nu te înţeleg decît dacă eşti foarte nefericit;
plîng cu tine şi te consolează... Nici una dintre ele. vezi tu. nu poate rămîne cu tine. Ar fi
prea triste şi le-ar fi ruşine să rămînă cînd n-o să mai plîngi, nu vor îndrăzni să te
privească. Te învaţă lecţia pe care trebuie să te înveţe şi pleacă. Vin prin ploaie şi prin
frig să te sărute pe frunte, să-ţi şteargă lacrimile, şi îngrozitoarea noapte le înghite din
nou... Nu trebuie să te gîndeşti la ce au făcut ele în întuneric...'"
226
o privesc nu ajung cu adevărat să aibă nişte consecinţe; totuşi, ea este o fiinţă umană,
şi se pot deci săvîrşi prin ea revolte sumbre împotriva legilor omeneşti. De la Musset la
Georges Bataille, desfrîul cu înfăţişare hidoasă şi fascinantă este frecventarea
prostituatelor. Folo-sindu-se de trupul femeilor îşi satisfac Sade şi Sacher Masoch
dorinţele care-i obsedează; discipolii lor - majoritatea bărbaţilor care au „vicii" - se
adresează în mod obişnuit prostituatelor. Dintre toate, ele sînt femeile cele mai supuse
bărbaţilor, şi care, totuşi, li se pot sustrage cel mai mult; aceasta le predispune să capete
atîtea multiple semnificaţii. Cu toate acestea, nu există nici o altă figură feminină
-fecioară, mamă, soră, servitoare, amantă, virtuoasă înverşunată, odaliscă surîzătoare -
care să nu fie susceptibilă de a rezuma astfel schimbătoarele aspiraţii ale bărbaţilor.
Este treaba psihologiei - şi în special a psihanalizei - să descopere de ce un individ se
ataşează cu deosebire de cutare sau cutare aspect al Mitului cu nenumărate chipuri; şi de
ce îl întruchipează într-o anume formă singulară. Dar în toate complexele, obsesiile,
psihozele este implicat acest mit în particular, multe nevroze îşi au originea într-un vertij
al interdicţiei: acesta nu poate apărea decît dacă în prealabil au fost constituite tabuuri; o
presiune socială exterioară este insuficientă pentru a le explica prezenţa; de fapt,
interdicţiile sociale nu sînt numai nişte convenţii; ele au — printre alte semnificaţii - un
sens ontologic pe care fiecare individ îl experimentează de unul singur. Ca exemplu, este
interesant de examinat „complexul Edip"; mult prea adesea este considerat ca fiind
produs de o lupt între tendin e instinctive i interdic ii sociale; dar este ă ţ ş ţ în primul rînd un
conflict interior subiectului însuşi. Ataşamentul copilului de sînul matern este mai întîi de
toate o legătură cu Viaţa sub forma ei imediată, în generalitatea şi în imanenţa ei; refuzul
înţărcării este refuzul abandonului la care este condamnat individul imediat ce se desparte
de Tot; începînd de aici, pe măsură ce se individualizează şi se separă mai mult, putem
califica drept „sexuală" înclinaţia pe care-o păstrează faţă de trupul matern de-acum
separat de al său; senzualitatea sa este atunci mediatizată, a devenit transcendenţă către un
obiect străin. Dar cu cît mai rapid şi mai hotărît copilul se asumă ca subiect, cu atît
legătura carnală care-i contestă autonomia va deveni mai inoportună. Atunci el se
sustrage rnîngîierilor, iar autoritatea exercitată de mama sa, drepturile pe care le are
asupra lui, uneori chiar şi simpla ei prezenţă îi inspiră un soi de ruşine. Şi mai ales i se
pare stînjenitor, obscen să o descopere ca trup, evită să se gîndească la corpul ei; în
oroarea pe care o simte faţă de tatăl său ori de un tată vitreg sau de un amant este nu atît
gelozie, cît scandalizare: a-i aminti că mama sa este o fiinţă făcută din came înseamnă a-i
aminti propria sa naştere, eveniment pe care-1 repudiază din toate puterile; sau cel puţin
doreşte
227
să-i dea măreţia unui fenomen cosmic; trebuie ca mama sa să rezume Natura care
învesteşte toţi indivizii fără a aparţine nimănui. El detestă ca ea să devină pradă, nu
pentru că - aşa cum se pretinde adesea -vrea s-o posede el însuşi, ci pentru că vrea ca ea
să existe dincolo de orice posesiune: nu trebuie să aibă dimensiunile meschine ale soţiei
sau ale iubitei. Totuşi, cînd în adolescenţă sexualitatea sa capătă o formă virilă, se
întîmplă să-1 tulbure trupul mamei sale: dar este pentru că în acest trup el vede
feminitatea în general; şi adesea dorinţa trezită de vederea unei coapse, a unui sîn se
stinge imediat ce băiatul realizează că acest trup este al mamei sale. Există numeroase
cazuri de perversiune pentru că, adolescenţa fiind vîrsta confuziei, este şi aceea a
perversiunii, cînd dezgustul suscită sacrilegiul sau ispita se naşte din interdicţie. Dar nu
trebuie să credem că la început fiul doreşte, fără să ştie prea bine ce înseamnă acest lucru,
să se culce cu mama sa şi că nişte interdicţii exterioare se interpun şi îl oprimă;
dimpotrivă, din pricina acestei interdicţii care s-a format în sufletul individului însuşi se
naşte dorinţa. Acest interzis este reacţia cea mai normală, cea mai generală. Dar acesta nu
provine dintr-un consemn social mascînd dorinţe instinctive. Mai degrabă putem afirma
că respectul este sublimarea unui dezgust originar; tînărul refuză s-o privească pe mama
sa ca pe o fiinţă de carne; el o transfigurează, o asimilează uneia dintre acele imagini pure
ale femeii sanctificate pe care io propune societatea. Prin aceasta el contribuie la
fortificarea figurii ideale a Mamei care va veni în ajutorul generaţiei următoare Dar
aceasta nu are atîta forţa decît pentru că este solicitată de o dialectică individuală. Şi
întrucît fiecare femeie este locuită de esenţa generală a Femeii, deci a Mamei, este sigur
că atitudinea faţă de Mamă se va repercuta în raporturile cu soţia sau cu iubitele, dar
adesea într-un mod mai complicat decît ne putem imagina. Adolescentul care şi-a dorit
mama, concret şi senzual, poate să fi dorit în ea femeia în general: iar ardoarea
temperamentului său va putea fi potolită de orice femeie; el nu va fi menit unor nostalgii
incestuoase. Şi invers, un tînăr care are faţă de mama sa un respect tandru, dar platonic,
poate dori ca totdeauna femeia să participe la puritatea maternă.
Se cunoaşte îndeajuns importanţa sexualităţii, deci în mod obişnuit a femeii, în
conduitele normale şi patologice. Se întîmplă ca şi alte obiecte să fie feminizate; pentru
că şi femeia este în mare parte o invenţie a bărbatului, el o poate inventa cu ajutorul unui
trup masculin: în homosexualitatea masculină se menţine diviziunea sexelor. Dar de
obicei Femeia este căutată chiar în fiinţe feminine. Prin ea, prin ceea ce are ea mai bun
sau mai r u, b rbatul ă ă învaţă fericirea,
1 lixemplul lui Stendhal este frapant. 228
suferinţa, viciul, virtutea, lăcomia, renunţarea, devotamentul, tirania, se învaţă pe sine
însuşi; ea este jocul şi aventura, dar şi încercarea; este triumful victoriei, dar şi triumful,
mai aspru, al eşecului depăşit; este ameţeala pierzaniei, fascinaţia damnării şi a morţii. O
întreagă lume de semnificaţii nu există decît prin femeie; ea este substanţa acţiunilor şi a
sentimentelor bărbatului, întruchiparea tuturor valorilor care îi solicită libertatea.
Înţelegem de ce, chiar şi condamnat la dezminţirile cele mai crude, bărbatul nu vrea să
renunţe la un vis în care sînt învăluite toate visele sale.
Iată de ce femeia are un chip dublu şi înşelător: ea este tot ceea ce bărbatul cheamă şi
tot ceea ce nu poate atinge. Este mediatoarea înţeleaptă între Natură şi bărbat; este ispita
Naturii neîmblînzite împotriva oricărei înţelepciuni. De la bine la rău, ea întruchipează
trupeşte toate valorile morale şi contrariul lor; este substanţa acţiunii şi obstacolele care-i
stau înainte, priza bărbatului asupra lumii şi eşecul său; ca atare, este sursa oricărei
reflecţii a bărbatului asupra existenţei şi a oricărei expresii pe care 1-0 poate da; totuşi, ea
se străduieşte să 1 deturneze de la sine, să-1 facă să se cufunde în tăcere şi în moarte. El
vrea ca femeia, servitoare şi tovarăşă, săi fie, de asemenea, public şi judecător, să-1
confirme prin fiinţa ei; dar ea îl contestă prin indiferenţă, chiar prin batjocura şi rîsetele
ei. El proiectează în femeie ceea ce doreşte şi ceea ce îl sperie, ceea ce iubeşte şi ceea ce
urăşte. Şi dacă e dificil să spui ceva despre aceste lucruri, este pentru că bărbatul se caută
în întregime în ea, iar ea este Totul. Numai că este Totul în lumea neesenţialului: este tot
ceea ce e Celălalt. Şi, în calitate de Celălalt, ea este, de asemenea, alta decît ea însăşi, alta
decît ceea ce se aşteaptă de la ea. Fiind totul, nu este niciodată tocmai acel ceva care ar
trebui să fie; este o continuă decepţie, decepţia însăşi a existenţei care nu reuşeşte
niciodată să se atingă şi să se reconcilieze cu totalitatea fiinţelor.

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki