FANDOM


Carte pdf oferita de www.cartipdfgratuite.blogspot.ro
Simone de Beauvoir
AL DOILEA SEX
Vol.1
Lui Jacques Bost
Exist un principiu bun, creator al ordinii, al luminii i al b rbatului, ă ş ă şi un principiu
rău, creator al haosului, al tenebrelor şi al femeii.
PITAGORA
Tot ceea ce a fost scris de către bărbaţi despre femei trebuie considerat suspect, căci
bărbaţii sînt deopotrivă parte şi judecător.
POULAIN DE LA BARRF.
INTRODUCERE
Am ezitat mult timp să scriu o carte despre femeie. Subiectul e iritant, mai cu seamă
pentru femei. Şi nu e nici nou. Disputa feminismului a făcut să curgă destulă cerneală;
iat-o, acum, aproape încheiată: să nu mai vorbim despre ea. Deşi se tot vorbeşte, încă. Iar
enormele prostii debitate de-a lungul acestui ultim secol nu prea par să fi limpezit
problema. De altfel, există o problemă? Care? Chiar există femei? Sigur, teoria eternului
feminin continuă să aibă adepţi; îi auzi şuşotind: „Şi-n Rusia, pînă şi acolo, ele rămîn tot
femei"; în vreme ce alţi inşi, bine informaţi - cîteodată inclusiv cei din prima categorie -
suspină: „Femeia se pierde, femeia e pierdută". Nu se mai ştie prea bine dacă există încă
femei, dacă vor mai exista, dacă trebuie sau nu să doreşti să existe şi care e locul pe care
ar trebui ele să îl ocupe. „Unde sînt femeile?" întreba de curînd o revistă cu apariţie
intermitentăl. Dar, în primul rînd: ce este o femeie? „Tota mulier in utcro: un uter,
aşadar", spun unii. Totuşi, vorbind despre anumite femei, cunoscătorii decretează:
„Acestea nu sînt femei", cu toate că şi ele au un uter, ca şi celelalte. Toată lumea este de
acord în a recunoaşte că există în specia umană femele; ele reprezintă astăzi, ca şi
altădată, aproape jumătate din umanitate; şi totuşi, ni se spune că „feminitatea e în
pericol"; sîntem îndemnate: „Fiţi femei, rămîneţi femei, deveniţi femei". Prin urmare nu
orice fiinţă umană femelă este, în chip necesar, o femeie; se impune ca ea să participe la
acea realitate misterioasă şi ameninţată care e feminitatea. Aceasta e oare secretată de
ovare? sau îngheţată în tăriile unui cer platonician? E de-ajuns un jupon cu fîş-fîş spre a o
face să coboare pe pămînt? Cu toate că unele femei se căznesc pline de zel să-1 încarneze,
modelul ei n-a fost niciodată brevetat. Binevoitorii o descriu în termeni vagi şi sclipicioşi
ce par împrumutaţi din vocabularul prezicătoarelor. Pe vremea Sfîntului Toma,
feminitatea apărea ca o esenţă definită cu tot atîta siguranţă ca şi virtutea soporifică a
macului. Însă conceptualismul a pierdut teren: ştiinţele biologice şi sociale nu mai cred în
existenţa entităţilor imuabil fixate ce ar defini caractere date, precum cel
1Se numea Franchise, şi între timp şi-a încetat apariţia.
24
al femeii, al evreului sau al negrului; acestea consideră caracterul ca pe o reacţie
secundară la o situaţie. Dacă azi nu mai există feminitate, e pentru că ea nici n-a existat
vreodată. Să însemne asta că termenul „femeie" n-are nici un conţinut? E ceea ce afirmă
cu t rie partizanii filosofiei luminilor, ai ra ionalismului, ai nominalismului: ă ţ femeile n-ar
fi, printre alte fiinţe umane, decît cele arbitrar desemnate prin cuvîntul „femeie"; în
special americanii sînt înclinaţi să creadă că femeia ca atare nu mai există; dacă vreo
întîrziată se priveşte pe sine ca femeie, prietenele o sfătuiesc să meargă la psihanalist
pentru a scăpa de această obsesie. În legătură cu o lucrare, de altminteri extrem de
agasantă, intitulată Femeia modernă: un sex pierdut - Dorothy Parker a scris: „Nu pot fi
imparţială cu cărţile care discută despre femeie ca femeie... Părerea mea este că toţi,
bărbaţi şi femei deopotrivă, oricine am fi, trebuie să fim consideraţi ca fiinţe umane". Dar
nominalismul se dovedeşte o doctrină insuficientă; iar antifemi-niştii află terenul
favorabil pentru a arăta că femeile nu sînt bărbaţi. Fără doar şi poate că femeia este, ca şi
bărbatul, o fiinţă umană: dar o asemenea afirmaţie este abstractă; fapt e că orice fiinţă
umană concretă este întotdeauna situată în chip singular. A refuza noţiunile de etern
feminin, de suflet negru, de caracter evreiesc nu înseamnă a nega că există la ora actuală
evrei, negri, femei: această negare nu reprezintă pentru cei interesaţi o eliberare, ci o
eschivă inautentică. E clar că nici o femeie nu poate pretinde fără a fi de rea-credinţă că
se situează deasupra sexului ei. O femeie, scriitoare cunoscută, a refuzat cu cîţiva ani în
urmă publicarea portretului ei într-o serie de fotografii dedicate special femeilor
scriitoare: voia să fie pusă în rînd cu bărbaţii; pentru a obţine, însă, acest privilegiu, avea
să facă uz de influenţa soţului ei. Femeile care afirmă că sînt bărbaţi nu reclamă mai
puţine atenţii şi omagii masculine. Mi-aduc aminte, iarăşi, de o tînără troţkistă: în
picioare, pe o estradă în jurul căreia se desfăşura un miting furtunos, se pregătea să sară la
bătaie, în ciuda evidentei sale fragilităţi; o făcea, însă, din iubirea pentru un militant a
cărui egală ţinea să fie. Atitudinea de sfidare în care se crispează americanele dovedeşte
cît sînt de obsedate de sentimentul feminităţii lor. Şi, într-adevăr, e destul să faci o
plimbare şi să contempli strada ca să constaţi că umanitatea se împarte în două categorii
de indivizi ale căror haine, faţă, corp, zîmbete, mers, interese, ocupaţii sînt în chip
manifest diferite: poate că aceste diferenţe sînt superficiale şi poate că sînt destinate să
dispară. Ce e sigur e că, pentru moment, ele beneficiază de o izbitoare evidenţă.
Dacă funcţia sa de femelă nu e suficientă pentru a defini femeia, dacă, de asemenea,
refuzăm să o explicăm prin „eternul feminin" şi
25
dacă totuşi admitem, fie şi cu titlu provizoriu, că există femei pe lume, va trebui să ne
punem întrebarea: ce este o femeie?
Chiar enunţarea problemei îmi sugerează de îndată un prim răspuns. E semnificativ
însuşi faptul că pun problema, Unui bărbat nu iar trece prin cap să scrie o carte despre
situaţia specială a bărbaţilor în contextul umanităţii.1 Dacă vreau să mă definesc, sînt
obligată mai întîi să declar: „Sînt femeie"; această afirmaţie constituie fundalul pe care se
vor ridica toate celelalte afirmaţii. Un bărbat nu începe niciodată prin a se declara individ
de un anume sex: că e bărbat, asta se înţelege de la sine. Doar într-un mod formal, în
registrele primăriilor şi în actele de identidate, rubricile masculin, feminin apar ca
simetrice. Raportul dintre cele două sexe nu e precum al celor două electricităţi, ai celor
doi poli: bărbatul reprezintă în acelaşi timp pozitivul şi neutrul, aşa îneît în franceză se
spune „Ies hommes" - „bărbaţii" - pentru a desemna fiinţele umane, sensul particular al
cuvîntului „vir" asimilîndu-se sensului general al cuvîntului „homo". Femeia apare ca
fiind negativul într-o atît de mare măsură îneît orice determinare îi e imputată ca limitare,
fără reciprocitate. Mi s-a părut sîcîitor să aud, cîteodată, în toiul unor discuţii abstracte,
bărbaţi spunîndu-mi: „Gîndiţi cutare lucru pentru că sînteţi femeie"; dar ştiam că singura
apărare posibilă era să răspund: „Gîndesc aşa pentru că e adevărat", eliminîndu-mi astfel
subiectivitatea; nu era cazul să răspund: „Iar dumneavoastră gîndiţi contrariul pentru că
sînteţi bărbat"; fiindcă e un fapt convenit că a fi bărbat nu înseamnă a fi într-o situaţie
singular ; un b rbat e îndrept it ca fiind b rbat, femeia e cea neîndrept ă ă ăţ ă ăţită. Practic, aşa
cum în vechime exista o verticală absolută în raport cu care se definea linia oblică, există
un tip uman absolut care e tipul masculin. Femeia are ovare, uter; iată condiţiile speciale
ce o fac prizonieră a subiectivităţii; se spune cu multă naturaleţe că ea gîndeşte cu
glandele. Bărbatul uită, cu superbie, că şi anatomia lui presupune hormoni, testicule. El
îşi înscrie corpul într-o relaţie directă şi normală cu lumea pe care crede că o percepe întro
deplină obiectivitate, considerînd, în schimb, corpul femeii ca îngreunat de tot ce-i
constituie specificitatea: un obstacol, o închisoare. „Femela este femelă în virtutea unei
anume lipse a unor calităţi", spunea Aristotel. „Trebuie să considerăm caracterul femeilor
ca suferind de o imperfecţiune naturală." Iar Sfîntul Toma, urmîndu-1, decretează că
femeia este „un bărbat ratat", o fiinţă „de ocazie". Este ceea ce simbolizează episodul din
Geneză, în care Eva apare extrasă, după expresia lui Bossuet, dintr-un „os suplimentar" al
lui Adam. Umanitatea este masculină, iar bărbatul defineşte femeia nu în sine, ci relativ la
bărbat; ea
' Raportul Kinsey, de pildă, se mărgineşte să definească trăsăturile caracteristice
sexuale ale bărbatului american, ceea ce e cu totul altceva.
26
nu e considerată ca o fiinţă autonomă. „Femeia, fiinţa relativă...", scrie Michelet.
Astfel, domnul Benda* afirmă în Raportul lui Uriel: „Corpul bărbatului are un sens prin
el însuşi, abstracţie făcînd de corpul femeii, în vreme ce acesta din urmă pare privat de
sens dacă nu e evocat bărbatul... Bărbatul se gîndeşte pe sine fără femeie. Femeia nu se
gîndeşte pe sine fără bărbat". Şi ea nu e nimic altceva decît ceea ce bărbatul decide că
este; astfel, e numită „sexul", înţelegîndu-se prin asta că ea îi apare, esenţialmente,
bărbatului ca o fiinţă sexuată: pentru el, ea este sex, deci iată ce este ea în chip absolut.
Femeia se caracterizează şi se diferenţiază în raport cu bărbatul, nicidecum bărbatul în
raport cu femeia; ea e inesenţialul faţă de esenţial. El e Subiectul, el e Absolutul: ea este
Celălalt.1
Categoria Celuilalt este în aceeaşi măsură originară ca şi conştiinţa însăşi. În
societăţile cele mai primitive, în mitologiile cele mai vechi, se regăseşte întotdeauna o
dualitate care este a Aceluiaşi şi a Celuilalt; această diviziune n-a fost la început plasată
sub semnul diviziunii sexelor, ea nu depinde de nici un dat empiric: e ceea ce reiese,
printre altele, din lucrările lui Granet despre gîndixea chineză, din cele ale lui Dumezil
despre India şi Roma. În cuplurile Varuna-Mitra, Uranus-Zeus, Soare-Lună, Zi-Noapte,
nici un element feminin n-a fost în primă instanţă implicat; nici în opoziţia dintre Bine şi
Rău, dintre principiile faste şi cele nefaste, dintre dreapta şi stînga, dintre Dumnezeu şi
Lucifer; alteritatea este o categorie fundamentală a gîndirii umane. Nici o colectivitate nu
se defineşte vreodată ca fiind Una fără a-1 pune de îndată pe Celălalt faţă în faţă cu ea.

  • Julien Benda, (1867 1956). scriitor francez, colaborator la Cahiers de la Quinzaine

ale lui Ch. Peguy (n. tr.).
1 Această idee a fost exprimată în forma ei cea mai explicită de către E. Levinas în
eseul său Timpul şi Celălalt. El se exprimă astfel: ..Nu ar exista cumva o situaţie în care
alteritatea să fie purtată de o fiinţă cu titlu pozitiv, ca esenţă'? Care este alteritatea ce nu
intră pur şi simplu în opoziţia a două specii de acelaşi gen? Contrariul absolut contrariu,
al cărui caracter contrar nu e cu nimic afectat prin relaţia ce se poate stabili între el şi
corelativul său, caracterul contrar care permite termenului să răiuînă alter absolut, cred că
este femininul. Sexul nu e o diferenţă specifică oarecare... Diferenţa între sexe nu este
nici contradicţie... (Ea) nu este nici dualitatea a doi termeni complementari, căci doi
termeni complementari presupun un tot preexistent... Alteritatea î şi găseşte împlinirea în
feminin. Termen de acelaşi rang, dar de sens opus conştiinţei."
Presupun că domnul Levinas nu uită că femeia este, de asemenea, pentru sine,
conştiinţă. Dar e surprinzător că el adoptă deliberat punctul de vedere al unui bărbat fără a
semnala reciprocitatea subiectului şi obiectului. Cînd scrie că femeia este mister, el
subînţelege că ea este mister pentru bărbat. Aşa îneît această descriere ce se doreşte
obiectivă este de fapt o afirmare a privilegiului masculin.
27
E destul ca trei călători să fie reuniţi de hazard în acelaşi compartiment pentru ca
restul călătorilor să devină nişte „ceilalţi" vag ostili. Pentru ţăran, toţi cei care nu aparţin
satului său sînt nişte „ceilalţi" suspecţi; pentru cel născut într-o ţară, locuitorii altor ţări
apar ca „străini"; evreii sînt „ceilalţi" pentru antisemiţi, negrii, pentru rasiştii americani,
indigenii, pentru colonişti, proletarii, pentru clasele avute. La sfîrşitul unui studiu
aprofundat asupra diverselor reprezentări ale societăţilor primitive, Levi-Strauss a putut
conchide: „Trecerea de la starea de Natură la starea de Cultură se defineşte prin
aptitudinea omului de a gîndi relaţiile biologice sub forma sistemelor de opoziţii:
dualitatea, alternanţa, opoziţia şi simetria, prezente fie în forme definite, fie în forme
imprecise, constituie în mai mică măsură fenomene ce trebuie explicate decît datele
fundamentale şi imediate ale realităţii sociale1." Aceste fenomene nu s-ar putea înţelege
dacă realitatea umană ar fi exclusiv un mitsein* bazat pe solidaritate şi prietenie. El se
clarifică, dimpotrivă, dacă, urmîndu-1 pe Hegel, descoperim chiar în conştiinţă o ostilitate
fundamentală faţă de orice altă conştiinţă; subiectul nu se propune decît opunîndu-se: el
pretinde să se afirme ca fiind esenţialul şi să-1 constituie pe celălalt ca inesenţial, ca
obiect.
Doar conştiinţa cealaltă îi opune o pretenţie reciprocă: în timpul călătoriei, localnicul
îşi dă seama scandalizat că în ţările vecine există localnici care îl privesc, la rîndul lor, ca
străin; între sate, clanuri, naţiuni, clase există războaie, potlatch**-mi, tîrguri, tratate,
lupte care îi retrag ideii de Celălalt sensul absolut şi îi dezvăluie relativitatea; de voie, de
nevoie, indivizi şi grupuri se văd obligate să recunoască reciprocitatea raportului lor. Cum
se face, atunci, că între sexe această reciprocitate nu a fost statuată, că unul dintre termeni
s-a afirmat ca singurul esenţial, negînd orice relativitate în raport cu corelativul său,
definindu-1 pe acesta ca alteritate pură? De ce nu contestă femeile suveranitatea
masculină? Nici un subiect nu se statuează pe sine de la bun început şi în mod spontan ca
fiind inesenţialul; nu e vorba de Celălalt care, definindu-se ca fiind Celălalt, îl defineşte
pe Unul: el este statuat ca fiind Celălalt de către un Unu autostatuîndu-se ca Unu. Dar
pentru ca reversul lui Celălalt în Unul să nu se opereze, trebuie
1 Vezi C. LEVI-STRAUSS, (Structurile elementare ale rudeniei). Îi mulţumesc lui C.
Levi-Strauss pentru bunăvoinţa de a-ini oferi corecturile tezei sale, pe care am utilizat-o,
între altele, pe larg în Partea a doua.

  • laolaltă-fiinţarea (germ.) - traducerea conceptului de Mitsein propusă de Thomas

Kleininger şi Gabriel Liiceanu în: Martin Heidegger, Repere pe drumul gîndirii. Editura
Politică. Bucureşti, 1988 (n. tr.).

    • Cuvînt englezesc împrumutat din limba unor tribun de indieni din America şi

desemnînd ofranda sau distrugerea cu caracter sacru constituite ca o sfidare la adresa
celui care aduce o ofrandă (sau o distrugere) echivalente (a tr.).
28
ca el să se supună acestui punct de vedere străin. De unde vine, în cazul femeii,
această supunere?
Exist alte situa ii în care, un timp mai mult sau mai pu in îndelungat, ă ţ ţ o categorie a
reuşit să domine în chip absolut o alta Adeseori, inegalitatea numerică e aceea care
conferă acest privilegiu: majoritatea impune minorităţii legea ei sau o persecută. Dar
femeile nu sînt precum negrii din America sau, precum evreii, o minoritate: pe pămînt
există tot atîtea femei cît şi bărbaţi. Adeseori, iarăşi, cele două grupuri aflate faţă în faţă
au fost mai întîi independente: ele se ignorau altădată sau fiecare admitea autonomia
celuilalt; un eveniment istoric 1-a subordonat pe cel mai slab celui mai tare: diaspora
evreiască, introducerea sclaviei în America, cuceririle coloniale sînt fapte datate. În aceste
cazuri, pentru oprimaţi a existat un înainte: ei au în comun un trecut, o tradiţie, uneori o
religie, o cultură. În acest sens apropierea stabilită de Bebel între femei şi proletariat ar
părea să fie cel mai bine fondată: nici proletarii nu sînt în inferioritate şi n-au constituit
vreodată o colectivitate separată. Totuşi, în lipsa unui eveniment, o anume evoluţie
istorică e aceea care explică existenţa lor ca o clasă şi care dă seama de distribuţia acestor
indivizi în această clasă. N-au existat dintotdeauna proletari: dar femei au existat dintotdeauna;
ele sînt femei prin structura lor psihologică; din cele mai vechi timpuri, ele au
fost întotdeauna subordonate bărbatului: dependenţa lor nu e consecinţa unui eveniment
sau a unei deveniri, ea nu s-a întîmplat. În parte, datorită faptului că scapă caracterului
accidental al faptului istoric, alteritatea apare în acest caz ca un ce absolut. O situaţie
creată de-a lungul timpului se poate modifica la un moment dat: negrii din Haiti, printre
atîţia alţii, au dovedit^o; se pare, dimpotrivă, că o condiţie naturală sfidează schimbarea.
În realitate, natura nu este nicidecum în mai mare măsură decît realitatea istorică un dat
imuabil. Dacă femeia se descoperă ca inesenţialul care niciodată nu se întoarce la esenţial,
e pentru că ea însăşi nu operează această întoarcere. Proletarii spun „noi". La fel şi negrii.
Postulîndu-se ca subiect, ei îi schimbă în „alţii" pe burghezi, pe albi. Femeile - cu
excepţia unor congrese care rămîn manifestări abstracte - nu spun „noi"; bărbaţii spun
„femeile", şi ele reiau acest cuvînt spre a se desemna ele înseşi; dar nu se postulează în
mod autentic ca Subiect. Proletarii au făcut revoluţia în Rusia, negrii, în Haiti,
indochinezii se bat în Indochina: acţiunea femeilor n-a fost niciodată decît o agitaţie
simbolică; ele nu au cîştigat decît ceea ce au consimţit bărbaţii să le conceadă; ele nu au
luat nimic: au primit' Căci ele nu au mijloacele concrete de a se aduna într-o unitate ce sar
propune opunîndu-se. Ele nu au un trecut, o istorie, o religie care să le fie proprie; şi nau,
pre-
1 Cf. partea a doua. cap. 5.
29
cum proletarii, o solidaritate de muncă şi interese; nu există între ele nici măcar
promiscuitatea spaţială care face din negrii americani, din evreii ghetourilor, din
muncitorii de la Saint-Denis sau de la uzinele Renault o comunitate. Femeile trăiesc
dispersate printre bărbaţi, legate prin habitat, muncă, interese economice, condiţie socială,
de nişte bărbaţi anume - tată sau soţ - legate mult mai strîns decît de celelalte femei.
Burgheze, ele sînt solidare cu burghezii, şi nu cu femeile proletare; albe - cu bărbaţii albi,
şi nu cu femeile de culoare. Proletariatul şi-ar putea propune să masacreze clasa
conducătoare; un evreu sau un negru fanatic ar putea visa să pună mîna pe secretul
bombei atomice şi să facă o umanitate în întregime evreiască, în întregime neagră: nici
măcar în vis femeia nu-i poate extermina pe masculi. Legătura care o uneşte cu opresorii
ei nu e comparabilă cu nici o alta. Diviziunea sexelor este într-adevăr un dat biologic, nu
un moment al istoriei umane. Opoziţia lor s-a conturat în interiorul unui mit sein originar,
iar femeia nu a suprimat-o. Cuplul este o unitate fundamentală ale cărei două jumătăţi sînt
încleştate una de alta: nici un clivaj al societăţii datorat sexelor nu e posibil. Iată ce
caracterizează în chip fundamental femeia: ea este Celălalt în inima unei totalităţi ai cărei
doi termeni sînt necesari unul celuilalt.
Ne-am putea imagina c aceast reciprocitate i-ar fi facilitat eliberarea; ă ă cînd Hercule
toarce lînă la picioarele Omfalei, dorinţa e aceea care îl ţine înlănţuit: de ce n-a izbutit
Omfala să dobîndească o putere durabilă? Pentru a se răzbuna pe Iason, Medeea îşi ucide
propriii copii: această legendă atroce sugerează că femeia şi-ar fi putut asigura un
ascendent redutabil speculînd strînsa ei legătura cu copilul. Aristofan şi-a imaginat cu
haz, în Lysistrata, o adunare de femei în care acestea ar fi încercat să exploateze în
comun, în scopuri sociale, nevoia bărbaţilor de ele: nu-i vorba, însă, decît de o comedie.
Legenda care susţine că sabinele le-au opus răpitorilor lor o sterilitate obstinată
povesteşte şi că, biciuindu-le cu curele de piele, bărbaţii au venit de hac rezistenţei lor în
chip magic. Nevoia biologică - dorinţa sexuală şi dorinţa de urmaşi - care îl face pe
mascul dependent de femelă nu a eliberat social femeia. Stăpînul şi sclavul sînt şi ei uniţi
printr-o nevoie economică reciprocă, dar care nu eliberează sclavul. Căci, în raportul
stăpînului cu sclavul, stăpînul nu postulează nevoia pe care o are de celălalt; el deţine
puterea de a-şi satisface această nevoie şi nu o împărtăşeşte; dimpotrivă, sclavul, trăind în
dependenţă, speranţă sau frică, interiorizează nevoia pe care o are de stăpînul său; urgenţa
acestei nevoi, fie ea chiar egală pentru amîndoi, joacă întotdeauna în favoarea opresorului
şi împotriva oprimatului: aşa se explică faptul că eliberarea clasei muncitoare, de
exemplu, a fost atît de lentă. Or, femeia a fost întotdeauna, dacă nu sclava bărbatului, în
orice caz vasala lui; cele două sexe nu şi-au împărţit niciodată lumea în mod
30
egal; şi astăzi, încă, deşi condiţia ei e în plină evoluţie, femeia este grav
dezavantajată. Aproape în nici o ţară statutul ei legal nu e identic cu al bărbatului şi
adesea el constituie un handicap considerabil. Chiar şi cînd unele drepturi îi sînt, în chip
abstract, recunoscute, o prea îndelungă obişnuinţă le împiedică să-şi găsească expresia
concretă în moravuri. Economic, bărbaţii şi femeile reprezintă aproape două caste; în
ciuda egalităţii, primii au situaţii mai avantajoase, salarii mai mari, şanse mai multe de
reuşită decît concurentele lor proaspăt apărute; ei ocupă în industrie, politică etc, un
număr' de locuri cu mult mai mare; şi ei sînt cei care deţin posturile cele mai importante.
Pe lîngă puterile concrete pe care le posedă, sînt înconjuraţi de un prestigiu căruia
întreaga educaţie a copilului îi menţine tradiţia: prezentul învăluie trecutul, iar în trecut
toată istoria a fost făcută de bărbaţi. În momentul în care femeile încep să ia parte la
elaborarea lumii, această lume este iarăşi una care le aparţine bărbaţilor: ei n-au nici o
urmă de îndoială asupra acestei situaţii - ele cu greu o pun la îndoială. Pentru femei,
refuzul de a fi Celălalt, refuzul complicităţii cu bărbatul ar presupune renunţarea la toate
avantajele pe care alianţa cu o castă superioară le poate conferi. Bărbatul-suzeran va
proteja material femeia-prea-ndatorată, iar el va prelua asupra lui şi sarcina de ai justifica
existenţa: o dată cu riscul economic, este eschivat şi riscul metafizic al unei libertăţi ce
trebuie să-şi inventeze scopurile fără ajutorul nimănui. În fapt, pe lîngă pretenţia de a se
afirma ca subiect - pretenţie etică -, în orice individ există tentaţia de a fugi de propria-i
libertate şi de a se reifica: cale nefastă, căci pasiv, alienat, pierdut, el este pradă a
voinţelor străine, rupt de transcendenţa sa, frustrat de orice valoare. Dar e o cale uşoară:
sînt astfel evitate angoasa şi tensiunea existenţei autentic asumate. Bărbatul care
constituie femeia ca pe un Celălalt va fi întîmpinat, aşadar, de profundele ei complicităţi.
Astfel, femeia nu se revendică pe ea însăşi ca subiect fiindcă nu are mijloacele concrete,
fiindcă ea trăieşte legătura necesară care o ataşează bărbatului fără săi postuleze
reciprocitatea, şi fiindcă adeseori se complace în rolul ei de Celălalt.
De îndată se iveşte, însă, o întrebare: cum a început toată această istorie? înţelegem că
dualitatea sexelor s-a tradus, ca orice dualitate, printr-un conflict. Înţelegem că, dacă unul
dintre cele două reuşea să-şi impună superioritatea, aceasta trebuia să se fixeze ca
absolut . R mîne de explicat faptul c b rbatul a fost acela care a cî tigat ă ă ă ă ş din start Se pare
că femeile ar fi putut repurta victoria; sau că s-ar fi putut ca sorţii să nu se decidă
niciodată. De unde vine faptul că această lume a aparţinut întotdeauna bărbaţilor şi că
abia astăzi lucrurile încep să se schimbe? Această schimbare este una bună? Va aduce ea
sau nu o împărţire egală a lumii între bărbaţi şi femei?
31
Aceste întrebări sînt departe de a fi noi; li s-au şi dat deja o mulţime de răspunsuri;
însă chiar şi numai faptul că femeia este Celălalt contestă toate justificările pe care
bărbaţii i le-au putut da vreodată: acestea le erau în chip mult prea evident dictate de
interesul lor. „Tot ceea ce a fost scris de bărbaţi despre femei trebuie considerat suspect,
căci bărbaţii sînt deopotrivă parte şi judecător", a spus, în secolul al XVII-lea, Poulain de
la Barre, feminist puţin cunoscut. Peste tot, în toate epocile, bărbaţii şi-au etalat satisfacţia
pe care o încearcă simţindu-se regii creaţiei. „Binecuvîntat fie Dumnezeu, Stăpînul nostru
şi Stăpînul tuturor lumilor, pentru că nu m-a făcut femeie", spun evreii în rugăciunile lor
de dimineaţă; în vreme ce soţiile lor murmură cu resemnare: „Binecuvîntat fie Dumnezeu
pentru că m-a creat după voinţa Sa". Printre binefacerile pentru care Platon mulţumea
zeilor, prima era aceea că l-au creat liber şi nu sclav, a doua, că este bărbat şi nu femeie.
Dar bărbaţii nu s-ar fi putut bucura pe de-a-ntregul de acest privilegiu dacă nu l-ar fi
considerat ca fiind fondat în absolut şi în eternitate: din însăşi deţinerea supremaţiei ei au
căutat să facă un drept. „Cei care au făcut şi compilat legile, fiind bărbaţi, şi-au favorizat
sexul, iar jurisconsulţii au transformat legile în principii", mai spune Poulain de la Barre.
Legiuitori, preoţi, filosofi, scriitori, savanţi s-au înverşunat să demonstreze că această
condiţie subordonată a femeii era conformă voinţei cerului şi profitabilă pe pămînt
Religiile fabricate de bărbaţi reflectă acesta voinţă de dominare: din legendele Evei, ale
Pandorei, ei şi-au făcut nişte arme. Au pus filosofia şi teologia în serviciul lor, cum s-a
putut vedea din frazele lui Aristotel şi ale Sfîntului Toma pe care le-am citat încă din
antichitate, autorii satirici şi moraliştii şi-au făcut o plăcere din a desena tabloul
slăbiciunilor feminine. Se ştie ce rechizitorii violente s-au ridicat împotriva lor de-a
lungul întregii literaturi franceze: Montherlant reînnoadă, cu ceva mai puţină vervă,
tradiţia lui Jean de Meung. Această ostilitate pare uneori fondată, adesori, gratuită; întradevăr,
ea ascunde o voinţă de autojustificare mai mult sau mai puţin abil mascată. „Este
mult mai simplu să acuzi un sex decît să-1 scuzi pe celălalt", spune Montaigne. În
anumite cazuri procedeul e evident. Este, de exemplu, frapant că, pentru a limita
drepturile femeii, codul roman invocă „imbecilitatea, fragilitatea sexului" în momentul în
care, prin slăbirea familiei, femeia devine un pericol pentru moştenitorii masculini. E
frapant că, în secolul al XVI-lea, pentru a ţine femeia căsătorită sub tutelă, se face apel la
autoritatea Sfîntului Augustin, afirmîndu-se că „femeia este o lighioană care nici tărie,
nici statornicie nu are", pe cînd celibatara este recunoscută capabilă să-şi administreze
bunurile. Montaigne a înţeles extrem de bine arbitrariul şi nedreptatea sorţii rezervate
femeii: „Femeile nu greşesc deloc cînd refuză regulile instaurate în lume, dat fiind că
bărbaţii sînt aceia care le-au făcut, fără ele. E firesc să existe tertipuri şi certuri între ele şi
noi"; dar nu merge
32
pînă la a se face apărătorul lor. Abia secolul al XVIII-lea va fi cel în care bărbaţi
profund democraţi vor examina problema cu obiectivitate. Diderot, printre alţii, se dedică
demonstrării faptului că femeia este ca şi bărbatul o fiinţă umană. Ceva mai tîrziu, Stuart
Mill o apără cu ardoare. Dar aceştia sînt filosofi de o excepţională imparţialitate, în
secolul al XlX-lea, disputa feminismului devine din nou una de partizanat; una dintre
consecinţele revoluţiei industriale este participarea femeii la munca productivă: este
momentul în care revendic rile feministe ies din domeniul teoretic, ă găsindu-şi baze
economice; adversarii devin cu atît mai agresivi; cu toate că proprietatea funciară este în
parte detronată, burghezia se agaţă de vechea morală care vede în soliditatea familiei
garantul proprietăţii private: ea reclamă prezenţa femeii în cămin cu atît mai îndîrjit cu cît
emanciparea începe să devină o veritabilă ameninţare; şi, chiar în interiorul clasei
muncitoare, bărbaţii au încercat să frîneze această eliberare pentru că femeile le apăreau
drept concurente primejdioase, cu atît mai mult cu cît erau obişnuite să muncească pentru
salarii mai mici.1 Pentru a dovedi inferioritatea femeii, antifeminiştii au pus la lucru nu
doar, ca pînă atunci, religia, filosofia, teologia, ci şi ştiinţa: biologia, psihologia
experimentală etc. Cel mult se consimţea să i se acorde celuilalt sex „egalitatea în
diferenţă". Această formulă care a făcut epocă e foarte semnificativă: este exact aceea
utilizată în legile lui Jim Crow în legătură cu negrii din America; or, această segregaţie
aşa-zis egalitară nu a servit decît la introducerea celor mai dure discriminări. Această
analogie nu are nimic întîmplător: fie că e vorba de o rasă, de o castă, de o clasă, de un
sex reduse la o condiţie inferioară, procesele de justificare sînt aceleaşi. „Eternul feminin"
este omologul „sufletului negru" şi al „caracterului evreiesc". Problema evreiască este, de
altfel, în ansamblu, foarte diferită de celelalte două: pentru antisemit, evreul nu este atît
inferior cît duşman şi nu i se recunoaşte în această lume nici un loc care să fie al lui; i se
doreşte mai degrabă suprimarea. Dar există analogii profunde între situaţia femeilor şi cea
a negrilor: şi unii şi alţii se emancipează astăzi de acelaşi paternalism, iar casta pînă nu de
mult stăpînă vrea să le menţină la „locul lor", adică în locul ales de ea; în ambele cazuri
ea se lansează în elogii mai mult sau mai puţin sincere ale virtuţilor „bunului negru"
inconştient, cu suflet copilăros, voios, ale negrului resemnat şi ale femeii „cu adevărat
femeie", adică frivolă, puerilă, iresponsabilă, femeia supusă bărbatului. În ambele cazuri
argumentul e extras din starea de fapt creată de această castă. E cunoscută butada lui
Bernard Shaw: „Americanul alb - spune el, pe scuit - nu îi permite negrului să ocupe alt
rang decît acela de lustragiu: şi de aici trage concluzia că negrul nu e
1 Vezi partea a doua a lucrării.
33
bun decît la lustruit pantofii". Acest cerc vicios se regăseşte în toate circumstanţele
analoage: cînd un individ sau un grup de indivizi e menţinut în stare de inferioritate,
adevărul e că este inferior; dar ar trebui să ne înţelegem asupra valorii cuvîntului a fi;
reaua-credinţă constă în a-i acorda o valoare substanţială în vreme ce el are sensul
dinamic hegelian: a fi înseamnă a fi devenit, înseamnă a fi fost făcut aşa cum te manifeşti;
da, femeile, în ansamblu, sînt astăzi inferioare bărbaţilor, cu alte cuvinte, situaţia lor le
deschide mai puţine posibilităţi: problema este a şti dacă această stare de lucruri trebuie
să se perpetueze.
Mulţi bărbaţi doresc acest lucru: nu toţi au dezarmat, deocamdată. Burghezia
conservatoare continuă să vadă în emanciparea femeii o primejdie care îi ameninţă morala
şi interesele. Unii bărbaţi se tem de concurenţa feminină. În Hebdo-Latin, un student
declara de curînd: „Fiecare studentă care dobîndeşte statutul de medic sau de avocat ne
fură un loc"; el nu punea în discuţie drepturile sale în lume. Interesele economice nu sînt
singurele care intră în joc. Unul dintre beneficiile pe care opresiunea le asigură
opresorilor este că fie şi cel mai umil dintre ei se simte superior, un „sărman alb" din
Sudul S.U.A se consolează spunîndu-şi că nu e un „negru împuţit"; iar albii mai favorizaţi
de soartă exploatează cu abilitate acest orgoliu. Tot astfel, cel mai mediocru dintre bărbaţi
se crede un semizeu în faţa femeilor. Îi era cu mult mai uşor domnului de Montherlant să
se considere un erou cînd se confrunta cu femeile (alese într-adins, de altminteri) decît
atunci cînd a avut de jucat, printre bărbaţi, rolul lui de bărbat: un rol de care multe femei
s-au achitat mai bine decît el. A a se face c , în septembrie ş ă 1948, într-unui dintre
articolele sale din Figaro Litte'raire, domnul Claude Mauriac - a cărui puternică
originalitate o admiră toată lumea - putea1 scrie despre femei: „JVoi o ascultăm pe un ton
(sic!) de indiferenţă politicoasă... pe cea mai sclipitoare dintre ele, ştiind prea bine că
spiritul ei reflectă, într-o manieră mai mult sau mai puţin strălucitoare, idei care vin de la
noi". E limpede că nu ideile domnului C. Mauriac în persoană le reflectă interlocutoarea
sa, dat fiind că nu se cunoaşte, totuşi, nici măcar o singură idee a domnului în cauză; că
ea reflectă idei care provin de la bărbaţi, se prea poate: chiar şi printre bărbaţi există, în
orice caz, mai mult de unul singur care consideră drept proprii diverse opinii pe care nu
le-a inventat el; ne putem întreba dacă domnul Claude Mauriac n-ar fi mai interesat de o
convorbire cu un bun reflex al lui Descartes, al lui Marx, al lui Gide, decît de una cu el
însuşi; remarcabil rămîne faptul
1 Sau cel puţin credea el că poate.
34
că 61 se identifică, prin echivocul acelui noi, cu Sfîntul Pavel, Hegel, Lenin,
Nietzsche şi, de la înălţimea grandorii acestora, examinează cu dispreţ turma de femei
care cutează să i se adreseze de pe picior de egalitate; la drept vorbind, cunosc mai mult
decît una singură care nu ar avea răbdare săi acorde domnului Mauriac un „ton de
indiferenţă politicoasă".
Am insistat asupra acestui exemplu fiindcă în el naivitatea masculină e dezarmantă.
Există multe alte maniere, mult mai subtile, prin care bărbaţii profită de alteritatea femeii.
Pentru toţi aceia care suferă de un complex de inferioritate, există un balsam miraculos:
nimeni nu este mai arogant faţă de femei, mai agresiv şi mai dispreţuitor, decît un bărbat
nesigur, neliniştit de virilitatea sa. Cei care nu sînt intimidaţi de semenii lor sînt, de
asemenea, mult mai dispuşi să recunoască în femeie un semen; chiar şi acestora, însă,
mitul Femeii, al Celuilalt, le este scump din multe motive1; n-ar putea fi acuzaţi că nu
renunţă cu inima uşoară la toate binefacerile care decurg pentru ei de aici: ei ştiu ce pierd
renunţînd la femeie aşa cum o visează, nu ştiu ce le va aduce femeia aşa cum va fi ea
mîine. Se cere multă abnegaţie ca să refuzi să te postulezi ca Subiect unic şi absolut De
altfel, marea majoritate a bărbaţilor nu asumă explicit această pretenţie. Ei nu postulează
femeia ca fiind inferioară: sînt prea pătrunşi, astăzi, de idealul democratic pentru a nu
recunoaşte, în toate fiinţele umane, egali. În sînul familiei, femeia ia apărut copilului sau
tînărului aureolată de aceeaşi demnitate socială ca şi adulţii bărbaţi; apoi, el a întîlnit, în
dorinţă şi iubire, rezistenţa, independenţa femeii dorite şi iubite; căsătorit, respectă în
femeie soţia, mama, iar în experienţa concretă a vieţii conjugale ea îşi afirm*, faţă de el
libertatea. El poate deci să se convingă că nu mai există ierarhizare socială între sexe şi
că, în mare, dincolo de diferenţe, femeia este o egală a bărbatului. Cum, totuşi, constată
anumite inferiorităţi - dintre care cea mai importantă este incapacitatea profesională - o va
pune în seama naturii. Cînd adoptă faţă de femeie o atitudine de colaborare şi bunăvoinţă,
el tematizează principiul egalităţii abstracte; iar inegalitatea concretă pe care o constată
nu o postulează. Dar, de îndată ce intră în conflict cu ea, situaţia
1 Articolul pe această temă al lui Michel Carrouges, apărut în numărul 292 din
Cahiers du Sud. este semnificativ. El scrie cu indignare: „S-ar dori să nu mai existe deloc
mitul femeii, ci numai o cohortă de bucătărese, matroane, prostituate, bas-bleus,
îndeplinind funcţii care ţin de plăcere sau utilitate!" Deci, după el, femeia nu are existenţă
pentru sine; el ia în considerare doar funcţia ei în lumea masculină. Finalitatea ei este în
bărbat; atunci într-adevăr se poate prefera „funcţia" ei poetică oricărei alta. Problema ar fi
de fapt să ştim de ce ar trebui ea definită în raport cu bărbatul.
35
se inverseaz : va tematiza inegalitatea concret i î i va atribui ă ăş ş chiar dreptul de a
nega egalitatea abstractă.1 Astfel, mulţi bărbaţi afirmă, aproape cu bună-credinţă, că
femeile sînt egalele bărbatului şi că ele nu au nimic de revendicat, şi, în acelaşi timp, că
femeile nu vor putea fi niciodată egalele bărbatului şi că revendicările lor sînt zadarnice.
Căci bărbatului îi este greu să măsoare extrema importanţă a discriminărilor sociale care,
privite din afară, par insignifiante, dar ale căror repercusiuni morale şi intelectuale asupra
femeii sînt atît de profunde, încît pot părea izvorîte dintr-o natură originară.2 Chiar
bărbatul care nutreşte cea mai mare simpatie pentru femeie nu cunoaşte niciodată bine
situaţia ei concretă. Încît nu e cazul să fie crezuţi masculii care se silesc să apere privilegii
a căror întreagă dimensiune ei nici măcar nu o măsoară. Nu ne vom lăsa deci intimidate
de numărul şi violenţa atacurilor îndreptate împotriva femeilor; nici momite de elogiile
interesate înălţate „femeii adevărate"; nici cîştigate de entuziasmul trezit de destinul ei în
bărbaţi care n-ar vrea pentru nimic în lume să-1 şi împărtăşească.
În acelaşi timp nu trebuie să privim cu mai puţină neîncredere argumentele
feministelor: foarte adesea preocuparea polemică le lipseşte de orice valoare. Dacă
„problema femeilor" este atît de fastidioasă, aceasta se datorează faptului că aroganţa
masculină a făcut din ea o „ceartă"; în toiul certei, nu se mai raţionează just. Ce s-a
încercat neobosit să se demonstreze e că femeia este superioară, inferioară sau egală cu
bărbatul: creată după Adam, ea este, evident, o fiinţa secundară, au spus unii; dimpotrivă,
au zis ceilalţi, Adam nu era decît o schiţă şi Dumnezeu a reuşit fiinţa umană în deplina ei
perfecţiune cînd a creat-o pe Eva; creierul ei e mai mic: dar e, în termeni relativi vorbind,
cel mai mare; Christos s-a întrupat ca bărbat: da, dar poate că tocmai din smerenie a
făcut-o. Fiecare argument îşi cheamă deîndată contraargumentul şi adeseori ambele sînt
false. Dacă doreşti să încerci să vezi limpede trebuie să ieşi din aceste făgaşe prea
bătătorite; trebuie să refuzi vagile noţiuni de superioritate, inferioritate, egalitate şi să iei
totul de la capăt.
Dar atunci cum vom pune întrebarea? Şi, mai întîi, cine sîntem noi ca s-o punem?
Bărbaţii sînt parte şi judecător: femeile, la fel. Unde să poţi găsi un înger? Şi, la urma
urmelor, un înger ar fi prea puţin calificat ca să vorbească, ar ignora toate datele
problemei; cît despre
1 De exemplu, bărbatul declară că nu vede nici cea mai mică înjosire în faptul ca
soţia sa nu are nici o profesie: îngrijirea căminului este la fel de nobilă, etc. Cu toate
acestea, la prima ceartă, el exclamă: „Ai fi cu totul incapabilă să-ţi cîştigi viaţa fără
mine'".
2 Descrierea exactă a acestui proces face obiectul volumului II al acestui studiu.
36
Hermafrodit, el reprezintă un caz cu totul special: el nu e în acelaşi timp bărbat şi
femeie, ci, mai degrabă, nici bărbat, nici femeie. Cred că, pentru a elucida situarea femeii,
anumite femei sînt cel mai bine plasate. E un sofism să pretinzi că-1 circumscrii pe
Epimenide conceptului de cretan şi pe cretan aceluia de mincinos: nu vreo esenţă
misterioasă e aceea care dictează bărbaţilor sau femeilor buna sau reaua-credinţă; doar
situarea lor îi predispune mai mult sau mai puţin să cerceteze adevărul. Beneficiind de
şansa restituirii tuturor privilegiilor de care se bucură fiinţa umană, multe femei de astăzi
îşi pot oferi luxul imparţialităţii: ba chiar simţim această nevoie. Nu mai sîn-tem, ca
înaintaşele noastre, nişte luptătoare; în mare, am cîştigat partida; în ultimele discuţii
asupra statutului femeii, ONU n-a încetat să ceară imperios ca egalitatea sexelor să fie
realizată pînă la capăt şi, deja, multe dintre noi n-au mai simţit că feminitatea ar fi o
constrîn-gere sau un obstacol; multe alte probleme ni se par mai importante decît cele
care ne privesc în mod special: îns i aceast deta are ne permite s ăş ă ş ă sperăm că atitudinea
noastră va fi obiectivă. Cu toate acestea, cunoaştem mult mai profund decît bărbaţii lumea
feminină pentru că în ea ne sînt rădăcinile; sesizăm dintr-o străfulgerare ce înseamnă
pentru o fiinţă umană să fie feminină; şi ne şi preocupă mai mult acest lucru. Am spus că
există probleme mai importante; ceea ce nu împiedică ca problema să-şi păstreze
importanţa ei: în ce măsură faptul de a fi femei nea afectat viaţa? Ce şanse ni s-au dat,
foarte exact vorbind, şi ce şanse ni s-au refuzat? Ce soartă le aşteaptă pe semenele noastre
mai tinere şi în ce sens ar trebui noi să le orientăm? Este frapant că ansamblul literaturii
feminine este, astăzi, mai puţin străbătut de o voinţă de revendicare decît de un efort de
luciditate; la ieşirea dintr-o întreagă eră de polemici dezordonate, această carte este o
tentativă, printre altele, de situare corectă.
Dar, fără îndoială, e imposibil să tratezi orice problemă umană fără părtinire: însăşi
maniera de a pune întrebările, perspectivele adoptate presupun ierarhii de interese; orice
calitate învăluie valori; nu există descriere aşa-zicînd obiectivă care să nu acapareze un
plan etic secund. În loc de a căuta să disimulezi principiile mai mult sau mai puţin
explicit înţelese, e preferabil ca mai întîi să le enunţi; în acest mod nu te mai simţi obligat
să precizezi la fiecare pagină sensul pe care îl dai cuvintelor: superior, inferior, mai bun,
mai rău, progres, regres etc. Dacă trecem în revistă cîteva dintre lucrările consacrate
femeii, vedem că unul dintre punctele de vedere cel mai frecvent adoptate este acela al
binelui public, al interesului general: de fapt fiecare înţelege prin aceasta interesul
societăţii aşa cum doreşte el să o menţină sau să o instituie. În ce ne priveşte, considerăm
că nu există alt bine public decît acela care asigură binele privat al cetăţenilor; din punctul
acesta de vedere, al şanselor concrete date indivizilor, judecăm instituţiile. Dar nici nu
confundăm ideea de interes privat cu aceea de fericire: acesta e un alt punct de vedere pe
37
care îl întîlnim frecvent; nu sînt mai fericite femeile dintr-un harem decît o
alegătoare? Femeia care face menajul nu e mai fericită decît muncitoarea? Nu prea ştim
ce înseamnă cuvîntul fericire; şi mai puţin ştim ce valori acoperă el; nu există nici o
modalitate de a măsura fericirea celuilalt şi e întotdeauna uşor să declari că situaţia pe
care vrei să io impui e una fericită: cei condamnaţi la stagnare, mai cu seamă, sînt
declaraţi fericiţi sub pretext că fericirea este imobilitate. Aceasta e deci o noţiune la care
nu ne vom referi. Perspectiva pe care o adoptăm este aceeea a moralei existenţialiste.
Orice subiect se postulează concret, dincolo de proiecte, ca transcendenţă; el nu-şi dooîndeşte
libertatea decît printr-o perpetuă depăşire de sine orientată către alte libertăţi; nu
există altă justificare a existenţei prezente decît expansiunea sa către un viitor deschis în
chip nedefinit. Ori de cîte ori transcendenţa recade în imanenţă, existenţa se degradează în
„în sine", libertatea, în facticitate; această cădere este o greşeală dacă e consimţită de
subiect; dacă îi este impusă, apare ca frustrare şi opresiune; în ambele cazuri, ea e un rău
absolut. Orice individ preocupat să-şi justifice existenţa o trăieşte ca pe o nevoie
nedefinită de a trans-cende. Or, ceea ce defineşte într-un chip cu totul singular situaţia
femeii este faptul că, fiind, ca orice altă fiinţă umană, o libertate autonomă, ea se
descoperă şi se alege pe sine într-o lume în care bărbaţii îi impun să se asume faţă de un
Celălalt: se emite pretenţia de a o fixa ca obiect şi de a o hărăzi imanenţei de vreme ce,
perpetuu, o altă conştiinţă esenţială şi suverană îi transcende transcendenţa. Drama femeii
este tocmai acest conflict între revendicarea fundamentală a oricărui subiect care se
afirmă întotdeauna ca fimd esenţialul şi exigenţele unei situaţii care o constituie ca fiind
inesenţială. Cum se poate împlini o fiinţă umană în interiorul condiţiei feminine9 Ce
drumuri îi sînt deschise? Care dintre ele se termină în fundături? Cum poate fi regăsită
independenţa în cîmpul dependenţei? Ce circumstanţe limitează libertatea femeii? Le
poate ea dep i? Iat problemele fundamentale pe care am dori s ăş ă ă le elucidăm. Cu alte
cuvinte, interesîndu-ne de şansele individului, nu vom defini aceste şanse în termeni de
fericire, ci în termeni de libertate.
E limpede că această problemă n-ar avea nici un sens dacă am presupune ca asupra
femeii apasă un destin fiziologic, psihologic sau economic. De aceea vom începe prin a
discuta punctele de vedere ale biologiei, psihanalizei şi materialismului istoric asupra
femeii. Vom încerca apoi să arătăm, în chip pozitiv, cum s-a constituit „realitatea
feminină'", de ce a fost femeia definită drept Celălalt şi ce consecinţe au rezultat de aici
din punctul de vedere al bărbaţilor. După care vom descrie, din punctul de vedere al
femeilor, lumea aşa cum le este propusă1; şi vom putea înţelege care sînt dificultăţile de
care se lovesc atunci cînd, încercînd să evadeze din lumea care le-a fost repartizată pînă
în prezent, ele aspiră să participe la Mitsein-ul uman.
1 Acesta va fi obiectul unui al doilea volum.
38

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki